Universitatea Politehnică din București

Facultatea de Electronică,Telecomunicații și Tehnologia Informației

Master: Telecomunicații

Materia:
Simulatoare de Rețea

Referat - Rutare statică

 Cuprins

1.Introducere……………………………………………………………………….3

2.Istoric…………………………………………………………………………….3

3.Comutarea pachetelor……………………………………………………………4

4.Rutere Individuale……………………………………………………………….5

5.Rutere pentru companii…………………………………………………………..6

6.Nivelul acces……………………………………………………………………..6

7.Nivelul distrubuției................................................................................................6

8.Nivelul nucleu……………………………………………………………………7

9.Rutere pentru nivele de telecomunicații………………………………………….7

10. Rutare statică ………………………………………………………………..…8

11. Carcateristicile routerelor ……………………………………………………...8

12. Tabela de rutare ………………………………………………………………10

13.Concluzii……………………………………………………………………….14

14.Bibliografie…………………………………………………………………….15

2
1.Introducere

Un ruter[1] (sau router[2]) este un dispozitiv hardware sau software care conectează două
sau mai multe rețele de calculatoare bazate pe „comutarea de pachete” (packet switching). Aceste
rețele pot fi cu fir (în engleză wired) sau fără fir (în engleză wireless). Funcția îndeplinită de
rutere se numește rutare. În acest articol diferențierea între rutere hardware și rutere software se
face în funcție de locul unde se ia decizia de rutare a pachetelor de date. Ruterele software
utilizează pentru decizie un modul al sistemului de operare, în timp ce ruterele hardware folosesc
dispozitive specializate (de tip ASIC) ce permit o viteză mai mare de comutare a pachetelor.
Ruterele operează la nivelul 3 al modelului OSI. Ele folosesc deci adresele IP (de rețea)
ale pachetelor aflate în tranzit pentru a decide către care anume interfață de ieșire trebuie să
trimită pachetul respectiv. Decizia este luată comparând adresa calculatorului destinație cu
înregistrările (câmpurile) din tabela de rutare. Aceasta poate conține atât înregistrări statice
(configurate/definite de către administratorul rețelei), cât și dinamice, aflate de la ruterele vecine
prin intermediul unor protocoale de rutare.
Tipul de ruter cel mai cunoscut de către consumatori este cel destinat conexiunilor
casnice și firmelor mici, ce nu fac decât să trimită pachetele IP între calculatoarele din rețea și
Internet, prin rețeaua unul furnizor de servicii internet(ISP). Există totuși multe alte tipuri de
rutere care conectează rețele de întreprindere sau rețele ISP.

2.Istoric

Primul dispozitiv care avea o funcționalitate asemănătoare cu ruterele de astăzi

(comutarea de pachete) a fost Interface Message Processor (IMP). IMPurile erau dispozitivele
care asigurau comutarea în ARPANET, prima rețea cu comutare de pachete. Ideea de ruter
(numite pe vremea aceea „gateway” - „porți”) a apărut din lucrul unui grup de cercetători în
rețele, numit International Network Working Group (INWG). Creat în 1972 ca un grup informal
care să analizeze problemele tehnice ale interconectării diferitelor tipuri de rețele existente la
vremea respectivă, INWG a devenit în același an un subcomitet al Federației Internaționale a
Procesării Informației.[3]
Aceste dispozitive erau diferite de precedentele comutatoare de pachete în două moduri.
În primul rând, ele conectau rețele de tipuri diferite, ca de exemplu rețele seriale și rețele locale.
În al doilea rând, dispozitivele acestea nu asigurau controlul erorilor, lăsând acest lucru în sarcina
calculatoarelor (această idee a fost încercată și în rețeaua CYCLADES[4]).
Ideea a fost analizată în mai mult detaliu, în scopul de a produce un prototip funcțional, în
cadrul a două programe simultane. Unul din ele era programul inițiat de DARPA care a dus la
crearea arhitecturii TCP/IP.[5] Celălalt era un program al laboratorului Xerox PARC, creat pentru
a explora noi tehnologii pentru rețele și care a produs sistemul PARC Universal Packet (PUP),

3
care a fost în mare măsură ignorat în afara companiei Xerox datorită problemelor de proprietate
intelectuală.[6]
Primele rutere Xerox au intrat în serviciu la începutul anului 1974. Primul ruter IP
adevărat a fost dezvoltat de Virginia Strazisar la compania BBN în 1975-1976, ca parte a unui
program inițiat de DARPA. Până la sfârșitul anului 1976 existau 3 rutere bazate
pe minicalculatorul DEC PDP-11, active în prototipul de Internet existent în acea perioadă.[7]
3.Comutarea pachetelor
Comutarea pachetelor este funcția de bază a unui ruter. Pentru a o îndeplini corespunzător,
ruterul trebuie să efectueze următoarele operații[20]:

1. să examineze fiecare pachet sosit și să determine tipul acestuia precum și adresa

destinație,
2. să determine adresa următorului ruter (sau a destinației) către care respectivul pachet
trebuie trimis, prin examinarea tabelei de rutare,
3. să determine interfața pe care urmează să fie transmis pachetul,
4. să determine adresa de nivel legătură de date a următorului ruter (sau a destinației),
5. să reîncapsuleze pachetului cu informațiile de nivel doi și trei corespunzătoare și să-l
trimită pe interfața către destinație.
Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secțiunea anterioară. Dacă tabela nu conține
interfața, ci doar adresa următorului ruter (next hop), este aleasă interfața aflată în aceeași rețea
cu ruterul următor. Dacă adresa de nivel legătură de date a acestuia nu este prezentă în
tabela ARP a interfeței, se face o cerere ARP pentru a o obține. Înainte de a transmite pachetul,
este decrementată valoarea câmpului TTL (time-to-live) din antetul IP, pentru a evita buclele de
rutare.[20]
Pentru forwardarea pachetelor IP, designul ruterelor încearcă să minimizeze informațiile
despre starea pachetelor păstrate de ruter. Odată ce un pachet a fost expediat, ruterul nu va mai
reține niciun fel de informație despre acel pachet. Pachetele lipsă și corectarea erorilor sunt
atributele nivelului transport.[22]
Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de comutare este
cum se procedează în cazul congestiei (adică atunci când sosesc mai multe pachete decât poate
procesa ruterul). În Internet sunt folosite trei politici pentru această situație: aruncarea pachetelor
din coadă care depășesc dimensiunea memoriei tampon a ruterului (metodă cunoscută sub
numele din engleză tail drop), aruncarea pachetelor pe baza probabilității de apariție a congestiei
în ruter (engleză Random early detection) și aruncarea pachetelor pe baza probabilității de
apariție a congestiei pe o legătură/protocol (engleză Weighted random early detection). Diferența
dintre a doua și a treia metodă constă în faptul că funcția de probabilitate folosită și pragul de la
care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite în funcție de interfața de intrare sau de protocolul
rutat.[23]

4
 Primele rutere multiprotocol au fost create în mod independent de cercetători de
la MIT și Stanford în 1981; ruterul de la Stanford a fost creat de William Yeager, iar cel de la
MIT de Noel Chiappa, ambele fiind bazate pe PDP-11.[8][9][10][11]
Deoarece cea mai mare parte a rețelelor actuale sunt bazate pe protocolul IP, ruterele
multiprotocol au devenit destul de rare. Cu toate acestea, nu trebuie minimizată importanța lor
din perioada de început al dezvoltării rețelelor de calculatoare, deoarece în acea perioadă existau
mai multe seturi de protocoale care concurau cu stiva TCP/IP. Se poate spune că ruterele cu stivă
dublă, IPv4 și IPv6 pot fi considerate multiprotocol, dar într-un mod mult mai limitat decât un
ruter ce cunoștea protocoalele AppleTalk, DECnet, IP și Xerox.[12]
După cum s-a arătat mai sus, la începutul erei rutării (de la mijlocul anilor 1970 până la
mijlocul anilor 1980) pe post de rutere erau folosite minicalculatoare. Deși calculatoarele
obișnuite pot fi folosite ca rutere, dispozitivele moderne sunt mașini extrem de specializate, de
multe ori cu hardware dedicat care să accelereze atât funcțiile de bază (comutarea pachetelor) cât
și funcțiile speciale (de exemplu criptarea IPsec).[13]
Cu toate acestea, pentru cercetare și alte aplicații sunt folosite în continuare rutere făcute din
calculatoare cu Linux și Unix, ce rulează aplicații cu sursă deschisă. Deși sistemul de operare
pentru rutere de la Cisco (numit IOS) a fost creat de la zero special pentru dispozitive de rețea,
alte sisteme de operare pentru rutere, precum cele de la Juniper și Extreme Networks sunt
variante extrem de adaptate pe Unix (mai exact FreeBSD[14], respectiv Linux[15]).

Tipuri de rutere
4.Rutere individuale

Router Wi-Fi Linksys WRT54G

Pentru conectarea reședințelor individuale și a firmelor mici la serviciile de internet prin
cablu, DSL sau la rețele de cartier se folosesc rutere de mici dimensiuni și nu foarte puternice.
Majoritatea au inclus și un switch, iar unele dintre aceste rutere suportă și conexiuni wireless, în
special prin rețele Wi-Fi, dar și GPRS, UMTS sau WiMAX.[24]
Deși ruterele individuale prezente în acest moment pe piață asigură conectivitatea la
rețeaua locală la viteze de 100/1000 Mbps, multe dintre ele nu sunt capabile să ruteze un

5
asemenea volum de trafic.[25] Acest compromis a fost făcut deoarece majoritatea conexiunilor
rezidențiale la Internet sunt limitate ca viteză de către furnizor.
Funcționalitatea ruterelor pentru acasă este în general similară cu a celorlalte rutere, dar
acestea mai au o funcție suplimentară, și anume transformarea adreselor IP a tuturor
calculatoarelor din rețea într-o singură adresă IP publică, prin NAT. Acest lucru face ca, din
Internet, întreaga rețea locală să arate ca un singur calculator, însă limitează numărul
conexiunilor simultane (și implicit al utilizatorilor) pe care le poate suporta ruterul.[26]
5.Rutere pentru companii

Ruter Cisco 1800

Companiile folosesc rutere de toate dimensiunile. Cele mai puternice se află de obicei în
cadrul companiilor de telecomunicații și al centrelor de cercetare, dar multe companii mari au la
rândul lor nevoie de rutere puternice. Multe companii, în special cele cu o răspândire geografică
mare, folosesc un model de achiziție a ruterelor cu trei nivele: acces, distribuție și nucleu
(core).[27]
6.Nivelul acces
Nivelul acces este punctul în care utilizatorii accesează rețeaua. El oferă lărgime de bandă
divizată între utilizatori și filtrare la nivelul 2 al stivei OSI, precum și agregarea rutelor expuse de
acest nivel către nivelurile suplimentare. Ruterele de la acest nivel sunt asemănătoare ca
performanțe cu ruterele pentru acasă și sunt plasate la locații de la marginea rețelei, care nu au
nevoie de reguli complicate de rutare.[27]
7.Nivelul distribuție
Nivelul distribuție asigură separația între nivelul acces și nivelul nucleu. Ruterele de nivel
distribuție agregă traficul de la mai multe rutere de acces, fie din aceeași locație, fie din locații
diferite, către nodul central al rețelei companiei. Ele asigură și comutarea pachetelor între
diferitele VLANuri ale companiei.[28]
Ruterele de nivel distribuție sunt deseori responsabile de asigurarea calității serviciilor
într-o rețea cu arie geografică mare (WAN), astfel încât pot avea mai multe interfețe WAN,
multă memorie și putere de procesare. Acest tip de rutere poate oferi acces și la anumite grupuri
de servere sau chiar la unele rețele externe. Dacă acest lucru se întâmplă, ruterele trebuie incluse
în politica de securitate a companiei. De aceea, sunt folosite firewalluri sau alte dispozitive de
securitate. Când firma este concentrată într-un singur campus, este posibil ca acest nivel să

6
lipsească. În acest caz, ruterele de acces, conectate la diferitele rețele locale, sunt interconectate
prin rutere de nucleu.[27]
8.Nivelul nucleu

Ruter de nucleu Cisco RS1

În cadrul companiei, un ruter de nucleu trebuie să asigure rutarea cu cea mai mare viteză
a pachetelor, fără să le manipuleze în niciun fel, fiind deci optimizate pentru viteză. Un asemenea
ruter interconectează ruterele de nivel distribuție din diferitele locații ale companiei. Când
compania nu are un sediu central unic, acest nivel poate lipsi, rolul său fiind preluat de rețeaua de
telecomunicații care asigură interconectarea diferitelor sedii. În acest caz, nivelul distribuție
devine nivelul superior al arhitecturii.[27]
9..Rutere pentru rețele de telecomunicații.
În principiu, companiile de telecomunicații vor folosi în cadrul propriilor rețele o
arhitectură asemănătoare cu cea descrisă în secțiunea de mai sus. Diferențele vor consta în
numărul ruterelor și în felul cum se face interconexiunea cu alte rețele.[27]
Majoritatea companiilor au un număr mic de rețele cu care se conectează (în principiu
cele ale ISPurilor care furnizează internet companiei), pe când companiile de telecomunicații au
interesul să aibă legături directe cu cât mai multe rețele similare, pentru a micșora latența
(întârzierea) pachetelor către orice locație de pe glob.[20]
Ruterele folosite pentru interconectarea între providerii de Internet (mai exact între
două sisteme autonome) și alte rețele mari vor folosi aproape întotdeauna protocolul BGP pentru
a schimba informații[20] . În RFC 4098 sunt definite tipurile de rutere ce folosesc BGP. Ruterele
PE (Provider Edge Router) sunt plasate la marginea unei rețele de ISP și folosesc eBGP pentru a
discuta cu un ruter dintr-un alt sistem autonom (AS). Ruterele SE (Subscriber Edge Router) sunt
plasate la marginea rețelei unui client și folosesc eBGP pentru a discuta cu un ruter al
providerului. De obicei, acest ruter aparține clientului.[29]
Ruter de graniță între provideri interconectează ISPuri, păstrând conexiuni BGP cu alte
rutere din ASul celuilalt provider, iar ruterele de nucleu sunt plasate în interiorul rețelei, nu la

7
periferia sa, și comunică prin iBGP cu alte rutere de nucleu sau de la marginea rețelei. Aceste
rutere pot avea și alte funcții în cadrul unor rețele private virtuale bazate pe o combinație de BGP
și MPLS.[30]

10.Rutare statică

Pentru ca rutarea între router-ele dintre mai multe retele sa fie eficienta, router-ele trebuie
sa cunoasca ID-urile (adresele) celorlalte retele sau sa aiba configurata o ruta implicita (default).
Între mai multe retele interconectate, tabelele de rutare trebuie sa fie facute astfel încât traficul
sa urmeze totdeauna o cale optima. Felul în care aceste tabele de rutare sunt construite face de
fapt diferenta dintre rutarea statica si rutarea dinamica.

Procesul de rutare în care tabela de rutare se construieste manual se numeste rutare

statica. Administratorul de retea, având cunostinte despre topologia sistemului retele
interconectate, construieste manual tabela de rutare a fiecarui router si o actualizeaza, scriind
toate rutele în aceasta.

Rutarea statica functioneaza bine pentru putine retele intreconectate, dar nu sunt indicate
în cazul în care exista multe retele intreconectate sau care se modifica. Router-ele statice nu sunt
tolerante la erori. Timpul cât o configuratie manuala a unui router static este valida este infinit,
dar cu toate acestea, rutarea statica nu este indicata si nu poate rezolva problemele ce apar prin
nefunctionarea unui router sau prin întreruperea unei conexiuni.

11.Carcateristicile routerelor

Un router are urmatoarele functii:

1. Lucreaza în conformitate cu protocoalelor Internet specifice, IP, ICMP si alte protocoale.

2. Asigura interfata între 2 sau mai multe retele. Pentru fiecare retea care este conectata la un
router, acesta trebuie sa implementeze functiile impuse de acea retea. Aceste functii includ de
obicei urmatoarele:

8
 - sa încapsuleze si sa decapsuleze datagramele IP (de ex. adaugarea si eliminarea header-
ului Ethernet si a câmpului frame checksum FCS),

- sa expedieze si sa primeasca datagrame IP având o dimensiune mai mica decât

lungimea maxima suportata de acea retea. Aceasta lungime maxima poarta numele
de Maximum Transmission Unit (MTU),

- sa translateze adresele IP destinatie în adrese de nivel retea potrivite retelei conectate

(de exemplu o adresa hardware Ethernet), daca acest lucru este necesar,

- sa cunoasca protocolul retelei de control al fluxului si indicatorii de eroare, daca acestia

exista.

3. Primeste si transmite datagrame Internet. O importanta carcateristica a acestui proces este

gestionarea buffer-ului, controlul congestiilor de trafic si prioritizarea.

- sa recunosca conditiile de eroare si sa genereze erori ICMP si mesaje de informatii

suplimentare daca este cazul,

- sa elimine datagramele al caror timp de viata a devenit zero.

- sa fragmenteze datagramele atunci când este cazul pentru a se încadra în MTU-ul retelei
în care trebuie transmise,

4. Alege destinatia urmatoare pentru fiecare datagrama IP, pe baza informatiilor (rutelor) din
baza sa de date.

5. (de obicei) Suporta un protocol de rutare dinamica de tip interior (Interior Gateway Protocol
IGP) pentru a asigura rutarea dinamica si a comunica cu alte router-e care fac parte din acelasi
sistem autonom (AS).

6. Asigura metode de gestionare a retelei si facilitati pentru suport al sistemului, incluzând

încarcarea, raportari de stare, raportari de exceptii si control.

9
12.Tabela de rutare

Router-ele sunt cele care asigura rutarea datelor între retele, dar, decizii privind rutarea trebuie
luate de catre toate dispozitivele de retea (host-uri si router-e). Pentru cele mai multe host-uri,
decizia de rutare este simpla:

- daca host-ul destinatie se afla în reteaua locala, pachetul este transmis catre hostul
destinatie,

- daca host-ul destinatie apartine unei retele aflate la distanta, pachetul este transmis
router-ului prin care se iese din reteaua locala.

Deoarece dirijarea traficului (rutarea) se face la nivel de retea, modulul IP ia deciziile de

rutare tinând cont doar de partea din adresa destinatie care reprezinta adresa de retea. IP
determina ce parte din adresa reprezinta adresa de retea prin aplicarea unei masti de retea adresei
(se efectueaza operatia logica AND între adresa si masca). Daca reteaua destinatie este chiar
reteaua locala, masca ce se aplica poate fi masca subretelei locale. Daca pentru adresa respectiva
nu exista nici o masca, clasa de adrese din care face parte adresa va determina portiunea care
reprezinta adresa retelei.

Dupa detreminarea adresei retelei destinatie, modulul IP cauta acea adresa de retea în
tabela de rutare locala. Pachetele sunt rutate catre destinatia lor asa cum este prevazut în tabela
de rutare. Tabela de rutare poate fi construita de administratorul de retea sau prin protocoalele de
rutare dinamica, dar rezultatul final este acelasi; IP ia decizia de rutare în conformitate cu tabela
de rutare.

O tabela de rutare are urmatoarele câmpuri:

Destination (destinatie) - reteaua destinatia (sau host-ul destinatie)

Gateway - Gateway-ul care va folosit pentru transmiterea pachetului spre destinatia specificata.

Flags - Acesti indicatori descriu anumite carcateristici ale rutei alese. Valorile posibile sunt:

10
 U - Indica daca acea ruta este up si operationala.

H - Indica faptul ca acea ruta este catre un anumit host (majoritatea rutelor sunt catre
retele).

G - Arata faptul ca ruta trece printr-un gateway. Interfetele router-ului asigura rute catre
retelele direct conectate la acestea. Toate celelelate rute folosesc gateway-uri aflate la
distanta. În cazul rutelor catre retelele direct conectate, flagul G nu este setat; pentru toate
celelalte rute este setat.

D - Arata faptul ca ruta respectiva a fost adaugata în urma unui mesaj ICMP de
redirectionare. Când un sistem afla despre o ruta printr-un mesaj ICMP de redirectionare,
adauga aceasta ruta în tabela sa, astfel încât pachetele catre acea destinatie nu trebuie sa
fie redirectionate. Sistemul foloseste flagul D pentru a marca aceste rute.

Ref - Arata de câte ori va încerca routerul sa stabileasca o conexiune.

Use - Numarul de pachete transmise prin routerul respectiv.

Interface - Numele interfetei de retea ce este folosita de catre o anumita ruta.

Tabela de rutare a unui host:

Destination Netmask Gateway Flags Ref Use Interface
127.0.0.1 255.255.255.255 127.0.0.1 UH 1 298 eth0
192.1.1.0 255.255.255.0 192.1.1.1 U 6 73723 eth0
192.1.2.0 255.255.255.0 192.1.1.3 UG 4 5325
Default 0.0.0.0 192.1.1.1 UG 2 53627

Prima linie din tabela este o ruta de tip loopback a hostului local. Acesta adresa de
loopback este rezervata. Pentru ca fiecare sistem foloseste rute de loopback pentru a-si trimite
datagrame, aceste linii apar în toate tabelele de rutare ale hosturilor. Flagul H este setat deoarece
este vorba de ruta catre un anumit host (127.0.0.1) si nu ruta catre întreaga retea (127.0.0.0)

11
 Alta linie unica în tabela de rutare este intrarea ce contine cuvântul default în câmpul
detinatiei. Aceasta linie este pentru ruta default, iar gateway-ul specifiact în aceasta linie, este
gateway-ul implicit (default). Ruta default este un numar de retea rezervat: 0.0.0.0. Gateway-ul
default este folosit ori de câte ori în tabela de rutare nu se gaseste nici o ruta catre o anumita
adresa de retea destinatie. De exemplu, tabela de rutare de mai sus nu are nici o ruta catre reteaua
192.1.4.0. Daca router-ul primeste o datagrama adresata acestei retele, va trimite datagrama catre
gateway-ul 192.1.1.1

Din tabela de mai sus se poate vedea ca acest host este direct conectat la reteaua
192.1.1.0. Ruta catre acesta retea din tabela de rutare nu specifica folosirea unui gateway extern,
adica, în tabela de rutare pentru ruta spre 192.1.1.0 nu este setat flagul G. În consecinta, acest
calculator trebuie sa fie direct conectat la aceasta retea.

Toate gateway-urile ce apar într-o tabela de rutare sunt în retelele direct conectate la
sistemul local. În exemplul de mai sus, acest lucru înseamna ca în afara adreselor destinatie, toate
adresele de gateway încep cu 192.1.1. Aceasta este singura retea la care calculatorul respectiv
este direct conectat, si în consecinta este singura retea catre care poate trimite date în mod direct.
Gateway-urile pe care acest calculator le va folosi pentru a comunica cu restul Internetului
trebuie sa fie în subreteaua sa.

În figura 3.1 nivelul IP al fiecarui host si gateway dintr-o reatea imaginara este înlocuit cu
o mica parte din tabela de rutare, în care se vad retelele destinatie si gateway-urile folosite pentru
comunicarea cu aceste destinatii. Când hostul sursa (192.1.1.1) trimite date catre hostul destinatie
(192.1.2.1), trebuie mai întâi sa determine daca adresa acestuia se afla între adresele retelei locale
si sa aplice masca de subretea.

191.1.2.1 AND 255.255.255.0 = 191.1.2.0

Dupa aplicarea mastii de subretea, IP va sti ca adresa retelei destinatie este 192.1.2.0.
Conform tabelei de rutare a hostului sursa, datele catre 192.1.2.0 trebuie trimise catre gateway-ul
192.1.1.2. Gateway-ul 192.1.1.2 va face livrarea direct prin intrefata 192.1.2.2. Examinând
tabelel de rutare se observa ca toate sistemele afiseaza numai gateway-urile retelelor la care sunt
direct conectate. De remarcat ca 192.1.1.3 este gateway-ul default si pentru 192.1.1.1 si pentru

12
192.1.1.2. Dar pentru ca 192.1.2.1 nu e conectat direct cu reteaua 192.1.1.0, are un alt gateway
pentru ruta default.

Figura 3.1: Procesul de rutare

O tabela de rutare nu contine rute de tip "end-to-end" (nu descrie toata calea de la sursa la
destinatie). De-a lungul caii catre reteaua destinatie, rutele contin indicatii referitoare numai la
gateway-ul urmator, numit "next hop". În vederea transmiterii datelor, un host se bazeaza pe
gateway-ul local, iar un gateway se bazeaza pe alte gateway-uri. Deoarece o datagrama este
transferata de la un gateway la altul, ar trebui eventual sa ajunga în final la un gateway conectat
direct la reteaua destinatie. Acesta este este gateway-ul final care va livra datele catre hostul
destinatie.

13
 13.Concluzii

Performanta tuturor router-elor este relativa, dincolo de disponibilitatea sau nu a

frecventei de transmisie. Fiecare router va prezenta un caz ideal in care se pot ajunge la viteze de
100 de Mb pe secunda. Vitezele reale sunt cu mult mai mici. Frecventa de transmisie este un
compromis intre posibilitatea telefoanelor, tabletelor, laptop-urilor de a se conecta, cea a router-
ului si situatia concreta a obstacolelor intre cele doua puncte. O frecventa de 5GHz permite un
transfer teoretic mai rapid dar frecventa de 2GHz are o propagare mai buna, pe o distanta mai
mare. Unele laptop-uri mai vechi, fabricate inainte de 2009 nu se pot conecta la retele de 5GHz
in timp ce acelea fabricate mai devreme de 2014 nu au, in mod sigur, posibilitatea de a se
conecta pe a doua frecventa de 5GHz. Oricum, ceea ce conteaza este ca sunt necesare atat
frecventa de 2,4 si cea standard de 5GHz, chiar daca transferul este mai slab pe 2,4GHz.

Este, de preferat, un router care poate mentine, simultan, transmisiuni distincte pe trei
antene. Unele routere nu prezinta clar daca au o configuratie 2x2 sau 3x3. Transmisia a trei
semnale distincte pe antene asigura un potential mai bun de realizare a unor conexiuni multiple
cu diverse aparate, si este cert ca aveti nevoie de acest lucru. Deasemenea, cand un aparat poate
sa transmita sau sa primeasca mai rapid datele, exista o rezerva de conectivitate care se poate
folosi fie pentru acesta fie pentru alte aparate.

Este esential ca un router sa ofere conexiuni Ethernet Gigabit. Conectivitatea Gigabit

asigura timpi mai buni, scurti, de raspuns fie pentru aparatele conectate la reteaua cu fir fie la
conexiunea principala sau WAN catre provider-ul de conexiune la Internet. Pur si simplu, nu se
justifica economia prin achizitia unui router ce nu permite aceasta conectivitate, indiferent daca
firma care va ofera conexiune la Internet ofera o anumita rata de transfer sau nu. Tranzitia la
retele cu fibra optica sau utilizarea unei conexiuni clasice cu cablu, nu prin modem atasat la linie
telefonica sau cablu TV, permite astazi beneficiile timpilor buni de raspuns ce pot fi valorificati
prin conectivitatea Gigabit.

Dincolo de toate pretentiile de unicitate ale producatorilor, router-ele wireless sunt, in

realitate, realizate pe platforme aproape identice. Indiciul este in acele codificari precum AC900,
AC 1900, AC3000, AC5300, si asa mai departe. Router-ele noi sunt realizate pe o platforma cu
anumite specificatii minimale, producatorii putand sa optimizeze software-ul sau pozitionarea
antenelor. Platforma, in sine, trebuie sa fie buna. De aceea, incercati sa cautati informatii despre
viabilitatea sau nu a unei generatii AC la producatori diferiti, mai degraba decat sa alegeti un
aparat potential dintr-o gama mai buna dar slab documentat si testat. Orice router ce nu se afla in
gama AC, si probabil cu o valoare sub 900 nu este recomandabila dat fiind faptul ca sugereaza
performante modeste in gama de 5GHz si medii in gama de 2,4GHz.

14
 14. Bibliografie

- Manualul de utililizare al routerului wireless.

- Rughiniș, Răzvan; Deaconescu, Răzvan; Dobrescu, Mihai; Iconaru, Cristian

(2007). Administrarea rețelelor locale. București: Editura Printech. ISBN 978-973-718-541-9.

- Richard A. Deal (2005). Cisco router firewall security. Indianapolis: Cisco Press. ISBN 1-
58705-175-3.

Note de subsol

1. Rughiniș R., Deaconescu R., Milescu G., Bardac M. Utilizarea Sistemelor de Operare.
București: Editura Printech. ISBN 9737187881, 9789737187888 Verificați
valoarea |isbn=: invalid character (ajutor). p. 185.
2. Rughiniș et. al., Administrarea rețelelor locale, p. 82.
3. Davies, Shanks, Heart, Barker, Despres, Detwiler, and Riml, „Report of Subgroup 1 on
Communication System”, INWG Nota #1.
4. Pouzin, Louis. „Presentation and Major Design Aspects of the CYCLADES Computer
Network”. Proceedings of the NATO Advanced Study Institute on Computer
Communication Networks. Noordhoff International Publishing. 1975.
5. Vinton Cerf, Robert Kahn, „Un protocol pentru comunicarea între rețele de pachete”, IEEE
Transactions on Communications, volumul 22, numărul 5, mai 1974, pg. 637 - 648.
6. David Boggs, John Shoch, Edward Taft, Robert Metcalfe, „PUP: O arhitectură inter-
rețele”, IEEE Transactions on Communications, volumul 28, numărul 4, aprilie 1980, pg.
612- 624.
7. Craig Partridge, S. Blumenthal, „Rețele de date la BBN”; IEEE Annals of the History of
Computing, volumul 28, numărul 1; ianuarie-martie 2006.
8. „Valea tocilarilor: Cine a inventat cu adevărat ruterul multiprotocol și de ce ar trebui să ne
pese?”, Public Broadcasting Service, accesat la 11 august 2007.
9. „Router Man”, NetworkWorld, accesat la 22 iunie 2007.
10. David D. Clark, „Implementarea rețelei campus M.I.T.”, CCNG-2, Campus Computer
Network Group, M.I.T., Cambridge, 1982, p. 26.
11. Pete Carey, „Povestea adevărată a unui start-up: povestea atât de des spusă a lansării
Cisco fără dramă și intrigi”, San Jose Mercury News, 1 decembrie 2001.
12. Multi Protocol Routers by Chuck Easttom
13. Gupta, P.; Lin, S.; McKeown, N. (29 Mar-2 Apr 1998). „Routing lookups in hardware at
memory access speeds”. INFOCOM '98. Seventeenth Annual Joint Conference of the IEEE

15
 Computer and Communications Societies. Proceedings. IEEE. 3: 1240 – 1247. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)
14. Jim Duffy (18 aprilie 2008). „Cisco IOS vs. Juniper JUNOS: Technical differences”. Network
World. Accesat în 30 ianuarie 2012.
15. „Extreme Networks puts Linux to work in routing switch”. Network World. 3 mai 2004..
16. Richard Deal, p. 103.
17. „Junos”. juniper.net. Accesat în 7 ianuarie 2012.
18. „OpenWRT - Wireless freedon”. openwrt.org. Accesat în 27 aprilie 2015.
19. „Cerințe pentru separarea controlului și comutării în rețele IP”, RFC 3654, H. Khosravi & T.
Anderson, noiembrie 2003.
20. a b c d e f g h Răzvan Rughiniș: „Proiectarea rețelelor de calculatoare - Rutarea”.
21. Rughiniș et. al. - Administrarea rețelelor locale, pg. 141-147.
22. a b Wire Speed Packet Classification Without TCAM: One More Register (And A Bit Of Logic) Is
Enough Q. Dong et al., ACM SIGCOMM 2006
23. S. Floyd: RFC 2914: Congestion Control Principles
24. D-LINK DIR-450 3G mobile router
25. „Router Charts”. smallnetbuilder.com. Accesat în 7 ianuarie 2012.
26. L. Howard: Internet Draft: Homenet Routing Requirements
27. a b c d e Oppenheimer, Priscilla (2004). Top-Down Network Design. Indianapolis: Cisco
Press. ISBN 1587051524..
28. Raza, Khalid; Turner, Mark (1 februarie 2002). „Cisco Network Topology and
Design”. Large-Scale IP Network Solutions (CCIE Professional Development). Accesat
în 10 septembrie 2016.
29. „Terminology for Benchmarking BGP Device Convergence in the Control Plane”, RFC 4098, H.
Berkowitz, E. Davies, S. Hares, P. Krishnaswamy, M. Lepp
30. „BGP/MPLS VPNs”, RFC 2547, E. Rosen and Y. Rekhter, aprilie 2004.

16