GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

Departamenul de Studii Superioare de Master

Drept public. Grupa 125MP

REFERAT

Tema: Noțiunea răspundeii juridice

Autorul:

Ohoțchi Viorica

Conducătorul științific:

Chiper Natalia

CHIȘINĂU 2021
 Răspunderea ca și noțiune, are un continut complex, tratat pe larg, din diferite
perspective, în cadrul mai multor științe, în încercarea de a clarifica și a aprofunda câte o fațetă a
acestui concept.
Răspunderea juridică reprezintă, alaturi de răspunderea morală, spre exemplu, unul dintre
tipurile de răspundere socială, poate cel mai important.
Răspunderea, ca și responsabilitatea, sunt notiuni filozofice al căror conținut s-a
circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noțiunilor de liber arbitru, discernământ și
liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume
fapta nu se poate concepe decât în condițiile în care acesta a acționat liber și în deplina
cunoștință de cauză.
Dintr-o perspectiva istorică, s-a studiat sorgintea și evolutia răspundeii juridice
evidențiându-se rolul răspundeii juridice și al sancțiunii administrate de stat în ruperea cercului
vicios al răzbunării, ca metoda primitivă de tragere la răspundere socială. Momentul în care s-a
statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forța și de a executa sancțiunea este considerat
momentul nașterii răspundeii juridice.
O altă abordare a răspundeii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noțiunea de
răspundere socială ca raspundere a individului în fața societății din care face parte pentru
prejudiciile aduse acestei societăți. Răspunderea și sancțiunea apar ca două ipostaze ale aceluiași
fenomen. Răspunderea politică, răspunderea morală, răspunderea juridică sunt tipuri de
răspunderea socială. Dreptul societății și al statului de a impune răspunderea juridică și de a
aplica sancțiunea a fost justificat prin interesul societății de a se apăra împotriva acelora cere o
vatămă.
Științele juridice de ramură, tratează, fiecare formă specifică de răspundere juridică, iar
Teoria generală a dreptului, într-un efort de sinteză, își propune să definească și să circumscrie
cât mai exact noțiunea de răspundere juridică în scopul clarificării acestei noțiuni pe cât de
complexă, pe atât de necesară sistemului juridic și societății, ca ansamblu. De cele mai multe ori,
normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de bună voie de către cetățeni, din
convingerea că ele exprimă valorile de just și echitabil, sau de teama sancțiunii ce ar trebui
suportată. Atunci când, în urma incălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin
aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridică se concretizează.
Pentru a delimita cele două tipuri de relații ce pot interveni între subiectele de drept și
stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura penală s-au propus
noțiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situația în care persoanele fizice sau
juridice își îndeplinesc de bunăvoie obligațiile - și raport juridic de conflict - pentru cazul în care
este necesară intervenția coerciției etatice. Răspunderea juridică a fost definită ca o situație
juridică, ca un raport juridic sau ca o instituție juridică complexă, ca un sistem complex de
norme. Ea constă în reacția de reprimare venită din partea societății, față de o acțiune umană care
contravine unei norme, acțiune imputabilă, în principal, individului.
Doctrina româneasca a îmbrațișat, în mod predominant, opinia că răspunderea juridică
reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridică, ca un complex
de drepturi și obligatii conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite
și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în
scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul
respectării ordinii de drept .
Fapta ilicită ce reprezintă fundamentul răspundeii juridice constă în neîndeplinirea unei
obligații impuse de lege, adică în încălcarea cu discernământ a unei norme juridice. Astfel,
răspunderea juridică apare ca obligația subiectului de a îndeplini îndatorirea care înlocuiește o
îndatorire anterioară neîndeplinită, deci, asemenea unei novații.
Încălcarea normelor legale, în sens larg, constituie singurul temei al răspundeii juridice.
Eficacitatea normelor juridice este, în mod determinant, legată de existenta sancțiunilor și a unui
cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem institutionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea
juridică înseamnă și un ansamblu de mecanisme și instituții specializate, abilitate să aplice
sancțiunile corespunzatoare în cazul unei conduite care înfrânge exigențele modelului de
comportament prescris.

Principiile răspundeii juridice

Astăzi principiul are valoare constituțională și este valabil în toate ramurile de drept.
Principiul răspundeii subiective sau principiul răspundeii pentru faptele savârșite cu
vinovăție constă în aceea că nimeni nu răspunde decât dacă i se impută și i se dovedește o
greșeală și numai în limitele vinovăției sale. Respectarea acestui principiu contribuie în mod
esențial la realizarea scopului educativ al răspundeii juridice.
Principiul răspundeii personale se referă la faptul că, de principiu, fiecare răspunde doar
pentru fapta sa, cu toate acestea, în ramura civilă s-a instituit atât o raspundere pentru fapta
altuia, cat și una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.

Conform prezumtiei de nevinovatie nimeni nu poate fi tras la raspundere juridică,

nimanui nu i se poate aplica o sanctiune pana cand nu i se dovedeste vinovatia. Prezumtia de
nevinovatie este o prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie. Aceasta
prezumtie se concretizeaza, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba
celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, partii vatamate etc., in functie
de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justetei sanctiunii sau al proportionalizarii sanctiunii cu fapta, cu rezultatul ei,
precum și cu gradul de vinovatie al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor
formelor de raspundere juridică.
Principiul conform caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura
imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sanctionat de doua ori pentru aceeasi fapta (non
bis in idem). Se admite insa cumulul formelor răspundeii juridice in cazul in care prin aceeasi
fapta sunt incalcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercitiul
atributiunilor de serviciu, savarseste o infractiune, el va trebui sa suporte, pe langa pedeapsa
penala corespunzatoare infractiunii savarsite, și o sanctiune civila patrimoniala, corespunzatoare
obligatiei de reparare a prejudiciului produs prin infractiune, precum și o alta sanctiune
disciplinara specifica normei de dreptul muncii incalcate prin neindeplinirea intocmai a
atributiunilor de serviciu.
Principiul celeritatii tragerii la raspundere porneste de la ideea ca momentul aplicarii sanctiunii
trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârșirii faptei, pentru ca sa se produca efectul
sanctionator, și mai cu seama efectul preventiv al tragerii la raspundere juridică. Scopul aplicarii
sanctiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar și in prevenirea unor noi
incalcari a normelor juridice de catre autorul faptei - preventia individuala - sau de catre alte
persoane - preventia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decat daca procesul de
descoperire a celui vinovat și de aplicare a sanctiunii se desfasoara cu rapiditate, dovedind
capacitatea societatii de a reactiona rapid la incalcarea normelor edictate de autoritatile sale.
Trecerea unui timp prea indelungat de la savarsirea faptei ilicite poate determina
pierderea probelor sau intervenirea prescriptiei răspundeii juridice. Alaturi de aceste principii
generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista și principii specifice răspundeii penale,
administrative etc. care se studiaza de catre stiintele juridice de ramura.

Formele răspundeii juridice

Noțiunea de răspundere juridicăapare, asa cum am aratât anterior, ca rezultat al

sintetizarii tipurilor de raspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecarei ramuri de drept. Astfel, s-
a remarcat ca aproape fiecarei ramuri de drept i se poate atribui propria forma de raspundere
juridică. Astfel natura normei juridice incalcate determina genul răspundeii juridice: raspundere
civila, penala, administrativa, de dreptul muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice incalcate, și alte criterii
mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspundeii juridice. Putem deosebi răspunderea
juridică de drept public de răspunderea juridică de drept privat daca tinem cont de apartenenta
normei de drept incalcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat.
Apoi este posibila detasarea răspundeii individuale de cea colectiva in functie de subiectul caruia
ii incuba răspunderea: unei persoane fizice sau juridice.
Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o data cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal,
se va putea vorbi de existenta in dreptul romanesc a unei raspunderi penale colective in sensul ca
persoana juridică va putea fi subiect al răspundeii penale.
Ramanand la delimitarea clasica a formelor răspundeii juridice in functie de natura
normei incalcate, vom trece in revista cateva din cele mai des intalnite forme de raspundere in
dreptul romanesc, pentru ca proaspatul student sa se poata familiariza cu aceste noțiuni de baza.
Răspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.
Răspunderea civila delictuala are ca fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii,
autorului faptei revenindu-i obligatia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru
care raspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre
deosebire de răspunderea penala care intervine doar in cazul săvârșirii unei infractiuni, adica a
unei fapte incriminate de legea penala, răspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta
ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei conventii,
prejudiciul fiind cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Răspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun in materie
de raspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de răspundere juridicăde ramura .
Răspunderea penala are ca temei savarsirea unei infractiuni, adica a unei fapte prevazute de legea
penala, care prezinta pericol social și care este savarsita cu vinovatie.
Sancțiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativa de libertate sau inchisoarea și
se poate aplica doar persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noțiunea de raspundere
administrativa ca forma a răspundeii juridice care intervine in cazul incalcarii unei norme de
drept administrativ. Aceasta poate fi o raspundere contraventionala, materiala sau disciplinara.
Răspunderea administrativa contraventionala intervine doar in cazul săvârșirii unei contraventii,
adica a unei fapte reglementate de lege ca și contraventie. Cele mai intalnite sanctiuni
contraventionale sunt amenzile contraventionale.
 Alaturi de aceste doua forme de raspundere ce au ca obiect o sanctiune represiva,
răspunderea administrativa mai cunoaste și o a treia forma - răspunderea materiala, ce are ca
obiect o sanctiune reparatorie - este vorba de răspunderea organelor administratiei publice pentru
pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Răspunderea administrativ-disciplinara se fundamenteaza pe incalcarea unei obligatii de
drept administrativ, pe savarsirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizatii sau
inchiderea unei unitati economice sunt sanctiuni administrativ-disciplinare atunci cand nu
insotesc aplicarea unei sanctiuni contraventionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat răspunderea disciplinara și răspunderea patrimoniala
(materiala). Răspunderea disciplinara intervine in cazul in care un salariat savarseste cu vinovatie
o abatere disciplinara. Răspunderea disciplinara este o raspundere de natura contractuala, bazata
pe contractul de munca. Sanctiunile disciplinare pot merge de la mustrare și avertismentul scris
pana la concediere. Răspunderea disciplinara isi are izvorul prioritar, in normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimoniala, ca și cea disciplinara, isi are izvorul tot in Codul Muncii.
Aceasta consta in obligatia salariatilor de a repara pagubele materiale produse
angajatorului din vina și in legatura cu munca lor.
Atunci când s-a constatat savârșirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui să
suporte o sancțiune corespunzătoare. Sancțiunea reprezintă instrumentul de realizare a răspundeii
juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancțiunii poate fi represiv,
preventiv, educativ sau reparatoriu.
Desi noțiunile de pedeapsa și sancțiune sunt sinonime, totusi, în drept, sancțiunea apare
ca o categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancțiune tipică ramurii penale.
În funcție de norma juridică încalcată, sancțiunile vor fi de drept civil, precum despăgubirea,
restituirea bunurilor sau restabilirea situației anterioare, penală ( pedepse, măsuri de siguranță
sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.).
În dreptul muncii se aplică sancțiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau
concedierea, iar în dreptul constituțional - suspendarea sau demiterea din functie, spre exemplu.

Conditiile răspundeii juridice

Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite
câteva condiții referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legătura cauzală dintre fapta
și rezultat și la subiectul răspundeii juridice, respectiv la capacitatea sa de a răspunde și la
vinovăția sa. În plus este necesar să nu intervină nici una din cauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduită ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspundeii juridice, în lipsa unei
exteriorizări a relei intenții, răspunderea juridică nu se poate materializa, gândul vinovat poate
determina eventual, răspunderea morală, ca formă a răspundeii sociale.
În general, fapta ilicită constă într-un comportament (acțiune sau inacțiune) care
nesocoteste o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabilește în funcție de dispozitia
normei. Astfel, dacă norma interzice o acțiune (norma prohibitivă), conduită ilicită va consta în
chiar acțiunea prohibită. Tot astfel, în cazul normelor ce impun o acțiune, a normelor operative,
inacțiunea determină aplicarea sancțiunii. Este cazul medicului de gardă care nu acorda
bolnavului internat de urgență asistența medicală necesară. Problemele ridicate de normele
dispozitive, acelea care permit subiectului de drept să aleagă o conduita din mai multe posibile,
au fost avute în vedere cu o ocazia studierii normei juridice. În funcție de natura normei
încălcate, faptele ilicite pot fi infracțiuni, contravenții, abateri disciplinare, delicte civile etc.

O a doua condiție necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea

unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societății în
ansamblu. În unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea
prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existența, cât și ca întindere, în schimb, în
cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de
pericol ca urmare a săvârșirii infracțiunii poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea
penală.
Între fapta ilicită și prejudiciul suferit trebuie să existe o legătura cauzală în sensul că
prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale
nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la care concura mai mulți
factori, printre care se poate afla și culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre
acesti factori a avut caracter determinant și care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a
ușura acest proces de analiza, s-a dovedit utilă folosirea noțiunilor de «cauza» și «condiție».
Astfel, se consideră cauza a prejudiciului acela dintre factorii interveniți care a putut determina
în mod direct și nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influențat, favorizând
producerea rezultatului, este considerat ca a avut doar rolul de condiție în producerea
prejudiciului. Atât acțiunea cât și inacțiunea pot avea caracter cauzal.
Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este
necesară stabilirea existenței vinovăției, considerată uneori fundamentul subiectiv al răspundeii.
Rudolf von Ihering arată că fapta ilicită trebuie să fie conștientă. Vinovăția constă în atitudinea
psihică a autorului faptei față de propria conduita și de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăția au fost în modul cel mai clar
definite de catre normele de drept penal. În acest act normativ se stabilește că atitudinea negativă
a autorului faptei față de conduita sa și de rezultatul acesteia poate lua forma intenției sau a
culpei. Intenția este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și il
urmareste. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmareste, dar il accepta, ne
aflam in fata intenției indirecte. Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu il urmareste, sperand in mod usuratic ca el nu se va produce (imprudenta) sau atunci
când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia și putea sa-l prevada (neglijenta).

Intenția este forma cea mai grava a vinovatiei si, deseori faptele ilicite sunt intenționate
numai atunci când se dovedeste intenția autorului lor. Culpa, ca ipostaza mai putin grava a
vinovatiei, determina, de cele mai multe ori, o forma mai usoara a răspundeii juridice, sau o
poate exclude cu totul. In ramura civila, intenția rea poarta numele de dol sau viclenie, iar culpa
apare sub denumirea de greseala, imprudenta, nepricepere sau neatentie, in mod traditional
acoperind și forma intenției din ramura penala .
In situatia in care sunt indeplinite cumulativ toate aceste conditii, se poate aplica
sancțiunea. Trebuie subliniat faptul ca aplicarea sanctiunii juridice, indiferent de ramura juridică
sau de tipul sanctiunii, nu este posibila in afara răspundeii juridice a persoanei, ci numai in
cadrul și ca o consecinta a acesteia .
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sanctionat daca se
va putea stabili existenta vreuneia din cauzele care exclud existenta răspundeii juridice. Unele
din aceste cauze afecteaza discernamantul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea,
betia involuntara) sau vointa acestuia (eroarea de fapt, constrângerea fizica sau moravurile),
altele justifica fapta (starea de necesitate, legitima aparare), in vreme ce altele afecteaza legatura
cauzala dintre fapta și rezultatul vatamator (cazul fortuit).
Constituie cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de
necesitate, constrângerea fizica și morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia totala
involuntara, minoritatea și eroarea de fapt .
In materia civila, in dreptul muncii sau in dreptul administrativ mai sunt considerate cauze
exoneratoare de raspundere exercitarea unui drept, fapta unui tert sau fapta victimei, indeplinirea
unei indatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competenta (ordinului de serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate raspunde juridic. Minorul peste 14 ani raspunde din punct de
vedere civil, alaturi de reprezentantul sau legal, parinte sau tutore, in cazul răspundeii delictuale,
nu insa și in cazul răspundeii contractuale . In materia dreptului muncii, minorul poate raspunde
de la varsta de 15 ani, când poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul
dreptului penal, minorul raspunde daca a implinit varsta de 16 ani, iar daca are peste 14 ani,
raspunde numai daca i s-a dovedit discernamantul. Motivatia pentru care legea apara de
răspundere juridicăpersoanele minore este ca aceste persoane nu au dezvoltat discernamantul
necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot incheia acte juridice și nu
raspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelasi motiv, al lipsei
discernamantului necesar. Lipsa discernamantului se traduce in imposibilitatea persoanei de a-si
da seama de semnificatia faptei sale sau de a-si dirija vointa.
Betia involuntara intervine in situatia in care discernamantul autorului faptei este afectat
de ingerarea sau inhalarea unei substante alcoolice, halucinogene etc., independent de vointa lui.
Constrângerea fizica sau morala sunt cauze ce exonereaza de răspundere juridicăatunci când,
fiind exercitata asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut inlatura.
Legitima aparare inlatura răspunderea penala sau contraventionala atunci când se
stabileste ca autorul a savarsit fapta ilicita ca raspuns la un atac material, direct imediat și injust
indreptat impotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima aparare, este
obligatoriu ca atacul sa provina de la o persoana fizica responsabila. In caz contrar, s-ar putea
invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima aparare, inlaturand caracterul ilicit al faptei,
inlatura și răspunderea de natura civila .
Starea de necesitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este amenintat el, o alta
persoana, sau bunurile acestora, de un pericol grav și iminent, care nu poate fi inlaturat altfel.
Aflat in starea de necesitate, făptuitorul isi da seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar il
accepta, in dorinta de a salva o valoare mai importanta decat cea a prejudiciului cauzat. Starea de
necesitate produce efecte atat in ramura penala, cat și in ramura civila.

Cazul fortuit exonereaza de raspundere deoarece reprezintă o circumstanta care,

alaturandu-se actului făptuitorului, determina caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vatamator.
Este cazul tractoristului care, arand, descopera un obuz ramas ingropat din timpul razboiului,
obuz care explodeaza, ranind o alta persoana sau distrugand un bun material. Este, de asemenea,
cazul persoanei care administreaza alteia o substanta toxica dintr-un flacon pe care fusese
aplicata din eroare eticheta cu numele unui medicament. In asemenea cazuri, desi vatamarea
produsa se inscrie printre urmarile actiunii sau inactiunii făptuitorului, totusi, acest rezultat nu-i
poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind strain de constiinta lui și datorat unei
imprejurari imprevizibile . In ambele cazuri este vorba de o cauza straina, neimputabila, asa cum
prevede și C.civ., art. 1082 și urm .
Forta majora a fost considerată, in dreptul civil roman clasic, sinonima cu cazul fortuit .
In prezent, se considera ca forta majora reprezintă un fenomen natural sau social exterior,
extraordinar, de nebiruit, care exclude in intregime angajarea răspundeii, daca a fost cauza
exclusiva a prejudiciului .
Distinctia dintre cele doua prezinta interes daca avem in vedere ca, in dreptul penal, doar
cazul fortuit inlatura caracterul penal al faptei, iar, in latura civila, răspunderea contractuala este
inlaturata, in functie de contract, fie doar de forta majora, fie atat de forta majora cat și de cazul
fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de raspundere atunci când făptuitorul nu cunoaste existenta
unei imprejurari de care depinde caracterul ilicit al faptei. Asa cum arata prof. C. Bulai, "nu
exista eroare in caz de indoiala (dubiu). Nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau
neglijenta profesionala care a dus la greseala de calcul sau la aplicarea gresita a unui procedeu
stiintific in exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindca in
astfel de cazuri exista obligatia legala pentru cei in cauza de a cunoaste realitatea" .
Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept.
Daca aceasta eroare poarta asupra unei norme de drept penal, ea nu inlatura caracterul
penal al faptei.
Alaturi de aceste cauze care exclud existenta răspundeii juridice, mai pot interveni și alte
circumstante care desi nu afecteaza temeiul obiectiv sau subiectiv al răspundeii juridice, totusi
impiedica pronuntarea unei hotarari judecatoresti in sensul afirmarii vinovatiei făptuitorului.
Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal, sau de alta natura, prescriptia
răspundeii sau a dreptului la actiune, impacarea partilor sau retragerea actiunii/plangerii pot
impiedica tragerea la raspundere a autorului faptei ilicite, datorita trecerii unei perioade de timp
prea indelungate de la data incalcarii normei juridice - in cazul prescriptiei răspundeii sau a
dreptului la actiune - ori datorita relatiilor dintre faptuitor și persoana prejudiciata, in celelalte
cazuri.