Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Energetică și Electronică

Catedra ,,Comunicații’’

Lucrare Practica Nr 1

Disciplina: Arhitecturi si protocoale de telecomunicații

TEMA: Protocoale de rutare. Rute statice și dinamice

A efectuat elevul gr.TT-0119L /_______/

A verificat profesor de specialitate /_______/

Chișinău 2021
Rutările adaptive sunt algoritmi (protocoale) de telecomunicație care servesc
în Internet legăturii între rutere îndepărtate, nevecine. Rutarea adaptivă este
denumită frecvent și rutare dinamică. Ele nu se concentreză pentru aceasta spre
drumul cel mai scurt (dintre rutere), ci se orientează spre alte mijloace cum sunt
caracteristicile de rețea, folosind-se de metode, cum ar fi:
 Evitarea de controale inutile în rețele
 Utilizarea de legături cât mai stabile
Protocoalele de rutare sunt folosite pentru a facilita schimbul de informații între
rutere. Protocoalele de rutare adaptivă permit ruterelor să facă schimb de informații
în mod adaptiv, despre rețele de legătură distanțate (nevecine) și să plaseze
automat informațiile utile în tabele de rutare.

Procesul de actualizare a tabelelor de rutare a ruterelor

Protocoalele de rutare adaptivă determină cea mai bună cale de legătură
(comunicare) pentru fiecare rețea, care este apoi adăugată în tabelul de rutare. Unul
dintre beneficiile (avantaje) primare la utilizarea unui protocol de rutare adaptivă
este faptul că schimbul de informații dintre rutere are loc ori de câte ori există o
schimbare în topologie. Acest lucru permite ruterelor de a învăța în mod automat
despre apariția de noi rețele de legătură și, de asemenea, de a învăța să găsească căi
alternative, atunci când există (apare) un eșec în rețeaua curentă . Este această
capacitate și unul din motivele pentru care s-a dat numele de rutare adaptivă.

În comparație cu rutarea statică, protocoalele de rutare dinamică (adaptivă)

necesită mai puțină intervenție administrativă. Cu toate acestea, folosirea
protocoalelor de rutare adaptivă duce la consum sporit al resurselor unui ruter
pentru operațiile ale protocoalelor de rutare, inclusiv resursele procesorului și
lungimea de bandă din rețea. În ciuda beneficiilor rutării dinamice (adaptive),
rutare statică încă mai are în utilizări locul său. Există situații în care rutarea statică
este alegerea potrivită și alteori când rutarea adaptivă este alegerea mai bună.
Deseori, se întâlnesc cazuri unde se pot găsi o combinație între cele două tipuri de
rutare, în rețele care au un nivel moderat de complexitate.
Evoluția protocoalelor de rutare

Clasificarea și evoluția protocoalelor de rutare

 Protocoale de rutare
Protocoalele de rutare dinamică (adaptivă) au fost utilizate în rețele de
calculatoare de la începutul anilor 1980. Prima versiune a protocolului de rutare
dinamică RIP a fost lansat în 1982, dar unele elemente din algoritmii de bază a
acestui protocol au fost utilizate pe ARPANET încă din 1969.
Rețelele de telecomunicație au evoluat și au devenit mai complexe, ceea ce a dus la
apariția noilor protocoale de rutare.

Unul dintre cele mai vechi protocoale de rutare a fost Routing Information

Protocol (RIP). RIP a evoluat într-o versiune mai nouă RIPv2. Cu toate acestea,
versiunea mai nouă a RIP nu este scalabilă pentru a fi implementată în rețele mari.
Pentru a satisface aceste cerințe, au fost create două protocoale avansate de
rutare: Open Shortest Path First (OSPF) și Intermediate System-to-Intermediate
System (IS-IS). Apoi Cisco a dezvoltat Interior Gateway Routing Protocol (IGRP)
și Enhanced IGRP (EIGRP), care, de asemenea, pot fi implementate în rețele de
scară largă.

În plus, a apărut necesitatea de a asigura interconectarea dintre diferite rețele și

asigurarea operațiilor de rutare dintre ele. Protocolul Border Gateway Routing
(BGP) este acum utilizat între furnizorii de servicii Internet, precum și între
furnizorii de servicii Internet și clienții privați pentru a face schimb de informații
de rutare.

Odată cu apariția a mai multor dispozitive care au nevoie de o adresă IP, spațiul de
adrese IPv4 este aproape epuizat. Astfel, a apărut IPv6. Pentru a sprijini
comunicarea bazată pe IPv6, au apărut noi versiuni de protocoale de rutare.
Scopul protocoalelor de rutare dinamică (adaptivă)
Un protocol de rutare este un set de procese, algoritmi și mesaje, care sunt utilizate
pentru a face schimb de informații de rutare pentru a actualiza tabelul de rutare,
care la rândul sau, în funcție de protocol, alege ruta optimă de legătură.

Scopul unui protocol de rutare adaptivă include:

 Descoperirea rețelelor adiacente.

 Menținerea și actualizarea informației de rutare.
 Alegerea rutei optimale spre rețeaua de destinație.
 Abilitatea de a găsi o cale nouă, în cazul în care calea curentă nu mai este
disponibilă.
 Componentele unui protocol de rutare

Operațiunea protocoalelor de rutare

 Structurile de date - unele protocoale de rutare utilizează tabele și / sau

baze de date pentru operațiunile sale. Aceste informații sunt păstrate în
RAM.
 Algoritmul - un algoritm este o listă finită de pași utilizate în realizarea
unei sarcini. Protocoalele de rutare utilizează algoritmii de rutare pentru a
facilita informația de rutare și pentru a determina cea mai optimală cale.
 Mesajele protocoalelor de rutare - protocoalele de rutare folosesc
diferite tipuri de mesaje pentru a descoperi routere vecine, de a actualiza
informația de rutare, precum și alte sarcini de a învăța și de a menține
informația exactă despre rețea.
Operațiunea protocoalelor de rutare
Toate protocoalele de rutare au același scop - de a învăța despre rețelele vecine și
de a se adapta rapid ori de câte ori apare o schimbare în topologia rețelei. Metodele
pe care le utilizează un protocol de rutare pentru a realiza acest lucru, depind de
algoritmul pe care îl aplică și de caracteristicile operaționale ale acestui protocol.
Operațiunile unui protocol de rutare dinamic, variază în funcție de tipul
protocolului de rutare și protocolul de rutare în sine. În general, operațiunile unui
protocol de rutare dinamic pot fi descrise după cum urmează:

 Ruterul trimite și primește mesaje de rutare pe interfețele sale.

 Ruterul face schimb de informații și mesaje de rutare între alte routere
care utilizează același protocol de rutare.
 Routerele fac schimb de informații de rutare pentru a afla despre rețelele
adiacente.
 Când un ruter detectează o schimbare în topologie, protocolul de rutare
anunță routerele vecine despre această schimbare.
Procesul de rutare are două părți distincte: determinarea căii optime, în care ruterul
folosește informațiile din tabela de rutare (inclusiv cele introduse de protocoalele
de rutare) pentru a învăța interfața de ieșire cea mai potrivită pentru a trimite
pachetele la o anumită destinație și comutarea pachetelor, care asigură trimiterea
unui pachet primit pe o interfață (de intrare) pe interfața de ieșire optimă.

Căutarea drumului optim duce la crearea unei tabele de rutare, care conține adresa
rețelei și masca de rețea, adresa următorului ruter și/sau interfața de ieșire pentru
destinația respectivă, precum și metrica și distanța administrativă. Rețelele sunt
plasate în tabela de rutare în ordinea descrescătoare a măștii de rețea (de la rețele
mai mici la rețele mai mari), iar ruterul le parcurge liniar. Metrica și distanța
administrativă sunt cele două metode de diferențiere între diferitele rute către
aceeași destinație. Distanța administrativă face diferența între diferitele tipuri de
rute (statice, dinamice și direct conectate). Felul în care se calculează metrica
diferă de la un protocol de rutare la altul, însă în general sunt incluse informații ca
întârzierea, lărgimea de bandă, distanța, cantitatea de trafic. Metrica este relevantă
doar pentru rute generate de același protocol de rutare, de aceea are o importanță
mai mică decât distanța administrativă.

Pentru rutele dinamice, procesul de alegere a căii optime este următorul

 Dacă rețeaua destinație nu există încă în tabela de rutare, aceasta este

introdusă;
 Dacă rețeaua destinație este o subrețea a unei intrări din tabela de rutare,
sunt comparate distanța administrativă și metrica.
 Dacă acestea sunt identice sau ruta existentă are o metrică mai bună, nu
se efectuează nicio modificare;
 Dacă ruta nouă este mai bună, se introduce o nouă intrare în tabela de
rutare, înaintea vechii intrări, astfel încât ruterul să folosească această
rută;
 Dacă rețeaua există deja în tabela de rutare, iar noua rută este mai bună,
intrarea este înlocuită.

Ruterele mențin starea rutelor în tabela de rutare, dar nu și starea pachetelor

individuale, deoarece acest lucru ar însemna o întârziere a comutării. Mai mult,
unele rutere folosesc pentru identificarea rapidă a interfețelor de ieșire o a doua
tabelă, numită FIB (engleză :forward information base). Această tabelă este
optimizată pentru căutarea rapidă a interfețelor.

Rutare dinamică versus rutare statică

Utilizarea rutelor statice

Înainte de a identifica beneficiile protocoalelor de rutare dinamice, avem nevoie să
luăm în considerare motivele pentru care ne-ar folosi protocoalele de rutare statică.
Cu siguranță se poate afirma că rutarea dinamică are mai multe avantaje față de
rutarea statică. Cu toate acestea, rutarea statică este încă folosită în rețelele de
astăzi. De fapt, se poate de întâlnit cazuri unde se folosește o combinație de rutare,
atât statică și dinamică.

Rutarea statică are mai multe utilizări primare, inclusiv:

 Oferă o întreținere mai ușoară a tabelelor de rutare în rețele mai mici, care
nu sunt de așteptat să crească în mod semnificativ.
 Utilizarea unui singur traseu implicit, folosit pentru a reprezenta o cale
către orice rețea care nu are o coincidență mai specifică, cu un alt traseu
în tabelul de rutare.
Dezavantajele rutării statice
 Configurarea și întreținerea este foarte anevoioasă.
 Configurarea este predispusă la erori, în special în rețelele de scară largă.
 Intervenția administrativă este necesară pentru menținerea și schimbarea
informației de rutare.
 Nu este potrivită pentru rețele mari.
 Necesită cunoașterea completă a întregii rețele pentru implementarea
potrivită.

Rutare dinamică
Rutare statică
(adaptivă)
Complexitatea de În general, independent de Crește odată cu
configurare dimensiunea rețelei
Nivelul de cunoștințe Sunt necesare cunoștințe
pentru administrare avansate
Automat se adaptează cu
Modificări în topologie
schimbările din topologie
Potrivit pentru topologii
Scalabilitatea
simple și complexe
Nivelul de securitate Mai puțin securizat
Utilizează UPC, memorie
Utilizarea resurselor
și lungimea de bandă
Rutele depind de topologia Ruta spre destinație
Predictibilitatea
curentă
dimensiunea rețelei
Nu este nevoie de
cunoștințe suplimentare
Este necesar intervenția
administratorului
Potrivit pentru topologii
simple
Mai securizat
Nu este necesar de resurse
adiționale
rămâne la fel

Funcționarea protocoalelor bazate pe vectori de distanță

 Actualizările periodice sunt trimise la intervale regulate (30 de secunde,
pentru RIP și 90, pentru IGRP). Chiar dacă topologia nu s-a schimbat de
mai multe zile, actualizările periodice continuă să fie trimise la toți
vecinii.
 Vecinii sunt routere care partajează o legătură și sunt configurate pentru a
utiliza același protocol de rutare. Ruterul este conștient doar de adresele
de pe interfețele de rețea proprii și adresele rețelelor de la distanță. Nu are
nici o idee despre topologia de rețea. Routerele folosind vectorul "distanță
de rutare", nu sunt conștiente de topologia rețelei.
 Actualizările broadcast sunt trimise la adresa 255.255.255.255. Routerele
vecine care sunt configurate cu același protocol de rutare, vor procesa
 actualizările. Toate celelalte dispozitive, de asemenea, vor procesa
actualizările, până la nivelul 3, înainte ca aceasta să fie descărcate de pe
interfață. Unele protocoale de rutare bazate pe vectori de distanta,
utilizează adrese multicast în loc de adrese de broadcast.
 Întreaga actualizare cu tabelele de rutare este trimisa, cu unele excepții,
periodic tuturor vecinilor. Vecinii care primesc aceste actualizări, trebuie
să prelucreze întreaga actualizare, pentru a găsi informații pertinente și
descarcă restul informațiilor. Unele protocoale de rutare bazate pe vectori,
cum ar EIGRP nu trimit actualizările despre tabelul de rutare, în mod
periodic.

Scopul algoritmului
La baza protocolului bazat pe vectori de distanță este algoritmul. Algoritmul este
folosit pentru a calcula cele mai bune căi și apoi de a trimite aceste informații la
vecini. Un algoritm este o procedură pentru realizarea unei anumite sarcini,
pornind de la o stare inițială dată și se termină într-o stare finală definită. Diferite
protocoale de rutare utilizează algoritmi pentru a instala diferite rute în tabelul de
rutare, trimite actualizări la vecini, și să ia decizii pentru determinarea căii
optimale.

Algoritmul utilizat pentru protocoalele de rutare definește următoarele procese:

 Mecanismul pentru trimiterea și primirea informațiilor de rutare.

 Mecanismul de calculare a cele mai bune căi și instalarea căii în tabelul
de rutare.
  Mecanismul de detectare și reacționare la schimbările din topologie.
Caracteristicile protocoalelor de rutare
Protocoalele de rutare pot fi comparate pe baza următoarelor caracteristici:

 Timpul de convergență - Timpul de convergență definește cât de repede

routerele din topologia de rețea partajează informația de rutare și ajung la
o stare de cunoștințe coerenta, despre topologia rețelei. Cu cât este mai
rapidă convergența, cu atât este mai preferabil protocolul. Buclele de
rutare pot apărea când tabelele de rutare inconsecvente nu sunt
actualizate, datorită convergenței lente într-o rețea cu modificări de
topologie.
 Scalabilitatea - Scalabilitatea definește mărimea rețelei bazată pe
protocolul de rutare implementat. Cu cât mai mare este rețeaua, cu atât
mai scalabil trebuie să fie protocolul de rutare.
 Classless (Utilizarea VLSM) și Classfull – protocoalele de rutare de
tip classless includ masca de rețea în mesajele de actualizare. Această
caracteristică suportă opțiunea Variable Length Subnet
Masking (VLSM) și o sumarizare mai optimală a rutelor. Protocoalele de
rutare classfull nu includ masca de subrețea și nu suportă VLSM.
 Utilizarea resurselor - utilizarea resurselor include cerințele unui protocol
de rutare, cum ar fi spațiul de memorie, utilizarea procesorului, și link-ul
de utilizare a lățimii de bandă. Cerințele mai înalte de resurse, necesită
echipament mai puternic, pentru a suporta operarea protocolului de rutare
în plus față de procesele de transmitere a pachetelor.
 Implementarea și întreținerea – Implementarea și întreținerea descrie
nivelul de cunoștințe care sunt necesare pentru un administrator de rețea
 pentru a pune în aplicare și a întreține rețeaua bazată pe protocolul de
rutare utilizat.

Avantaje Dezavantaje
Convergență lentă – utilizarea actualizărilor
Implementare și întreținere simplă - Nivelul periodice pot provoca convergență lentă. Chiar
de cunoștințe necesar pentru a implementa și a dacă sunt folosite tehnici avansate cum ar fi
menține o rețea, cu un protocol bazat pe actualizările cu declanșator, convergența
vector de distanță nu este mare. globală este mai lentă în comparație cu
protocoalele link state.
Cerințe de consum reduse - protocoalele de
rutare bazate pe vectori de distanță nu au Scalabilitate limitată – convergența lentă
nevoie de resurse mari de memorie pentru a poate limita mărimea rețelei, fiindcă rețele
stoca informații. Nici nu au nevoie de un mari necesită mai mult timp pentru a propaga
procesor puternic. În funcție de dimensiunea informația de rutare.
rețelei
Bucle de rutare – buclele de rutare pot apărea
când tabelele de rutare, în mod inconsecvent,
nu sunt actualizate, datorită convergenței lente
dintr-o rețea.