Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2 MPLS .......................................................................................................................... 9
2.6 MP-BGP...............................................................................................................15
Lucrarea îşi propune să prezinte cât mai concis arhitectura unei reţele ce foloseste
tehnologie MPLS, modul de funcţionare şi nu în ultimul rând beneficiile şi serviciile
inovatoare de care se bucură în ziua de azi majoritatea operatorilor de date. Lucrarea
se va concentra asupra modului de funcţionare al tehnologiei MPLS precum şi asupra
metodelor de integrare cu reţea o ATM. Pe baza acestor concepte s-au efectuat simulări
într-o reţea de laborator, pentru a pune în evidenţă metodele de integrare a tehnologiei
MPLS într-un mediu ATM. În urma simulărilor pot fi analizate etichetele MPLS asignate
claselor de echivalenţă şi modul de distribuţie „cell-mode” caracteristic unui mediu ATM.
1 Internet Protocol
Unul din primele protocoale de comunicaţii a fost definit în 1981 prin [1]1 si a fost numit
Internet Protocol – IP, iar versiunea introdusă de aceste documente a fost versiunea 4
(IPv4). De aici s-ar deduce că au mai existat alte trei versiuni, ceea ce totusi nu este
adevărat. Precursorul IP, TCP (Transfer control protocol) a avut alte trei versiuni în anii
1970 si pentru a se evita confuziile s-a pornit direct cu versiunea 4. A aparut totusi
versiunea 6 (IPv6) ce aduce o serie de schimbari foarte importante. Desi IPv6 se pliaza
mult mai bine pe necesitaţile reţelelor contemporane inca nu sunt foarte mulţi operatori
de date ce suporta acesta versiune datorita procesului de migrare foarte anevoios. Din
acest motiv aceast proiect va face referire doar la versiunea 4 a protocolului. Frame
Relay a devenit o soluţie viabilă abia la începutul anilor 1990 iar ATM abia câţiva ani mai
târziu.
Frame Relay a fost dezvoltat pentru a conecta reţele locale (LAN) aflate la distanţa
peste retele globale (WAN). ATM s-a dovedit eficient pentru transmisiunile de date de
mare viteză. În timp ce IP si Ethernet au fost soluţia pentru reţelele locale datorită
costurilor scăzute si simplităţii.
Totusi, desi a fost dezvoltat înaintea Frame Relay si ATM, protocolul IP nu si-a făcut loc
în reţele centrale ale operatorilor datorită performanţelor scăzute la rate de transfer
mari si datorită faptului că interfeţele ethernet, suportul IP, încă aveau capacităţi
scăzute de transport. IP este prin definiţie un protocol „best-effort”, ceea ce nu îi dă
posibilitatea de a garanta succesul comunicaţiilor sau transmiterea în timp a datelor
(aceste limitări au fost ameliorate prin diverse tehnologii QoS dezvoltate pentru IP).
De asemenea, ideea unei reţele ATM de la un capăt la celălalt a căzut rapid datorită
costurilor mari si complexităţii crescute. Astfel, până în anii 1997, aceste tehnologii au
fost nevoite să coexiste. În acea perioadă, la sfârsitul anilor 1990, au început să apară
interfeţele ethernet de mare viteză, iniţial la 1Gbps, apoi mai târziu la 10Gbps. În acest
moment se lucrează la standardizarea unor interfeţe capabile de 40Gbps si 100Gbps.
Dar vitezele crescute pe ethernet nu au fost suficiente pentru a determina operatorii să
migreze reţelele centrale de la ATM la IP.
Internet Protocol se situează în cadrul modelului OSI la nivelul 3 (de reţea) si este cel
mai popular protocol folosit pentru livrarea datelor peste o reţea cu comutare de
pachete.
Adresa destinaţie se regaseste in zona de antet si este elementul pe baza căruia se iau
deciziile de comutare în reţeaua IP.
0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7
Adresa Sursa
Adresa Destinatie
Alte Optiuni IP
1.2 Adresa IP
Adresa IP are o lungime de 32 de biti (4 octeti) care este de regula scrisa ca patru
intregi (cate unul pentru fiecare octet) separati prin puncte. Acest format se numeste si
formatul zecimal al adresei IP.
Adresa IP este folosita pentru a identifica in mod unic un „host” intr-o retea. In
paragraful anterior am amintit faptul ca adresa IP are un format ierarhic iar acest lucru
se traduce prin posibilitatea de a imparti spatiul de adresare in zone de retea si zone de
gazda. O analogie buna ar fi sa comparam adresarea IP cu formatul telefonic unde un
numar de telefon are o zona pentru codul tarii (echivalent cu zona de retea) si o alta
zona pentru numarul propriu-zis (zona de gazda).
Zona de retea
Zona de subretea
Zona de gazda
Acest lucru este in continuare valabil si in sistemul telefonic unde numarul propriu-zis
are o zona in care se poate regasi operatorul ce guverneaza acel numar de telefon.
Divizarea unei adrese IP in zona de retea si zona de gazda se face cu ajutorul masti de
retea. Masca de retea este o valoare pe 32 de biti ce marcheaza de la stanga la dreapta
printr-un sir continuu de biti de „1” zona de retea. Diferenta pana la 32 de biti se
completeaza cu biti de „0” si se numeste zona de gazda.
Comutarea de pachete este cea mai importanta functie a protocolului IP si este realizata
de echipamente specilizate ce se afla la nivelul de retea intr-un model OSI. Un astfel de
echipament se mai numeste si „ruter” sau „switch multi nivel”.
Deciziile de comutare se iau local pentru fiecare pachet in parte, pe baza adresei IP
destinatie continuta in antet. Pentru a putea lua o astfel de decizie trebuie mentinuta o
tabela prin care se asocieza fiecarei destinatii IP o interfata de iesire. Aceasta tabela se
numeste tabela de comutare/rutare si este administrata de fiecare ruter prin intermediul
protocoalelor de rutare dinamice precum OSPF, EIGRP, BGP, RIP, IS-IS sau statice cand
un operator intervine si modifica manual tabela de rutare.
Pe scurt procesul de comutare se intampla cam un felul urmator:
Sursa „S” doreste sa comunice cu destinatia „D”. Primul lucru verificat de sursa
este daca se afla in aceasi retea cu „D”. Acest lucru se verifica pe baza adreselor
IP si a mastilor de retea. Daca rezultatul operatiei SI logic dintre masca de retea
si IP-ul destinatie este egal cu rezultatul operatiei SI logic dintre masca de retea
si IP-ul sursa atunci „S” si „D” fac parte din acelasi bloc de IP-uri respectiv aceasi
retea. Daca nu sunt egale atunci „S” si „D” sunt distante
Daca „S” si „D” fac parte din aceasi retea atunci pachetul este livrat local
Daca „S” si „D” nu sunt in aceasi retea atunci pachetul trebuie sa fie destinat
unei retele aflate la distanta si trebuie trimis unui „ruter” ce indeplineste rolul de
poarta de iesire sau „gateway”
Odata ajuns pe ruterul R1, din pachet se extrage adresa destinatie si se verifica
in tabela de comutare pe baza algoritmului „longest prefix match”. Cosiderand ca
in acesta retea ruleaza un protocol de rutare si toate destinatiile sunt vizibile
atunci ruter-ul R1 o sa comute pachetul pe interfata lui catre R2
Pachetul ajunge la R2. Analizeaza si el campul „Adresa Destinatie” aflat in antet
si conform tabelei de comutare o sa trimita acest pachet la R3
R3, in urma analizei, decide ca destinatia este conectata direct pe una din
interfetele lui si trimite pachetul direct la destinatie
Observatii:
1.4 Dezavantaje
MPLS este si protocolul de bază pe care se bazează acest proiect, de aceea functionarea
sa va fi descrisă în amănunt în capitolul următor.
2 MPLS
După cum am amintit si în capitolul anterior, conceptul de bază al MPLS a fost introdus
în 1996 de Ipsilon Networks si propunea comutarea de pachete IP (IP switching). Ideea
din spate se bazează chiar pe comutatia de etichete prezentă în tehnologiile Frame
Relay si ATM.
Totusi IP switching era gândit initial să meargă doar în retelele ATM. Propunerea a fost
preluată de Cisco Systems si dezvoltată ca Tag Switching – comutare de stampile (tag-
uri). Tag Switching nu mai era obligat să functioneze peste ATM acum putând functiona
si peste Ethernet. Cisco a creat si primul protocol de semnalizare pentru distributia
acestora, Tag Distribution Protocol – TDP si astfel tehnologia a devenit utilizabilă.
Ruterele care aplică unui pachet o anumită etichetă se numesc rutere de intrare în
domeniul MPLS, Ingress LSR. Cele care sterg eticheta înainte de a transmite pachetul
mai departe spre client sau spre o retea non-MPLS se numesc de iesire din domeniul
MPLS, Egress LSR. Nodurile de intrare si de iesire sunt la marginea domeniului MPLS, de
aceea se mai numesc si noduri de margine (Edge LSR).
Fig.3 Arhitectuta retelei MPLS
Când se lucrează cu mai multe nivele de etichete în dirijarea traficului MPLS, etichetele
sunt aplicate pachetului într-o stivă de tip LIFO (Last In First Out), numită Label Stack.
Calea LSP prin retea către destinatie este stabilită de protocoalele de rutare dinamică tip
IGP (OSPF, IS-IS, iBGP). Destinatiile sunt împărtite în clase FEC cărora li se atribuie
etichete prin operatiunea de Label Binding. Destinatiile sunt clasificate în clase FEC
diferite la nivelul unui ruter LSR în functie de interfata de iesire, de serviciul QoS ce
trebuie satisfăcut sau după alte criterii. Etichetele sunt distribuite, anuntate ruterelor
LSR adiacente prin protocolul LDP si astfel se stabileste corespondenta între destinatia
IP si eticheta folosită pentru dirijarea pachetelor. Astfel se stabilesc căile LSP. Etichetele
sunt distribuite de la nodul din aval către nodul din amonte. Distributia poate fi solicitată
de nodul din amonte sau nesolicitată.
În transmiterea datelor propriu-zise prin reteaua MPLS apar operatii specifice MPLS:
MPLS se situează în cadrul modelului OSI la între nivelele 2 (de date) si 3 (de retea)
ceea ce face să fie denumit un protocol de nivel 2,5.
Eticheta este elementul pe baza căruia se iau deciziile de comutare în reteaua MPLS.
0 19 22 23 31
Eticheta (Label), are lungimea de 20 biti. Poate lua diverse valori din care trebuie
amintite câteva rezervate:
IPv4 Explicit NULL Label, are valoarea 0, indică faptul că pachetul trebuie să iasă
din domeniul MPLS, rutarea făcându-se pe baza informatiilor din antetul IP.
Valoarea 0 o poate lua doar eticheta de la baza stivei de etichete.
Router Alert Label, are valoarea 1 si indică faptul că pachetul are nevoie de
procesare software, si va fi trimis la procesorul ruterului. Valoarea 1 o pot lua
toate etichetele din stivă mai putin cea de la baza stivei. Comutarea se va face în
continuare pe baza etichetei următoare din stivă.
IPv6 Explicit Null Label, valoarea 2, are aceeasi semnificatie ca IPv4 Explicit Null
Label dar se aplică pentru protocolul IP versiunea 6.
Implicit NULL Label, valoarea 3, indică că mai departe de-a lungul căii LSP se află
un ruter de iesire, care nu va mai avea nevoie de etichetă pentru a ruta
pachetul. Valoarea nu este trecută niciodată într-o etichetă aplicată unui anumit
pachet ci se va găsi în tabela de etichete (Label Information Base - LIB). Când
ruterul va găsi această valoare pentru eticheta de iesire a unui pachet va sti ca
urmează un ruter de iesire si o va sterge direct.
Valorile 4-15 sunt rezervate conform [2]2.
EXP = Experimental, în DiffServ MPLS codifică priorităti diferite ale pachetelor, 3 biti
S = Bottom of Stack, arată, dacă are valoarea 1, că eticheta este la sfârsitul unei stive
LIFO de etichete, folosită pentru a realiza o ierarhie de domenii MPLS incluse unele în
altele. Are lungimea de 1 bit.
TTL = Time To Live, valoarea este copiată din antetul IP la intrarea în domeniul MPLS si
folosită pentru detectarea buclelor de rutare / comutare; are lungimea de 8 biti.
Semnalizare cailor LSP – este o functie prin care ruterul de intrare in domeniul
MPLS (Ingress LSR) stabileste o cale LSP si anunta fiecare LSR de pe parcurs sa
rezerve resursele necesare
Distribuirea etichetelor – este functia prin care un LSR anunta unui alt LSR ce
etichete sa foloseasca pentru o serie de LSP-uri
2.6 MP-BGP
MP-BGP ajuta la distribuirea etichetelor in cadrul retelelor virtuale. Practic fiecare retea
virtuala primeste un label iar acesta este distribuit de la un Edge LSR la altul prin
intermediul protocolului MP-BGP. Acest lucru este realizat prin intermediul familiilor de
adrese IPv4 si IPv6.
2.7 LDP
2.8 RSVP
Mesajele RSVP
Obiectele RSVP
Practic pentru a îndeplini una din functiile sale RSVP va transmite mesaje RSVP folosind
pachete RSVP. Un pachet RSVP este alcătuit din antet si o serie de obiecte RSVP.
<SESSION> <RSVP_HOP>
<TIME_VALUES>
[<EXPLICIT_ROUTE> ]
<LABEL_REQUEST>
[<SESSION_ATTRIBUTE> ]
[<POLICY_DATA> ... ]
<SENDER_TEMPLATE>
<SENDER_TSPEC>
[<ADSPEC> ]
[<RECORD_ROUTE> ]
<SESSION> <RSVP_HOP>
<TIME_VALUES>
[<RESV_CONFIRM> ] [<SCOPE> ]
[<POLICY_DATA> ... ]
<STYLE>
<FLOWSPEC>
<FILTER_SPEC>
<LABEL>
[<RECORD_ROUTE> ]
3 Tehnologia ATM
ATM este o tehnologie de comutare a celulelor, de aceea ea se mai numeşte uneori Cell
Relay, şi de multiplexare, ceea ce combină avantajele comutării de circuite (viteză
garantată şi întârziere constantă) şi pe cele ale comutării de pachete (flexibilitate şi
eficienţă în caz de trafic discontinuu).
ATM se defineşte un mod de transfer asincron, pentru a-l deosebi de alte tehnologii
sincrone, cum ar fi TDM (Time Division Multiplexing). În cazul TDM fiecărui utilizator i se
atribuie un anumit interval de timp, care îi aparţine şi în care nu poate transmite nimeni
altul.
Dacă o staţie are de transmis mai multe date, ea poate transmite doar în intervalul de
timp rezervat ei, chiar dacă altă staţie nu are nimic de transmis în acelaşi interval de
timp, şi ale cărei intervale rămân neutilizate. În cazul ATM, intervalele de timp sunt
disponibile la cerere în dependenţă de trafic, iar selectarea destinaţiei se efectuează prin
descifrarea adreselor cuprinse în fiecare celulă de informaţie ATM.
1
[1] - DARPA Internet program, protocol specification, “Internet Protocol”, RFC 791, Sep.
1981.
2
[2] – E. Rosen, D. Tappan, G. Fedorkow, Y. Rekhter, D. Farinacci, T. Li, A. Conta “MPLS Label
Stack Encoding”, RFC 3032, Jan. 2001.