Omul și dumnezeu

Ce este Dumnezeu, și cui se adresază oamenii când se roagă? De-a lungul vieţii suntem învatăţi
mai multe variante despre Dumnezeu: mai întâi în copilărie credem că Dumnezeu este un bătrân
cu barbă albă care se interesează frecvent de ceea ce fac oamenii și cum respectă ei învățătura
lui. Creștinii cred însă cu totul altceva, pentru ei Dumnezeu nu este o ființă care poate fi
localizată spațial și temporal. Dumnezeu nu aparține acestei lumi, fiind o
ființă transcendentală. În concluzie creștinii cred că Dumnezeu aparține unei alte lumi, cea
superioară.

 Dar atunci cum putem ajunge la Dumnezeu? Filosofii antici greci credeau că în lumea
superioară putem ajunge doar prin raţiune si nu prin simţuri. De ce nu prin simţuri? Pentru că
simţurile ne ajută să inţelegem doar lumea aceasta. Primele concepţii au apărut în antichitatea
greacă, unde mai mulţi filosofi au încercat să explice lumea noastră. Fără să vrea au ajuns la
concepţia potrivit căreia Dumnezeu este necesar. Unul din cei mai importanţi este Platon, după
care, după lumea noastră, pe care el o numea lumea peşterii există şi o altă lume, lumea ideilor,
sau lumea superioară. Lumea peşterii poate fi cunoscută prin intermediul simţurilor, în timp ce
lumea ideilor poate fi cunoscută doar prin intermediul raţiunii. Platon aseamănă această lume, a
noastră, cu lumea simţurilor, care işi ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor unde
predominant este soarele, identificat mai târziu, de Plotin cu Dumnezeu insuşi.

            Despre existenţa lui Dumnezeu

Argumentele raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu sunt de mai multe tipuri. În primul rând,
argumentul ontologic, care se bazează pe analiza conceptului de fiinţa supremă, necesară. Dacă
se consideră că este necesar să existe o fiinţa supremă, pornindu-se de la acest lucru, atunci
argumentul este cosmologic. Al treilea argument este cel fizico-teologic, în care Dumnezeu are
toate atributele, dar noi oamenii, putem să intuim doar unele. Acesta din urmă va fi detaliat mai
jos, la subpunctul “atributele lui Dumnezeu”.

Cel care combate toate aceste atribute este Kant, care consideră că aceste argumente greşesc
pentru că ideea de Dumnezeu nu este accesibilă cunoaşterii pe cale ratională. Detronarea
argumentului ontologic este simplă : dacă înlocuim sintagma “ lucrul acela există” cu ceva mai
simplu si mai la obiect, şi anume “ Dumnezeu există”, rezultă o concluzie simplă: existenţa nu
revine neaparat ideii de Dumnezeu, pentru că existenţa nu este o insuşire derivată din ideea de
Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel cosmologic, care spune că dacă celelalte lucruri
există, atunci există şi o fiintă supremă. Dacă eliminăm primul pas al demonstraţiei, atunci acest
argument nu este decât un argument ontologic ascuns. In fine ultimul argument este cel fizico-
teologic (denumire data de Immanuel Kant). Acesta identifică mai multe momente ale acestei
teorii: “1. In lume se găsesc pretutindeni semnele evidente ale unei orânduiri după un scop
determinat, executată cu mare întelepciune şi într-un tot de varietate indescriptibilă , atât in ceea
ce priveşte conţinutul, cât si mărimea nelimitată a întinderii. 2. Acestă orânduire finalistă este
complet straină lucrurilor şi aparţine numai contingent acestora, adică natura diferitelor lucruri n-
ar fi putut să se adapteze la sine, prin atatea mijloace concordante la scopuri determinate, dacă
aceste mijloace n-ar fi alese  si intocmite anume, pentru aceasta de cate un principiu raţional
[…]. 3. Există deci o cauză sublimă si inteleaptă care trebiue să fie cauza lumii[…] ca
inteligenţa, aţtionând prin libertate. …

                   (Immanuel Kant- Critica raţiunii pure, pag 495)

Ultimul argument este de natură istorică si are la bază faptul că la toate popoarele, din toate
timpurile se remarca o puternică credinţa in fiinţele superioare. Este greu de dat un raspuns de ce
oamenii au nevoie de o credinţa intr-o fiinţa superioară. Poate este ceva din natura umană de a
cauta o protecţie superioară, pe care să se bazeze in momentele dificile. Cert este că toate
civilizaţiile, de-a lungul istoriei au avut nevoie de zei, aşa cum avem si noi in present nevoie de
Dumenzeu.

Thoma de Aquino ridică privitor la existenţa lui Dumnezeu trei probleme. În primul rând se pare
că existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrabilă pentru că deşi demonstraţia ne face să ştim,
credinţa este ceva profound şi nu ţine de aparenţe, deci existenţa lui Dumnezeu nu este
demonstrabilă. Thoma de Aquino spune ” …spun că Dumnezeu există şi alte lucruri de acest fel
care pot fi cunoscute prin raţiunea naturală despre Dumnezeu cum spune Pavel (Epistola către
Romani I, 19)nu sunt articole de credinta ci doar preambuluri la articole. Căci credinţa presupune
cunoasterea naturală, precum graţia in natură si perfecţiunea perfectibila. Nimic nu interzice ca
ceva care este prin natura sa demonstrabil si cogniscibil, să fie primit de la atcineva drept
credibil, care nu intelege demonstraţia”. Dacă totuşi s-ar demonstra ca El există acest lucru nu s-
ar putea face decât prin efectele lui. Dar acest lucru nu este posibil deoarece El este infinit iar
efectul este finit. Din acest fapt rezultă că aparent nu există nici o modalitate de a demonstra
existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul lui Thoma de Aquino la această întrebare este “… spun că
prin efecte, care nu sunt de proporţiile cauzei, nu se poate avea o perfectă cunoaştere despre
cauză: dar totuşi din orice efect este clar că ni se poate demonstra faptul existenţei cauzei, cum ni
s-a spus mai sus. Deci din efectele lui Dumnezeu se poate demonstra că Dumnezeu există, chiar
dacă prin aceste imperfecte nu putem obţine o cunoaştere cu privire la esenţa sa”. Dar dincolo de
toate aceste dovezi, există Dumnezeu? La o prima vedere am fi poate tentati să spunem ca nu
există deoarece existenţa sa este dincolo de orice demonstraţie. Thoma de Aquino este unul din
primii filosofi care răspund la această întrebare. Astfel el ne propune cinci căi sau metode, la
sfarşitul cărora descoperim că Dumnezeu există. Prima cale este cea mai simplă pentru că incă de
la prima vedere se poate observa că în lume ceva se mişca şi acest lucru se poate observa cel mai
bine prin intermediul simţurilor. Dar atunci se ridică problema ce este acel ceva care imprimă
această mişcare? “… dacă insă cel de care e mişcat se mişca şi el, este necesar să fie mişcat la
rândul lui de altul si acela de altul. Or in felul acesta nu se poate proceda la nesfârsit, deoarece
astfel nu ar exista un prim motor (primum movens)… este deci necesar să se ajungă la un prim
motor, care nu e mişcat de nimeni, si toţi inţeleg că acesta este Dumnezeu”

                     (Thoma de Aquino-Summa theologiae pag61)

A doua cale este oarecum identic[ cu prima, deoarece vedem că în lume cauzele se înlănţuiesc
unele de altele dar nu putem deduce cauza de inceput tocmai pentru că este imposibil ca o cauză
să fie propria sa cauză. Un singur lucru este posibil ca să existe  o prima cauză eficientă şi
aceasta să fie Dumnezeu. A treia cale este cea a posibilului si necesarului. Este insă imposibil ca
cele ce sunt acum aşa să fie totdeauna aşa deoarece atunci ar însemna că nu există nimic în
lucruri. Deci trebuie să spunem că există acel ceva care este necesar prin sine dar in acelaşi timp
să fie necesar şi altora, şi acel ceva este o fiinţa pe care o numim Dumnezeu. A patra cale este
cea a gradelor care le gasim in lucruri.  Există astfel ceva care este foarte adevărat, bun nobil şi
aceea este fiinţa maximă. În consecinţă trebuie să fie ceva care este cauza tuturor lucrurilor pe
care îl numim Dumnezeu. Cea de-a cincea cale este despre guvernarea lucrurilor şi se observă
încă de la început că trebuie să fie ceva care să guverneze lucrurile şi să le conducă spre scop.
Prin toate acestea Thoma de Aquino incearca să demonstreaze ceea ce biserica cataloghează ca
de nedemonstrat: (“crede şi nu cerceta”) şi anume că Dumnezeu există.

După demonstraţia că Dumnezeu există se pune întrebarea dacă noi oamenii, care se presupune
că suntem o inteligenţă creată, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu sau mai bine zis dacă Dumnezeu
doreşte să se arate creaturilor sale. Pentru a răspunde acestei întrebări vom apela din nou la opera
lui Thoma de Aquino, care spune că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu pentru că El nu este
străin de existenţa ci este mai presus de ea, deci el nu poate fi cuprins cu mintea dar poate fi
cunoscut într-un alt chip. Pe măsura ce reflectăm mai bine la această situaţie vom fi tentaţi să-l
asemănăm pe Dumnezeu cu infinitul. Acest lucru este adevărat într-o oarecare măsura şi atunci
de aici rezultă că dacă Dumnezeu este infinitul este absolut evident. Infinitul este evident dacă ne
referim la asocierea infinitului cu o parte nelimitată de materie. Ori dumnezeirea este prin
definiţie infinită din mai multe puncte de vedere, deci o inteligenţă creată  poate intui existenţa
lui Dumnezeu. Mai mult chiar in Biblie există cateva referiri la posibilitatea omului de al vedea
pe Dumnezeu. Astfel Iov spune” În carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu… Urechea mea te-a
auzit, acum ochiul meu te vede”. Aici insă citatul nu se referă la posibilitatea de al vedea pe
Dumnezeu fizic prin intermediul simţurilor ci numai printr-un alt mod. Cum? “este cu
neputinţă   să-l vezi pe Dumnezeu, fie prin intermediul simţului văzului, fie printr-un alt simţ, fie
printr-o facultate a parţii senzitive… sau a imaginaţiei ci numai cu inteligenţa.

                (Thoma de Aquino, Summa theologiae pag184)

Atributele Domnului

Primul si cel mai important atribut al lui Dumnezeu este acela de unicitate si infinitate,
exemplificat in filosofie cel mai bine  de Baruch Spinoza:

 “… prin Dumneze înteleg existenţa absolută, infinită, adică substanţa alcatuită dintr-o infinitate
de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţa eternă  si infinită…

Dumnezeu sau substanţa alcatuită din atributele infinite, fiecare exprimând o esenţa infinită si
eternă, există cu necesitate …

În afară de Dumnezeu nu poate să existe, si nici să fie cunoscută sau concepută o altă substanţă.

  Demonstraţie: Întrucât Dumnezeu este fiinţa absolută infinită, din ale cărei atribute care
exprimă esenţa substanţei nu poate fi negat nici unul, ci există în mod necesar … dacă ar exista
vreo substanţă în afară de Dumnezeu ea ar trebui să fie explicată prin vreun atribut al lui
Dumnezeu; astfel ar exista două substanţe cu acelaşi atribut- ceea ce … este absurd; prin urmare
nu poate să existe nici o substanţă în afara lui Dumnezeu si deci, de asemenea nici nu poate fi
concepută. Căci, dacă ea ar putea să fie concepută, ar trebui cu necesitate să fie concepută
coexistentă; dar aceasta este absurd. Deci in afara lui Dumnezeu nu poate să existe, nici să  fie
concepută vreo substanţă.

Corolarul I De aici rezultă foarte clar că Dumnezeu este unic, adică in natură nu există decât o
singură sustanţă, iar aceasta este absolut infinită…

Corolarul II Mai rezultă ca intindere si cugetare sunt atribute ale lui Dumnezeu, sau …
modificări ale atributelor lui

                    ( Baruch Spinoza,- Etica  pag 16)  

Dintotdeauna Dumnezeu a avut parte de numeroase atribute, atât din partea bisericii cât si a
filosofiei. Un alt atribut al lui Dumnezeu este acela de a fi perfect. Dar este Dumnezeu întradevar
perfect? Răspunsul pare a fi unul simplu. Dacă ne luăm după ceea ce spune logica noi nu putem
demonstra că Dumnezeu este perfect, din contra ştim că Dumnezeu nu este făcut, deci el nu este
perfect caci numai ceea ce este facut este perfect. Deci la prima vedere El pare să fie o fiinta
foarte imperfecta, pentru ca fiinţa Sa recepţionează toate adaosurile. Dar aceste afirmaţii nu se
bazează pe Biblie, care prin Matei spune “Să fiţi perfecţi precum şi tatăl vostru cel ceresc este”.
Aceste afirmaţii par adevărate, dar nu sunt, pentru că în primul rând Dumnezeu este primul
principiu nematerial, este cauza tuturor lucrurilor, iar cauza este intotdeauna perfectă. De
asemenea in Dumnezeu se află perfecţiunile tuturor lucrurilor, deşi El poate fi numit un lucru
simplu .Spunem că în Dumnezeu se află perfecţiunea tuturor lucrurilor, tocmai pentru că îl
numim perfecţiunea universală; deoarece nu îi lipseşte nici o nobleţe. O altă calitate a lui
Dumnezeu, pe care o întâlnim şi în concepţia creştină este aceea de bunătate. Această afirmaţie
este adevarată, tocmai pentru că ceea ce este bun este şi dezirabil sau perfect. Această din urmă
calitate a lui Dumnezeu, perfectiunea, am demonstrat-o în rândurile de mai sus şi de unele dintre
acele argumente ne vom folosi şi în rândurile următoare. La perfecţiune am spus că Dumnezeu
fiind prima cauză este totodată şi perfect. Dar a fi prima cauză a unui lucru poate avea şi un al
doilea effect, acela de a fi bun şi dezirabil. O altă calitate a lui Dumnezeu este aceea de a fi
binele suprem, această calitate nemaitrebuind demonstrată, pentru că ea are  acelaşi punct central
de pornire ca şi în teoriile de mai sus. În natură toate lucrurile au un efect, aşa cum toate s-au
născut ca efect la ceva. Singura fiinţa care nu s-a născut ca efect la ceva este Dumnezeu. Acesta
nu are o cauză, dar are efecte. Pentru că toate aceste efecte care există în natură provin din
Dumnezeu. Toate aceste lucruri exprimă un scop sigur, puterea lui Dumnezeu. Această putere
izvorăşte din esenţa Sa, ca fiintă supremă şi este de necontestat. Prin această putere Dumnezeu a
creat toate lucrurile şi este deci cauză a acestora.

Acestea sunt unele din cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu, văzute din perspectivă
filosofica.

Este Dumnezeu fiinţa perfecta?

Un prim argument prin care putem dovedi că Dumnezeu este cu adevărat mai presus de noi este
faptul că toate calitaţile noastre, cum ar fi abilitatea noastră de a gândi, trebuie să vină de la ceva
mai presus, dar a cărui existenţa nu o putem intui prin puterea imaginaţiei. La început am fi
tentaţi să credem că asemeni ideilor noastre, despre unele lucruri din imediata apropiere a
noastră, şi ideea unei fiinţe perfecte mai desăvârşite decât a noastrâ vine din neant. Ori acest
lucru nu este adevărat, pentru că insaşi mintea noastră acceptă, din acest fapt rezultă că această
idee a fost pusă în noi de ceva mai presus nouă, pe care insă mintea noastră limitată nu poate
pătrunde. Această fiinţa perfectă are in ea toate perfecţiunile, pentru că dacă nu ar exista o fiinţa
superioară ar insemna ca noi să avem toate calitaţile, toate insuşirile şi astfel am fi devenit noi
unici, infiniţi sau eterni. Dar acest lucru nu este posibil pentru că Dumnezeu a lăsat în noi
îndoiala că suntem o fiinţă perfectă şi în acelaşi timp a lăsat în noi acele lucruri prin care dacă el
le-ar fi avut nu ar mai fi fost o fiinta perfectă.”pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu, atât cât
natura mea în stare să cunoască, nu aveam decât să examinez, dintre toate lucrurile a căror idee o
găseam în mine, dacă era sau nu o perfecţiune de a le poseda, şi eram sigur că nici unul dintre
cele care dovedeau vreo imperfecţiune nu erau în el, pe când toate celelalte erau. Tot astfel
vedeam că îndoiala, nestatornicia, tristeţea şi alte lucruri asemănătoare nu puteau să-I aparţină,
de vreme ce eu insumi aş fi foarte mulţumit să scap de ele.

           (Rene Descartes- Discurs asupra metodei  pag 40)

Toate aceste argumente aparţin filosofului francez Descartes care dă un răspuns şi la întrebarea
de ce nu acceptă oamenii pur si simplu că Dumnezeu există şi că el este o fiinţa perfectă, mai
presus de noi. Pentru a răspunde la această întrebare vom apela la un citat din “Discurs asupra
metodei”:”Dar ceea ce face pe mulţi să creadă că este greu să-l cunoşti pe Dumnezeu sau chiar să
ştii ce este sufletul e faptul că ei nu ridică niciodată mintea lor dincolo de lucrurile sensibile si că
sunt atât de obişnuiţi să nu privască lucrurile decât prin prisma imaginaţiei (ceea ce se poate face
numai cu lucrurile materiale), incât tot ce nu se poate inchipui le pare de neînţeles. Lucrul este
atât de evident, incât chiar filosofii au făcut regulă în şcoli ca să nu fie nimic în minte care să nu
fi fost întâi în simţuri, şi care este sigur că ideile de Dumnezeu si de suflet nu au fost niciodată.

Îmi pare rău că cei ce vor să înţeleagă aceste idei cu ajutorul imginaţiei fac tot ca aceia care spre
a auzi sunetele sau a simţi mirosurile ar vrea să se servească de ochii lor; deoarece simţul văzului
nu ne asigură mai puţin de adevărul acestor obiecte decât simţul mirosului şi auzului şi nici
imaginaţia, nici simţurile noastre n-ar putea să ne dea siguranţă nici lucru, dacă judecata noastră
n-ar interveni.”

            (Rene Descartes- Discurs asupra metodei  pag 42)

Mai sus am demonstrat că Dumnezeu există, dar se pune întrebarea cum a apărut Dumnezeu, a
fost creat de cineva sau el există de la sine? Răspunsul la această întrebare nu este unul uşor, la
fel ca şi la celelalte întrebări despre natura sau insuşirile lui Dumnezeu. La prima vedere am fi
tentaţi să spunem că Dumnezeu, la fel ca şi celelalte lucruri trebuie să fie create de cineva sau
ceva. La acest lucru Baruch Spinoza spune că Dumnezeu există din proprie necesitate nefiind
creat de nimeni. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar trebui găsită cauza în virtutea căreia El
nu poate exista. Această cauză nu există şi rezultă de aici că Dumnezeu există din propria
necesitate. Pentru a demonstra incă o dată acest lucru el spune că in natură nu pot exista doua
substanţe cu aceleaşi atribute, ori aşa cum vom demonstra mai jos atributele lui Dumnezeu sunt
infinite. Dacă insă Dumnezeu ar fi fost creat atunci înseamna că el nu mai este unic, ceea ce
înseamnă că există ceva mai puternic şi anterior lui Dumnezeu. Acest fapt, după care Dumnezeu
fost creat, este contrazis de insuşi unul din atributele Lui: infinitatea. Acest lucru este posibil,
deoarece o fiinţă infinită este indivizibilă. Dacă ar fi divizibilă ea şi-ar pierde această calitate, dar
mai presus de aceasta ştim că infinitul este indivizibil. Până acum am demonstrat că Dumnezeu
nu a fost creat de nimeni şi de nimic. Dar atunci se pune întrebarea,de unde au apărut celelalte
lucruri? Ei bine acestea au apărut tocmai din această necesitate a lui Dumnezeu. Ele au fost
create de Dumnezeu, si nu încalcă principiul indiviziunii, tocmai pentru că ele au fost create de o
fiinţă mai presus de ele care este infinită şi unică, şi anume Dumnezeu.

Un alt aspect al acestei probleme este faptul că dacă Dumnezeu este mai presus de noi şi
influentează toate lucrurile si fenomenele atunci omul nu ar mai fi liber. Acest lucru poate fi
extins si la faptul că toate relele din această lume sunt create sau trimise de Dumnezeu pentru ai
pedepsi pe oameni. La acest fapt oamenii sau gândit incă din cele mai vechi timpuri, iar ca soluţii
nu au găsit decât faptul că zeii trebuie să fie îmbunaţi. Pentru acest lucru multe civilizaţii au
recurs la jertfe animale sau chiar umane. Jertfele au atins apogeul în America de Sud,unde s-au
creat imperii ale sângelui, şi toate aceste lucruri au fost favorizate de faptul că Dumnezeu fiind
atotputernic influenţează vieţile oamenilor. Toate aceste lucruri nu sunt adevărate, pentru că
Dumnezeu a creat întradevar lumea şi oamenii dar le-a lasat acestora un anumit grad de libertate.
În privinţa omului însăşi se pune o cu totul altă problemă: mai este el liber sau ce trebuie sa faca
pentru a deveni liber? Răspunsul este foarte simplu. Întradevar omul a fost creat de Dumnezeu
dar acesta i-a lăsat libertatea de a alege. În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu omul pentru a
deveni liber trebuie să interiorizeze această prezenţă şi să o accepte.

            Un alt aspect al cunoaşterii lui Dumnezeu îl reprezintă providenţa divină. Mai sus am
arătat că omul are propriul său drum în viaţă. Acest lucru este adevărat dar mai este adevărat şi
faptul că Dumnezeu cunoaşte dinainte drumul fiecăruia în viaţa. Acest lucru este posibil
deoarece stă în puterea lui Dumnezeu fiind o parte a fiinţei sale. O altă dovadă că predestinarea
există o reprezintaă faptul că orice lucru are un scop. Dar există şi un alt fel de scop care nu
poate fi atins prin mijloace proprii, iar tocmai de aici devine clar că avem nevoie de predestinare.
Prin aceasta Dumnezeu ne îndrumă spre un scpop final. Însă nu toţi oamenii ajung la Dumnezeu,
şi deci Dumnezeu nu acordă graţia sa tuturor. Am spune că Dumnezeu îşi iubeşte toate creaturile
sale, lucru adevarat, dar la fel ca în toate lucrurile şi în acest caz există ceva care nu se supune
regulii. Deci Dumnezeu respinge predestinarea unor oameni, în sensul că-i acceptă în împărăţia
Sa. De astfel şi numărul celor predestinaţi este foarte sigur, căci lui Dumnezeu toate îi sunt
cunoscute la fel cum îi sunt cunoscute picăturile de ploaie sau altele. Acest număr însă nu este
aleatoriu ci se alege un număr necesar pentru scopul său final.  Acest număr se stabileşte încă de
la început printr-un fel de predefinitie. Acest număr noi nu îl vom cunoaşte niciodată lăsându-l
pe Dumnezeu să-î cunoască şi să hotărască soarta noastră, aşa cum poate ne-a hărăzit-o de la
început.

               ( Thoma de Aquino- Summa Theologiae, pag. 377)

Biserica creştină şi in special cea ortodoxă respinge această posibilitate, considerând-o pură
speculaţie. O respinge, pentru că Dumnezeu în religia creştină este conceput ca iubitor de
oameni. Dacă ar fi adevărată ea l-ar defini pe Dumnezeu ca fiind un conducător lipsit de dreptate
şi milă. În plus prin această afirmaţie este anulată libertatea omului, pentru că atunci orice ar face
omul nu ar avea importanţă, fiindcă totul ar fi dinainte hotărât. Dar cel mai grav este că anulează
credinţa crestină în judecata de apoi, şi mai ales în necesitatea acestei judecăţi a lui Dumnezeu.

În credinţa crestină judecata de apoi este necesară, tocmai pentru că atunci Dumnezeu îi va alege
pe cei credincioşi, care se vor bucura de împărăţia raiului, de cei răi, care vor fi trimişi în
iad. Judecata de apoi este sinonimă cu sfârşitul lumii cunoscute, sfârşitul lumii oamenilor.

Toate aceste dovezi nu sunt însă suficiente, pentru a demonstra că Dumnezeu există cu adevărat.
Unii oameni nu pot fi convinşi, tocmai pentru că a demonstra cu adevarat că Dumnezeu există
este imposibil. Oricât am vrea să ştim dacă Dumnezeu există sau nu, nu este posibil, pentru că
aşa cum spunea Thoma de Aquino “ demonstraţia nu ţine de credinţă”, tocmai pentru că ceea ce
este ăn credintă nu poate fi demonstrat. Toate aceste argumente expuse mai sus nu sunt decât
încercări, despre care nu vom ştii niciodată dacă sunt adevărate. Tocmai de aceea şi alte
concepţii despre Dumnezeu trebuie măcar amintite. Astfel Nietzsche spunea “Dumnezeu a
murit”. Această idee poate fi adevărată, sau poate fi rodul minţii unei persoane chinuite de boală,
căruia Dumnezeu nu i-a făcut dovada existenţei Sale. Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a dat
niciodată dovada concretă a existenţei sale. Noi trebuie să credem că El este undeva acolo sus şi
veghează asupra vieţilor noastre, şi într-o zi ne va dovedi că există.

În concluzie, noi trebuie să credem că Dumnezeu există si că El este o fiinţa superioară, mai
presus de noi şi de înţelegerea noastră. Dumnezeu are toate atributele unei fiinţe transcedentale,
dar el este un iubitor de oameni, care veghează la soarta creaturilor sale, fără a le influenţa
deciziile, chiar dacă El ştie dinainte ce cale vom alege.