Tema 2.

Conținutul și schema funcționării PI

2.1. Sistemul agroecologic – obiect principal al protecției integrate
2.2. Caracteristica populației în sistemul biologic
2.3. Principalele elemente ale protecției integrate
2.4. Schema funcționării protecției integrate a plantelor

2.1. Sistemul agroecologic – obiect principal al protecției integrate

Semănăturile și plantațiile de culturi agricole, împreună cu organismele cele populează și
componenții abiotici alcătuiesc sistemul agrobiologic.
Conform particularităților schimbului de materie între sisteme și mediu, acestea se împart
în închise și deschise. Sistemele biologice fac parte din categoria celor deschise și se subdivid în
individuale (individul biologic sau organismul) și supraindividuale (populația și biocenoza).
Biocenoza împreună cu biotopul (substrat, factori de mediu etc.) alcătuiesc ecosistemul iar
pluritatea acestora formează sistemele ecologice.
Ecosistemul – unitate funcțională fundamentală a bosferei, caracterizată prin interacțiuni
proprii părților sale componente și care, prin transformările de substnță și energie, asigură
activitatea biologică și evoluția părților din sistem. Culturile agricole, fiind ecosisteme artificiale,
reprezintă agroecosisteme.
Agroecosistemul este constituit din biotop și biocenoză. În cadrul acestei unități,
activitatea biologică se desfășoară ca rezultat al acțiunii reciproce a biotopului și biocenoze,
fomând un sistem cibernetic cu autoreglare.
Biotopul este format dintr-n substart și o microclimă specifică. Substratul reprezintă
suportul material al biocenozei (sol, apă, îngrășăminte organice, lumină, vânt etc.), iar
microclima reprezintă înteracțiunea dintre clima locală, biocenoză și sol.
Biocenoza – totalitatea organismelor (dintr-un biotop), care se află în relații reciproce și
cuprinde atât organismele animale (zoogenoza), cât și cele vegetale (fitocenoza).
Caracteristica principală a biocenozei este legătura reciprocă strînsă ce există între
organismele care o compun. Este suficient să se înregistreze o schimbare în populația unei specii,
animale sau vegetale, pentru ca aceasta să se reflecte imediat în viața întregii grupări.
Sub influiența factorilor de climă, sol și hrană a biotopului, ai celor de reglare,
interspecifici și celor tehnici, populațiile speciilor care se află în conexiune, ca elemente a
biocenozei, suferă permanent fluctuații ale densității lor numerice.
Agrobiocenoze – toate bicenozele de culturi în care ameliorarea și tehnologia acestora,
precum și reglarea densității zoocenozei și fitocenozei sunt rezultatul activității umane.
Relațiile dominante care se stabilesc între diferitele componente (organisme animale și
vegetale) în cadrul agroecosistemelor sunt cele trofice, acestea realizându-se prin transferul de
substanță și energie. Din acest puct de vedere, speciile componente ale agroecosistemelor, se pot
situa la diverse niveluri trofice: producători, consumatori și reducători.
Organisme producente: plantele de cultură care formează volumul principal al masei
biologice, buruienile și algele de sol.
Organisme consumente: animalele, plantele parazitare, microorganismele fitopatogene
(ciuperci, bacterii, viruși, etc.)
Organisme reducente descompun substanțele ale cadavrelor organismelor moarte și
diferitele secreții ale animalelor până la nivelul de compuși neorganici simpli.
Numărul de indivizi aparținând diferitelor specii componente ale agroecosistemului
variază în anumite limite, unele dintre ele fiind dominante, iar altele având o frecvență rară.
 Relațiile de formare reciprocă a mediului sunt destul de diverse, atât după natura
organismelor ce acționează reciproc între ele, cât și în sensul influenței unuia asupra altuia.
Acționează reciproc între ele plantele și microorganismele, fitofagii și zoofagii, etc.
Între agrobiocenoze și terenurile necultivate, haturi, benzi înerbate antierozionale, se
manifestă procesul de reglare prin concentrarea în culturi a unor boli și dăunători care produc
atacuri puternice.
Combaterea integrată, care în mod pratic urmărește să dirijeze relațiile în cadrul
agrobiocenozei, poate da rezultate numai printr-o cunoaștere aprofundată a relațiilor care se
crează între diferitele componente ale acesteia.

2.2. Caracteristica populației în sistemul biologic

Rezultatele acțiunii reciproce dintre diverse organisme în cadrul sistemului agrobiologic
pot avea urmări nefavorabile asupra populațiilor unor specii și, invers, pot influența pozitiv
asupra altora.
Populația – sistem biologic de indivizi de origine comună, din aceeași specie, atașată, de
un anumit biotop.
Populația poate fi studiată sub raport static și sub raport dinamic.
Statica populației se referpă la descrierea formală a populației, pentru a descoperi
trăsăturile cantitative, referitoar ela aspectele numerice ale ei. Parametrii staticii populației sunt
efectivul numeric și densitatea populației.
Efectivul numeric – numărul total de indivizi care alcătuiesc o populație la un moment
dat.
Densitatea populației – gradul de echilibru între capacitatea de suportare a spațiului și
substanța vie existentă în sapțiu.
Dacă densitatea populației este mai ridicată decât permite capacitatea de suportare a
spațiului, acesta va fi supraaglomerat; dacă densitatea populației este mai mică decât permite
capacitatea de suportare a spațiului, acesta este subaglomerat.
Supraaglomerarea dezavantajează populația, în timp ce subaglomerarea o avantajează,
ambele stări fiind nefavorabile supraviețuirii individuale.
Densitatea numerică optimă este acea care asigură un număr maxim de supraviețuitori în
generația următoare.
Pentru fiecare specie în parte există o anumită limită de densitate numerică, denumită
limită critică, de la care nivelul daunelor și al pagubelor cauzate depășește pragul economic de
dăunare, impunându-se aplicarea unor măsuri de combatere.
Densitatea numerică a unei populații poate fi: mică, mijlocie și mare.
Dinamica populației incude modificările tuturor elementelor de structură: natalitate,
mortalitate, indx sexual, răspândire.
Dinamică a populației – succesiunea graduărilor numerice ale acestora.
Supraînmulțiri - fluctuațiile speciilor care se înmulțesc puternic, devenind dăunătoare.
Creștere apopulației se exprimă prin natalitate (n), iar scădere aprin mortalitate (m).
Numărul de indivizi care apar prin reproducere într-o populație, într-o unitatea de timp,
caracterizează natalitatea, iar numărul de indivizi care dispar prin moarte dintr-o populație, în
aceeași unitatate de timp, caracterizează mortalitatea populațiie.
Aprecierea creșterii sau scăderii densității numerice se face prin stabilirea ratei natalității
(Rn), a mortalității (Rm) și a creșterii numerice a populației (Rq).
 Rata natalității (Rn) - raportul dintre natalitate (n), adică dintre numărul de indivizi
apăruți într-o unitate de timp și efectivul populației (N):

Rata mortalității (Rm) – raportul dintre mortalitate, adică dintre număril de indivizi (m) dispăruți
dintr-o unitatea unitate de timp și efectivul populației (N):

Rata creșterii numerice a populației este o mărime variabilă, putând căpăta valoare pozitivă,
negativă sau nulă, deducându-se prin din formula:
Rq = Rn – Rm
În cadrul tuturor speciilor de animale și vegetale, numărul indivizilor care se nasc depășește pe
cel al indivizilor maturi, capabili de reproducere. Dacă înmulțirea unei specii n-ar fi împiedicată
într-un fel sai altul s-ar ajunge repede la suprapopulare. În opoziție cu cu factorii care
favorizează suprapopularea, acționează o serie de factori limitativi, care frânează înmulțire
aexesivă a organismelor. Constituția și comportamentul caracteristic speciei influențează multe
procese care determină natalitatea și mortalitatea organismelor. De exemplu, căutarea
partenerului de sex opus, copulația, ponta, substratul nutritiv deficitar în stadiul de larvă, pot
influența înmulțirea unei specii.
Factorii exogeni, alături de cei endogeni, joacă un rol important în limitarea capacității de
înmulțire a populațiilor.

2.2. Principalele elemente ale protecției integrate

Deoarece problema combaterii integrate, într-o anumită cultură, este deosebit de
complexă se impune stabilirea unor elemente absolute necesare din care o parte se realizează, iar
altele nu pot fi stabilte cu exactitate și sunt extimate prin metode nu întotdeauna destul de
riguroase. O parte din aceste elemente sunt:
· evidența speciilor patogene și de animale dăunătoare pe zone largi, prin hărți de răspândire;
· cunoașterea evoluției în timp a bolilor, buruienilor și speciilor dăunătoare, corelate cu speciile
antagoniste;
· stabilirea ciclului biologic al agenților patogeni și al speciilor dăunătoare dintr-o anumită
zonă, în corelație cu factorii ecologici, abiotici și biotici;
· înregistrarea în dinamică a densității numerice la speciile cheie;
· pragul economic de dăunare (PED) pentru bolile și dăunătorii cheie.

2.3. Schema funcționării protecției integrate a plantelor

Dezvoltarea și starea întregului complex de organisme ce intră în componența sistemului
agrobiologic, se află în strânsă dependență de un șir întreg de parametri ai mediului care, de
altfel, se schimbă în permeneneță: temperature, umiditatea, cantitatea de precipitații ș.a.
Pentru protecția integrată a plantelor o importanță aparte o prezintă determinarea
densității populațiilor fitofagilor nocivi și a dușmanilor lor naturali. În acest scop se aplică
metode de evidență specială, care se perfecționează în permanență în direcția mecanizării și
automatizării.
Unitatea pe care se aplică combaterea integrată o constituie agroecosistemul culturii.
Protecția integrată a plantelor presupune acumularea principalelor date, ce caracterizează
funcționarea sistemului agroecologic, analiza informației obținute și adoptarea pe această bază a
acțiunilor de reglare și de corectare. Astfel, protecția integrată a plantelor inlude patru blocuri
funcționale, unde locul principal le revine acumulării și analizei informației.
 Monitoringul fitosanitar asigură adunarea regulată a informației despre elementele
abiotice ale mediului și despre populațiile organismelor pe fiecare teren agricol.
Orice sistem agricol, prin esența lui artificializat, trebuie monitorizat și apoi condus după
reguli bine definite pentru ca productivitatea lui să rămână constantă sau să crească.
Managementul agrosistemului trebuie să urmărească și să atingă următoarele obiective:
- conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice neconvenționale;
- gestionarea în biodiversități de plante agricole și horticole și de animale utile;
- exploatarea rațională a biotopului și a biocenozei în perimetrul fermei utile;
- exploatarea rațională a biotopului și a biocenozei în perimetrul fermei agricole;
- pilotarea prin mijloace specifice, adaptată structurii date a producției, pentru a administra
respectivele sisteme, ale dirija managerial, astfel încât să realizează legarea mediului
înconjurător de economie.

BIBLIOGRAFIE
Obligatorie
1. Busuioc, M. Entomologia agricolă. Centrul editorial al UASM, Chişinău, 2006. ISBN 978-
9975-64-020-6.
2. Bădărău, S. Bivol, A. Fitopatologia agricolă. Centrul Editorial al UASM, Chişinău, 2007.
ISBN 978-9975-64-086-2
3. Bădărău, S. Fitopatologia. Ch.: Centru Editorial al UASM, 2009.
4. Gulii, V., Pamujac, N. Protecţia integrată a plantelor. Editura ”Universitas, Chişinău, 1994.
ISBN 5-362-00973-7
5. Hatman, M. și colab. Protecţia plantelor cultivate. Editura CERES, Bucureşti, 1986.
Suplimentară
1. Busuioc, M. Dăunătorii principali ai culturilor agricole din Republica Moldova. Editura
Tipografia Centrală, Chişinău, 2002.
ISBN 9975-78-191-8
1. Bădărău, S. și colab. Fitopatologie agricolă: Practicum. Editura „Print-Caro”, Chișinău,
2013. 260 p. ISBN 978-9975-56-118-1
2. Îndrumări metodice pentru testarea prodselor chimice și biologice de protecție a
plantelor de dăunători, boli și buruieni în Republica Moldova. Tipografia Centrală,
Chișinău, 2002. 286 p. ISBN 9975-9597-3-3
3. Lazari, I. și colab. Migrația, invazia și combaterea integrată a buruienilor, bolilor și
dăunătorilor culturilor agricole. Tipografia Centrală, Chișinău, 2014. 304 p. ISBN 978-9975-53-
375-1
4. Perju, T. Entomologia agricolă componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor.
Editura CERES, Bucureşti, 1995. ISBN 973-40-0312-7.
5. Petanec, D. I. și colab. Acarieni și nematozi dăunători ai agroecosistemelor. Editura Mirton,
Timișoara, 2009. 222 p. ISBN 978-973-52-0572-0
6. Roșca, I. și colab. Combaterea integrată a bolilor, buruienilor și dăunătorilor culturilor
agricole. Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 2000. 302 p.
7. Timuș, A., Toderaș, I., Croitoru, N. Entomofauna alogenă invazivă din Republica Moldova
(fișe fitosanitare entomologice). Editura Print-Caro, Chișinău, 2015. ISBN 978-9975-56-322