7.1.

Esența și procedeele principale ale metodei experimentale

Metoda experimentală este un procedeu larg utilizat pentru verificarea
ipotezelor cauzale și fundamentarea concluziilor cercetării în domeniile economiei.
Depășind disputa specialiștilor privind caracterul său util cercetarea științifică
managerială, experimentului i se recunoaște astăzi rolul activ în progresul științei și
practicii manageriale.
Cunoșterea științifică prin intermediul experimentului, care etimologic
semnifică acțiunea de a ”a dovedi”, ”a proba”, presupune, în sens larg, acțiunea
provocată de cercetător în scopul de a confirma/infirma ipotezele cauzale. Metoda
experimentală are în vedere, în principal, procedeele, tehnicile, instrumentele cu
care se acționează asupra fenomenului cercetat, în scopul aprofundării
cunoașterii acestuia.
Utilizată pe scară largă în cercetarea științelor naturii, metoda experimentală a
fost acceptată și aplicată mult mai târziu și cu multe rețineri în cercetarea științelor
economice, iar disputa pe seamă utilizării experimentului, ca metodă de verificare
a ipotezelor și formulare a concluziilor investigației, este încă actuală.
În literatura de specialitate întîlnim numeroase definiții ale experimentului, mai
mult puțin reprezentative. Una dintre definițiile mai cuprinzătoare este cea a lui
Leon Festinger, în viziunea cărui experimentul constă în ”observarea și măsurarea
efectelor unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situație în
care acțiunea altor factori este redusă la minimum”. (Festinger, L., Katz, D., 1963,
după Chelcea, S., 2001, p. 399). Pornind de la această aprecire, Septimiu Chelcea
(2001, p. 433) consideră că experimentul în științele socio-umane constă în
”analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-
o situație controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Extinzând, se poate
spune că experimentul reprezintă o intervenție activă asupra subiectului
experimentat (variabila dependentă) prin acțiunea unor variabile independente
(stabilite ca ipoteză și care pot fi schimbate, manipulate de către cercetător)
aplicate subiectului pentru a testa răspunsul acestuia la acțiunea lor, ăntr-o situație
care se desfășoară controlat, în condiții reale (experimentul artificial, de laborator).
 Observarea și manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător sunt
puncte caracteristice, doar unor tipuri de experimente. De cele mai multe ori,
cercetătorul încearcă să provoace fenomenele pentru a le observa și înregistra
sistematic, pentru a le măsura și, mai apoi, a le explica prin cauze. Pornind de aici,
G. Cuvier (citat de Chelcea, S., 2001) aprecia că în timp ce ”observatorul ascultă
natura, experimentatorul o întreabă și o silește să i se dezvăluie”.
Scopul experimentului este acela de a verifica ipotezele formulate în legătura
cu existența unei anumite relații cauzale între fenomenele investigate, prin
investigarea și măsurarea efectelor manevrării unor variabile independente asupra
variabilelor dependente, în condițiile în care acțiunea factorilor externi studiului
(variabilele exterioare) este redusă la minimum. Acești factori, lăsați în afară
experimentului și neincluși în ipoteză, sunt ținuți sub control. Pentru obținerea
unor concluzii fundamentate, cercetătorul sistematic factorii experimentali
(variabilele independente) pentru a înregistra efectul acestora asupra schimbărilor
ce intervin în variabilele dependente. În practica experimentală se apelează,
deseori, la experimente corelate, care oferă posibilitatea obținerii unui material mai
consistent. Acesta este supus comparării, inducție, abstracției și generalizării în
vederea fundamentării riguroase a concluziilor cercetării.
Alături de subiectul experimentat (variabila dependentă) și de variabilele
independente alese ca ipoteză, metoda experimentală presupune luarea în
considerare a două unități de observare: unitatea experimentare - grupul
experimental (asupra căreia va acționa variabila independentă) și unitatea de
control-grupul martor (asigură comparabilitatea datelor, fără ca asupra sa să
acționeze variabila independentă). Realizarea experimentului implică măsurarea
variabilei dependente înainte și după acțiunea variabilelor independente incluse în
experiment. Cercetătorul compară efectele obținute la unitatea de experimentare, în
care se intervine prin acțiunea variabilei independente, cu efectele obținute la
unitatea de control, în care nu se intervine.
Controlul asupra întregii situații experimentale este o cerință definitorie pentru
buna desfășurare a procedeului, un element specific metodei experimentale.
Fidelitatea măsurării variabilelor depinde, în mare măsură, de modul în care se
realizează controlul asupra factorilor introduși în experiment (variabilele
independente) și asupra celor exteriori. Se impune, de asemenea, verificarea
modului de constituire a grupurilor de lucru (experimentale și martor) și a nivelului
de precizie a instrumentelor de măsurare.
După ce utilitatea i-a fost, mai mult sau mai puțin, contestată, experimentul
este astăzi considerat o metodă necesară și valoroasă de investigare a fenomenelor
manageriale în scopul cunoașterii și înțelegerii mecanismelor de funcționare și
evoluție a acestora. Interesul pentru metoda experimentală s-a amplificat cercetării
făcând tot mai des apel la acest procedeu în studiile lor, conceptele manageriale
fiind deseori verificate și susținute prin intermediul experimentului. Acest fapt este
explicabil dacă avem în vedere nivelul ridicat de complexitate a domeniului
managerial și faptul că valoarea aplicativă a experimentalui în cercetarea științifică
managerială a fost dovedită de multe ori în susținerea deciziilor manageriale. Prin
intermediul experimentalui, fapte și comportamente din realitatea managerială sunt
miniaturizate, aduse în formă concentrată, punându-se sub control factorii implicați
în producerea proceselor investigate.
Cu toate că, cercetarea managerială problematica metodologică privind modul
de desfășurare a experimentalui este bine pusă la punct, există limite ale utilizării
acestei metode, limite generate de specificul domeniului managerial. Astfel, spre
deosebire de științele naturii (chimia, biologia, fizica etc.), unde izolarea
fenomenului în laborator și verificarea ipotezelor de lucru este mai ușor de realizat,
în științele socio-economice, în ansamblul lor și,evident, în management, care ne
interesează cu deosebire, acest lucru este mult mai greu de relizat datorită
complexității și specificității fenomenelor din aceste domenii. Verificarea
ipotezelor prin experiment este mai dificilă în practica managerială datorită
mediului instabil în care evaluează fenomenele manageriale și care face ca izolarea
variabilelor să fie mai complicată. De asemenea, gradul de aplicabilitate a metodei
experimentale în practica managerială este mai restrâns sub raportul generalizării
rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală la complexitatea condițiilor
manifestate în practică. De altfel, este puțin probabil ca un proces sau fenomen
managerial supus experimentării să poată fi izolat complet și variabilele total
controlate. În consecință, în formularea concluziilor și fundamentarea rezultatelor
trebuie să se țină seama de existența factorilor externi care nu au putut fi controlați,
chiar dacă efectele acțiunii acestora au fost reduse la minimum. Cu toate acestea,
rolul metodei experimentale în progresul științei economice nu poate fi negat,
verificarea ipotezelor cercetării prin experiment ”este regula de aur care domină
orice disciplină științifică” (Maurice Allais, citat de Răboacă, Gh., Ciucur, D.,
2004, p. 25). În fapt, ceea ce contează în mod deosibit, nu sunt neajunsurile
generate de metoda în sine, ci modul în care se desfățoară experimentul și se
valorifică rezultatele acestuia.
Adaptată la specificul obiectului de cercetare managerială, metoda
experimentală își dovedește utilitatea în funcție de modul în care cercetătorul
raționează asupra faptelor rezultate din experiment și fundamentează concluzii în
urma experimentului. Valoarea aplicativă a metodei experimentale în management
este dată, așa cum am mai precizat, de utilizarea sa în procesul decizional. Pe
baza rezultatelor experimentului, a informațiilor privind efectele anumitor
schimbări (variabile independente) asupra mediului real al organizației, managerul
poate cunoaște care vor fi consecințele pe termen scurt și pe termen lung ale
acestor schimbări asupra organizației și poate decide în consecință.
Metodă aplicabilă cu succes în multe sfere ale cercetării științifice din
domeniul managerial (sisteme de organizare a producției, managementului
controlului, managementul personalului etc.), experimentul este utilizat în faza
verificării ipotezelor, spre finalul procesului de cercetare științifică managerială,
după ce au fost formulate ipotezele empirice și acumulate suficiente date de
observație.
Limitele metodei experimentale sunt compensate de calitățile celorlalte metode
și tehnici de cercetare științifică, analizate pe parcursul acestui curs. Tocmai de
aceea, cunoașterea și înțelegerea aprofundată a fenomenului managerial supus
cercetării implică utilizarea conjugată a mai multor metode de cercetare pentru
investigarea aceluiași fenomen.