COMUTARE ȘI RUTARE

4. PROTOCOALE DE RUTARE DINAMICĂ

După terminarea acestui capitol, veți fi capabili să:

Pagina 1 din 63
4.1. CLASIFICAREA PROTOCOALELOR DE RUTARE DINAMICĂ

4.1.1 Rutarea dinamică

4.1.1.1 Evoluția protocoalelor de rutare dinamică

Protocoalele de rutare dinamică au fost utilizate în rețele încă de la sfârșitul anilor 1980.
Unul dintre primele protocoale de rutare a fost Routing Information Protocol (RIP). RIP versiunea
1 (RIPv1) a fost lansat în 1988, dar câțiva algoritmi de bază din protocol au fost utilizați pe
ARPANET (Advanced Research Projects Agency Network) încă din 1969.

Pe măsură ce rețelele au evoluat și au devenit mai complexe, noi protocoale de rutare au

apărut. Protocolul de rutare RIP a fost actualizat pentru a se adapta la creșterea mediilor de rețea,
în RIPv2. Cu toate acestea, RIPv2 nu are scalabilitate la implementări în rețele mai mari. Pentru
a răspunde nevoilor rețelelor mai mari, au fost dezvoltate alte două protocoale de rutare: Open
Shortest Path First (OSPF) și Intermediate System-to-Intermediate System (IS-IS). De
asememnea, Cisco a dezvoltat Interior Gateway Routing Protocol (IGRP) și Enhanced IGRP
(EIGRP), care de asemenea permite scalabilitate la implementări în rețele mai mari.

În plus, a existat necesitatea de a conecta diferite rețele (internetwork) și de a oferi rutare

între acestea. Protocolul de rutare Border Gateway Protocol (BGP) este utilizat între furnizorii de
servicii Internet (ISP-uri). BGP este de asemenea utilizat de către ISP-uri și de clienții privați
pentru a interschimba informații de rutare.

Odată cu apariția numeroaselor dispozitive ce utilizează IP, spațiul de adrese a fost aproape
epuizat; așadar, a apărut IPv6. Pentru a susține comunicațiile bazate pe IPv6, au fost dezvoltate
versiuni mai noi de protocoale de rutare IP.

Pagina 2 din 63
4.1.1.2 Scopul protocoalelor de rutare dinamică

Protocoalele de rutare sunt utilizate pentru a interschimba informația de rutare între mai
multe router-e. Un protocol de rutare este un set de procese, algoritmi și mesaje care sunt utilizate
pentru schimbarea informațiilor de rutare și popularea tabelei de rutare cu cele mai bune căi alese
de protocolul de rutare. Scopul protocoalelor de rutare dinamică include:
 descoperirea rețelelor la distanță.
 menținerea la zi a informației de rutare.
 alegerea celei mai bune căi pentru rețelele destinație.
 abilitatea de a găsi o nouă cale mai bună dacă cea curentă nu mai este disponibilă.

Componentele principale ale procotoalelor de rutare dinamică includ:

 Structurile de date - protocoalele de rutare utilizează de obicei tabele sau baze de
date pentru operațiunile sale. Aceste informații sunt păstrate în memoria RAM.
 Mesajele protocolului de rutare - protocoalele de rutare folosesc mai multe tipuri
de mesaje pentru a descoperi router-ele vecine; schimbul de informații de rută și alte
sarcini pentru a învăța și menține informații corecte despre rețea.
 Algoritmul - un algorim este o listă finită de pași utilizați pentru a realiza o sarcină.
Protocoalele de rutare utilizează algoritmi pentru a facilita informații de rutare și
pentru determinarea celei mai bune căi.

Figura evidențiază cele trei componentele utilizate de către protocolul de rutare EIGRP.

Pagina 3 din 63
4.1.1.3 Rolul protocoalelor de rutare dinamică

Protocoalele de rutare permit router-elor să partajeze dinamic informațiile despre rețelele la

distanță și să adauge automat aceste informații în propriile tabele de rutare.

Protocoalele de rutare determină cea mai bună cale sau rută, pentru fiecare rețea. Această
rută este apoi adăugată în tabela de rutare. Un avantaj principal al protocoalelor de rutare dinamică
este că router-ele schimbă informații de rutare atunci când există o schimbare în topologia rețelei.
Acest schimb permite router-elor să învețe automat despre rețele noi și să găsească rute alternative
atunci când există o eroare a legăturii către o rețea curentă.

Comparativ cu rutarea statică, protocoalele de rutare dinamică necesită mai puține cheltuieli
administrative. Cu toate acestea, costul utilizării protocoalelor de rutare dinamică se dedică
resurselor router-ului pentru funcționarea protocolului, inclusiv timpul CPU și lățimea de bandă a
legăturii rețelei. În ciuda beneficiilor rutării dinamice, rutarea statică tot are loc. Există momente
când rutarea statică este mai potrivită și alte momente când rutarea dinamică este cea mai bună
alegere. Rețelele cu un nivel moderat de complexitate pot avea configurate atât rutare statică, cât
și dinamică.

7.1.1.4 Activitate - Identificați Componentele unui Protocol de Rutare

Pagina 4 din 63
4.1.1.4 Rutarea statică vs rutarea dinamică

Înainte de a identifica avantajelele protocoalelor de rutare dinamică, trebuie să luăm în

considerare motivele pentru care tehnicienii de rețea utilizează rutarea statică. Rutarea dinamică
are, desigur, mai multe avantaje față de rutarea statică; cu toate acestea, rutarea statică este utilizată
pe rețele și în ziua de azi. De fapt, rețelele folosesc de obicei o combinație de rutare și statică și
dinamică.

Rutarea statică are mai multe utilizări principale, inclusiv:

 asigură ușurința întreținerii tabelelor de rutare în rețele mici și care nu sunt predispuse
să crească semnificativ.
 rutarea către și de la o rețea stub, care este o rețea cu o singură rută default și fără
informații despre rețele la distanță.
 accesarea unei singure rute default (pentru a reprezenta o cale către orice rețea care
nu are o potrivire mai specifică cu o altă rută în tabela de rutare).

Rutarea statică este ușor de implementat într-o rețea mică. Rutele statice rămân la fel, ceea
ce le face ușor de depanat. Rutele statice nu trimit mesaje de actualizare și, prin urmare, necesită
cheltuieli mai mici.

Dezavantajele rutării statice includ:

 ele nu sunt ușor de implementat în rețele mari.
 gestionarea configurațiilor statice poate deveni epuizantă.
 dacă o legătura eșuează, o rută statică nu poate redirecționa traficul.

Pagina 5 din 63
 Protocoalele de rutare dinamică ajută administratorul de rețea să gestioneze timpul și
exigența procesului de configurare și menținere a rutelor statice.

Exemplu:
Un tehnician de rețea trebuie să mențină
configurațiile de rutare statică pentru cele șapte
router-e din topologia alăturată.

Ce se întamplă dacă compania crește și ar avea acum patru regiuni și 28 de router-e de

administrat, conform topologiei de mai jos? Ce se întâmplă dacă o legătura devine inactivă? Cum
se va asigura redundanța rutelor disponibile?

Rutarea dinamică este opțiunea cea mai bună pentru rețelele mari, ca cea prezentată în
exempul de mai sus.

Protocoalele de rutare dinamică lucrează bine cu orice tip de rețea formată din mai multe
router-e. Ele sunt scalabile și determină automat rutele mai bune dacă este o schimbare în
topologie. Deși există mai multe detalii în configurarea protocoalelor de rutare dinamică, ele sunt
mai simplu de configurat într-o rețea mare.

Pagina 6 din 63
 Există dezavantaje în rutarea dinamică. Rutarea dinamică necesită cunoștinte despre
comenzi suplimentare. Este mai puțin sigură decât rutarea statică deoarece interfețele identificate
de protocolul de rutare trimit acualizări de rutare în afara rețelei companiei. Rutele pot să difere la
trimiterea pachetelor. Algoritmul de rutare utilizează, suplimentar, lățime de bandă, CPU și RAM.

7.1.2.5 Activitate - Comparați Rutarea Statică și Dinamică

4.1.2 Funcționarea protocoalelor de rutare

Toate protocoalele de rutare sunt proiectate să învețe despre rețele la distanță și să se

adapteze oricând există o schimbare în topologie. Metoda pe care o folosește un protocol de rutare
pentru a realiza acest lucru depinde de algoritmul folosit si caracteristicile opționale ale
protocolului.

În general, operațiunile unui protocol de rutare dinamică pot fi descrise astfel:

1. Router-ul trimite și primește mesaje de rutare pe interfețele sale.

2. Router-ul împarte mesaje și informații de rutare cu celelalte router-e care folosesc
același protocol de rutare.
3. Router-ele schimbă informații de rutare pentru a învăța rețele la distanță.
4. Când un router detectează o schimbare în topologie, protocolul de rutare poate anunța
această schimbare celorlalte router-e.

Pagina 7 din 63
EXEMPLU:
Toate protocoalele de rutare urmează același model de funcționare, care se desfășoară în
patru pași. Pentru a arăta acest lucru, se consideră următorul scenariu în care toate cele trei router-
e rulează RIPv2.

Pasul 1 - Pornirea router-ului

Când un router pornește, nu știe nimic despre topologia rețelei; singura informație pe care
router-ul o are se găsește în fișierul de configurare stocat în NVRAM. După ce router-ul pornește
cu succes, aplică configurația salvată.

Dacă adresarea IP este configurată corect, router-ele descoperă rețelele direct conectate și
măștile de subrețea. Această informație este adăugată în tabelele lor de rutare după cum urmează:

1. R1 adaugă rețeaua 10.1.0.0 disponibilă prin interfața FastEthernet 0/0 și rețeaua

10.2.0.0 disponibilă prin interfața Serial 0/0/0.
2. R2 adaugă rețeaua 10.2.0.0 disponibilă prin interfața Serial 0/0/0 și rețeaua 10.3.0.0
disponibilă prin interfața Serial 0/0/1.
3. R2 adaugă rețeaua 10.3.0.0 disponibilă prin interfața Serial 0/0/1 și rețeaua 10.4.0.0
disponibilă prin interfața FastEthernet 0/0.

Pagina 8 din 63
 După pornirea și descoperirea inițială, tabelul de rutare este actualizat cu toate rețelele
conectate direct și cu interfețele pe care se află rețelele respective. Cu această informație inițială,
router-ele continuă în căutarea surselor suplimentare de rutare pentru tabelele lor de rutare.

Pasul 2 - Descoperirea rețelei

Dacă este configurat un protocol de rutare, următorul pas este ca fiecare router să înceapă
schimbul de actualizări pentru a învăța despre rutele la distanță.

Router-ul trimite un pachet de actualizare pe toate interfețele care sunt active pe router.
Actualizarea conține informațiile din tabela de rutare, care în prezent conține toate rețelele direct
conectate. În același timp, router-ul primește și procesează actualizări similare de la celelalte
router-e conectate. La primirea unei actualizări, router-ul verifică dacă există informații noi despre
rețea. Rețelele care nu sunt listate în prezent în tabela de rutare, sunt adăugate.

Pe baza acestei topologii, diferitele actualizări pe care R1, R2 și R3 le trimit și primesc în

timpul de convergență inițială sunt următoarele:

R1:
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.1.0.0 pe interfața Serial 0/0/0
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.2.0.0 pe interfața FastEthernet0/0
- primește actualizare de la R2 despre rețeaua 10.3.0.0 și incrementează numărul de
hop-uri cu 1
- adaugă rețeaua 10.3.0.0 în tabela de rutare cu metrica 1

Pagina 9 din 63
 R2:
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.3.0.0 pe interfața Serial0/0/0
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.2.0.0 pe interfața Serial 0/0/1
- primește o actualizare de la R1 despre rețeaua 10.1.0.0 și incrementează numărul
de hop-uri cu 1
- adaugă rețeaua 10.1.0.0 în tabela de rutare cu metrica 1
- primește o actualizare de la R3 despre rețeaua 10.4.0.0 și incrementează numărul
de hop-uri de 1
- adaugă rețeaua 10.4.0.0 în tabela de rutare cu metrica 1

R3:
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.4.0.0 pe interfața Serial 0/0/1
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.3.0.0 pe interfața FastEthernet0/0
- primește actualizare de la R2 despre rețeaua 10.2.0.0 și incrementează numărul de
hop-uri cu 1
- adaugă rețeaua 10.2.0.0 în tabela de rutare cu metrica 1

După primul schimb de actualizări, fiecare router știe despre rețelele conectate direct la
router-ele vecine direct conectate.

Cu toate acestea, R1 nu știe încă despre 10.4.0.0 și R3 nu știe despre 10.1.0.0. Cunoașterea
completă a rețelei și realizarea convergenței nu au loc până când nu există încă un schimb de
informații de rutare.

Pagina 10 din 63
Pasul 3 - Descoperirea rețelelor la distanță

În acest moment, router-ele au informații despre propriile lor rețelele direct conectate și
despre rețelele conectate la vecinii lor direcți. Pentru completarea convergenței, între router-e va
avea loc următoarea rundă de actualizări periodice. Fiecare router verifică din nou actualizările
pentru noi informații.

După ce descoperirea inițială este completă, fiecare router continuă procesul de convergență
prin a trimite și primi următorele actualizări:

R1:
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.1.0.0 pe interfața Serial0/0/0
- trimite o actualizare despre rețelele 10.2.0.0 și 10.3.0.0 pe interfața FastEthernet0/0
- primește actualizare de la R2 despre rețeaua 10.4.0.0 și incrementează numărul de
hop-uri cu 1
- adaugă rețeaua 10.4.0.0 în tabela de rutare cu metrica 2
- aceeași actualizare de la router-ul R2 conține informații despre rețeaua 10.3.0.0 cu
metrica 1. Nu există nici o schimbare; prin urmare, informația de rutare rămâne
aceeași.

R2:
- trimite o actualizare despre rețelele 10.3.0.0 și 10.4.0.0 pe interfața Serial0/0/0
- trimite o actualizare despre rețelele 10.1.0.0 și 10.2.0.0 pe interfața Serial 0/0/1
- primește o actualizare de la R1 despre rețeaua 10.1.0.0. Nu există nici o schimbare;
prin urmare, informația de rutare rămâne aceeași
- primește o actualizare de la R3 despre rețeaua 10.4.0.0. Nu există nici o schimbare;
prin urmare, informația de rutare rămâne aceeași.

R3:
- trimite o actualizare despre rețeaua 10.4.0.0 pe interfața Serial 0/0/1
- trimite o actualizare despre rețelele 10.2.0.0 și 10.3.0.0 pe interfața FastEthernet0/0
- primește actualizare de la R2 despre rețeaua 10.1.0.0 și incrementează numărul de
hop-uri cu 1

Pagina 11 din 63
 - adaugă rețeaua 10.1.0.0 în tabela de rutare cu metrica 2
- aceeași actualizare de la router-ul R2 conține informații despre rețeaua 10.2.0.0 cu
metrica 1. Nu există nici o schimbare; prin urmare, informația de rutare rămâne
aceeași.

Protocoalele de rutare distance vector implementează în mod obișnuit o buclă de rutare

preventivă cunoscută ca split horizon. Split horizon oprește informația de a fi trimisă afară pe
aceeași interfață pe care a fost primită. De exemplu, R2 nu trimite o actualizare ce conține rețeaua
10.1.0.0 pe Serial 0/0/0 pentru că R2 a învățat despre rețeaua 10.1.0.0 prin Serial0/0/0.

După ce router-ele din rețea au convers, router-ul poate apoi să utilizeze informația din tabela
de rutare pentru a determina cea mai bună rută pentru a ajunge la o destinație. Diferite protocoale
de rutare au moduri diferite de a calcula cea mai bună cale.

Pasul 4 - Convergența rețelei

Convergența rețelei este îndeplinită atunci când toate celelalte router-ele au informații
complete și precise despre întreaga rețea. Timpul de convergență este timpul necesar pentru ca
router-ele să împartă informații, să calculeze rutele cele mai bune și să actualizeze tabelele de
rutare. O rețea nu este complet operațională până când rețeaua nu este convergentă; așadar,
majoritatea rețelelor necesită timpi de convergență scurți.

Pagina 12 din 63
 Router-ele partajează informații între ele, dar calculează independent impactul schimbărilor
din topologie pe propriile rute. Pentru că ele dezvoltă o înțelegere independentă cu topologia nouă,
se spune că acestea converg în consens.

Proprietățile de convergență includ viteza de propagare a informațiilor de rutare și calculul

rutelor optime. Viteza de propagare se referă la cantitatea de timp necesară pentru ca router-ele
din rețea să transmită informații de rutare. Protocoalele de rutare pot fi evaluate pe baza vitezei de
convergență; cu cât convergența este mai rapidă, cu atât este mai bun protocolul de rutare. În
general, protocoalele mai vechi, cum ar fi RIP, converg încet, în timp ce protocoalele moderne,
cum ar fi EIGRP și OSPF, au o convergență mai rapidă.

7.1.3.6 Packet Tracer - Investigarea Convergenţei

4.1.3 Clasificarea protocoalelor de rutare

Protocoalele de rutare pot fi clasificate în grupuri diferite în funcție de caracteristicile lor.

Mai exact, protocoalele de rutare pot fi clasificate prin:

 Scop - Interior Gateway Protocol (IGP) sau Exterior Gateway Protocol (EGP)
 Funcție - protocol distance vector, protocol link-state sau protocol path-vector
 Comportament - protocol classful sau classless

De exemplu, protocoalele de rutare IPv4 sunt clasificate în felul următor:

 RIPv1 (legacy) - IGP, distance vector, protocol classful

 IGRP (legacy) - IGP, distance vector, protocol classful dezvoltat de către Cisco
(depreciat de la versiunea IOS 12.2 și mai nouă)
 RIPv2 - IGP, distance vector, protocol classless
 EIGRP - IGP, distance vector, protocol classless dezvoltat de Cisco
 OSPF - IGP, link-state, protocol classless
 IS-IS - IGP, link-state, protocol classless
 BGP - EGP, path-vector, protocol classless

Pagina 13 din 63
 Protocoale de rutare classful, RIPv1 și IGRP, sunt protocoale mai vechi care sunt folosite în
rețele mai vechi. Protocoalele de rutare au evoluat în protocoale de rutare classless precum RIPv2
și EIGRP. Protocoalele de rutare link-state sunt, de asemenea, classless.

4.1.3.1 Protocoale de rutare IGP și EGP

Un sistem autonom (autonomous system - AS) este o colecție de router-e aflate sub o
administrare comună precum o companie sau o organizație. Un AS este cunoscut, de asemenea,
ca domeniu de rutare. Exemple tipice de AS-uri sunt: rețeaua internă a unei companii sau rețeaua
unui ISP.

Internetul se bazează pe conceptul de AS; prin urmare, sunt necesare două tipuri de
protocoale de rutare:
 Interior Gateway Protocols (IGP) - folosite pentru rutarea în interiorul unui AS.
Se mai numește și rutare intra-AS. Companiile, organizațiile și chiar providerii de
servicii folosesc un IGP pe rețelele lor interne. IGP-urile includ RIP, EIGRP, OSPF
și IS-IS.
 Exterior Gateway Protocols (EGP) - folosite pentru rutarea intre AS-uri. Se mai
numește și rutare inter-AS. Providerii de servicii și marile companii se pot
interconecta folosind un EGP. Protocolul Border Gateway (BGP) este momentan
singurul EGP viabil și este protocolul oficial de rutare folosit de Internet.

Notă: Deoarece BGP este singurul EGP disponibil; termenul EGP este rar folosit, în schimb,
majoritatea tehnicienilor de rețea se referă la el, simplu, ca BGP.

Pagina 14 din 63
 În figura următoare sunt prezentate scenarii simple ce arată utilizarea protocoalelor IGP,
BGP și a rutării statice:

 ISP-1 - acesta este un AS și folosește IS-IS ca IGP. Se interconectează cu alte sisteme

autonome și provider-i de servicii folosind BGP pentru a controla explicit cum este
rutat traficul.
 ISP-2 - acesta este un AS și folosește OSPF pe post de IGP. Se interconectează cu
alte sisteme autonome și provider-i de servicii folosind BGP pentru a controla
explicit cum este rutat traficul.
 AS-1 - acesta este o organizație mare și folosește EIGRP ca IGP. Deoarece este
multilocalizată și se conectează la doi provider-i diferiți, folosește BGP pentru a
controla explicit modul în care traficul intră și iese din AS.
 AS-2 - acesta este o organizație medie care folosește OSPF ca IGP. Este de asemenea
multilocalizată; prin urmare, folosește BGP pentru a controla explicit modul în care
traficul intră și iese din AS.
 AS-3 - aceasta este o organizație mică cu router-e mai vechi în cadrul AS-ului;
folosește RIP ca IGP. BGP nu este necesar deoarece această rețea este localizată într-
un singur loc (se conectează la un singur provider). În schimb, rutarea statică este
implementată între AS și provider.

Pagina 15 din 63
4.1.3.2 Protocoale de rutare classful

Cea mai mare diferență între protocoalele de rutare classful și classless este faptul că
protocoalele de rutare classful nu trimit informații despre masca de subrețea în actualizările lor de
rutare. Protocoalele de rutare classless includ informații despre masca de subrețea în actualizările
de rutare.

Cele două protocoale de rutare IPv4 dezvoltate inițial, au fost RIPv1 și IGRP. Ele au fost
create pe vremea când adresele de rețea erau alocate pe baza claselor de rețele IP (clasa A, B sau
C). La acea vreme, un protocol de rutare nu avea nevoie să includă masca de rețea în actualizarea
de rutare deoarece masca de rețea putea fi determinată pe baza primului octet din adresa de rețea.

Notă: Doar RIPv1 și IGRP sunt protocoale classful. Toate celelalte protocoale de rutare IPv4 și
IPv6 sunt classless.

Faptul că RIPv1 și IGRP nu includ informații despre masca de subrețea în actualizările lor
înseamnă că nu pot oferi măști de subrețea cu lungime variabilă (VLSM-uri) și rutare classless
înter domenii (CIDR).

Protocoalele de rutare classful creează, de asemenea, probleme în rețelele discontinue. O

rețea discontinuă este atunci când subrețele din aceeași adresă de rețea mare classful sunt separate
printr-o altă adresă de rețea classful.

Exemplu:
Pentru a ilustra neajunsurile rutării classful, vom utiliza topologia din figura următoare. Pe
toate cele trei router-e a fost implementat protocolul classful RIPv1.

Observăm că LAN-urile lui R1 (172.16.1.0/24) și R3 (172.16.2.0/24) sunt amândouă

subrețele ale aceleiași rețea de clasă B (172.16.0.0/16). Ele sunt separate de adrese de rețea classful
diferite (192.168.1.0/30 și 192.168.2.0/30).

Când R1 transmite o actualizare către R2, RIPv1 nu include informațiile despre masca de
subrețea în actualizare; transmite doar adresa de rețea de clasă B, 172.16.0.0.

Pagina 16 din 63
 R2 primește și procesează actualizarea. Apoi creează și adaugă o intrare în tabela de rutare
pentru rețeaua de clasă B, 172.16.0.0./16, după cum se arată în figura următoare.

Atunci când R3 transmite o actualizare către R2, de asemenea, nu include informații despre
masca de subrețea și prin urmare transmite doar adresa de rețea classful 172.16.0.0.

Pagina 17 din 63
 R2 primește și procesează actualizarea și adaugă încă o intrare pentru adresa de rețea classful
172.16.0.0/16 în tabela sa de rutare. Când există două intrări cu metrici identice în tabelul de rutare,
router-ul împarte cantitatea de trafic în mod egal între cele două legături. Acest lucru se numește
echilibrarea costurilor - load balancing.

După cum se arată în figură, acest lucru are un efect negativ asupra unei rețele discontinue.
Se observă comportamentul eronat al comenzilor ping și traceroute.

Pagina 18 din 63
4.1.3.3 Protocoale de rutare classless

Rețelele moderne nu mai folosesc adresare IP classful iar masca de subrețea nu poate fi
determinată de valoarea primului octet. Protocoalele de rutare IPv4 classless (RIPv2, EIGRP,
OSPF și IS-IS) includ toate informații despre masca de rețea împreună cu adresa rețelei în
actualizările de rutare. Protocoalele de rutare classless suportă VLSM și CIDR.

Protocoalele de rutare IPv6 sunt classless. Diferența între un protocol de rutare classful și
unul classless se aplică de regulă doar protocoalelor de rutare IPv4. Toate protocoalele de rutare
IPv6 sunt considerate classless deoarece includ lungimea prefixului alături de adresa IPv6.

În topologia următoare este arătat modul în care rutarea classless rezolvă problemele
generate de rutarea classful.

În această schemă de rețea discontinuă, protocolul classless RIPv2 a fost implementat pe

toate cele trei router-e. Când R1 transmite o actualizare către R2, RIPv2 include informațiile despre
masca de subrețea cu actualizarea 172.16.1.0/24.

R2 primește, procesează și adaugă două intrări în tabela de rutare. Prima linie afișează adresa
de rețea classful 172.16.0.0 cu masca de subrețea /24. Aceasta este cunoscută ca rută părinte. A
doua intrare arată adresa de rețea VLSM 172.16.1.0 cu adresa IP a hop-ului următor și interfața de
ieșire. Aceasta se numește rută copil (child). Rutele părinte nu includ niciodată o interfață de ieșire
sau o adresă IP a hop-ului următor.

Pagina 19 din 63
 Când R3 trimite o actualizare către R2, RIPv2 include informația despre masca de subrețea
cu actualizarea 172.16.2.0/24.

R2 primește, procesează și adaugă încă o intrare rută copil 172.16.2.0/24 sub intrarea rutei
părinte 172.16.0.0.

Pagina 20 din 63
 R2 are acum cunoștință de rețelele subnetate.

4.1.3.4 Caracteristicile protocoalelor de rutare

Protocoalele de rutare pot fi comparate pe baza următoarelor caracteristici:

 Viteza de convergență - definește cât de repede router-ele din topologia rețelei

partajează informații despre rutare și ajung la o stare de cunoștințe consistente. Cu
cât convergența este mai rapidă, cu atât protocolul este preferat în utilizare. Buclele
de rutare pot apărea atunci când tabelele de rutare neconsistente nu sunt actualizate
din cauza convergenței lente dintr-o rețea în schimbare.

 Scalabilitate - definește cât de mare poate deveni o rețea, pe baza protocolului de

rutare care este implementat. Cu cât este mai mare rețeaua, cu atât trebuie să fie mai
scalabil protocolul de rutare.

 Classful sau Classless (utilizarea VLSM) - protocoalele de rutare classful nu includ

masca de subrețea și nu pot suporta VLSM. Protocoalele de rutare classless includ
masca de subreța în actualizările lor. Protocoalele de rutare classless suportă VLSM
și o mai bună sumarizare a rutei.

Pagina 21 din 63
  Utilizarea resurselor - include cerințele unui protocol de rutare precum spațiul de
memorie (RAM), utlizarea CPU și utilizarea lățimii de bandă a legăturii. Cerințele
ridicate de resurse necesită hardware mai puternic pentru a suporta operațiunile
protocolului de rutare, pe lângă procesele de redirecționare a pachetelor.

 Implementare și mentenanță - acestea descriu nivelul de cunoștințe care sunt

necesare unui administrator de rețea pentru a implementa și menține rețeaua pe baza
protocolului de rutare implementat.

4.1.3.5 Metricile protocoalelor de rutare

Există cazuri în care un protocol de rutare învață mai mult de o rută către aceeași destinație.
Pentru a selecta cea mai bună cale, protocolul de rutare trebui să fie capabil să evalueze și să
diferențieze căile disponibile. Acest lucru este realizat prin folosirea metricilor de rutare.

O metrică este o valoarea măsurabilă care este atribuită de protocolul de rutare pentru
diferite rute pe baza utilității acelei rute. În situații în care există mai multe căi către aceeași rețea
la distanță, metricile de rutare sunt utilizate pentru a determina “costul” total al unei căi de la sursă
la destinație. Protocoalele de rutare determină cea mai bună cale pe baza rutei cu cel mai mic cost.

Diferite protocoale de rutare folosesc metrici diferite. Metrica folosită de un protocol de

rutare nu este comparabilă cu metrica folosită de un alt protocol de rutare. Două protocoale de
rutare diferite pot alege căi diferite către aceeași destinație.

Pagina 22 din 63
 În figurile următoare se arată că RIP ar alege calea cu cel mai mic număr de hop-uri; pe când
OSPF ar alege calea cu cea mai mare lățime de bandă.

7.1.4.9 Activitate - Clasificați Protocoalele Dinamice de Rutare

7.1.4.10 Activitate - Comparați Protocoalele de Rutare
7.1.4.11 Activitate - Potriviți Metrica la Protocol

Pagina 23 din 63
4.2. PROTOCOALE DE RUTARE DINAMICĂ

4.2.1 Protocolul de rutare dinamică distance vector

Prin protocoalele distance vector, rutele sunt anunțate prin furnizarea a două caracteristici:
 Distanţa - identifică cât de departe este de rețeaua destinație și metrica este bazată
pe numărul de hop-uri, costul, lățimea benzii, întârziere etc.
 Vector - specifică interfața de ieșire sau direcția hop-ului următor pentru a ajunge la
rețeaua destinație.

Spre exemplu, în figură, R1 știe că distanța pentru a ajunge la rețeaua 172.16.3.0/24 este un
hop și că direcția este prin interfața S0/0/0 către R2.

Un router care folosește un protocol distance vector nu cunoaște întreaga cale către o rețea
destinație. Protocoalele distance vector folosesc router-ele ca repere pe parcursul căii către
destinația finală. Singura informație pe care o cunoaște un router despre o rețea la distanță este
distanța sau metrica pentru a ajunge la rețea și care cale sau interfață trebuie folosită pentru a
ajunge acolo. Protocoalele distance vector nu au o hartă propriu-zisă a topologiei rețelei.

Există patru IGP-uri IPv4 distance vector:

 RIPv1 - prima generație de protocoale legacy
 RIPv2 - un protocol de rutare distance vector simplu
 IGRP - prima generație de protocoale proprietare Cisco (este un protocol învechit și
a fost înlocuit de EIGRP)
 EIGRP - versiunea avansată de rutare distance vector

Pagina 24 din 63
4.2.1.1 Algoritmul de rutare distance vector

La baza protocolului distance vector este algoritmul de rutare. Algoritmul este folosit pentru
a calcula cele mai bune căi și pentru a trimite apoi informațiile către vecini. Algoritmul folosit
pentru procesele de rutare definește următoarele procese:
 mecanismul pentru trimiterea și primirea informațiilor de rutare,
 mecanismul pentru calcularea celor mai bune rute și adăugarea în tabela de rutare,
 mecanismul pentru detectarea schimbărilor din topologie și reacția la acestea.

Exemplu:
În figurile următoare, R1 și R2 sunt configurate cu procesul de rutare RIP. Algoritmul trimite
și primește actualizări.

Pagina 25 din 63
 Atât R1 cât și R2 culeg apoi informații noi din actualizare. În acest caz, fiecare router învață
despre o rețea nouă. Algoritmul de pe fiecare router face calculele independent și actualizează
tabela de rutare cu informații noi.

Când LAN-ul de pe R2 este dezactivat, algoritmul construiește o actualizare automat și o

trimite la R1. R1 îndepărtează rețeaua din tabela de rutare.

Pagina 26 din 63
 Protocoale diferite de rutare folosesc algoritmi diferiți pentru a instala rute în tabela de rutare,
pentru a trimite actualizări către vecini și pentru a lua decizii de determinare a căii. De exemplu:
 RIP folosește algoritmul Bellman-Ford ca algoritm de rutare. Este bazat pe doi
algoritmi dezvoltați în 1958 și 1956 de Richard Bellman și Lester Ford jr.
 IGRP și EIGRP folosesc DUAL (Diffusing Update Algorithm) un algoritm de rutare
dezolvatat de Dr. J.J. Garcia-Luna-Aceves la SRI International.

4.2.1.2 RIP - Routing Information Protocol

Deși RIP este utilizat rar în rețelele moderne, este util ca bază pentru înțelegerea rutării
dinamice. Prezentarea modului în care se configurează setările RIP de bază și se verifică RIPv2 se
realizează utilizând topologia și schema de adresare următoare.

În acest scenariu, toate router-ele au fost configurate cu caracteristicile de administrare de

bază și toate interfețele identificate în topologia de referință sunt configurate și activate. Nu există
rute statice configurate și niciun protocol de rutare activat; prin urmare, acessul la o rețea la distanță
este momentan imposibil. RIPv2 este folosit ca protocol de rutare dinamică. Pentru a activa RIP,
se folosește comanda router rip, în modul global de configurare. Această comandă nu pornește

Pagina 27 din 63
direct procesul RIP. În schimb, oferă acces la submodul de configurare al rutării unde sunt
configurate setările de rutare RIP.

Pentru a dezactiva și elimina RIP se folosește comanda no router rip, în modul global de
configurare. Această comandă oprește procesul RIP și șterge toate configurațiile RIP existente.

Figura următoare afișează comenzile RIP care pot fi utilizate pentru configurarea RIP.
Cuvintele-cheie subliniate sunt acoperite în acest capitol.

Declararea rețelelor

Prin intrarea în modul de configurare RIP al router-ului, acesta este configurat să ruleze RIP.
Însă router-ul tot trebuie să știe ce interfețe locale ar trebui să folosească pentru comunicarea cu
alte router-e, precum și ce rețele conectate local trebuie să anunțe către aceste router-e.

Pentru a activa rutarea RIP pentru o rețea se folosește comanda network network-address,
în submodul de configurare al rutării. Se introduce adresa de rețea classful pentru fiecare rețea
direct conectată.
Pagina 28 din 63
 Această comandă:
 activează RIP pe toate intefețele care aparțin unei rețele specifice. Interfețele asociate
acum trimit și primesc actualizări RIP.
 anunță rețeaua specificată în actualizările de rutare RIP trimise către celelalte router-
e la fiecare 30 de secunde.

Notă: Dacă o adresă de subrețea este introdusă, sistemul de operare o convertește automat la o
adresă de rețea classful. RIPv1 este un protocol de rutare classful pentru IPv4. De exemplu, dacă
se introduce comanda network 192.168.1.32 ea va fi convertită atuomat la network 192.168.1.0
în fișierul configurației existente. Sistemul de operare nu trimite mesaje de eroare, dar în schimb
corectează intrarea și accesează adresa de rețea classful.

În figura următoare, comanda network este folosită pentru a anunța rețelele conectate direct
la R1.

Examinarea setărilor RIP

Comanda show ip protocols afișează setările protocolului de rutare IPv4 configurate în

prezent pe router. Această comandă este, de asemenea, foarte folositoare și la verificarea
funcționării altor protocoale de rutare (EIGRP și OSPF). Output-ul acestei comenzi afișează
majoritatea parametrilor RIP inclusiv:
1. rutarea RIP este configurată și rulează pe router R1.
2. valorile timer-ilor diferiți; de exemplu, următoarea actualizare de rutare este trimisă
de R1 în 16 secunde.

Pagina 29 din 63
 3. versiunea de RIP configurată, momentan este RIPv1.
4. R1 folosește momentan sumarizarea la rețelele classful.
5. rețelele classful anunțate de R1; există și alte rețele pe care R1 le poate include în
actualizările sale RIP.
6. sunt listați vecinii RIP, incluzând adresa IP a următorului hop, AD asociată pe care
R2 îl folosește pentru actualizări trimise de vecin și când ultima actualizare a fost
primită de la acest vecin.

Comanda show ip route afișează rutele RIP instalate în tabela de rutare. În figura următoare,
router-ul R1 știe acum de rețelele remote.

Pagina 30 din 63
 Activarea RIPv2

În mod implicit, când un proces RIP este configurat pe un router Cisco, el rulează RIPv1.
Cu toate acestea, chiar dacă router-ul trimite doar mesaje RIPv1, el poate interpreta atât mesaje
RIPv1 cât și RIPv2. Un router RIPv1 ignoră câmpurile RIPv2 pentru o rută de intrare.

Folosind comanda version 2, în submodul de configurare al rutării, se activează RIPv2, după

cum se arată în figură. Output-ul comenzii show ip protocols afișează faptul că R2 este acum
configurat pentru a trimite și primi doar mesaje versiunea 2. Procesul RIP include acum masca de
subreța în toate actualizările, făcând RIPv2 un protocol de rutare classless.

Notă: Configurarea version 1 activează doar RIPv1, în timp ce configurarea no version aduce
router-ul la setările implicite, de a trimite actualizări versiunea 1 dar și de a asculta actualizări
pentru versiunea 1 sau versiunea 2.

Figura următoare afișează faptul că nu mai sunt rute RIP în tabela de rutare. Acest lucru se
întâmplă deoarece R1 ascultă acum doar actualizările RIPv2. R2 și R3 trimit încă actualizări
RIPv1. Prin urmare, comanda version 2 trebuie configurată pe toate router-ele din domeniul de
rutare.

Pagina 31 din 63
 Dezactivarea sumarizării automate

RIPv2 sumarizează automat rețele la rețele implicite, classful, la fel ca RIPv1. Pentru a
modifica comportamentul implicit RIPv2 pentru sumarizare automată, se folosește comanda no
auto-summary, în modul de configurare a router-ului, după cum se arată în figură. Această
comandă nu are efect când se folosește RIPv1.

Când sumarizarea automată a fost dezactivată, RIPv2 nu mai sumarizează rețelele la adresele
lor classful la router-ele de bordură (router-ele marginale). RIPv2 include acum toate subrețelele

Pagina 32 din 63
și măștile lor potrivite în actualizările lor de rutare. Comanda show ip protocols afișează acum că
sumarizarea automată a rețelelor nu mai este activă.

Notă: RIPv2 trebuie să fie activat înainte ca sumarizarea automată să fie dezactivată.

Configurarea interfețelor pasive

În mod implicit, actualizările RIP sunt transmise către toate interfețele active RIP. Cu toate
acestea, actualizările RIP necesită să fie trimise doar către interfețele conectate la router-ele pe
care este activat RIP. Trimiterea actualizărilor inutile pe un LAN afectează rețeaua în trei moduri:
 lățime de bandă irosite
 resurse irosite
 risc de securitate

Folosind comanda passive-interface se poate preveni transmiterea actualizărilor de rutare

printr-o interfață a router-ului, dar permite ca rețeaua să fie promovată altor router-e. Această
comandă oprește actualizările de rutare prin interfața specificată. Cu toate acestea, rețeaua căreia
îi aparține interfața este încă publicată în actualizările de rutare care sunt trimise pe toate celelalte
interfețe.

Pagina 33 din 63
 Nu este nevoie ca R1, R2 și R3 să transmită actualizări RIP prin interfețele lor LAN.
Configurația din figură identifică interfața G0/0 a lui R1 ca fiind pasivă. Comanda show ip
protocols este apoi folosită pentru a verifica că interfața Gigabit Ethernet era pasivă. Se observă
că interfața G0/0 nu mai este listată ca primind sau trimițând actualizări de versiune 2, însă apare
la secțiunea de interfețe pasive. De asemenea, observăm că rețeaua 192.168.1.0 este încă inclusă
ca o intrare de rută în actualizările RIP trimise către R2.

Notă: Toate protocoalele de rutare suportă comanda passive-interface.

Ca o alternativă, toate interfețele pot fi făcute pasive utilizând comanda passive-interface

default. Interfețele care nu trebuie să fie pasive pot fi reactivate prin utilizarea comenzii no
passive-interface.

Propagarea unei rute implicite

În scenariul dat, R1 aparține unui singur provider de servicii. Prin urmare, tot ceea ce este
necesar ca R1 să acceseze Internetul este o rută statică default prin interfața Serial 0/0/1.

În mod similar, rute statice pot fi configurate pe R2 și R3 dar este mult mai scalabil să se
adauge câte o rută pe rând pe router-ul R1 și apoi acesta să le propage către celelalte router-e
folosind RIP. Pentru a oferi conectivitate la Internet celelorlalte rețele dintr-un domeniu de rutare
RIP, ruta statică default trebuie să fie anunțată celorlalte router-e folosind un protocol de rutare
dinamic.

Pentru a propaga o rută implicită, border router-ul (router-ul marginal) trebuie să fie
configurat cu:
 rută statică default prin utilizarea comenzii ip route 0.0.0.0 0.0.0.0 exit_intf /
next_hop_ip.
 comanda de configurare a protocolului de rutare default-information originate.
Aceasta instruiește router-ul R1 să includă în informațiile implicite, în actualizările
RIP, ruta statică default.

Pagina 34 din 63
 Exemplul din figură configurează o rută statică default către provider-ul de servicii și apoi
propagă ruta prin RIP. Se observă că R1 are acum un Gateway de ultimă instanță și o rută implicită
în tabela sa de rutare.

7.3.1.8 Packet Tracer - Configurarea RIPv2

4.2.2 Protocoale de rutare dinamică link-state

Spre deosebire de funcționarea protocoalelor distance vector, un router configurat cu un

protocol de rutare link-state poate crea o hartă completă a topologiei rețelei adunând informații de
la toate celelalte router-e din rețea configurate cu protocolul link-state.

Utilizarea unui protocol de rutare link-state într-o rețea este ca și cum ai avea o hartă
completă a topologiei acelei rețele. Indicatoarele de-a lungul căii de la sursă la destinație nu sunt
necesare, deoarece router-ele link-state folosesc aceeași structură a rețelei. Un router link-state

Pagina 35 din 63
folosește informația link-state pentru a crea o hartă a topologiei și pentru a folosi cea mai bună
cale către toate rețelele destinație din acea topologie.

Router-ele care au activat RIP trimit periodic actualizări ale informațiilor lor de rutare către
vecini. Protocoalele de rutare link-state nu folosesc actualizări periodice. După ce rețeaua a
convers, o actualizare link-state este trimisă doar acolo unde are loc o schimbare a topologiei. De
exemplu, în figura următoare, nu este trimisă actualizarea link-state până când rețeaua 172.16.3.0
nu pică.

Protocoalele link-state funcționează cel mai bine în situațiile în care:

 schema rețelei este ierarhică, de regulă în rețelele de mari dimensiuni,
 convergența rapidă a rețelei este esențială,
 administratorii de rețea au cunoștințe solide pentru implementarea protocolului de
rutare link-state.

Există două IGP-uri IPv4 link-state:

 OSPF - protocol de rutare bazat pe standarde cunoscute
 IS-IS - popular în rețelele provider-ilor.

4.2.2.1 Protocoale Shortest Path First

Protocoalele de rutare link-state sunt cunoscute ca protocoale shortest path first și sunt
construite în jurul algoritmului shortest path first (SPF) al lui Edsger Dijkstra's.

Pagina 36 din 63
 Toate protocoalele de rutare link-state aplică algoritmul lui Dijkstra pentru a calcula ruta cea
mai bună. Algoritmul este referit de regulă ca algoritmul SPF (shortest path first). Acest algoritm
folosește costuri cumulate de-a lungul fiecărei căi, de la sursă la destinație pentru a determina
costul total al unei rute.

În figură, fiecare cale este etichetată cu o valoare arbitrară pentru cost. Costul celei mai scurte
căi pentru ca R2 să trimită pachete către LAN-ul atașat lui R3 este 27. Fiecare router își determină
propriul cost către fiecare destinație din topologie. Cu alte cuvinte, fiecare router calculează
algoritmul SPF și determină costul din propria perspectivă.

Notă: În această secțiune se pune accentul pe cost, care este determinat de arborele SPF. Din acest
motiv, graficele din această secțiune arată conexiunile arborelui SPF, nu topologia rețelei.
(legăturile între router-e sunt reprezentate cu o linie neagră continuă).

Protocoalele de rutare link-state au reputația de a fi mult mai complexe decât protocoalele

distance vector. Cu toate acestea funcționalitatea de bază și configurarea protocoalelor link-state
sunt la fel de simplu de configurat.

Pagina 37 din 63
4.2.2.2 Actualizări link-state

Procesul de rutare link-state

Cu protocoalele de rutare link-state, o legătură este o interfață pe un router. Informația despre

starea acelor legături se numește link-states. Toate router-ele din topologie vor completa următorul
proces de rutare link-state generic pentru a ajunge la o stare de convergență.

1. Fiecare router învață despre propriile sale legături și despre rețelele conectate direct.
Acest lucru este realizat prin identificarea unei interfețe active.

2. Fiecare router este responsabil de cunoașterea vecinilor săi din rețelele direct
conectate. Router-ele link-state realizează acest lucru prin schimbarea pachetelor
Hello cu alte router-e link-state din rețelele direct conectate.

3. Fiecare router construiește un pachet link-state (Link-State Packet - LSP) ce conține

starea fiecărei legături direct conectate. Acest lucru este realizat prin înregistrarea
tuturor informațiilor relevante despre fiecare vecin, inclusiv ID-ul router-ului vecin,
tipul legăturii și lățimea de bandă.

4. Fiecare router supraîncarcă LSP-ul către toți vecinii săi. Acei vecini stochează toate
LSP-urile primite într-o bază de date. Apoi supraîncarcă LSP-urile către vecini până
când toate router-ele din zonă le-au primit. Fiecare router salvează o copie a fiecărui
LSP primit de la vecinii săi într-o bază de date locală.

5. Fiecare router folosește baza de date pentru a construi o hartă completă a topologiei
și calculează calea cea mai bună pentru fiecare rețea destinație. Similar cu deținerea
unei hărți cu drumuri, router-ul are acum harta completă a tuturor rețelelor de
destinație din topologie și rutele pentru a ajunge la ele. Algoritmul SPF este folosit
pentru a construi harta topologiei și pentru a determina cea mai bună cale către fiecare
rețea.

Pagina 38 din 63
 Link și link-state

Primul pas în procesul de rutare link-state este ca fiecare router să-și învețe propriile legături
conectate direct la rețele. Când o interfață a router-ului este configurată cu adresă IP și mască de
subrețea, interfața devine parte din acea rețea.

Ca și în cazul protocoalelor distance vector și rutelor statice, interfața trebuie să fie

configurată cu o adresă IPv4 și o mască de subrețea iar legătura trebuie să fie activată înainte ca
protocolul de rutare link-state să poată învăța despre legătura pe acea interfață. De asemenea, la
fel ca la protocoalele distance vector, interfața trebuie inclusă într-una din declarațiile network, în
submodul de configurare al rutării, înainte să poată fi inclusă în procesul de rutare link-state.

Pagina 39 din 63
 Pachetele Hello

Al doilea pas în procesul de rutare link-state este că fiecare router este responsabil pentru a-
și descoperi proprii vecini din rețelele direct conectate.

Router-ele cu protocoale de rutare link-state folosesc un pachet Hello pentru a descoperi

orice vecini de pe link-urile active. Un vecin este orice alt router care este configurat cu același
protocol de rutare link-state.

Când două router-e link-state învață că sunt vecini, realizează o adiacență. Aceste mici
pachete Hello continuă să fie schimbate între două router-e adiacente și deservesc o funcție
keepalive pentru a monitoriza starea vecinului. Dacă un router nu mai primește pachete Hello de
la un vecin, acel vecin este considerat inactiv și adiacența este întreruptă.

Construirea pachetului link-state (LSP)

Următorul pas în procesul de rutare

link-state presupune ca fiecare router să
construiască un pachet link-state (LSP) ce
conține starea fiecărei legături conectate
direct.

Pagina 40 din 63
 După ce un router și-a stabilit adiacențele, își poate construi LSP-urile care conțin
informațiile link-state despre legături. O versiune simplificată a LSP-ului de la R1 afișată în figură
ar conține următoarele:
1. R1; Ethernet network 10.1.0.0/16; Cost 2
2. R1  R2; Serial point-to-point network; 10.2.0.0/16; Cost 20
3. R1  R3; Serial point-to-point network; 10.3.0.0/16; Cost 5
4. R1  R4; Serial point-to-point network; 10.4.0.0/16; Cost 20

Supraîncărcarea LSP-ului

Al patrulea pas în procesul de rutare link-state constă în faptul că fiecare router supraîncarcă
LSP-ul către toți vecinii, care apoi stochează LSP-urile primite în baze de date proprii link-state.

Fiecare router supraîncarcă informațiile sale link-state către celelalte router-e link-state din
zona de rutare. De câte ori un router primește un LSP de la un router vecin, trimite imediat acel
LSP prin celelalte interfețe cu excepția interfeței pe care a primit LSP-ul. Acest proces generează
un efect de supraîncărcare cu LSP-uri la nivelul tuturor router-elor din zona de rutare.

Informațiile din LSP sunt folosite de fiecare router pentru a determina dacă a primit deja
LSP-ul de la un alt router sau dacă LSP-ul are informații noi față de ceea ce conține deja în baza
de date link-state. Acest proces permite unui router să mențină doar cele mai noi informații în baza
de date link-state.

Construirea bazei de date link-state

Toate router-ele primesc câte un LSP de la fiecare dintre celelalte router-e link-state din zona
de rutare, acestea fiind stocate în baza de date link-state.

Pasul final în procesul de rutare link-state constă în faptul că fiecare router folosește baza de
date pentru a-și construi o hartă completă a topologei și a calcula calea cea mai bună pentru fiecare
rețea destinație.

Pagina 41 din 63
 Cu o bază de date link-state completă,
R1 poate folosi acum, pe această bază de
date, algoritmul SPF (shortest path first)
pentru a calcula ruta preferată sau cea mai
scurtă cale până la fiecare rețea, rezultând
astfel arborele SPF.

Construirea arborelui SPF

Fiecare router folosește informațiile din baza de date link-state și algoritmul SPF pentru a
construi un arbore SPF. Inițial, algoritmul SPF interpretează fiecare LSP pentru a identifica rețelele
și costurile asociate și, ulterior, adaugă orice rețea necunoscută și costurile asociate la arborele
SPF.

Pagina 42 din 63
 Algoritmul SPF calculează apoi căile cele mai scurte pentru a ajunge la fiecare rețea
individuală rezultând arborele SPF după cum se arată în figură. Router-ul R1 are acum o hartă
completă a topologiei din punct de vedere al protocolului link-state.

Fiecare router își construiește propriul arbore SPF independent de celelalte router-e. Pentru
a asigura o rutare corespunzătoare, bazele de date link-state folosite pentru a construi acei arbori
trebuie să fie identice pe toate router-ele.

Adăugarea rutelor la tabela de rutare

Folosind informația celei mai scurte căi determinate de algoritmul SPF, aceste căi pot fi
acum adăugate la tabela de rutare. Figura arată că rutele au fost acum adăugate la tabela de rutare
IPv4 a lui R1. Tabela de rutare include, de asemenea, toate rețelele conectate direct și rutele din
alte surse, respectiv rutele statice. Pachetele sunt acum transmise în conformitate cu aceste intrări
în tabela de rutare.

Pagina 43 din 63
Notă: Acest proces este similar pentru OSPF pentru IPv4 și pentru OSPF pentru IPv6. Exemplele
din acest capitol se vor referi la OSPF pentru IPv4.

7.4.2.9 Activitate - Construirea Bazei de date Link-State și Arborelui SPF

7.5.1.4 Activitate - Identificați Părți ale unei Intrări în Tabela de Rutare IPv4
7.5.2.6 Activitate - Identificați Rutele IPv4 Părinte și Succesor

4.2.2.3 OSPF - Open Shortest Path First

Caracteristicile protocolului OSPF sunt:

 Classless - este classless prin design; așadar, suportă VLSM și CIDR.
 Eficient - schimbările de rutare declanșează actualizări de rutare (fără actualizări
periodice). Utilizează algoritmul SPF pentru a alege calea cea mai bună.
 Convergență rapidă - propagă rapid schimbările de topologie din rețea.
 Scalabil - funcționează bine în rețele mici și mari. Router-ele pot fi grupate într-o
zonă pentru a susține un sistem ierarhic.
 Securizat - suportă autentificare MD5 (Message Digest 5). Când este activat, router-
ele OSPF acceptă doar actualizări de rutare criptate de la colegii cu aceeași parolă
pre-partajată.

Distanța administrativă (AD) este fiabilitatea (sau preferința) sursei rutei. Protocolul OSPF
are o distanță administrativă cu valoarea implicită 110.

Pagina 44 din 63
4.2.3 Configurarea protocolului OSPF

4.2.3.1 OSPF router ID

Pentru exemplificarea modului de configurare a protocolului OSPFv2, se va utiliza topologia

din figura următoare. Tipurile de interfețe seriale și lățimile lor de bandă asociate nu reflectă
tipurile comune de conexiuni găsite în rețelele din ziua de azi. Lățimile de bandă ale link-urilor
seriale utilizate în această topologie au fost alese pentru a ajuta în explicarea calculării metricilor
protocolului de rutare și procesul de selecție a celei mai bune căi.

Router-ele din topologie au o configurare de pornire, inclusiv adresele interfeței. Nu există

nici o rută statică sau dinamică configurată pe oricare din celelalte router-e. Toate interfețele de pe
router-ele R1, R2 și R3 (cu excepția interfeței de loopback - Lo0 - de pe R2) sunt în zona de
backbone OSPF. Router-ul ISP este utilizat ca domeniul gateway de rutare către Internet.

Notă: În această topologie interfața de loopback este utilizată pentru a simula legătura WAN către
Internet.

Pagina 45 din 63
 Submodul de configurare al OSPF

La fel ca RIP și EIGRP, funcțiile OSPF de bază pot fi configurate folosind, în modul global
de configurare, comanda router ospf process_id. Valoarea process_id reprezintă un număr între
1 și 65535 și este atribuit de către administratorul de rețea. Valorea process_id este semnificativă
pe plan local, ceea ce înseamnă că nu trebuie să aibă aceeași valoare pe celelalte router-e OSPF
pentru a realiza relații de adiacență cu acei vecini. Utilizând comanda network în submodul de
configurare al rutării, se vor declara rețelele direct conectate.

4.2.3.2 Configurarea unui router ID

Fiecare router din topologia de rețea necesită un router ID pentru a participa într-un domeniu
OSPF. ID-ul router-ului poate fi definit de către administrator sau este atribuit automat de către
router. ID-ul router-ului este utilizat de către un router activat OSPF pentru a:

 identifica în mod unic router-ul - ID-ul router-ului este utilizat de către alte router-e
pentru a identifica în mod unic fiecare router din domeniul OSPF și toate pachetele
generate de ele.

 participa la alegerea DR (Designated Router) - într-un mediu LAN multiacces,

alegerea DR-ului are loc în timp ce se realizează rețeaua OSPF. Când legăturile OSPF
devin active, echipamentul de rutare configurat cu prioritatea cea mai mare este ales
ca DR. Presupunând că nu există nici o prioritate configurată, sau există o egalitate,

Pagina 46 din 63
 router-ul cu cel mai mare router ID este ales ca DR. Dispozitivul de rutare cu al doilea
router ID ca mărime este ales ca BDR (Backup Designated Router).

Cum se determină router ID-ul pentru un router? Așa cum este arătat în figură, router-ele
Cisco primesc acest router ID pe baza unuia din cele trei criterii, în ordinea următoare:

 router ID-ul este configurat explicit utilizând comanda OSPF router-id rid, în
submodul de configurare a rutării. Valoarea rid este o valoare de oricare 32-biți
exprimată ca o adresă IPv4. Această metodă este recomandată pentru a atribui un ID
router-ului.
 dacă router ID-ul nu este configurat explicit, router-ul alege cea mai mare adresă
IPv4 a interfețelor de loopback. Acesta este cel mai bun criteriu în atribuirea router
ID-ului.
 în cazul în care nu există interfețe de loopback configurate, atunci router-ul alege cea
mai mare adresă IPv4 dintre adresele active configurate pe interfețele sale fizice.
Aceasta este metodă cea mai puțin recomandată deoarece este dificil pentru
administratori să distingă între router-ele specifice.

Dacă router-ul utilizează cea

mai mare adresă IPv4 pentru router
ID, interfața nu trebuie activată în
OSPF. Aceasta înseamnă că adresa
interfeței nu trebuie inclusă în una
dintre comenzile network pentru ca
router-ul să utilizeze acea adresă IP ca
router ID. Singura cerință este ca
interfața să fie activă și să fie în stare
administratively up (activă).

Notă: Router ID-ul arată ca o adresă IP, dar nu este rutabilă, așadar, nu este inclusă în tabela de
rutare, cu excepția faptului că procesul de rutare OSPF alege o interfață (fizică sau de loopback)
care este definită în mod corespunzător de către comanda network.

Pagina 47 din 63
 Configurarea unui router ID

Folosind comanda router-id rid în submodul de configurare a rutării, se atribuie manual o

valoare de 32-biți exprimată ca o adresă IPv4 la un router.

Așa cum se arată în figură,

R1 este configurat cu 1.1.1.1 ca
valoare router ID, R2 cu 2.2.2.2 și
R3 cu 3.3.3.3.

În figura următoare, pentru a verifica atribuirea valorii 1.1.1.1 ca router ID pentru R1 se

utilizează comanda show ip protocols.

Pagina 48 din 63
Notă: R1 nu a mai fost configurat cu un router ID de OSPF. Dacă ar fi fost, atunci router ID-ul ar
trebui să fie modificat.

Dacă ID-ul router-ului este același pe două router-e vecine, router-ul afișează un mesaj de
eroare similar cu cel de mai jos:

%OSPF-4-DUP_RTRID1: Detected router with duplicate router ID.

Pentru a corecta această problemă, se vor configura toate router-ele din rețea astfel încât să
aibă router ID-uri de OSPF unice.

Modificarea unui router ID

Uneori router ID-ul trebuie schimbat; de exemplu, când administratorul rețelei stabilește o
nouă schemă de atribuire a ID-urilor pentru router-ele din rețea. Cu toate acestea, după ce un router
selectează un router ID, un router activ OSPF nu permite ca router ID-ul să fie schimbat până când
router-ul nu este repornit sau procesul OSPF nu este eliminat.

În figură, se observă că router ID-ul curent este 192.168.10.5. Router ID-ul lui R1 ar trebui
să fie 1.1.1.1.

Pagina 49 din 63
 În figura următoare, router ID-ul 1.1.1.1 este atribuit la R1, dar se observă că apare un mesaj
informativ care spune că router-ul trebuie repornit sau că procesul OSPF trebuie șters. Motivul
este că R1 are deja adiacențe cu alți vecini care utilizează IP-ul 192.168.10.5 ca router ID-ul pentru
R1. Acele adiacențe trebuiesc renegociate utilizând noul router ID 1.1.1.1.

Ștergerea procesului OSPF este metoda preferată pentru resetarea router ID-ului. În figura
următoare, procesul de rutare OSPF este șters utilizând comanda clear ip ospf process în modul
EXEC privilegiat. Aceasta obligă procesul OSPF să treacă de la starea de DOWN (dezactivat) la
starea inițială (INIT).

În figură se arată mesajele de schimbare a adiacenței “Full to Down” și “Loading to Full”.

Comanda show ip protocols verifică dacă router ID-ul a fost schimbat.

Pagina 50 din 63
 Utilizarea unei interfețe de loopback

Un router ID poate fi atribuit, de asemenea, utilizând o interfață de loopback. Adresa IPv4

și interfața de loopback trebuiesc configurate utilizând o mască de subrețea de 32-biți
(255.255.255.255). Acest lucru creează efectiv o rută host. O rută host de 32-biți nu este promovată
ca rută către celelalte router-e OSPF.

Exemplul din figura următoare afișează modul de configurare a unei interfațe de loopback
cu o rută host pe R1. R1 utilizează ruta host ca fiind router ID-ul său, presupunând că nu există
nici un router ID configurat explicit sau învățat anterior.

Notă: Unele versiuni mai vechi de IOS nu recunosc comanda router-id; prin urmare, cea mai bună
cale de a seta router ID-urile pe acele router-e este de a utiliza o interfață de loopback.

4.2.3.3 Configurarea Single-Area OSPFv2

Activarea OSPF pe interfețe

Comanda network determină care interfețe participă în procesul de rutare pentru o zonă
OSPF. Orice interfață a router-ului care se potrivește cu o adresă de rețea declarată cu comanda
network este activată pentru a trimite și primi pachete OSPF. Ca urmare, adresa de rețea (sau
subrețea) pentru interfață este inclusă în actualizările de rutare OSPF. Sintaxa comenzii de bază
pentru declararea interfețelor în procesul de rutare OSPF este: network network_address
wildcard_mask area area_id.

Sintaxa area area_id se referă la zona OSPF. Când se configurează single-area OSPF,
comanda network trebuie configurată cu aceeași valoare area_id pe toate router-ele. Deși orice
ID al zonei poate fi utilizat, este o bună practică de a utiliza zona cu ID-ul 0 pentru single-area
OSPF. Această convenție face mai ușor ca rețeaua să fie modificată ulterior pentru a suporta
multiarea OSPF.

Pagina 51 din 63
 Wildcard mask

OSPFv2 utilizează combinația argumentului network_address wildcard_mask pentru a

activa OSPF pe interfețe. OSPF este un protocol classless, așadar, masca wildcard este absolut
necesară. Atunci când sunt identificate interfețele care participă în procesul de rutare, este utilizată
masca wildcard pentru configurarea interfețelor OSPF.

Măștile wildcard sunt utilizate pentru a specifica o rețea sau un interval de rețele. O mască
wildcard, care este inversul măștii de subrețea, este un șir de 32 de cifre binare folosit de router
pentru a determina care biți ai unei adrese IP sunt disponibili pentru examinare. Utilizând o mască
de subrețea clasică, pentru biții din adresa IP examinată, corespunzători biților de 1 din mască,
trebuie să existe potrivire cu biții din adresa IP de referință, iar pentru biții din adresă
corespunzători biților de 0 nu.

Folosind o mască wildcard, procesul este invers:

 pentru biții de 0 ai măștii wildcard - se verifică dacă există potrivire (match) între
biții corespunzători din adresa IP și biții din adresa IP de referință;
 pentru biții de 1 ai măștii wildcard - se ignoră biții corespunzători din adresa IP (nu
se mai verifică).

Metoda cea mai ușoară de a calcula o mască wildcard este de a scădea valoarea măștii de
subrețea clasice din 255.255.255.255.

În exemplul următor este calculată masca wildcard pentru rețeaua 192.168.10.0/24. Pentru a
face acest lucru, masca de subrețea 255.255.255.0 este scăzută din 255.255.255.255, obținând
rezultatul 0.0.0.255. Așadar, despre 192.168.10.0/24 putem spune că rețeaua 192.168.10.0 are
masca wildcard 0.0.0.255.

Pagina 52 din 63
 În figura următoare este calculată masca wildcard pentru adresa de rețea 192.168.10.64/26.
Din nou, masca de subrețea 255.255.255.192 se scade din 255.255.255.255 obținând rezultatul
0.0.0.63. Așadar, despre 192.168.10.0/26 putem spune că rețeaua 192.168.10.0 are masca wildcard
0.0.0.63.

Declararea rețelelor

Există mai multe moduri de a identifica interfețele care participă în procesul de rutare
OSPFv2.

Figura următoare afișează comenzile necesare pentru a determina care interfețe de pe R1

participă în procesul de rutare OSPFv2 pentru o zonă. Pentru identificarea interfețelor OSPF, sunt
declarate rețelele din care sunt atribuite adresele, urmate de măștile wildcard specifice. În exemplu
este o rețea single-area OSPF, deci, toate ID-urile de zonă sunt setate la 0.

Ca o alternativă, OSPFv2 poate fi activat utilizând, în submodul de configurare al rutării,

comanda network intf_ip_address 0.0.0.0 area area_id.

Figura următoare oferă un exemplu de specificare a adresei IPv4 a interfeței cu o mască

wildcard “quad 0”. Introducerea comenzii network 172.16.3.1 0.0.0.0 area 0 pe R1 specifică
router-ului să activeze interfața Serial 0/0/0 pentru procesul de rutare. Ca urmare, procesul
OSPFv2 va face cunoscută rețeaua care este pe această interfață (172.16.3.0/30).

Pagina 53 din 63
 Avantajul în specificarea interfeței este că nu mai trebuie calculată masca wildcard. OSPFv2
utilizează adresa interfeței și masca de subrețea pentru a determina rețeaua pe care o face publică
în procesul de rutare.

Câteva versiuni IOS permit să fie introdusă masca de subrețea în locul măștii wildcard. IOS
convertește masca de subrețea la valoarea măștii wildcard.

Notă: În timpul configurării protocolului, sunt afișate mesajele informative ce descriu adiacența
dintre R1 (1.1.1.1) și R2 (2.2.2.2). Schema de adresare IPv4 utilizată pentru router ID facilitează
identificarea vecinului.

Configurarea interfețelor pasive

În mod implicit, mesajele OSPF sunt transmise pe toate interfețele activate OSPF. Cu toate
acestea, aceste mesaje trebuie trimise neapărat pe interfețele care se conectează la alte router-e
activate OSPF.

Pagina 54 din 63
 Cu referire la topologia anterioară, mesajele OSPF sunt transmise pe toate interfețele G0/0
ale celor trei router-e, chiar dacă nu există vecini OSPF pe acele LAN-uri. Trimiterea mesajelor
inutile pe un LAN afectează rețeaua în trei moduri:
 utilizarea ineficientă a lățimii de bandă - lățimea de bandă disponibilă este
consumată în timp ce transportă mesaje inutile. Mesajele sunt multicast; așadar,
switch-urile transmit, de asemenea, mesaje pe toate porturile.
 utilizarea ineficientă a resurselor - toate dispozitivele de pe LAN trebuie să
proceseze mesajul și eventual să renunțe la mesaj.
 creșterea riscului de securitate - transmiterea actualizărilor pe o rețea broadcast
este un risc de securitate. Mesajele OSPF pot fi interceptate cu un software de
sniffing (colectare de date). Actualizările de rutare pot fi modificate și trimise înapoi
către router, introducând în tabela de rutare metrici false care să direcționeze greșit
traficul.

Pentru a preveni transmiterea mesajelor de rutare printr-o interfață a router-ului, dar să

permitem ca rețeaua să fie promovată altor router-e, se folosește comanda passive-interface în
submodul de configurare al rutării. Mai exact, comanda oprește trimiterea mesajelor cu informații
de rutare pe interfața specificată. Cu toate acestea, rețeaua căreia îi aparține interfața este încă
promovată în mesajele de rutare care sunt trimise pe toate celelalte interfețe.

De exemplu, nu este nevoie ca R1, R2 și R3 să transmită mesajele OSPF pe interfețele LAN.

Configurația identifică interfața G0/0 a lui R1 ca fiind interfață pasivă.

Este important de știut că adiacența vecinilor nu se poate forma pe o interfață pasivă. Acest
lucru se datorează faptului că pachetele link-state nu pot fi trimise sau confirmate.

Comanda show ip protocols este utilizată pentru a verifica dacă interfața Gigabit Ethernet
este interfață pasivă, așa cum se arată în figura următoare. Se observă că interfața G0/0 este listată
în secțiunea Passive Interface (s), iar rețeaua 172.16.1.0 este încă listată în Routing for Networks,

Pagina 55 din 63
ceea ce înseamnă că această rețea este încă inclusă ca o intrare de rută în actualizările OSPF care
sunt trimise către R2 și R3.

Notă: OSPFv2 și OSPFv3 suportă comanda passive-interface.

Toate interfețele pot fi făcute pasive utilizând comanda passive-interface default.

Interfețele care nu trebuie să fie pasive pot fi re-activate utilizând comanda no passive-interface.

8.2.2.6 Activitate - Calculați Subrețea și Măștile Wildcard

8.2.2.7 Packet Tracer - Configurare OSPFv2 într-un Single-Area

4.2.3.4 Verificarea configurării protocolului OSPF

Verificarea vecinilor

Pentru a verifica dacă router-ul a format o adiacență cu router-ele vecine se utilizează

comanda show ip ospf neighbor. Dacă router ID-ul router-ului vecin nu este afișat, sau dacă nu
apare ca fiind într-o stare FULL (completă), cele două router-e nu au format o adiacență OSPF.

Pagina 56 din 63
 Dacă două router-e nu realizează adiacență, nu se face schimb de informații link-state, iar
LSDB-urile (OSPF’s Link State Database) incomplete pot cauza arbori SPF și tabele de rutare
inexacte. Este posibil ca rutele către rețelele de destinație să nu existe sau să nu fie aleasă cea mai
optimă cale.

Figura următoare afișează adiacența cu router-ele vecine lui R1. Pentru fiecare router din
topologie, această comanda afișează rezultate similare:

 Neighbor ID - router ID-ul router-ului vecin.

 Pri - prioritatea OSPF pe interfață. Această valoare este utilizată în alegerea DR
(Designated Router) și BDR (Backup Designated Router).
 State - starea OSPF a interfeței. Starea FULL (completă) înseamnă că router-ul și
vecinul au LSDB-uri OSPF identice. Pe rețele cu acces multiplu (ex. Ethernet) două
router-e care sunt adiacente pot avea stările lor afișate ca 2WAY. Linia indică faptul
că nu este necesar niciun DR sau BDR din cauza tipului de rețea.
 Dead time - timpul rămas pentru care router-ul așteaptă să primească un pachet
OSPF Hello de la vecin înainte de a declara că vecinul este dezactivat. Această
valoare este resetată când interfața primește un pachet Hello.
 Address - adresa IPv4 a interfeței vecine la care router-ul este direct conectat.
 Interface - interfața pe care acest router a format adiacență cu router-ul vecin.

Două router-e nu pot forma o adiacență OSPF dacă:

 Măștile de subrețea nu se potrivesc, router-ele se află în rețele diferite.
 OSPF Hello sau Dead Timers nu se potrivesc.
 Tipurile de rețea OSPF nu se potrivesc.
 Există o comanda network OSPF lipsă sau incorectă.

Pagina 57 din 63
 Verificarea setărilor protocolului

După cum se arată în figură, comanda show ip protocols este o modalitate rapidă de a
verifica informațiile esențiale de configurare OSPF.

Aceste informații sunt: ID-ul procesului OSPF, router ID-ul, rețelele pe care router-ul le
publică către router-ele vecine, vecinii router-ului de la care se primesc actualizări și distanța
administrativă default pentru OSPF care este 110.

Verificarea procesului OSPF

Comanda show ip ospf poate fi utilizată pentru a examina ID-ul procesului OSPF și router
ID-ul, așa cum este arătat în figură. Comanda afișează informații despre zona OSPF și ultima dată
când algoritmul SPF a fost calculat.

Pagina 58 din 63
 Verificarea setărilor interfețelor OSPF

Cel mai rapid mod de a verifica setările unei interfețe OSPF este de a utiliza comanda show
ip ospf interface. Această comandă oferă o listă detaliată pentru fiecare interfață OSPF activată.
Comanda este utilă pentru a determina dacă declarațiile network au fost compuse corect.

Pagina 59 din 63
 Pentru a obține un rezumat al interfețelor OSPF activate, se utilizează comanda show ip ospf
interface brief așa cum se arată în figura următoare.

Specificând și numele interfeței, de exemplu interfața Serial 0/0/1, în sintaxa comenzii show
ip ospf interface serial 0/0/1 se pot obține informații OSPF detaliate pentru acea interfață.

8.2.4.5 Laborator - Configurarea de Bază Single-Area OSPFv2

8.4.1.2 Packet Tracer - Provocarea de Integrare a Abilităților

Pagina 60 din 63
4.3. REZUMAT

Protocoalele de rutare dinamice sunt utilizate de router-e pentru a facilita schimbul

informației de rutare între acestea. Scopul protocoalelor de rutare dinamice include: descoperirea
rețelelor la distanță, menținerea informațiilor de rutare actualizate, alegerea celei mai bune căi
către rețelele destinație și abilitatea de a găsi cea mai bună cale dacă nu mai este disponibilă calea
curentă. În timp ce protocoalele de rutare dinamice necesită mai puține cheltuieli administrative
decât rutarea statică, ele necesită dedicarea unei părți din resursele router-ului pentru funcționarea
protocolului, inclusiv CPU și lățimea de bandă a rețelei.

Rețelele utilizează de obicei o combinație de rutare statică și dinamică. Rutarea dinamică

este cea mai bună alegere pentru rețele mari iar rutarea statică este mai bună pentru rețele stub
(rețele de dimensiuni mici).

Protocoalele de rutare sunt responsabile pentru descoperirea rețelelor la distanță precum și

menținerea informațiilor exacte despre rețea. Când apare o schimbare în topologie, protocoalele
de rutare propagă acea informație prin tot domeniul de rutare. Procesul de aducere a tuturor
tabelelor de rutare la o stare de consistență, unde toate router-ele din același domeniu de rutare sau

Pagina 61 din 63
zonă au informații complete și corecte despre rețea, se numește convergență. Unele protocoale
converg mai repede decât altele.

Protocoalele de rutare pot fi clasificate fie ca protocoale classful sau classless, fie ca distance
vector, link-state sau path-vector, fie ca protocol gateway interior sau protocol gateway exterior.

Protocoalele distance vector folosesc router-ele ca indicatoare de-a lungul căii către
destinația finală. Singura informație pe care o cunoaște un router despre o rețea la distanță este
distanța sau metrica pentru a ajunge la rețea și care cale sau interfață trebuie folosită pentru a
ajunge acolo. Protocoalele distance vector nu au o hartă propriu-zisă a topologiei rețelei.

Un router configurat cu un protocol de rutare link-state poate crea o imagine completă a

topologiei rețelei prin colectarea informațiilor de rutare de la toate celelalte router-e.

Metricile sunt folosite de protocoalele de rutare pentru a determina cea mai bună cale sau
cea mai scurtă cale pentru a ajunge la o rețea destinație. Diferite protocoale de rutare pot folosi
diferite metrici. De obicei, o metrică mai mică semnifică o cale mai bună. Metricile pot fi
determinate de numărul de hop-uri, lățimea de bandă, întârzieri și încărcare.

Router-ele învață uneori mai multe rute către aceeași rețea atât de la rutele statice, cât și din
protocoalele de rutare dinamice. Când un router învață despre o rețea destinație de la mai multe
Pagina 62 din 63
surse de rutare, router-ele Cisco folosesc valoarea distanței administrative (AD) pentru a determina
ce sursă să folosească. Fiecare protocol de rutare dinamică are o valoare administrativă unică
alături de rutele statice și rețelele direct conectate. Cu cât valoarea distanței administrativă este
mai mică, cu atât este mai preferată sursa rutei. O rută dată de o rețea direct conectată este
întotdeauna preferată, urmată de rutele declarate static și apoi rutele generate de protocoalele de
rutare dinamică.

Comanda show ip protocols afișează setările protocolului de rutare IPv4 configurate în

prezent pe un router. Pentru IPv6 se folosește comanda show ipv6 protocols.

Cu protocoalele de rutare link-state precum OSPF, o legătură este interfața unui router.
Informația despre starea acelor legături se numește link-states. Protocoalele de rutare link-state
aplică algoritmul lui Dijkstra pentru a calcula ruta cea mai bună. Algoritmul este denumit de regulă
ca algoritmul SPF (shortest path first). Acest algoritm folosește costurile cumulate de-a lungul
fiecărei căi, de la sursă la destinație pentru a determina costul total al unei rute.

Pagina 63 din 63