6.4. Libertate, necesitate şi responsabilitate.

Libertatea este un concept filozofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma
"lipsa constrângerilor".Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei multiple utilizări, uneori,
contradictorii. Pentru o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se
cunoască contextul filozofic în care a fost folosit.
Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera
libertății umane cuprinde următoarele laturi:
1. libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință);
2. libertatea de exprimare;
3. libertatea alegerii unui stil de viață;
4. libertatea de asociere liber consimțită.
Mill considera că, în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale
comunității), societatea nu poate interveni, în mod legitim, în sfera privată a individului.
Filozoful precizează că, orice intervenţie a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte
indezirabile (din punct de vedere utilitarist) :
1. uniformizarea;
2. oprirea dezvoltării individului.
Problema libertății voinței se înscrie în disputa dintre cei ce susțin liberul arbitru și cei cu vederi
deterministe.
În discursul lui Spinoza, această problemă filozofică se pune pe două planuri: cel divin si cel
uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.
Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine” pare să nu mai lase
loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă, tot conform lui, „un lucru este liber când acesta
există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”.
Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns
să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber.
Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber, deoarece se autodetermină în totalitate.
Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de
circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active,
care își au sursa în rațiune și nu în baza emoţiilor pasive, care au cauze externe. Divinitatea se
reflectă în această utilizare a rațiunii.
Etimologic, termenul de necesitate provine din latină, necessitas, «ineluctabil», «nevoie
imperativă»; «obligație imperativă», «necesitate logică». Sensul comun și fizic face referire la o
stare de lucruri care nu se poate să nu existe. Sensul metafizic se referă la puterea (uneori divină)
care guvernează cursul realității.
În logică, termenul necesitate este definit cu două sensuri:
1. Caracter a ceea ce nu poate fi fals, a ceea ce este universal valabil.
2. Relație inevitabilă între două propoziții. Sensul derivat implică nevoia, ceva de care o ființă nu
se poate lipsi.
Necesitatea este o modalitate logică ce se opune simplei posibilități, dar și imposibilității. Ea
poate califica gânduri, idei sau principii: ea înseamnă, astfel, că adevărul lor nu poate fi respins
de către spirit.
Accepțiunea morală a termenului este înșelătoare: o obligație (ceea ce ne apare ca fiind
necesar) se distinge de o constrângere prin aceea că există întotdeauna posibilitatea de a nu o
respecta: ea trimite mai degrabă la o experiență decât la o necesitate, așa cum admite și Spinoza.
Despre responsabilitate se spun multe şi fiecare înţelege diferit acest concept. Marii
filozofi ai lumii au dezbătut această temă şi fiecare a ajuns la o concluzie personală,
asemănătoare sau diferită de cea a celorlalti. Înţelegerea şi perceperea responsabilităţii depinde
de fiecare persoană în parte.

Pentru a scoate la iveală soluţia pozitivă şi actuală a problemei în cauză, trebuie să pornim
de la Socrate, care prin viaţa şi moartea sa ne dă un exemplu al întruchipării libertăţii ca
necesitate înţeleasă şi tradusă în fapt. La începutul epocii moderne, Spinoza îşi
subordonează gândirea ontologică gândirii etice, de unde şi titlul operei sale fundamentale
– Etica. Pentru Spinoza libertatea poate fi câştigată pe calea raţiunii. El propagă pentru
prima dată ideea: libertatea este înţelegerea necesităţii. Tot el face deosebirea dintre două
forme ale necesităţii: necesitatea raţională, care este temeiul libertăţii, şi necesitatea
neraţională – echivalentă cu constrângerea –, care este temeiul suprimării libertăţii.

Deci, Libertatea profesionalului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este
reală o dată cu existenţa unor alternative, care sânt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre
exemplu, în societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea alternativelor este
imposibilă în virtutea faptului că, în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei,
controlului asupra circulaţiei informaţiei, profesionalii nu au idee despre anumite
alternative şi nu au idee despre nonlibertatea lor.

Astfel, libertatea nu se reduce pur şi simplu la lipsa unor restricţii. Libertatea reprezintă o
caracteristică a acţiunii înfăptuite:
a) cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a îngrădirilor obiective;
b) după voinţa proprie şi nu după constrângere;
c) în condiţiile alegerii posibilităţilor.
Măsura libertăţii profesionalului este în funcţie de măsura responsabilităţii lui, pe motiv că omul

în stare de a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie să răspundă de consecinţele acţiunii

sale, adică să-şi dea seama de faptele sale înaintea societăţii, care s-a considerat întotdeauna în

drept să pedepsească sau să dispreţuiască pe cel care are o conduită imorală.