Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Energetică și Electronică

Catedra ,,Comunicații’’

STUDIU INDIVIDUAL
Disciplina: Arhitecturi si protocoale de telecomunicații

TEMELE:
 Rutarea cu vectori-distanta
 Rutarea cu starea legăturilor LS
 Protocoale de rutare într-o rețea IP. Gruparea protocoalelor după scopul lor
protocoale de rutare (IP, ICMP, RIP, OSPF).
 Protocolul de transfer de fișiere FTP.
 Protocolul POP și SMTP.
 Sistemul de nume de domeniu (DNS).

A efectuat elevul gr.TT-0119L /_______/ Mînăscurtă

Andrei

A verificat profesor de specialitate /_______/ Șaitan Ina

 Chișinău 2021
Cuprins

1. Introducere

1.1. Noțiuni generale despre rutare

2. Utilizarea protocoalelor de rutare

2.1. Rutarea dinamica si rutarea statica

 Bazele rutării dinamice

 Rutarea cu vectori-distanta
 Rutarea cu starea legăturilor LS
 Rutarea hibrida

2.2. Gruparea protocoalelor după scopul lor

 Protocoale cu rutare interna (IGP, IGRP,EIGRP, OSPF, IS-IS)

 Protocoale cu rutare externă (EGP, BGP)

2.3. Comparație Între clasele de rutare(RIP, EIGRP, OSPF, IS-IS, GBP)

2.4. Alegerea protocolului

3. Protocolul de transfer de fișiere FTP.

 Ce este FTP ?
 Clienți FTP
 Modul FTP activ
 Modul FTP pasiv
4.Protocolul POP și SMTP.
5.Sistemul de nume de domeniu (DNS).
Bibliografie

https://www.nada.kth.se/kurser/kth/2D1490/00-01/

https://www.rasfoiesc.com/educatie/informatica/retele-
calculatoare/Routarea-Algoritmi-de-routare-64.php

https://www.scritub.com/stiinta/informatica/retele/Protocoale-de-
rutare35691.php

https://hosterion.ro/enciclopedie/gazduire/ftp

https://searchnetworking.techtarget.com/definition/File-Transfer-Protocol-
FTP

https://ro.weblogographic.com/difference-between-smtp-and-pop-830400

https://ro.spot-the-difference.info/difference-between-pop

https://ro.wikipedia.org/wiki/POP3

http://vartan.md/2019/03/26/ce-este-un-dns-introducere-in-sistemul-de-
nume-de-domeniu/

https://www.ibm.com/support/knowledgecenter/ro/ssw_ibm_i_71/rzakk/rza
kk.pdf

https://nxtnet.ro/ce-este-un-domeniu-dns-sau-ns/
https://www.cloudflare.com/learning/dns/dns-server-types/

1.1. Noțiuni generale despre rutare

În rețelele de calculatoare, termenul rutare se refera la selectarea căilor într-o

rețea, pe care sa se trimită anumite date.

Rutarea directează drumul pachetelor ce conțin adrese logice dinspre sursa

spre destinația finala prin noduri intermediare (numite rutere). Procesul de
rutare defectează de obicei pe baza unor tabele de rutare pe care le
gestionează rutierele, care mențin o înregistrare a celor mai bune rute către
diferite destinații din rețea.

Rețelele mici pot gestiona tabele de rutare configurate manual. Rețelele

mari implica topologii mari care se schimba constant, făcând utilizarea
manuala a tabelelor de rutare foarte dificila.

Exista doua mari tipuri de rutare care stau la baza tuturor celorlalte tipuri de
rutare: rutarea statica si rutarea dinamică. Rutarea statica descrie un sistem care
rotează într-o rețea de date în funcție de cai fixe. Rutarea dinamica construiește
dinamic tabelele de rutare, bazând-se pe informațiile purtate de protocoale,
permițând rețelei să acționeze în mod aproape automat pentru a evita erori si
blocaje în rețea. Datorita proprietăților sale, rutarea dinamica domina in momentul
actual internetul.

Avantajele rutării dinamice față de cea statica sunt călibilitatea ți

adaptabilitatea. O rețea rutată dinamica poate creste mult mai repede si este
capabila sa se adapteze schimbărilor din topologia rețelei aduse tocmai de
aceasta creștere sau de erorile din una sau mai multe componente ale
rețelei. Într-o rețea dinamica, ruterele învață despre topologia rețelei
comunicând cu alte rutere. Rutarea dinamica are însă și dezavantaje, cum ar
fi creșterea complexității.

Datorita diferențelor pe care le au atât rutarea statica cat si cea dinamica,

probabil va întrebați care dintre ele ar fi cea mai buna alegere pentru
dumneavoastră. Doar dumneavoastră puteți spune cu siguranța ce este mai
util pentru rețeaua de care dispuneți. Dar exista o limita neutra de
complexitate a rutării dinamice, fără a-i sacrifica scalabilitatea. Aceasta
limita neutra este o schema hibrida, in care o parte din rețea folosește
rutarea statica, iar cealaltă parte, rutarea dinamica.

2. Utilizarea protocoalelor de rutare

2.1. Rutarea dinamica și rutarea statica

Bazele rutării dinamice

Ruterele utilizează protocoale cu rutare dinamica pentru a realiza trei

funcții elementare: descoperirea de noi rute, comunicarea informațiilor
despre noua ruta descoperita altor rutere si expedierea pachetelor utilizând
acele rute.

Protocoalele cu rutare dinamica se împart in trei mari categorii: cu vectori

distanta, cu starea legăturilor si hibride. Principalele diferențe dintre ele
constau in modul in care realizeze primele doua dintre cele trei funcții
amintite anterior. Singura varianta la rutarea dinamica este rutarea statica.
 Rutarea cu vectori-distanta

Rutarea se poate baza pe algoritmi cu vectori-distanta (numiți si algoritmi

Bellman-Ford), care car ca ruterele sa paseze periodic copii ale tabelelor de
rutare vecinilor cei mai apropiați din rețea. Fiecare destinatar adaugă la
tabela un vector-distanta (propria 'valoare' distanta) si o expediază vecinilor
săi cei mai apropiați. Acest proces se desfășoară în toate direcțiile între
ruterele aflate în imediata vecinătate.

Acest proces pas-cu-pas face ca fiecare router sa afle informații despre

celelalte routere și sa-și dezvolte o perspectiva cumulativa asupra
'distantelor' rețelei. De exemplu, un protocol timpuriu de rutare
este Routing Information Protocol (protocol de rutare a informațiilor),
sau RIP . Acesta utilizează doua unități de măsura pentru distante ca sa
determine cea mai buna cale următoare pentru orice pachet. Aceste unități
de măsura pentru distanta, tacturile si hopurile, sunt dependente de timp.

Tabela cumulativa este apoi utilizata pentru actualizarea tabelelor de rutare

ale fiecărui router. La finalul procesului, fiecare router a aflat niște
informații vagi despre distantele pana la resursele din rețea. El nu a aflat
nimic specific despre alte routere sau despre topologia reala a rețelei.

Aceasta abordare poate, in anumite circumstanțe, sa creeze probleme de

rutare pentru protocoalele bazate pe vectori-distanta. De exemplu, in urma
unei căderi în rețea este necesar ceva timp pentru ca ruterele să conveargă
spre o noua înțelegere a topologiei rețelei. In timpul acestui proces, rețeaua
ar putea fi vulnerabila la rutări contradictorii și chiar la bucle infinite.

Anumite masuri de siguranța ar putea să micșoreze aceste riscuri, dar

rămâne faptul ca performanta rețelei este expusa riscurilor in timpul
procesului de convergenta. Prin urmare, este posibil ca protocoalele mai
vechi care converg lent sa nu fie potrivite pentru WAN-urile extinse,
complexe.

Rutarea cu starea legăturilor LS

Algoritmii de rutare folosind starea legăturilor (link-state routing

algorithm), cunoscuți colectiv ca protocoale cu preferarea drumului
minim (SPF), mențin o baza de date complexa a topologiei rețelei. Spre
deosebire de protocoalele cu vectori-distanta, cele folosind starea
legăturilor dezvolta si întrețin o cunoaștere completa a rutierelor de rețea,
ca si a felului cum sunt interconectate acestea.

Aceasta cunoaștere este realizata prin schimbarea de pachete cu starea

legăturilor (LSP) cu alte routere conectate direct. Fiecare router care a
schimbat LSP-uri construiește apoi o baza de date logice utilizând toate
LSP-urile primite. Este utilizat apoi un algoritm 'cu preferarea drumului
liber', pentru a calcula cat de accesibile sunt destinațiile legate de rețea.
Aceasta informație este utilizata pentru a actualiza tabela de rutare. Acest
proces este capabil sa descopere modificările topologiei rețelei, care ar
putea fi cauzate de căderea unei componente sau de mărirea rețelei. De
fapt, schimbul de LSP-uri este declanșat de un eveniment din rețea, nu este
realizat periodic.
Rutarea cu starea legăturilor are doua zone parțiale de risc. Mai întâi, in
timpul procesului inițial de descoperire, rutarea cu starea legăturilor poate
acapara mediile de transmisie ale rețelei, reducând astfel in mod
semnificativ capacitatea rețelei de a transporta date. Aceasta degradare a
performantei este temporara, dar foarte evidenta.

A doua problema potențiala este ca rutarea cu starea legăturilor solicita

intens memoria si procesorul. Din aceasta cauza, ruterele configurate
pentru rutare cu starea legăturilor sunt in general mai scumpe.

Rutarea hibrida

Ultima forma de rutare dinamica este hibridizarea. Deși exista protocoale

hibride deschise, echilibrate, aceasta forma este asociata aproape exclusiv
creației brevetate a unei singure companii, Cisco Systems Inc. Acest
protocol, EIGRP, a fost proiectat combinând cele mai bune aspecte ale
protocoalelor cu vectori-distanta si cu starea legăturilor, fără limitările de
performanta sau dezavantajele lor.

Protocoalele de rutare hibride echilibrate, utilizează unități de măsura

vectori-distanta, dar realizează măsurători mult mai precise decât
protocoalele cu vectori-distanta convenționale. De asemenea, ele converg
mult mai rapid decât acestea din urma, dar evita suprasarcinile si
actualizările cu starea legăturilor. Hibrizii echilibrați nu sunt periodici, ci
conduși de evenimente, conservând astfel lărgimea de banda pentru
aplicații reale.

Bazele rutării statice

Un router care este programat pentru rutare statica expediază pachetele prin
porturi predeterminate. După ce routerele statice sunt configurate, ele nu
mai trebuie să încerce descoperirea rutelor, nici măcar sa comunice
informații despre rute. Rolul lor este redus la simpla expediere a pachetelor.

Rutarea statică este buna doar pentru rețele foarte mici, care au o singura
cale către orice destinație data. In astfel de cazuri, rutarea statica poate fi
cel mai eficient mecanism de rutare, pentru ca nu consuma lărgime de
banda, încercând să descopere rute și să comunice cu alte routere.

Pe măsură ce rețelele cresc și apar cai redundante către destinații, rutarea

statica devine o sarcina care necesita prea mult efort. Orice modificări în
disponibilitatea routierelor sau a echipamentelor de transmisie
din WAN trebuie sa fie descoperite si programate manual. WAN-urile
caracterizate prin tipologii mai complexe, care pot oferi mai multe cai
posibile, necesita categoric rutare dinamica. Încercările de a utiliza rutarea
statica in WAN-uri complexe, cu mai multe cai, anulează rolul rutelor
redundante.

2.2. Clase de protocoale de rutare

Exista mai multe clase de protocoale de rutare: protocoalele de rutare

pentru rețele ad-hoc care apar in rețele cu putina sau chiar fără
infrastructura, protocoale de rutare internă utilizate in interiorul sistemelor
autonome si protocoale de rutare externa, acestea din urma utilizând-se
între sistemele autonome.

Protocoale cu rutare interna (Interior Gateway Protocols - IGP )

RIP (Routing Information Protocol) este un protocol mai vechi de rutare cu
vectori-distanta

IGRP (Interior Gateway Routing Protocol) este un protocol de rutare cu

starea legăturilor, utilizat pe scara larga, dezvoltat de Cisco Systems. Este
brevetat si acceptat doar pe routere Cisco.

EIGRP (Enhanced Interior Gateway Routing Protocol) este un protocol de

rutare bazat pe protocolul IGRP, predecesorul sau. Este proprietate Cisco.

OSPF (Open Shortest Path First) este un protocol cu starea ligaturilor, cu un

standard deschis.

IS-IS (Intermediate System to Intermediate System) este un protocol bazat

pe OSI

Protocoale cu rutare externa (Exterior Gateway Protocols - EGP )

EGP (Exterior Gateway Protocol)

BGP (Border Gateway Protocol: in versiunea curenta, BGPv4, datează din

anii 1995) este un protocol de rutare modern, utilizat intre sisteme
autonome.

Un protocol extern transporta informațiile de rutare intre entități

administrative independente, cum ar fi doua corporații sau doua
universități. Fiecare dintre aceste entități menține o infrastructura de rețea
independenta si folosește EGP pentru a putea comunica cu cealaltă entitate.
Astăzi, cel mai popular protocol extern este BGP . Este protocolul extern
 primar folosit intre rețelele conectate la Internet si a fost proiectat special
pentru acest lucru.

Un protocol intern este folosit in interiorul unui singur domeniu

administrativ, sau intre grupuri apropiate care cooperează. Spre deosebire
de protocoalele externe, IGP tinde sa fie mai simplu rezolva
suprasolicitările venite din partea unui router. Aceste protocoale nu pot fi
utilizate in rețelele mari.

2.3. Comparație între clasele de rutare

RIP

Routing Information Protocol ( RIP ) este protocolul intern cel mai des
folosit in sistemele UNIX. RIP este integrat in cele mai utilizate sisteme
UNIX. RIP selectează ruta cu cel mai mic 'număr de hopuri' (metrica) ca
fiind ruta cea mai buna. Numărul de hopuri reprezentat de acest protocol
este numărul de porți prin care trebuie să treacă datele pentru a ajunge la
destinație. RIP considera cea mai buna ruta ca fiind cea care folosește cele
mai puține porți. Aceasta alegere de rute se face cu ajutorul unor
algoritmilor vector-distanță.

RIP este ușor de implementat si de configurat. Perfect! Totuși, lucrurile

stau altfel. Acesta următoarele impedimente:

Diametrul rețelei este limitat: cea mai lunga ruta RIP este de 15 hopuri; o

ruta RIP nu poate menține o tabela de rutare completa pentru o rețea care
are destinații mai departe de 15 hopuri; numărul hopurilor nu poate fi
incrementat din cauza următorului impediment.
Convergenta lenta: pentru a șterge o ruta proasta este uneori nevoie de
schimbul de multiple pachete-de-revizuire (update packets) pana ce costul
(lungimea) rutei devine 16. Aceasta se mai numește și 'numărarea la infinit'
pentru ca RIP continua sa incrementeze costul rutei pana ce devine mai
mare decât cea mai mare metrica RIP valida. RIP poate așteptă 180
secunde înainte de a șterge rutele invalide. In termenii tehnici , aceasta se
mai numește și întârzierea 'convergentei de rutare'; ia mult timp tabelei să
reflecte starea curenta a rețelei. Rutarea de clasa RIP interpretează toate
adresele în funcție de niște reguli de clasa. Pentru acest protocol, toate
adresele sunt de clasa A, B, sau C, ceea ce face ca RIP sa fie incompatibil
cu rețelele CIDR .

In multe rețele, RIP nu ar fi alegerea potrivita pentru rutare, deoarece

timpul sau de convergenta si scalbilitatea sunt mai slabe? in comparație
cu EIGRP , OSPF , sau IS-IS (ultimele doua fiind cu stare a legăturilor), si
limita de hopuri reduce sever dimensiunea rețelei. Pe de alta parte, este ușor
de utilizat si de configurat.

RIP este unul dintre cele mai longevive protocoale. Acesta este si unul
dintre cele mai ușor de confundat protocoale, din cauza varietății de
protocoale de rutare care au același nume. RIP si multe alte protocoale
asemănătoare s-au bazat pe același set de algoritmi care folosesc vectori de
distanta comparând matematic rutele pentru a identifică cea mai buna cale
spre orice adresa-destinație data. Acești algoritmi au fost creați după o
cercetare academica riguroasa care a început in anul 1957

In ciuda verstei protocolului RIP si a apariției mai multor protocoale de

rutare mai sofisticate, acesta este departe de a fi învechit. Acest protocol
este matur, stabil, in mare măsura suportat, si ușor de configurat.
Simplitatea lui se potrivește foarte bine la rețelele și în sisteme autonome
mici care nu au destule cai redundante pentru a suporta suprasolicitările
protocoalelor sofisticate.

EIGRP

EIGRP a fost dezvoltat de către Cisco (eliberat in 1988) cu scopul de a

îmbunătăți protocolul RIP pe vremea când IETF încă lucra la
dezvoltarea OSPF -ului. EIGRP este un protocol brevetat. Acest protocol
elimina unele dintre defectele protocolului RIP , si are îmbunătățiri ca
folosirea de metrici compuse, rutarea pe cai multiple, si mânuirea rutelor
implicite.

Evoluția protocolului EIGRP furnizează compatibilitate si operații precise

cu rutere EIGRP . Capacitați cheie care dinting EIGRP de alte protocoale
de rutare includ convergenta rapida, suport pentru masca de subrețea
variable-length , suport pentru update, si suport pentru multiple network
layer protocols.

EIGRP are toate avantajele flexibilității și ale configurării simple in timp

ce îmbunătățește viteza si consumarea resurselor. De altfel, este capabil a fi
un protocol unic atât pentru IP cit si pentru protocoale non- IP , eliminând
nevoia de a folosi multiple protocoale de rutare într-o rețea multe-protocol.

Acest protocol de rutare este unul dintre cele mai diversificate si robuste
protocoale de rutare. Combinația sa unic[ de caracteristici îmbina cele mai
bune atribute ale protocoalelor de vector-distanta cu cele mai bune atribute
ale protocoalelor cu starea legăturilor. Rezultatul este un protocol de rutare
hibrid care sfidează împărțirea pe categorii a protocoalelor convenționale.
Poate fi folosit împreună cu IPv4, AppleTalk, si IPX. Mai important,
arhitectura sa modulara va permite ca Cisco sa adauge suport pentru alte
protocoale de rutare importante care vor apărea in viitor.

Spre deosebire de alte protocoale de rutare bazate pe vectori-distanta,

EIGRP nu mandatează o revizuire periodica al tabelelor de rutare intre
rutere vecine. In schimb, folosește un mecanism de descoperire/recuperare
pentru a asigura ca vecinii sunt conștienți de accesibila tea fiecăruia în
parte.

OSPF

Open Shortest Path First ( OSPF ) este alt protocol cu starea legăturilor
dezvoltat pentru TCP/IP . Se folosește în rețele foarte mari si dispune de
câteva avantaje fata de RIP . Similar cu Interior Gateway Routing Protocol
(IGRP), OSPF a fost creat deoarece la mijlocul anilor _80, Routing
Information Protocol ( RIP ) a devenit incapabil sa servească inter-rețele
mari, eterogene. OSPF are doua mari caracteristici. Prima este ca
protocolul este deschis, ceea ce înseamnă ca specificațiile sale sunt de
domeniu public. A doua caracteristica principala este ca se bazează pe
algoritmul SPF (Shortest Path First).

Deoarece dimensiunea si viteza Internetului au crescut, limitările

protocolului RIP i-au diminuat popularitatea. In schimb, OSPF este
considerat acum a fi protocolul de rutare intern preferat de rețeaua Internet.

Ideea principala: in loc de a schimba informații despre distantele până la

destinații (ca in cazul protocolului RIP ),toate nodurile vor menține hărți
specifice ale rețelei care sunt revizuite după fiecare schimbare din
topologie; aceste hărți sunt mai apoi folosite pentru a determina rute care
sunt mai fiabile decât cele in cazul protocoalelor cu vectori-distanta; rutele
determinate de OSPF par a fi la fel de precise ca si cele determinate
central, totuși aceasta determinare fiind distribuita. Astfel, spre deosebire
de RIP , OSPF imparte informații despre vecinii săi cu întreaga rețea (cel
mult un singur system autonom). RIP nu încearcă să învețe despre întreaga
rețea Internet, iar OSPF nu încearcă sa se promoveze in întregul Internet.
Nu aceasta este menirea lor. Ele sunt protocoale de rutare interne; astfel,
slujba lor este de a construi rutarea in cadrul unui sistem autonom.

Cele mai importante avantajele protocolului OSPF sunt facilitățile de

securitate, facilitați de cai multiple, facilitați în ceea ce privește utilizarea
metricilor de costuri diferite, suport integrat atât pentru rutarea unicast,
cât și pentru cea multicast, convergenta rapida.

In mod clar, OSPF dispune de multa flexibilitate pentru a subdiviza un

sistem autonom. Dar este oare necesar? O problema a protocolului cu
legare de stare este cantitatea mare de date care poate fi colectata in baza de
date cu si de timpul prea lung care este necesar pentru a calcula rutele
pentru acele date.

OSPF este probabil cel mai folosit protocol IGP in rețele de dimensiuni

mari. In contrast cu RIP sau BGP , OSPF nu folosește TCP sau UDP dar
folosește direct protocolul IP 89.

OSPF domina protocoalele de rutare IGP , mai ales in rețele Enterprise.

IS-IS

Intermediate System to Intermediate System ( IS-IS ) este un protocol de

rutare intern din familia protocoalelor OSI . Implementează algoritmul
folosind starea legăturilor (link-state), după principiul Shortest Path First
(SPF). A fost protocolul folosit pentru T1 NSFNET si este încă folosit de
anumiți provederi mari de servicii.

IS-IS rămâne un protocol necunoscut pentru majoritatea administratorilor

de rețea si a fost preponderent folosit de provederii de servici care aveau de
gestionat o rețea mare de calculatoare. IS-IS a devenit mai cunoscut in
ultimii ani si a devenit o alternativa viabila a protocolului OSPF .

Daca dorim sa realizam o comparație intre IS-IS si OSPF trebuie sa avem

in vedere anumite aspecte. Ambele protocoale utilizează rutarea folosind
starea legăturilor, având implementat algoritmul lui Dijkstra de aflare a
rutei optime in cadrul unei rețele. Ca si concept, protocoalele sunt similare.
Amândouă au suport pentru lungimi variabile ale măștilor de subrețea
(subnet masks), pot folosi rute multiple de descoperire a vecinilor folosind
pachete ecou si au suport pentru autentificare in cazul update-urilor.

Daca OSPF este creat nativ de a ruta IP , IS-IS este un protocol ISO

CLNS . IS-IS nu folosește IP pentru a transporta mesajele cu informații.
Routerele IS-IS construiesc o reprezentare topologica a retelei. Aceasta
harta indica IP -ul subrețelelor in care poate fiecare router IS-IS sa ajungă,
cunoscând și calea de cost redus. O alta diferența ar fi metoda prin care
topologia IS-IS transfera informațiile prin rețea.

Deoarece OSPF este mai popular, protocolul are un set bogat de extensii si

funcții adăugate. Multi sustin însă ca IS-IS poate satisface rețele de
dimensiuni mai mari.

Adițional, IS-IS este mult mai neutru din punct de vedere al tipurilor de

adrese de rețea pe care le poate ruta. OSPF , de cealaltă parte a fost creat
având in vedere numai Ipv4 . Astfel IS-IS a fost mult mai ușor de adaptat
sa suporte Ipv6 , in timp ce OSPF a avut nevoie de o revizie majora
( OSPF v3).

IS-IS diferă de OSPF prin felul in care 'zonele' sunt definite si prin felul in

care are loc rutarea intre aceste zone. Routerele IS-IS pot fi de Nivel 1
(intra-area), Nivel 2 (interarea) sau Nivel 1-2 (ambele). Un router de Nivel
2 poate fi aflat in relație doar cu un alt router de același nivel. Schimbul de
informații se poate realiza doar intre routere de același nivel (fie ele de
Nivel 1 sau Nivel 2). Din aceasta cauza a fost implementat routerele de
Nivel 1-2 care realizează schimbul de informații intre routerele intra-area și
cele interarea.

În OSPF , zonele sunt delimitate astfel încât Area border router (ABR) se
afla de fapt in doua sau mai multe zone. De asemenea este delimitata o
zona Area 0, prin care trebuie sa treacă tot traficul inter-area.

Din punct de vedere logic, OSPF se aseamănă cu o pânză de păianjen sau o

topologie stea de mai multe zone conectate cu Area 0, in timp ce IS-
IS creează o topologie logica asemănătoare unei vertebre, in care routerele
de Nivel 2 au ramuri care se separa in routere de Nivel 1-2 si Nivel 1.

BGP

The Border Gateway Protocol ( BGP ) este protocolul de baza al

Internetului. Funcționează prin menținerea unei tabele de rețele IP care
stabilește modul de conectare intre sisteme autonome.

BGP este un protocol de rutare intre sisteme autonome. Un sistem autonom

este o rețea sau un grup de rețele sub o administrare unica cu aceleași reguli
de routere in toata rețeaua. BGP este folosit pentru a comunica informații
despre rute pentru Internet si este protocolul folosit intre provederii de
servicii Internet.

BGP este cel mai folosit protocol extern de rutare. Este robust si scalabil si
se bazează pe IDRP. BGP moștenește abilitatea sistemelor autonome de a
putea alege rutele si de a-si implementa regulile de rutare fără a trebui sa
depindă de o autoritate centrala.

Si cel mai important lucru despre un protocol extern este acela ca

majoritatea sistemelor nici nu îl folosesc, deoarece nu sunt nevoite sa
furnizeze servicii externe.

BGP are si câteva neajunsuri. In primul rând necesita configurație manuala

excesiva. BGP 4 are suport numai pentru Ipv4 , o versiune 'mult-protocol'
fiind in dezvoltare. Fiind necesara o politica de rutare se implementează
soluții ca: BGP tunnelling, Source Demand Routing, IDPR si MPLS.

2.4. Alegerea protocolului

Este posibil sa folosim un protocol intern in locul unuia extern, si vice-

versa, dar acest lucru nu este indicat. Protocoalele externe sunt proiectate
pentru rețele mari, astfel încât complexitatea lor si fenomenul de
suprasolicitare a rutierului, pot copleși o rețea mica –medie. De cealaltă
parte, protocoalele interne nu se pot mula pe rețelele mari.

In momentul alegerii unui protocol am putea avea preferințe fie pentru

rutarea folosind starea legaturilor (link-state) sau rutarea cu vectori distanta
(distance-vector), dar alegerea doar in funcție de algoritmul folosit nu este
recomandata. Vom prezenta si alte criterii de alegere care ne vor ajuta sa
selectam protocolul care se potrivește cel mai bine rețelei pe care o
gestionam.
Ar trebui sa avem in vedere cat de repede protocolul se va adapta
schimbărilor intervenite in rețea. Aici intervine timpul de convergenta, care
este cantitatea de timp scursa de la întâlnirea unei schimbări în rețea pana la
restabilirea consistentei si modificarea tabelei de rutare. In mod ideal ne
dorim ca acest timp sa fie suficient de mic astfel încât sa nu poată fi
detectat de utilizatori.

Un alt criteriu important este consumul de resurse, astfel protocolul de

rutare trebuie sa aibă suport pentru lungimi variabile de măști de subrețea.
Trebuie sa consideram nu numai consumul de banda realizat de mesajele
protocolului, ci și câtă putere de procesare si memorie folosește router-ul.
Un protocol cu starea legăturii va gestiona mai bine consumul de banda, iar
un protocol cu vectori distanta va gestiona consumul memoriei si al
procesorului.

Trebuie avut in vedere si felul in care se iau in vedere rutele multiple către
o destinație. Acest lucru poate sa fie critic sau nu in rețeaua gestionata. In
cazul in care nu exista cai redundante in rețea atunci acest aspect ar putea
sa nu intereseze. Dar exista pericolul adăugării acestor cai in rețea in viitor,
fiind astfel necesar schimbarea protocolului pentru a putea satisface noile
cerințe.

Putem considera si modul in care protocolul este scalabil in funcție de

dimensiunile pe care le poate atinge rețeaua. Protocoalele care folosesc
starea legăturilor scalpează mai bine, dar câteva protocoale cu vectori
distanta, cum ar fi EIGRP , au putut fi folosite si in rețele cu mai mult de
1000 de rutere
Un aspect final este daca protocolul este standard deschis sau este un
protocol brevetat. Acest lucru este relevant din cauza politicii de care este
constrânsa organizația care deține rețeaua sau de faptul ca ruterele din rețea
trebuie sa fie compatibile. Tabelul de mai jos identifica criteriile prezentate
mai sus

Protocol RIP OSPF IGRP EIGRP

vectori starea vectori
Tipul vectori distanta
distanta legăturilor distanta
Timpul de
încet rapid încet rapid
Convergenta
VLSM nu da nu da
scăzut
Consum de Banda ridicat ridicat scăzut

Consum de Resurse scăzut ridicat scăzut scăzut

Suport cai multiple nu da da da
Scalabilitate nu da da da
Brevetat nu nu da da
Protocol Non-IP nu nu nu da

3. Protocolul de transfer de fișiere FTP.

Ce este FTP ?

FTP înseamnă protocol de transfer de fișiere (din engleza File Transfer

Protocol). Pe scurt, FTP este utilizat pentru a transfera fișiere între
calculatoare.

FTP este, de asemenea, frecvent utilizat ca o modalitate de a transfera fișiere ale

paginilor web. FTP permite încărcarea paginilor web create de o persoană in
scopul afișării lor pe Internet. În mod esențial, FTP transferă aceste fișiere ale
paginii web de pe calculatorul personal pe serverul computerului, astfel încât alții
să le poată accesa. FTP poate fi folosit și pentru a descărca fișiere sau programe de
pe Internet pe computer. Când descărcați aceste fișiere, le transferați de pe alte
servere prin FTP.
FTP vă poate permite să transferați fișiere pe oricare două computere, atât timp cât
ambele au o conexiune la Internet. Puteți partaja feldere care conțin date precum
muzică, documente, arhive, poze și multe altele.
Cum funcționează protocolul de transfer de fișiere?
Când fișierele sunt transferate prin FTP, se întâmplă una dintre cele două acțiuni -
încărcare sau descărcare fișiere. Încărcarea presupune transferul fișierelor de pe un
computer personal pe un server. Descărcarea presupune transferul unui fișier de la
un server la un computer personal. FTP utilizează TCP / IP (Transmission Control
Protocol / Internet Protocol) pentru a vă transfera fișierele. TCP / IP este practic
limba pe care o folosește internetul pentru a efectua comenzi.
Dacă doriți să utilizați Protocolul de transfer de fișiere pentru a descărca fișiere,
trebuie să aveți în vedere problemele de securitate. Fișierele descărcate de pe
Internet pot avea viruși care pot dăuna computerului.
O modalitate de a utiliza FTP este printr-un client FTP. Clienții FTP va oferă un
plus de siguranța atunci când descărcați sau încărcați fișiere prin FTP și va ajuta să
evitați malware și viruși. Exista clienți FTP contracost, dar exista in același timp și
clienți FTP oferiți gratuit. Utilizarea unui client FTP nu este un pas necesar pentru
transferul fișierelor, dar facilitează încărcarea și descărcarea fișierelor.
Clienți FTP:
Pe parcursul anilor, programele (clienții FTP) ce utilizează protocolul FTP s-au
dezvoltat, ajungând să ofere astăzi funcții utile și avansate precum:
 upload / download multiple fișiere la distanță
 setare atribute fișiere și directoare pe server
 editare online fișiere
 gestiune conexiuni multiple
 FTPS, SFTP
 comparare structuri de directoare, subdirectoare și fișiere
 comparare conținut fișiere
 căutare pe server
 sincronizare la distanță a tuturor fișierelor aflate în structura unui site

Câteva exemple de clienți FTP:

 FileZilla - este gratuit si este si cel mai utilizat
 WinSCP
 WS_FTP Professional - este contracost
 Core FTP
 CuteFTP
 BulletProof FTP
FTP securizat (FTPS, SFTP)
FTP securizat este un termen larg care se referă la două tehnologii diferite care pot
cripta atât informații de autentificare, cât și fișiere de date în tranzit.
FTPS se referă la FTP securizat care folosește SSL sau TLS pentru criptare. FTPS
este foarte similar cu FTP și folosește extensii la FTP care adaugă suport pentru
protocoalele Transport Layer Security (TLS RFC 4217) și Secure Socket Layer
(SSL RFC 2228). Ca și FTP, FTPS folosește două conexiuni - un canal de
comandă și un canal de date. Puteți alege sa criptați ambele conexiuni sau numai
canalul de date.
SFTP se referă la utilizarea protocolului de rețea Secure Shell sau SSH pentru a
schimba date pe un canal securizat. Spre deosebire de FTP și FTPS, protocolul
SFTP este doar o specificație de proiect, care poate cauza mici incompatibilități
între clientul SFTP și implementările serverului. SFTP folosește o singură
conexiune și criptează atât informațiile de autentificare, cât și fișierele de date care
sunt transferate.
Protocoalele FTP securizate protejează datele numai în timpul transmiterii
acestora. După ce fișierele de date au fost scrise pe un server FTP securizat, datele
nu mai sunt protejate decât dacă fișierele au fost criptate înainte de transmitere.
FTP in mod pasiv sau mod activ
FTP poate funcționa într-un mod activ sau pasiv, care determină modul în care este
stabilită o conexiune de date. În ambele cazuri, un client creează o conexiune de
control TCP la un port de comandă server FTP 21.
Modul FTP activ

Printre cele două moduri, Modul activ este cel mai vechi. A fost modul introdus în
primele zile ale calculului, când mainframe-urile erau mai frecvente și atacurile la
securitatea informațiilor nu erau la fel de răspândite.
Un utilizator se conectează dintr-un port aleatoriu de pe un client de transfer de
fișiere la portul FTP 21 de pe server. Acesta trimite comanda PORT, specificând la
ce port din partea clientului trebuie să se conecteze serverul. Acest port va fi
utilizat ulterior pentru canalul de date și este diferit de portul utilizat în acest pas
pentru canalul de comandă.
Serverul se conectează de la portul 20 la portul client desemnat pentru canalul de
date. Odată stabilită conexiunea, transferurile de fișiere sunt efectuate prin aceste
porturi client și server.
Modul FTP pasiv
În modul pasiv, clientul inițiază încă o conexiune de canal de comandă la server.
Cu toate acestea, în loc să trimită comanda PORT, trimite comanda PASV, care
este practic o solicitare pentru conectarea unui port de la server pentru transmisia
de date. Când serverul FTP răspunde, indică ce număr de port a deschis pentru
transferul de date care urmează.
Clientul se conectează de la un port aleatoriu la portul 21 pe server și emite
comanda PASV. Serverul răspunde, indicând portul (aleatoriu) pe care l-a deschis
pentru transferul de date.
Clientul se conectează de la un alt port aleatoriu la portul aliator specificat în
răspunsul serverului. Odată stabilită conexiunea, transferurile de date se fac prin
aceste porturi client și server.
In toate pachetele noastre de gazduire web, gazduire magento sau managed
VPS beneficiați de acces FTP si ajutor in caz ca nu reușiți să va conectați prin FTP.

4.Protocolul POP și SMTP

SMTP vs. POP

Aproape toți cei care au o conexiune la computer și la Internet au întâmpinat

cuvintele "SMTP" și "POP". "Deși este posibil să nu le înțelegem, le vedem din
când în când, mai ales când folosim e-mailuri. De obicei, respingem acest jargon
de e-mail atunci când, de fapt, este important să știm definițiile și distincțiile dintre
cele două acronime. Care este exact diferența dintre aceste două cuvinte?

SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) și POP (Post Office Protocol) sunt ambele
standarde utilizate pentru trimiterea prin e-mail. Pur și simplu, SMTP este utilizat
atunci când primiți și trimiți mesaje de poștă electronică (cum ar fi e-mail-ul dvs.
care recepționează și difuzează e-mailurile în locații diferite), în timp ce POP este
protocolul utilizat pentru stocarea e-mailurilor depozitare). SMTP este protocolul
în general utilizat în acest moment.

SMTP a fost întotdeauna foarte fiabil. De la inventarea sa în anii optzeci, toate e-

mailurile au fost livrate în cea mai mare parte la receptor fără a întâmpina
probleme. Acesta este motivul pentru care SMTP a devenit standardul pentru
transferul majorității e-mailurilor de pe Internet. Este utilizat în principal pentru
transportul prin e-mail la ieșire și utilizează portul TCP 25. SMTP este utilizat de
MTA sau agentul de transfer al poștei. În prezent, SMTP este utilizat mai mult
pentru trimiterea de e-mailuri decât pentru primirea acestora, deoarece POP-ul este
utilizat pentru accesarea conturilor de cutie poștală pe un server de e-mail (cum ar
fi Internet Message Access Protocol și Lotus Notes). Primirea e-mailurilor depinde
de aplicațiile mail / client. Aplicațiile poștale de client la nivel de utilizator
utilizează SMTP pentru trimiterea e-mailurilor către un server de poștă electronică,
unde acestea sunt transmise.

Totuși, SMTP nu este sigur de tehnicile, cum ar fi diferite probleme pentru mulți
utilizatori actuali. Una dintre probleme este lipsa unui serviciu de verificare pentru
expeditorul corespondenței. Aceasta nu a fost o mare problemă la momentul
invenției sale; Internetul a fost folosit de foarte puțini oameni, de obicei numai cei
care au venit din academie. Astăzi, însă, spamul este un fenomen mondial. În plus,
transferul de viruși de calculator diferiți este, de asemenea, o problemă
proeminentă. S-au făcut încercări de creștere a securității SMTP, deși acestea nu
sunt încă foarte eficiente. O altă problemă este că SMTP depinde, de asemenea, de
setările de rețea / ISP. În plus, dacă mesajul nu este livrat, acesta este returnat
expeditorului. De asemenea, SMTP verifică configurația corespunzătoare înainte
de a trimite un mesaj și acordă permisiunea computerului să încerce să trimită un
mesaj.
POP-ul oferă o metodă de bază, standardizată pentru ca utilizatorii să poată utiliza
propriile cutii poștale și să poată descărca mesaje pe calculatoarele proprii. Cum?
Toate e-mailurile sunt descărcate pe computerul dvs. de pe serverul de e-mail;
chiar și fără conexiune la Internet, e-mailurile sunt încă accesibile.

Serverele STMP utilizează de asemenea un cod pentru o identificare mai ușoară.

Un exemplu clar ar fi configurarea Hotmail cu Outlook Express pentru a produce
codul: smtp. hotmail. com. Ca și SMTP, POP-ul trebuie, de asemenea, să fie
configurat corespunzător pentru un client de e-mail, astfel încât este permisă
preluarea mesajelor. Un exemplu este mailul. hotmail. com, care este POP
configurat cu Outlook Express.

Mesajele stocate sub POP sunt stocate pe server și apoi sunt mutate pe unitatea
hard disk a computerului. Din acest motiv, având o copie de siguranță este extrem
de importantă, astfel încât toate mesajele preluate să fie sigure. Atunci când un
client de e-mail este configurat atât cu SMTP, cât și cu POP, este disponibilă o
căsuță poștală pentru trimiterea și primirea de e-mailuri cu o singură locație
centrală. Această căsuță poștală este, de asemenea, protejată de o parolă.

Rezumat:

1. SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) și POP (Post Office Protocol) sunt
ambele standarde utilizate pentru e-mail.
2. Pur și simplu, SMTP este utilizat atunci când primiți și trimiți mesaje de poștă
electronică (cum ar fi e-mail-ul dvs. care vă recepționează și livrează e-mailul în
locații diferite), în timp ce POP este protocolul utilizat pentru stocarea e-mailurilor
3. SMTP este protocolul în general utilizat în acest moment.
4. POP oferă un mod de bază, standardizat, pentru ca oamenii să poată utiliza
propriile cutii poștale și să poată descărca mesaje pe propriile computere.

Ce este un Domain Name Server (DNS)?

Domain Name Server-ul (DNS) este un serviciu de registru Internet distribuit.

DNS-ul translatează de fapt (“mapează”) din numele domeniului (sau nume ale
mașinilor de calcul) în adrese IP și din adrese IP în nume. Translatarea numelui în
adresa IP se numește “rezolvarea numelui de domeniu”. Cele mai multe servicii
Internet se bazează pe DNS şi dacă acesta cade, siturile web nu pot fi găsite iar
livrarea mail se blochează. Numele de domenii sunt mult mai ușor de reținut decât
adresele IP, dar nu oferă nici o indicație despre cum să găsiți situl pe internet.
Acest lucru este făcut de către sistemul DNS, care rezolvă domeniile în adevăratele
lor adrese – adresele IP.
O mapare este o simplă asociere între două lucruri, în acest caz un nume de
mașină, ca ftp.linux.org, și IP-ul mașinii (sau adresa) 199.249.150.4.

Un calculator se identifică printr-o adresă, unică în Internet, numită adresa IP a

calculatorului respectiv. Totodată calculatorul poate avea asociat și un nume.
Astfel, adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în rețea. La
nivelul utilizatorilor cu acces la mediul Internet, identificarea calculatoarelor se
face printr-un nume de calculator host gestionat de sistemul DNS.

Concepția protocolului TCP/IP este implementată astfel încât schema de

adresare permite utilizatorilor și programelor din rețea să identifice în mod unic o
rețea sau un calculator host, atât prin intermediul unei adrese IP (adresa unică pe
care o are fiecare calculator cuplat la mediul Internet), cât și prin intermediul unui
nume de calculator host. Evident, protocolul IP realizează o corespondență
bijectivă între adresele IP și numele gestionate de DNS.

Structura DNS realizează administrarea unor nume prin care se acordă diferite

responsabilități de grup, fiecare nivel reprezentând un domeniu. Mai detaliat
despre ce este un Domain Name Server (DNS) am descris în lucrarea practică Nr.3.