UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

1
 SPECIALIZAREA DREPT

DISCIPLINA: SOCIOLOGIE JURIDICĂ

Tema: PROBLEMATICA RESPONSABILITĂŢII ŞI RĂSPUNDERII

JURIDICE ÎN DOCTRINA JURIDICĂ

Suceava 2020

CUPRINS

Introducere
1. Responsabilitate şi răspundere juridică – definiții
2. Responsabilitate: corelaţii, conţinut, cadru de manifestare
3. Răspunderea juridică: distincţii, sinteză şi calificare cumulativă
4. Corelaţia dintre responsabilitate și răspundere juridică
Concluzii
Bibliografie

2
Introducere
Discutarea și operarea unei distincții între conceptele de responsabilitate și răspundere
juridică a fost întotdeauna o „piatră de încercare” pentru doctrinari, mai ales că răspunderea
nu este un concept care aparține doar legii, ci se găsește cu diferite sensuri și în filozofie,
sociologie, etică sau religie.
Prezentul studiu, pe lângă o serie de clarificări terminologice pe care încearcă să le
facă, își propune să evidențieze fondul comun dintre termenii de responsabilitate și
răspundere, reprezentat de necesitatea coexistenței sociale a oamenilor, considerând că omul
este o ființă esențial socială.

3
 Răspunderea juridică ne este dezvăluită ca fiind instituția care cuprinde toate normele
legale care vizează relațiile care apar în sfera de activitate desfășurată de autoritățile publice,
în condițiile legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea legii.
Concluzia unei astfel de abordări teoretice vine să sublinieze încă o dată că cele două
concepte de responsabilitate și răspunderea juridică sunt complementare, dar diferite, absența
responsabilității nepretinzând absența răspunderii, în timp ce absența responsabilității va
implica întotdeauna absența răspunderii.
Cuvinte cheie: responsabilitate, răspundere legală, intenție, vinovăție, obligație.

Capitolul 1. Responsabilitate şi răspundere juridică – definiții

Prezentul proiect își propune să opereze clarificări terminologice în folosirea corectă
a termenilor de răspundere și responsabilitate, pe fondul lipsei în literatura de specialitate a
unei teorii specifice responsabilităţii şi a unei utilizării ambigue a noţiunilor de răspundere,
constrângere și responsabilitate.
Studirea și aprofundarea reglementărilor normative, a doctrinei şi a practicii judiciare
în materie ne-au condus la prezumția conform căreia răspunderea nu este doar un concept ce
aparţine în mod special dreptului, ci este întâlnită sub diferite sensuri şi în etică, în filosofie
sau în religie, iar ceea ce este comun tuturor domenilor menționate mai sus este faptul că
răspunderea se află în strânsă legătură cu viaţa socială în ansamblu.
Astfel, răspunderea juridică s-a impus în mod categoric ca un fenomen central, fiind
un element esenţial a oricărei forme de organizare socială, un fapt social ce se rezumă la
reacţia instituţionalizată, organizată pe care o declanşează o faptă socotită ilicită și
condamnabilă.
Totodată, prezentul studiu caută să realizeze în paralel o abordare a conceptului de
răspundere și a conceptului de responsabilitate, avertizând faptul că ambele noțiuni vizează
raportul dintre subiect şi colectivitate, fiind o formă de integrare a subiectului, de învăţare a
modului social de existenţă, unde a identifica responsabilitatea prin lege fără a reglementa
concomitent şi modul de transformare a acesteia în răspundere ar însemna a o lipsi pe aceasta
din urmă de conţinutul ei juridic.
Privind din punct de vedere sociologic, responsabilitatea reprezintă acea atitudine a
persoanei de asumare a urmările activităţilor sale faţă de ceilalţi indivizi 1 sau acea instituţie
care înglobează complexul de atitudini ale individului în raport cu sistemul de valori,

1
Nilă Stratone, Mirela Cristiana, Sociologie juridică. Elemente de bază, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 99.

4
instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acelor
valori, în scopul perfecţionării individului uman şi a conservării vieţii în comun, pe calea
menţinerii şi promovării binelui public și a ordinii sociale.2
Din punct de vedere juridic, responsabilitatea constituie măsurarea și fixarea
consecinţelor unui act ipotetic, prin lege3, acest termen aducând în discuţie faptul că în
virtutea unei legi şi în condiţiile în care individul are o capacitate psihică normală, acesta
poate fi făcut răspunzător pentru fapta săvârşită de el și pentru acţiunea întreprinsă.4
Totodată, dacă analizăm din punct de vedere moral, responsabilitatea este în strânsă
legătură cu conştiinţa morală, unde omul ca fiinţă liberă şi conştientă optează pentru acţiunile
sale în mod responsabil, fapt pentru care va suporta toate consecinţele impuse de lege, iar
absenţa responsabilităţii din viaţa individului uman, ar face actul juridic inutil.5
În limbajul comun, conceptul de răspundere semnifică faptul că o persoană umană sau
o autoritate are obligaţia și datoria de a-şi justifica şi explica propriile sale acţiuni. 6
Din punct de vedere social, răspunderea juridică poate fi privită ca şi complex de
drepturi şi obligaţii care apar în urma săvârşirii unei fapte ilicite şi care reprezintă modalitatea
de realizare a constrângerii de către instituțiile statului prin aplicarea sancţiunilor juridice faţă
de individul care a săvârşit fapta ilicită.7
Astfel putem conclude prin a afirma că, componența răspunderii juridice nu este
oferită doar de obligaţia de suportare a consecinţelor legale actelor contrare dreptului, ci şi de
drepturile conexe ale acestei obligaţii, care conferă celui vătămat de conduita și
comportamentul ilicit, șansa de a cere statului să uzeze de constrângere și de sancţiune pentru
a restabili ordinea, respectiv dreptul, răspunderea fiind un drept fundamentul al constrângerii
și al sancţiunii.8

Capitolul 2. Responsabilitate: corelaţii, conţinut, cadru de manifestare

În viaţa cotidiană, individul uman nu este doar responsabil dar şi răspunzător,
responsabilitatea luând forma unui fenomen social ce determină un act de angajare a ființei
umane în procesul integrării sociale.

2
Barac, Lidia, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 15.
3
Ştefan, Elena Emilia, op. cit., p. 17.
4
Idem, p. 12.
5
Idem, p. 20.
6
Nilă Stratone, Mirela Cristiana, op. cit., p. 101
7
Verdeş, Eugenia-Carmen, op. cit., p. 14.
8
Idem, p. 55.

5
 În mod normal, conceptul de responsabilitate constituie o dimensiune a moralității,
care se bazează pe socializarea persoanei prin educaţie, pe bagajul la care se raportează ea ca
individ social, pe alegerea acesteia de a răspunde în faţa celorlalţi pentru propriul
comportament, fiind conştient că îi afectează pe cei din jur în mod pozitiv sau în mod negativ
şi, la rândul ei este afectată ca persoană9.
Responsabilitatea constituie o caracteristică fundamentală a personalităţii individului,
unde individul uman îşi asumă propriile actele sau actele altor indivizi, ale căror efecte le
apreciază în cunoştinţă de cauză ca fiind dezirabile şi a căror realizare o poate decide liber.
Având o legătură strânsă cu acţiunea omului, responsabilitatea este corelată cu sistemul
normativ. Nivelul și măsura responsabilităţii sunt determinate în funcţie de conţinutul și
gradul de cunoaștere a procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor
normelor sociale10.
Drept urmare, responsabilitatea constituie o conformare faţă de norma juridică, pe
care urmărește să o identifice, să o cunoască, să o accepte, să o recunoască şi să se comporte
așa cum i se spune și i se cere, permiţându-şi ceea ce i se permite și interzicându-şi ceea ce i
se impune. Din acest punct de vedere, un comportament care poate fi prezentat ca acţiune sau
omisiune constituie numai o modalitate de respectare, respectiv de încălcare de către un
individ a obligaţiei de a nu vătăma alți indivizi prin propriul comportament sau a obligaţiei
de a proteja alți indivizi împotriva oricărui fel de vătămări.
Drept urmare, literatura de specialitate conturează următoarea aserţiune potrivit
căreia: a avea răspundere rezidă din a fi responsabil şi dacă sunt responsabil atunci sunt
răspunzător şi voi fi tras la răspundere din două direcţii: dinspre mine (datoria) şi dinspre
societate (obligaţia). Astfel este evidențiată relaţia etiologică dintre responsabilitate, ca
element intrinsec şi evolutiv al personalităţii umane, şi categoria juridică de răspundere,
relevată în drept în mod instituţional prin formele sale procedurale şi instituţionale, statuate
normativ, precum şi coexistenţa lor pe plan juridic într-o relaţie logică de tip premisă –
consecinţă, unde responsabilitatea este atribut al personalităţii, pe când răspunderea juridică
pentru fapte licite sau ilicite o are persoana dinspre regula de drept pozitiv şi în alternativa că
săvârşeşte ilicitul este trasă la răspundere.11

9
Nilă Stratone, Mirela Cristiana, op. cit., p. 99.
10
Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin şi Cristea, Simona, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 109.
11
Stănescu, Lucian-Sorin, op. cit., p. 52 -53

6
Capitolul 3. Răspunderea juridică: distincţii, sinteză şi calificare
cumulativă
Luând în considerare faptul că responsabilitatea este o noțiune organică legată de
răspundere, vom relua aserţiunea conform căreia omul este o fiinţă conștientă și liberă, care
optează în mod responsabil pentru acţiunile sale, iar urmare a acestui fapt el va suporta
consecinţele legii. Absenţa responsabilităţii din viaţa individului uman face ca actul juridic să
fie inutil12.
Problema responsabilităţii şi răspunderii juridice constituie interese legitime ale
semenilor umani ce pun în pericol coexistenţa libertăţilor umane şi a echilibrului social.
Răspunderea juridică are atât un scop educativ, preventiv, cât şi un scop sancţionator,
acceptând și înțelegând prin acest ultim scop şi caracterul reparator în situația în care s-au
produs daune morale sau materiale.
Conform literaturii de specialitate, răspunderea juridică reprezintă răspunderea
stabilită după o procedură de autoritatea competentă, respectiv instanţă competentă sau
autoritatea administrativă competentă, concretizată într-o sancţiune, fiind însoţită sau nu de
anularea sau revocarea actului ilegal, repunerea părților în situaţia anterioară, stabilirea
despăgubirii pentru daunele constatate, aplicarea măsurilor de siguranţă.13
Potrivit profesorului Valerică Dabu, fundația răspunderii juridice o constituie trei
componente cumulative:
1) săvârşirea actului sau faptului care este generator de responsabilitate și care poate fi
delict, contravenţie, infracţiune, abatere disciplinară, administrativă, act administrativ ilegal şi
chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege;
2) legea sau dispozițiile care reglementează responsabilitatea și răspunderea juridică,
procedura înfăptuirii acestora, organele competente şi actele, respectiv faptele generatoare;
3) hotărârea sau sentința judecătorească sau actul emis de autorităţile publice desemnate
de lege prin care s-a stabilit şi înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau
juridice (de drept public sau de drept privat).14
În acelaşi mod al deslușirii și al înţelegerii fenomenului de răspundere în doctrina
juridică actuală, astăzi se acceptă ideea de principiu potrivit căreia o faptă culpabilă atrage și
angajează răspunderea și responsabilitatea celui care a comis-o.15

12
Ştefan, Elena Emilia, op. cit., p. 39.
13
Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin şi Cristea, Simona, op. cit., p. 54
14
Idem, p. 56.
15
Verdeş, Eugenia-Carmen, op. cit., p. 11.

7
 Această ipoteză se reflectă și este susținută şi în teoria generală a dreptului, în
momentul în care se discută despre condiţiile aferente răspunderii juridice, termenul de
vinovăţie fiind definit ca atitudinea psihică a individului care a comis o faptă ilicită, raportat
la fapta ilicită săvârșită şi raportat la consecinţele acesteia; stare care îl caracterizează pe
autor în momentul încălcării normelor juridice.16
Privind din aceasta perspectivă, profesorul Nicolae Popa a oferit o explicaţia
lămuritoare, respectiv pentru declanșarea răspunderii juridice, în oricare din formele sale,
trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarelor condiţii:
1) conduita ilicită;
2) vinovăţia;
3) legătura cauzală. 17
Conduita ilicită constituie un prin element în prezenţa căruia poate fi cercetată
răspunderea juridică, susținând norma juridică ca fiind elementul care obligă la un anumit
comportament, respectiv o anumită conduită, iar prin fapta sa persoana care nu respectă
respectiva prevedere nesocoteşte dispoziţii din lege.
Vinovăţia reprezintă acea atitudine psihică a subiectului faptei ilicite şi păgubitoare
faţă de fapta savârșită şi de urmările acestei fapte, în timpul și momentul săvârşirii acesteia.

Capitolul 4. Corelaţia responsabilitate – răspundere juridică

Pe drumul înţelegerii și studierii problematicii responsabilităţii şi răspunderii juridice
în doctrina juridică aveam să folosim drept repere asumpţii precum:
- responsabilitatea însoţeşte mereu activitatea indidividului uman în timp ce răspunderea
apare doar în condiţiile asumării riscului nesocotirii exigenţelor normative;
- răspunderea şi responsabilitatea au semnificaţia de obligaţie instituită în mod formal, de a
nu face/intreprinde ceva sau a face/intreprinde ceva anume, în raporturi care i se impun
individului uman din exterior;
- responsabilitatea și răspunderea reprezintă două fenomene evolutive, mobile, aflate în
strânsă legătură cu transformările vieţii social-istorice şi ale individului uman însuşi, cunosc
un proces de permanentă devenire: la scară istorică putem pune în evidenţă un proces de
diferenţiere între răspundere şi responsabilitate; la scara evoluţiei individualităţii umane,
avem de-a face cu un proces de trecere de la răspundere la responsabilitate; raporturi care s-
au constituit istoric şi spontan.
16
Idem, p. 11
17
Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin şi Cristea, Simona, op. cit., p. 291.

8
 Astfel de premise vin să sublinieze că deşi diferite și distincte prin conținut și natură,
răspunderea şi responsabilitatea sunt două procese ce se află în imediată interacţiune şi în
influenţă simultană, reciprocă şi unitară.
Prin urmare, răspunderea juridică aparține domeniului autorităţii publice, ține de
ordinul normativ şi urmăreşte respectarea în fapt a normei juridice de către subiecții de drept
indiferent de starea acestor subiecți faţă de prescripţia normei juridice, în timp ce
responsabilitatea este un fenomen ce ține de ordinul valoric, unde subiecții se raportează la
valorile și caracteristicile exprimate de sistemul juridic normativ al societăţii prin propriului
sistem de valori în raport cu care îşi exprimă și își manifestă atitudinea. Astfel, lipsa sau
absenţa responsabilităţii nu presupune automat şi absenţa sau lipsa răspunderii, însă absenţa
răspunderii implică în mod automat absenţa responsabilităţii; în acest fel cele două fenomene
evidenţiindu-se ca două concepte complementare, dar totodată diferite.

Concluzii
Plecând de la ideea potrivit căreia în viața socială, omul nu este doar responsabil, ci și
răspunzător, prin prezentul proiect mi-am propus să aduc unele clarificări în ceea ce privește
folosirea corectă a conceptelor de responsabilitate şi răspundere, noțiuni ce determină o
oarecare discuţie referitoare la utilitatea și semnificaţia fiecăreia dintre ele. Cele două noțiuni
de responsabilitate şi răspundere juridică aveau să ni se arate ca prezentând strânse legături și
corelații, între care însă nu putem pune semnul egal, cele două concepte fiind distincte și
diferite ca natură, dar şi conţinut.
În astfel de condiţii, responsabilitatea are un domeniu de aplicabilitate mult mai larg
decât răspunderea. În vreme ce responsabilitatea se raportează și se rezumă la activitatea
întreprinsă de un individ din propria iniţiativă, în baza opțiunilor libere a scopurilor sale,
răspunderea reprezintă realizarea unui comportament raportat și definit prin normele sociale.
De asemenea, răspunderea se distinge de responsabilitate deoarece ea nu constituie o
dimensiune internă a individului uman, nu provine dintr-un raport pe care individul îl instituie
între el şi colectivitate în mod interesat și voit, ci apare în momentul încălcării normei
juridice, ce presupune de fapt, îndeplinirea și exercitarea unei obligaţii prescrise de lege.
Pornind de la aceste observaţii, identificăm faptul că un individ, pentru a răspunde
pentru faptele sale, indiferent de forma de răspundere, el trebuie să fie responsabil, adică să
aibă o reprezentarea corectă asupra faptelor sale şi asupra consecinţelor rezultate, astfel încât
în societatea contemporană, niciun individ nu poate fi tras la răspundere decât atunci când a

9
comis o faptă cu vinovăţie, care presupune acea activitate fizică și materială, respectiv acea
energie, dar şi acea participarea psihică și morală, neavând cum să existe răspundere fără
existenţa celor două elemente componente, respectiv cel material, obiectiv şi cel psihic,
subiectiv. Astfel, putem concluziona prin a spune că a avea răspundere presupune a fi
responsabil şi dacă individul este responsabil atunci este răspunzător şi va fi tras la
răspundere în două moduri: dinspre mine (datoria intrinsecă) şi dinspre societate (obligaţia).

Bibliografia
1. Alexandru, Ioan; Cărăuşan, Mihaela şi Bucur, Sorin, Drept administrativ, ed. a III-a
revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2. Barac, Lidia, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
3. Gulian, Mariana, „Responsabilitatea şi răspunderea juridică în domeniul ocrotirii
sănătăţii”, Teză doctorat, Chişinău, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova,
specialitatea 551.01 – Teoria generală a dreptului, 2017
(http://www.cnaa.md/files/theses/2017/51257/mariana_gulian_thesis.pdf, accesat în
data de 07 august 2019)

10
 4. Nilă Stratone, Mirela Cristiana, Sociologie juridică. Elemente de bază, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013
5. Popa, Nicolae; Eremia, Mihail – Constantin şi Cristea, Simona, Teoria generală a
dreptului, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
6. Stănescu, Lucian-Sorin, Partenogeneza formelor de răspundere juridică, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2018
7. Stănescu, Lucian-Sorin, Partenogeneza formelor de răspundere juridică, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2018

11