1.3. Dimensiunea morală a personalităţii şi societăţii.

Particularităţile funcţionării
moralei în societate.

Morala poate fi numită o formă socială (umană) ce face posibile relaţiile dintre oameni în
varietăţile lor concrete. Ea desemnează acel univers ideal în perimetrul căruia poate să se
desfăşoare existenţa omului.
• În calitatea sa de bază valorică a convieţuirii umane, moralei îi sânt caracteristice
două particularităţi:
1. Ea poate fi înţeleasă numai prin existenţa libertăţii voinţei. Voinţa raţională a omului
găseşte morala în sine, dar nu o poate deduce, nici din practică, nici din societate.
2. Ea posedă o formă universală ce se răsfrânge asupra tuturor oamenilor.
Aceste două caracteristici sînt legate indisolubil între ele.
Pentru înţelegerea regulii de aur a moralităţii este important să remarcăm că, conţinutul ei este
expus în două moduri existente.

În partea care se referă la alţii şi care stabileşte universalitatea în calitate de trăsătură a

moralităţii, ea are un caracter ideal: ce nu-ţi place la altul; cum doreşti (ai dori) ca să
procedeze cu tine alţi oameni.
În partea care se referă la subiectul însuşi, ea apare în calitate de ordin eficient: nu fă tu
însuţi acel lucru; procedează şi tu la fel. În primul caz, este vorba despre o existenţă ideală,
iar în al doilea, despre acţiuni, despre existenţa reală a omului. În această ordine de idei,
putem conchide că natura universală a regulii de aur a moralităţii are un caracter ideal.
Personalitatea morală instituie regula morală în calitate de proiect ideal şi face acest lucru
nu cu scopul de a o prezenta altora, ci pentru a o alege în calitate de normă a comportării
personale.

Rezumând cele expuse mai sus, putem defini morala şi dimensiunile morale ale
personalităţii şi societăţii ca:

1) dominaţia raţiunii asupra afectelor;

2) tendinţa spre binele suprem;

3) buna voinţă, motive dezinteresate;

4) capacitatea de a trăi în comunitatea umană;

5) omenia sau forma socială (umană) a relaţiilor dintre oameni;

6) autonomia voinţei;

7) reciprocitatea relaţiilor exprimată în regula de aur a moralităţii.

Aceste definiţii pun în evidenţă diferite aspecte ale moralităţii, care se află într-o legătură
reciprocă prin care una din ele le presupune pe celelalte.

Morala era concepută, încă din antichitate, ca măsură a dominării omului asupra
propriului eu, un indice al măsurii, în care omul este responsabil faţă de propria persoană,
faţă de ceea ce face. Problema dominării omului asupra propriului eu este, înainte de toate,
o problemă referitoare la dominaţia raţiunii asupra pasiunilor.

Viziunea cu privire la morală ca o determinare calitativă a sufletului omenesc a fost

fundamentată încă de Aristotel. Prin suflet el înţelegea un principiu activ, volitiv şi
energic în om, care se compune din două laturi: raţională şi iraţională. Totodată, sufletul
reprezintă o interacţiune, o întrepătrundere şi o sinteză a acestor doua laturi. Principiul
iraţional caracterizează natura individului, forţa lui vitală, capacitatea de a se impune pe
sine în calitate de fiinţă unică, empiric-concretă. Aceasta din urmă este în permanenţă
subiectivă, părtinitoare, selectivă. Raţiunea întruchipează capacitatea omului de a judeca
despre lume în mod veridic, obiectiv şi cumpătat. Procesele iraţionale decurg parţial
independent de raţiune, dar totodată depind parţial de ea. Ele posedă un loc independent,
la nivelul vegetativ, şi depind de raţiune în manifestările lor emoţionale şi afective, în tot
ce este legat de plăceri şi suferinţe.