Referat

Tema: Coraportul dintre libertate și responsabilitate

juridică.

CUPRINS
Introducere....................................................................................................p.3-4
1. Noțiuni introductive privind conceptul de libertate........................p.5-6
2. Esența și condițiile libertății..............................................................p.6-7
3. Definiția și esența responsabilității juridice.....................................p.7-9
4. Principiile esențiale ale responsabilității juridice............................p.9-11
5. Formele responsabilității juridice.....................................................p.11-13
6. Coraportul dintre libertate și responsabilitate juridică..................p.13-14
Concluzii generale.........................................................................................p.15
Referințe bibliografice..................................................................................p.16
 Introducere
Dinamica societăţii este expresia împletirii dintre factorii materiali, obiectivi şi factorii
subiectivi. Legităţile care guvernează procesele sociale sunt rezultatul acţiunii oamenilor animaţi
de interese şi capabili de răspunderi proprii.
În aria acţiunii faptelor şi comportamentelor se configurează categoria responsabilităţii
omului, aceasta desemnând un act de angajare a individului în realizarea anumitor obiective dar
şi asumarea răspunderii pentru rezultatul acestor acţiuni.“Ca fiinţă socială - spune Andrei Roth,
omul este responsabil pentru orice acţiune a sa, în faţa colectivităţilor sociale concrete în care
trăieşte, care-i constituie mediul vital în care-şi desfăşoară activitatea”1.
Conceptul responsabilităţii se raportează la aria libertăţii de acţiune a omului, respectiv la
corelaţia praxiologică născută din raportarea libertăţii la necesitate. Într-adevăr, “libertatea se
poate defini ca acţiune orientată, prin care oamenii, în cunoştinţă de cauză, aleg o situaţie din
evantaiul de posibilităţi, în funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, dar nu în discordanţă cu
necesitatea obiectivă. Libertatea nu se opune necesităţii, dar nu se reduce la necesitate, ea
presupune cunoaşterea acesteia în vederea potenţării eficiente a acţiunii.”2 Nicolae Popa
subliniază că: “Libertatea omului ni se înfăţişează dintrun întreit punct de vedere:libertatea în
raport cu natura înconjurătoare, libertatea în raport cu societatea, cu sistemul relaţiilor sociale şi
libertatea omului în raport cu sine însuşi” 3
. Libertatea de a alege şi a decide stă la baza
responsabilităţii, lipsa de libertate sau constrângerea care nu stă în puterea omului, spune
Aristotel, anulează orice responsabilitate. În câmpul determinării sociale, responsabilitatea este o
dimensiune fundamentală a libertăţii umane, ea regăsindu-şi împlinirea în aria acţiunii şi a
faptelor sociale. Libertatea implică cunoaşterea legităţilor naturale şi sociale şi desfăşurarea unor
acţiuni în aria acestei necesităţi, în vederea realizării unor scopuri. Fiind legată întotdeauna de
cunoaşterea necesităţii şi legităţii domeniului în care omul acţionează, libertatea are un caracter
concret-istoric, şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o libertate absolută, ci de o libertate şi o
responsabilitate concret determinate.
Caracterul concret al libertăţii şi responsabilităţii rezultă şi din faptul că în actele de
decizie şi angajare, în declanşarea şi susţinerea unei acţiuni există posibilitatea de alegere între
diferite alternative, deci există şansa alegerii căii de acţiune, care întruneşte condiţiile legalităţii
dar şi ale eficienţei. Corelaţia dintre individ şi societate exprimată prin conceptul de libertate este
subliniată de Dimitrie Gusti; el arată că: ”libertatea nu are nimic comun cu anarhia. Adevărata

1
Savatier, Rene, Traité de la responsabilite civile en droit francais, Tome I, Paris, 1993;
2
Filosofie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975;
3
Florea, Mihai, Responsabilitatea acţiunii sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976;
libertate este o voinţă a persoanei ori a unităţilor sociale supuse voluntar intereselor superioare
ale naţiunii. De aceea, problema fundamentală a organizaţiei sociale este de a asigura cât mai
bine posibil echilibrul stabil între tendinţele individuale şi cele sociale, prin fluxul şi refluxul
acestor două forţe: autoritatea şi libertatea” 4
Privind sistemul raporturilor existenţiale, prin care omul fiinţează ca subiect activ,
libertatea poate fi analizată din trei puncte de vedere: al necesităţii naturale, al necesităţii sociale
şi al necesităţii umane. Aria acţiunii şi comportamentului uman vizează toate aceste tipuri de
necesitate şi configurează tipuri distincte de responsabilitate. În raport cu tipul de colectivitate
umană, precum şi cu tipurile de activitate, responsabilitatea socială poate avea forme ca:
responsabilitatea civilă, profesională, familială, naţională ş.a.m.d.
În literatura de specialitate se subliniază faptul că responsabilitatea socială se deosebeşte
de conceptul de răspundere socială, întrucât prima presupune acceptarea de către agenţi ai
sistemului de norme, ca un temei convingător pentru desfăşurarea unei acţiuni eficiente.
Răspunderea socială se bazează şi fiinţează prin autoritatea normelor sociale, este un raport
impus de societate. Conceptul de răspundere este mai ales de ordin normativ şi în mod prioritar
de ordin juridic.5 Privind libertatea sub aspect juridic, Mircea N. Costin subliniază următoarele:
“Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice este necesar ca aceasta să
acţioneze în mod liber atunci când încalcă norma juridică. A fi liber înseamnă a acţiona în
cunoştinţă de cauză, a-ţi propune scopuri realizabile şi, totodată,a decide care anume acţiune este
necesară pentru îndeplinirea lor” 6.

4
Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968;
5
Lalou, Henri, La responsabilité civile, Principes élémentaires et applications pratiques, Paris, 1928;
6
Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Universitatea din Bucureşti, 1983;
 Noțiuni introductive privind conceptul de libertate.

Libertatea ca noțiune e greu de a fi cuprinsă în cadrele unei definiții generaliste.Pentru a se

ajunge la definițiile existente în diversele enciclopedii sau dicționare, s-aapelat la metoda
interdisciplinară prin care libertatea a fost analizată în legăturile ei cualte noțiuni sau realități existențiale
ca: autodeterminarea, voința, liberul-arbitru,legătura ei cu harul dumnezeiesc etc.Sensul uzual al
cuvântului libertate (lat. liber) definește absența oricăreiconstrângeri exterioare și este mai întâi un
statut, adică o condiție personală raportată lasocial și politic, garantată de un ansamblu legislativ de
drepturi și îndatoriri. Laînceputul civilizației umane, libertatea exprima condiția liberă a omului care nu
erasclav (lat. servus) sau prizonier. Ulterior apar și aspecte noi ale conceptului de libertateconferite de
gândirea filosofică sau teologică, în consonanță cu caracteristicile psihologice și morale ale persoanei
umane. Într-un Dicționar de filosofie editat în anul1978 la București, libertatea e definită ca: „modalitate
subiectivă de comportare a oamenilor în raport cu determinismul obiectiv al vieții socialemotivată de
interese și scopuri proprii”.7
Libertatea i-a fost dată omului în constituția sa ontologică dintru început șireprezintă
suveranitatea de sine a omului,așa cum, în mod inspirat și frumos, a definit-o înțelepciunea patristică.
Așa cum demonstrează Teologia Morală creștin-ortodoxă,libertatea este calitatea inerentă a voinței. În
persoana umană intelectul este funcțiacognitivă prin care e cunoscută și înțeleasă realitatea exterioară
integrată existențeiumane, precum și matricea ce descifrează universul interior al fiecărei unități psiho-
somatice ce formează ființa umană. Imperativul moral existent în fiecare persoanăconștientă se
concretizează și se transformă în acțiune prin funcția voinței. Iar libertateaeste constitutivă voinței
umane.
Ritmul societații este expresia împletirii dintre factorii materiali, obiectivi şi factorii subiectivi.
Legităţile care guvernează procesele sociale sunt rezultatul acţiunii oamenilor animaţi de interese şi
capabili de răspunderi proprii.
În aria acţiunii faptelor şi comportamentelor se configurează categoria responsabilităţii omului,
aceasta desemnând un act de angajare a individului în realizarea anumitor obiective dar şi asumarea
răspunderii pentru rezultatul acestor acţiuni.“Ca fiinţă socială - spune Andrei Roth, omul este
responsabil pentru orice acţiune a sa, în faţa colectivităţilor sociale concrete în care trăieşte, care-i
constituie mediul vital în care-şi desfăşoară activitatea”8

7
Dicționar de filozofie, Ed. Politică , București, 1978, p.406
8
Roth, Andrei, Individ şi societate, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 221.
 Adevărata libertate este o voinţă a persoanei ori a unităţilor sociale supuse voluntar intereselor
superioare ale naţiunii. De aceea, problema fundamentală a organizaţiei sociale este de a asigura cât mai
bine posibil echilibrul stabil între tendinţele individuale şi cele sociale, prin fluxul şi refluxul acestor
două forţe: autoritatea şi libertatea” 9. Privind sistemul raporturilor existenţiale, prin care omul fiinţează
ca subiect activ, libertatea poate fi analizată din trei puncte de vedere: al necesităţii naturale, al
necesităţii sociale şi al necesităţii umane.
Privind libertatea sub aspect juridic, Mircea N. Costin subliniază următoarele: “Pentru ca o
persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice este necesar ca aceasta să acţioneze în mod liber
atunci când încalcă norma juridică. A fi liber înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a-ţi propune
scopuri realizabile şi, totodată,a decide care anume acţiune este necesară pentru îndeplinirea lor”.

Esența și condițiile libertății.

Libertatea este una dintre cele mai controversate probleme. Însăși noțiunea de libertate are
multiple sensuri în funcție de domeniul științific ce o vizează spre analiză.Fiind o coordonată ontologică
fundamentală a datului uman, e folosită în diferitedomenii ale cunoașterii: filosofie, teologie, drept,
sociologie, politică etc. Conținutul complex al libertății ne orientează în primul rând în a descifra esența
ei. Așa cumdeducem din referatul creației și în toată gândirea nou-testamentară și patristică, omul afost
făcut liber, adică stăpân pe voința sa. El are și puterea necesară de a voi și a semanifesta în felul dorit de
el, fără a fi subordonat unei necesități.
Nota esențială și de referință a libertății, în sensul ei profund, este părtășia acesteia ladesăvârșirea
dumnezeiască conferită primordial în actul creației. La prima vedere, ființasau esența libertății este un
ideal social, una din condițiile definitorii ale persoaneiumane. Omul, în devenirea sa evolutiv-istorică,
îndură anumite constrângeri pentru a-și atinge anumite țeluri propuse. Fiecare om are această experiență
a constrângerilor,fapt ce diminuează din darul inițial al libertății. Viața cotidiană ne demonstrază
călibertatea nu poate fi separată de realitatea socială. De aceea pentru mulți dintre contemporanii noștri,
libertatea e ceva mai mult teoretic decât un fapt practic. Înconsonanță cu această realitate dură, vicontele
Alexis de Tocqueville (1805-1859) afirma: „Nimic nu e mai minunat decât arta de a fi liber, dar nimic
nu e mai dificil decâtucenicia libertății”10
Tendința spre libertate este una dintre cele mai puternice necesități interioare ale omului. În
realizarea libertății, oamenii văd șansa de a-și asigura o existență sigură și independentă, ca o
oportunitate de a construi o viață de confort și fericire.

9
Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 368
10
https://www.academia.edu/9177152/E._MOHOREA._Esen%C8%9Ba_%C8%99i_condi%C8%9Biile_libert
%C4%83%C8%9Bii_umane MOHOREA Efim. Esența și condițiile libertății umane.
 Conceptul de „libertate” poate fi găsit în diferite epoci istorice. A ocupat mintea multor gânditori
ai istoriei, a fost folosit de personalități religioase și politice în apelurile către oameni. Până în prezent,
în viața de zi cu zi, acest concept este folosit și manipulat, începând de la o înțelegere individuală a
cuvântului, până la nivel de state și al societății în ansamblu. Există multe declarații și convenții privind
drepturile omului, libertatea personală, slogane și manifeste care solicită acest mare scop. Totuși, în
ultimii 6.000 de ani, în ciuda diversității de utilizare a acestui termen, nici o promisiune de libertate
pentru întreaga societate și pentru fiecare om din ea nu a fost de fapt adusă la implementarea sa practică.
J.-J. Rousseau sublinia că în libertatea comună, nimeni nu are dreptul să facă ceea ce îi interzice
libertatea altuia, căci adevărata libertate nu se distruge niciodată pe sine însăși. De aceea, libertatea fără
justiție este о adevărată contradicție, căci, oricum am face, totul e stingheritor în acțiunea unei voințe
dezordonate. Prin urmare, nu există libertate acolo unde nu sînt legi sau unde cineva este deasupra
legilor; nici chiar în starea de natură omul nu este liber decît datorită legii naturale, care poruncește
tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca о slugă: el are conducători, nu stăpîni. El se supune legilor,
dar nu se supune decît lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune oamenilor. Un popor este liber, orice
formă ar avea guvernămîntul său, atunci cînd în cel care îl guvernează nu vede deloc omul, ci organul
legii. Într-un cuvînt, soarta libertății este legată totdeauna de soarta legilor: ea domnește sau piere odată
cu ele.11
Când vorbim de esența și condițiile libertății, trebuie să facem referire laelementele definitorii
anume la: liberul arbitru, la acțiunea umană liberă și la felul cum libertatea constituie forma superioară a
manifestării plinătății existenței ce-o experiazăfiecare persoană umană.

Definiția și esența responsabilității juridice.

În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue a noţiunilor de
„responsabilitate“, „răspundere“ şi „constrângere“, vom face câteva consideraţii, încercând să
lămurim conţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu care ar fi
semnificaţiile şi utilitatea fiecăreia dintre ele. Celebrul dicţionar „Larousse“ de exemplu
consemnează pentru termenul de „responsabilitate“ mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara
daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de către o persoană care depinde de el sau, de un animal
ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorităţii superioare necesitatea
pentru un ministru de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuza încrederea
responsabilitatea colectivă faptul de a considera pe toţi membri unui grup ca responsabili
solidari pentru actul comis de către unul din membrii grupului“. Din această definiţie desprindem

11
http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3371/1/Mohorea_E_Esenta_si_conditiile.pdf
MOHOREA Efim, ESENȚA ȘI CONDIȚIILE LIBERTĂȚII UMANE
ideea că responsabilitatea constituie o obligaţie impusă sau recunoscută de lege, persoanei
private sau publice, de a face ori de a da socoteala pentru ea sau pentru altul aflat în grija sa, ceea
ce presupune o garanţie a responsabilităţii. 12
Totdeauna, observăm că responsabilitatea are caracter general declarativ, dar socotim că,
în mod greşit, în această definiţie, se arată că responsabilitatea operează după săvârşirea faptului
declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat. Acelaşi dicţionar pentru termenul
de „responsabil“ consemnează două sensuri: „cel care trebuie să răspundă“, să fie garantat pentru
propriile sale acţiuni sau ale altuia pe care le determină; persoana care are capacitatea de a lua
decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi „superioare sau celor care i-au acordat
mandatul. Se observă prin urmare ca responsabilitatea este anterioară răspunderii care este de
fapt o materializare a responsabilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de lege. 13
Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un an- samblu de
obligaţii care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui
căruia îi este imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv,
responsabilitatea este juridică, iar în celelalte cazuri responsabilitatea este numai morală“. 14
Într-o altă opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect
sancţiunea juridică10. După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de
represiune, venind din partea societăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei.
Bineînţeles, este vorba de o reacţie instituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi
pentru faptele sau actele prevăzute de lege.
De asemenea, în opinia majoritară a autorilor „responsabilitatea“ este definită prin
intermediul categoriei de „obligaţie“, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara
un prejudiciu.
Ca şi în cazul libertăţii, avem de a face cu diverse tipuri de responsabilitate:
a) după natura relaţiilor interumane în care se manifestă, identificăm:
1. responsabilitate economică – faţă de deciziile privind priorităţile şi programele de
dezvoltare economică a ţării sau firmei;
2. responsabilitate politică – faţă de stat şi popor;
3. responsabilitate morală – faţă de promovarea binelui general;
4. responsabilitate juridică – respectarea constituţiei, a legilor şi legalităţii;
5. responsabilitatea profesională − îndeplinirea la cele mai înalte cote ale atribuţiilor
profesionale;
12
Decenciere-Ferrandiere A. La responsabilite des Etats à raison des dommages subis par des etrangers. Paris,
Rousseau, 1925, p. 11.
13
Popescu S. Fundamentul responsabilităţii juridice. referat prezentat la a X-a ediţie a zilelor juridice
româno-franceze din 05.06.1996
14
Boboş Gh. Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Bucureşti. 1983, p. 264
 6. responsabilitate artistică – respectarea exigenţelor principiilor estetice în aprecierea şi
creaţia artistică;
b) după tipurile de colectivitate sau comunitate în care se autoangajează, identificăm:
1. responsabilitate familială;
2. responsabilitate faţă de popor şi naţiune;
3. responsabilitate universalistă – faţă de destinul umanităţii.
Responsabilitatea şi răspunderea sunt concepte cu sfere incongruente, între ele există
mari deosebiri:
a) responsabilitatea presupune acţiune în cunoştinţă de cauză, iniţiativă şi convingere în
domeniul acţiunilor posibile şi permise; răspunderea vizează un raport între agent şi autoritatea
colectivă, se impune adesea ca ceva nedorit, ca ceva din afară, ca obligaţie;
b) în cazul responsabilităţii, individul răspunde în faţa propriei conştiinţe, în cazul
răspunderii, individul răspunde în faţa colectivităţii;
c) responsabilitatea este de ordin valoric, răspunderea este de ordin normativ,
preponderent juridic;
d) responsabilitatea dezvoltă sistemul, răspunderea îl conservă, îi asigură identitatea şi
stabilitatea;
e) responsabilitatea funcţionează pe baza sistemului de sancţiuni premiale, răspunderea
are la bază constrângerea, sancţiunile opiniei publice, administrative şi penale.
În raporturile dintre responsabilitate şi răspundere apar două situaţii:
1. agentul este în acord deplin cu reglementările şi normele instituite oficial; în acest caz
agentul este răspunzător şi responsabil;
2. agentul de află, în diferite grade, în opoziţie cu aceste norme care îi apar ca străine,
impuse fără consimţământul său; în acest caz agentul este răspunzător şi mai puţin responsabil.
Comunitatea ideală ar fi cea a oamenilor responsabili nu răspunzători, societatea indivizilor care
au ajuns la stadiul de conştientizare a obligaţiilor, normelor sociale, de resimţire a acestora ca un
cadru firesc de a fi al omului. Fără limitare şi autolimitare, libertatea se autodistruge.

Principiile esențiale ale responsabilității juridice.

Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept, general
valabile pentru toate formele de responsabilitate juridică. Dacă la principiile generale se mai
adaugă spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine responsabilitatea
juridică specifică ramurii respective. Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se
regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului.
 Un prim principiu general al responsabilităţii juridice îi constituie principiul legalităţii
responsabilităţii juridice; acesta presupune:
— recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii în primul
rând, prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza
acestora;
— prevederea şi garantarea prin lege de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelor
efective de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale omului.
Exercitarea de către stat a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al răzbunării şi
al „dreptului individului de a-şi face dreptate singur“, cu imputernicirea şi obligarea exclusivă a
statului de a infăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi precizează responsabilităţi în lege,
este evident că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Dar nu este
suficientă prevederea responsabilităţii iîn lege dacă nu se reglementează şi asigură toate
condiţiile pentru transformarea acesteia în răspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei
Universale a Drep- turilor Omului, orice fiinţă umană are dreptul la securitatea sa, şi Statul
obligaţia să i-o asigure;
— accesul liber la justiţie este un drept fundamental legiferat de Constituţie, iar prin alte legi
s-au prevăzut dispoziţii pentru asigurarea înfăptuirii acestuia, printre care sunt şi cele care
reglementează responsabilităţi pentru anumite organe de a-1 asigura, precum şi responsabilităţile
pentru cei predispuşi a-1 încălca.
Egalitatea în drepturi constituie un al doilea principiu important al responsabilităţii
juridice, care presupune ca:
— toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, în sensul că sunt şi trebuie să fie
la fel de responsabili juridic;
— nu trebuie să existe privilegii sau discriminări în faţa responsabilităţii juridice pentru nici o
persoană şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici;
— nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent
că sunt sau nu autorităţi publice;
— criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuare
a responsabilităţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial,
religios etc, ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.
Un alt principiu îl constituie cel al personalităţii, în sensul că se declară res- ponsabilă
persoana fizică sau juridică, care a săvarsît fapta sau actul juridic; de la acest principiu există şi
unele excepţii dar numai cele prevăzute de lege (de exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia
sau pentru fapta lucrului, iar a autorităţii sau instituţiei publice pentru fapta funcţionarului sau
etc).
Principiul libertăţii de voinţă, a acţiunii ori inacţiunii, constituie un alt prin- cipiu al
responsabilitaiii juridice. Nu poate exista responsabilitate dacă nu există libertate de a alege
comportarea care ar evita responsabilitatea. Responsabilitatea juridică trebuie să existe numai
atunci când subiectul, de bună voie, a ales conduita contrară normei juridice. În acest sens, este
valabilă maxima „Cu cât libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea creşte“. Deci, spaţiul
răspunderii este coextensiv cu cel al libertăţii. 15
Un alt principiu general al responsabilităţii juridice îl constituie principiul umanismului.
Umanismul dreptului presupune o ierarhizare făcută de legiuitor a elementelor
— scop ale responsabilităţii juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi
reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare.
Acest principiu trebuie avut în vedere nu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi
în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia.
Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi
face responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar
nu a făcut. După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor“ asupra
naturii obiectului, scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergente care, în
ultima instanţă sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu poate fi dezvăluit
fără cunoaşterea mobilului şi motivelor generatoare, în raport de care se stabileşte şi
responsabilitatea. În acest sens, pledează şi ideea după cum, nevoile l-au format pe om ca fiinţă
socială şi îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare.
Principiul existenţei şi dezvoltării sociale impune satisfacerea nevoilor sociale obiective
care se realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea
acesteia în răspundere concretă, a cărei realizare se face şi prin forţa de constrângere a Statului
după caz. Scopul Statului şi în mod deosebit al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor
sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea,
serviciile publice, într-o bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă
pagube vreunei per- soane; în cazul în care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul
public, statul trebuie s-o repare, deoarece, conform principiului solidarităţii sociale, Statul si-a
asumat această responsabilitate prin raţiunea sa de a fi.
„Astfel putem socotim ca temeiul responsabilităţii juridice îl constituie legea şi principiile
de drep ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul răspunderii juridice este altul. După
părerea noastră, temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative:

15
HAYEK Friedrich A. ,Constituţia libertăţii, 1998, p. 90-100
a. săvârşirea actului sau faptului generator de resposabilitate care poate fi: infracţiune, delict,
cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, contravenţie, act administrativ ilegal şi chiar
legal în anumite cazuri prevăzute de lege etc;
b. legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele
abilitate şi actele sau faptele generatoare;
c. hotărârea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit
şi înfăptuit iîn concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de drept public sau
privat).
Nereglementarea responsabilităţii administrative atrage, multiple consecinţe negative.
Astfel, în lipsa responsabilităţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi să administreze
se naşte ideea ca actele funcţionarilor publici, oricât de abuzive ar fi, sunt de neînlăturat, ba chiar
deasupra legilor; de asemenea, apare convingerea că numai prin prevenirea dorinţelor
superiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le ocupa şi nu prin respectarea
legii.
Rezulta cu prisosinţă că fundamentul responsabilităţii administrative, penale,
constituţionale, civile şi în general al responsabilităţii juridice a autoritatiilor publice şi
funcţionarilor acestora, îi constituie legea supremă — Constituţia şi legile care îşi au izvorul în
aceasta şi care consacră principiile umanismului, solidarităţii şi apărării sociale, ale echităţii şi
dreptăţii, egalităţii în drepturi, libertăţii de voinţă, concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum
şi între putere şi responsabilitate. 16
De asemenea, reţinem că responsabilitatea juridică nu poate
produce efecte juridice fără reglementarea răspunderii juridice şi înfăptuirea acesteia în temeiul
unui act sau fapt juridicconcret. Referitor la formele responsabilităţii juridice. După cum se ştie,
formă şi structura răspunderii juridice este determinată de natură raportului juridic şi deci a
normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut, prin norma
de drept este reglementată res- ponsabilitatea juridică.

Formele responsabilității juridice.

Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsa- bilitatea
juridică constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof.
Mircea Costin, care susţine că responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi
reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare
între Stat ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv17.

16
Gusti, Dimitrie, Opere, vol. II., Bucureşti, Editura Academiei, 1968;
17
Barac L. Cîteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice. Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 40
 Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele
imprecizii, în sensul că nu face distincţie între responsabilitate, răspundere şi constrângere,
responsabilitatea fiind redusă la raportul juridic de constrângere, or. după cum vom încerca să
demonstrăm, între acestea există deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea
responsabilităţii numai la autorul faptei ilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi
persoană.
Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub
trei forme:
— responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai
multe principii;
— responsabilitatea civilă pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusă de lege de
a răspunde de pagubele pe care noi le-am cauzat;
— responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definită ca fiind respon-
sabilitatea civilă specială a acestora.
Indiferent de unele neclarităţi, reţinem că autorul se referă nu la o simplă obligaţie ci la o
instituţie juridică guvernată de mai multe principii. Analizând diferitele forme ale
responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, ajungem la constatarea că
responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi obligaţii corelative,
cum susţine un autor18, după părerea căruia răspunderea juridică este „instituţia“ ce cuprinde
ansamblul nor- melor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii desfăşurate de
autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră ordinea de
drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui public“. Şi această
definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între responsabilitate şi
răspundere, aspect la care ne vom referi pe larg în cele ce urmează.
Din practică observăm că sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nu
răspunde, deoarece fapta prejudiciabilă nu este cunoscută de cei în drept, sau partea vătămată nu
vrea să reclame, ori a intervenit prescripţia etc. De exemplu, în cazul când Statul, deşi a plătit
particularului daune cauzate de greşeala funcţionarului public, apreciind că este în interesul
serviciului (fiind un risc al serviciului), nu-1 acţionează „în regres“ pe funcţionarul vinovat şi
evident, acesta nu răspunde, deşi este responsabil pentru fapta respectivă.

Coraportul dintre libertate și responsabilitate juridică.

Libertatea trebuie analizată în cele două dimensiuni: la nivel individual şi la nivelul
colectivităţii umane – grup, clasă socială, societate. Individul poate fi liber numai în şi prin

18
Idem, p.5.
societate; libertatea individuală nu poate fi realizată, posibilă decât în cadrul unei colectivităţi, ea
însăşi liberă, care-şi înfăptuieşte în mod autonom scopurile şi interesele sale. Sunt liber în
măsura în care şi ceilalţi sunt liberi.
Deci libertatea individuală presupune atât capacitatea individului de a-şi îndeplini
propriile finalităţi, cât şi alegerea viitorului optim, pe baza cunoaşterii şi autocunoaşterii,
armonizarea opţiunilor individuale cu interesele colectivităţii, astfel ca acţiunile tale să nu
dăuneze altora. "Singura libertate demnă de acest nume – scria J. St. Mill – este aceea de a-ţi
urmări binele propriu, în felul tău propriu, atât timp cât nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor
sau îi împiedici să-l dobândească"
Responsabilitatea desemnează solidarizarea individului cu propriile sale acte, ale căror
consecinţe îi par dezirabile pentru sine şi colectivitatea din care face parte şi a căror înfăptuire o
decide, ori la care aderă în mod liber. Ea implică asumarea deliberată – în faţa colectivităţii şi a
propriei conştiinţe − a răspunderii pentru succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa, consecinţele
şi valoarea acţiunilor pe care agentul le iniţiază sau la care participă în mod liber.
O societate liberă este o societate cu oameni responsabili, în care membrii ei consideră
just ca fiecare individ să ocupe poziţia socială rezultată din acţiunea sa şi să o accepte ca atare;
conştiinţa răspunderii pentru faptele sale influenţează comportamentul individului într-o direcţie
dezirabilă, ea îi face pe oameni să respecte anumite reguli; acţiunea umană "trebuie să fie
călăuzită de un simţ al responsabilităţii care să treacă dincolo de îndatoririle impuse de lege şi ca
opinia generală să aprobe considerarea indivizilor drept răspunzători atât de succesul, cât şi de
eşecul propriilor intreprinderi"19.
Analizând relaţia dintre integritatea personalităţii umane şi etosul datoriei civice, V.
Havel scria: "Secretul omului este secretul responsabilităţii sale". Responsabilitatea nu se
distribuie uniform ci diferenţiat, în funcţie de gradul de libertate şi de implicare personală, de
rolul individului în luarea şi aplicarea deciziei, în raport cu consecinţele şi riscurile acesteia.
Libertatea şi responsabilitatea sunt elemente complementare. Spaţiul răspunderii este
coextensiv cu cel al libertăţii. Problema răspunderii şi a vinei nu reprezintă decât o altă faţetă a
problemei libertăţii, care se propune pe sine ca proiect.
Suprema răspundere – consemna G. Liiceanu – este "preluarea în proiect a libertăţii înseşi
… a-ţi pune întrebarea privitoare la utilizarea ei; şi, mai presus de orice, a iubi libertatea". Iar P.
K. McIlnerney îl completa: "A fi responsabil de ceva înseamnă a fi în mod legal subiect de
răsplată sau de pedeapsă, de laudă şi de blam pentru acest ceva".
Deşi se condiţionează şi potenţează reciproc, libertatea şi responsabilitatea se deosebesc
prin esenţa şi funcţiile lor. Resposabilitatea face distincţia dintre "norme impuse" şi "norme

19
"Constituţia libertăţii", p. 97
acceptate". Libertatea înlocuieşte comportamentul social conformist cu realizarea, autorealizarea,
autoapărarea şi creativitatea. Libertatea, considera V. Pârvan, "apără individul de tirania
societăţii", de abuzul statului, iar responsabilitatea "apără societatea de arbitrariul individului",
de anarhie, de acţiunea dăunătoare şi abuzivă a acestuia. Împreună cu legile statului şi celelalte
norme, libertatea şi responsabilitatea armonizează activitatea individului cu cea a societăţii şi
instituţiilor sale.

Concluzii generale
Concluzionând cele expuse mai sus, putem afirma că despre libertate şi responsabilitate
se spun multe si fiecare înțelege diferit aceste două concepte. Mari filosofi ai lumii au dezbătut
aceste teme şi fiecare a ajuns la o concluzie personală, asemănătoare sau diferită de cea a
celorlalţi.
Inţelegerea şi perceperea acestor concepte depinde de fiecare persoană în parte. De
exemplu un adolescent care la această vârstă trăieşte viaţa cu intensitate are părerea că are
dreptul să realizeze orice doreşte şi că i se cuvine marea şi pămîntul. El tinde să uite că trăieşte
într-o comunitate şi că pe lângă libertate are responsabilitatea de a atinge un scop fără să dăuneze
sau să afecteze negativ viața celor din jur. Încet, încet realizează că libertatea de care aude în
fiecare zi este o libertate limitată, deoarece vine cu responsabilitatea de a face mereu bine şi de a
nu afecta în rău viaţa oamenilor ce te inconjoară. Dacă suntem puţin ironici şi ne gîndim la
modul în care un infractor vede libertatea ne dăm într-adevăr seama că fiecare persoană are o
idee diferită despre acest concept complex. Părerea mea este că libertatea se referă la
posibilitatea de a alege asupra propriei vieţi însă cu anumite limite. Nu este aşa? Avem puterea
de a alege din ce ni se oferă, avem datoria totodată de a nu îngrădi libertatea celorlalţi.
 Consider, că libertate absolută nu există, deoarece dacă oricine ar fi liber să facă orice
atunci fără voia să ar lua dreptul la libertate altcuiva. Dacă ne gîndim puţin la regimurile politice
existente de-a lungul anilor vedem că am asistat şi încă asistăm la încălcări ale dreptului la
libertate a populaţii întregi. Un exemplu elocvent în acesta privinţă este existenţa sclaviei, apoi
existenţa unor popoare aflate sub suzeranitatea altora ,ce reprezintă tot o formă de sclavie. Tot o
încălcare al acestui drept este şi discriminarea sau abuzurile în familie.
Merită să spunem că libertatea poate deveni un subiect de responsabilitate. Oamenii sunt
responsabili pentru acțiunile lor în principiu, pentru că ei decid asupra lor și sunt cauza lor. După
cum sa menționat, noțiunile de libertate și responsabilitate sunt strâns legate.Pentru ca o persoană
să fie responsabilă pentru acțiunile lor, este esențial să aibă libertatea de acțiune, fără alte limitări

decât conștiința proprie și valorile morale. Prin urmare, se consideră că bolnavii mintali, copiii și
animalele nu sunt responsabili pentru acțiunile lor, deoarece nu sunt pe deplin conștienți de sau
nu folosesc rațiunea.Scriitorul irlandez George Bernard Shaw a rezumat relația ambelor concepte
despre viață într-o singură propoziție: "Libertatea înseamnă responsabilitate. De aceea
majoritatea oamenilor se tem de el.
Consider că pentru noi toţi libertatea ar trebui să reprezinte un drept fundamental şi ân
acelaşi timp să fim mereu conştienţi că odată cu ea vine şi obligaţia de a nu îngradi libertatea
altora. Ar trebui să lăsăm frica la o parte şi să ne exercităm acest drept cu responsabilitatea
necesară, căci de altfel nu mai putem vorbi de o careva schimbare pe viitor. Libertatea este strâns
legată cu responsabilitatea. Cum spune P. D'Holbach :“ Libertatea este facultatea de a face
pentru fericirea proprie tot ce nu strică fericirea asociaţilor”
Referințe bibliografice
1. Savatier, Rene, Traité de la responsabilite civile en droit francais, Tome I, Paris, 1993;
2. Filosofie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975;
3. Florea, Mihai, Responsabilitatea acţiunii sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976;
4. Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968;
5. Lalou, Henri, La responsabilité civile, Principes élémentaires et applications pratiques,
Paris, 1928;
6. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Universitatea din Bucureşti, 1983;
7. Dicționar de filozofie, Ed. Politică , București, 1978, p.406
8. Roth, Andrei, Individ şi societate, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 221.
9. Gusti, Dimitrie, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 368
10. Decenciere-Ferrandiere A. La responsabilite des Etats à raison des dommages subis par
des etrangers. Paris, Rousseau, 1925, p. 11.
11. Popescu S. Fundamentul responsabilităţii juridice. referat prezentat la a X-a ediţie a
zilelor juridice româno-franceze din 05.06.1996
12. Boboş Gh. Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Bucureşti. 1983, p. 264
13. HAYEK Friedrich A. ,Constituţia libertăţii, 1998, p. 90-100
14. Gusti, Dimitrie, Opere, vol. II., Bucureşti, Editura Academiei, 1968;
15. Barac L. Cîteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice. Revista Dreptul
nr. 4/1994, p. 40
16. https://www.academia.edu/9177152/E._MOHOREA._Esen%C8%9Ba_%C8%99i_condi

%C8%9Biile_libert%C4%83%C8%9Bii_umane MOHOREA Efim. Esența și condițiile

libertății umane.
17. http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3371/1/
Mohorea_E_Esenta_si_conditiile.pdf MOHOREA Efim, ESENȚA ȘI CONDIȚIILE
LIBERTĂȚII UMANE