SUBIECTE ECOLOGIE 2018

1. Structura funcţională a biosferei

Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare
varietate de relaţii numite şi relaţiile trofice. Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările
poate fi repartizată în patru entităţi ce constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului
biosferei, şi anume: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang
superior şi organismele descompunătoare (fig.4).
Producătorii primari sunt reprezentaţi de organismele autotrofe, care folosesc pentru sinteza
substanţelor organice fie energia solară pentru organismele fotosintetizante, fie energia chimică pentru
organisme chemosintetizante. Organismele fotosintetizante includ plantele verzi superioare terestre sau
acvatice, algele şi bacteriile fotosintetizante, în timp ce organismele chemosintetizante sunt reprezentate
de procariotele chemolitotrofe.
Consumatorii constituie o grupare funcţională care include mai multe grupări, precum
consumatorii de ordin I (C1), reprezentaţi de organismele fitofage care consumă producătorii primari;
consumatorii de ordin II (C2) care se hrănesc cu C1 şi consumatorii de ordin III (C3) care se hrănesc cu
C2 etc.
În aceeaşi categorie a consumatorilor sunt incluse şi animalele detritofage care consumă detritus
organic, necrofagele care consumă cadavre de organisme moarte, organismele care se hrănesc cu resturi
de plante moarte şi saprofitele sau ciupercile.Un loc aparte în categoria consumatorilor îl au
organismele care prin felul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialeor
organice :
 detritofagele - animale care se hrănesc cu detritus vegetal sau animal (fragmente de material organic)
existent în toate ecosistemele. (viermi, crustacee, miriapode şi o parte din acarieni şi insecte).
 animalele care se hrănesc cu plante moarte, netransformate în detritus (termitele, unele coleoptere),
 necrofagele - animalele care se hrănesc cu cadavrele altor animale (gândaci din genurile Necrophorus,
Silpha, Pedurus, Dermestes, vulturul pleşuv, hiena etc.).
 saprofitele - cuprind plante care se hrănesc cu resturi de plante, uneori şi de animale. (ciupercile din
genurile Saprolegnia, Mucor, Rhizopus).
Descompunătorii sunt reprezentaţi de bacteriile care degradează substanţele organice până la
eliberarea elementelor minerale accesibile organismelor autotrofe. Acest proces de degradare se
numeşte mineralizare şi este de o importanţă vitală pentru toate tipurile de organisme. Elementele lipsite
de viaţă din biosferă pot fi grupate în două compartimente, şi anume: materie organică moartă şi
elemente minerale.
 Aceste compartimente ale biosferei sunt legate prin transferuri de substanţă şi energie.
Transferul de substanţă se realizează prin intermediul a trei procese fundamentale, şi anume: procesul de
producere sau sinteza materiei organice; procesul de consum sau ingestia materiei organice şi procesul
de descompunere sau de mineralizare şi reciclare a materiei.
În concluzie, biosfera nu poate fi considerată o entitate de sine stătătoare, însă nici o masă de
organisme independente lipsită de coordonare. Trebuie subliniat faptul că ecosistemele, care marchează
în plan local organizarea funcţională a biosferei, nu sunt independente unele de altele, iar conceptul de
ecosistem nu-l face inutil pe cel al biosferei. Diferitele regiuni ale acesteia sunt în strânsă legătură prin
aerul şi prin apa care circulă sau prin factorul uman, care îşi face simţită prezenţa peste tot.

2. Factori de degradare ai biosferei

Principalul factor de degradare a biosferei îl reprezintă poluarea mediului, fie ea naturală sau
antropică. În acest sens, încă din cele mai vechi timpuri, focul, agricultura şi mai apoi vânătoarea au
reprezentat factori importanţi de modificare a ecosistemelor [32]. Odată cu scurgerea timpului însă
capacitatea de autoepurare a mediului are de suferit iar poluarea devine un factor de disconfort şi de
acţiune nocivă. In acest sens cele mai importante surse de perturbare a mediului sunt:
 scăderea continuă a diversităţii biocenozelor în mediile exploatate de om, care se manifestă prin
crearea spaţiilor urbane artificiale, regresia pădurilor, eliminarea biomasei sălbatice din regiunile
dezvoltate şi uniformizarea spaţiilor rurale prin extinderea monoculturilor;
 întreruperea circuitului de materie, care se realizează prin creşterea cantităţii de deşeuri
nebiodegradabile care nu pot fi introduse în ciclurile biogeochimice;
 modificarea fluxul de energie datorită faptului că omul, pe lângă energia solară şi cea pe care o obţine
prin alimentaţie, utilizează energia rezultată din consumul stocurilor de zăcăminte de cărbuni şi petrol.
Reducerea drastică a biodiversităţii în societatea contemporană este cauzată de pierderea sau
modificarea habitatelor, poluarea celor trei componente ale biosferei, introducerea în mediile naturale a
unor specii străine şi comerţul cu unele dintre plante şi animale.
Componentele biosferei, apa, aerul şi solul, sunt cunoscute şi sub denumirea de factori de mediu,
iar la nivelul acestora se dezvoltă o floră şi o faună specifică, căreia, pentru a creşte şi a se dezvolta,
trebuie să i se asigure un mediu cât mai curat.
Calitatea vieţii depinde de calitatea mediului, adică a atmosferei, hidrosferei, litosferei şi
biosferei. Toate aceste componente ale mediului, integrate în structuri complexe numite ecosisteme,
sunt influenţate şi modificate de dezvoltarea sistemului socio-economic. Consumul de resurse naturale,
deşeurile rezultate din toate procesele industriale, agricole sau casnice, construcţiile hidrotehnice,
schimbarea folosinţei terenurilor, producerea în cantitate mare a unor substanţe de sinteză (fertilizanţi,
pesticide, medicamente, coloranţi ş.a.), turismul de masă, reprezintă factori de dezvoltare dar, în acelaşi
timp factori de modificare a ecosistemelor. Astfel, în societatea contemporană apare ca imperios necesar
controlul şi supravegherea raportul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului şi implementarea
politicilor si strategiilor de protecţia mediului.

3. Biocenoza; Structura biocenozei

Biocenoza reprezintă o grupare de organisme care aparţin unor specii diverse, reunite prin atracţie
nereciprocă care ocupă un spaţiu numit biotop. Biocenoza are o compoziţie specifică, se aflată sub
influenţa factorilor climatici, geografici, biologici si antropici si la nivelul acesteia se realizează
transferul de materie, energie si informaţie. Biocenoza, prin relaţiile de interdependenţă existente intre
constituenţii săi, se caracterizează prin faptul că orice modificare care afectează o specie aparţinand
acesteia, se răsfrange asupra intregului ansamblu, care poate fi chiar distrus. Astfel, biocenozele sunt
alcătuite din entităţi deosebite structural sau funcţional, intre care se stabilesc insă relaţii complexe.
Biocenoza are un caracter istoric, evoluand in timp, si un caracter informaţional, primind informaţii
din mediu si oferind la randul ei informaţii, stocand si prelucrand informaţii pentru a se integra in
natură. De asemenea, in raport cu scara de timp umană biocenoza are un echilibru stabil in timp. Insă, la
scara timpului geologic, variaţiile climatice pot produce dispariţia sau inlocuirea biocenozei dintr-un
anumit spaţiu.
Structura biocenozei
Structura unei biocenoze este dată de repartiţia indivizilor diverselor specii si de relaţiile spaţiale
si temporale care se stabilesc intre acestia. Astfel, primul element de studiu in cadrul unei biocenoze il
reprezintă compoziţia speciilor. Astfel cu cat o biocenoză creste in complexitate, cu atat este mai stabilă
si are mai multe posibilităţi de autoreglare. In funcţie de caracterul nutriţiei distingem biocenoze
autotrofe, care cuprind plante verzi si bacterii chemosintetizante ce se hrănesc cu substanţe minerale si
utilizează pentru sinteza substanţelor organice, energia solară sau energia proceselor de oxidare si
biocenoze heterotrofe, care cuprind organisme ce se hrănesc pe seama altor organisme sau cu materie
organică moartă pe care o descompun pană la formarea de substanţe ce pot fi din nou asimilate de
organismele autotrofe.
Aprecierea structurii biocenozei si a aportului si rolului fiecărei specii in cadrul acesteia se face
cu ajutorul următorilor indici [15]:
frecvenţa (F), care exprimă proporţia in care o anumită specie este prezentă in cadrul ecosistemului.
Aceasta se calculează ca raport intre numărul de probe ce conţin specia considerată si numărul total de
probe prelevate in acelasi timp;
constanţa, care reprezintă invariabilitatea sau consecvenţa speciilor in biocenoză si se exprimă prin
frecvenţă. Din acest punct de vedere in biocenoză există specii accidentale (F<25%), specii accesorii
(F= 25 50%), specii constante (F= 50 75%) si specii euconstante (F= 75 100%);
abundenţa (A), care exprimă bogăţia in indivizi a unei specii in cadrul biocenozei. Abundenţa se
calculează ca raport intre numărul sau biomasa indivizilor si biomasa tuturor speciilor;
dominanţa (D), care exprimă influenţa unor specii in structura si funcţionarea unei biocenoze.
Dominanţa se exprimă ca raport intre numărul de indivizi ce aparţin speciei si numărul total de indivizi
care aparţin tuturor speciilor puse in evidenţă in biocenoză.
fidelitatea, care exprimă tăria legăturii unei specii cu un anumit grup de specii sau cu o anumită
biocenoză. Din punct de vedere al fidelităţii speciile pot fi specii caracteristice, care sunt legate de un
anumit biotop, specii preferenţiale, care se intalnesc in mai multe biocenoze
insă preferă numai una singură, specii străine, care ajung numai intamplător in biocenoza respectivă si
specii ubicviste sau cosmopolite, care sunt răspandite intr-un număr mare de ecosisteme din diferite
zone geografice;
diversitatea, care este un indice care contribuie la multiplicarea relaţiilor dintre specii, la
autocontrolul, stabilitatea si evoluţia biocenozei. Cantitativ, diversitatea se poate aprecia cu ajutorul
indicilor Fischer, care se bazează pe distribuţia statistică a abundenţei relative a speciilor in biocenoză,
indicilor Simson, care permite aprecierea diversităţii prin teoria probabilităţilor si indicilor Shannon,
care permit calcularea diversităţii bazandu-se pe teoria informaţiei, prin estimarea gradului de oxigenare
a sistemului.

4. Caracteristicile ecosistemelor

Un ecosistem este caracterizat de omogenitate relativă, conţinut de resurse necesare vieţii, capacitate
de autoreglare, structură ierarhizată si reprezintă rezultatul unei lungi evoluţii si procese de adaptare.
Structura unui ecosistem cuprinde in opinia anumitor cercetători aspecte precum: compoziţia
biocenozei, cantitatea si distribuţia substanţelor abiotice si gradientul factorilor ecologici. Prin funcţiile
ecosistemului se inţelege transferul de materie, adică productivitatea si energia la nivelul unei populaţii
sau al unei biocenoze. Ciclurile biogeochimice si reglarea biologică sau ecologică insă,suportă un dublu
aspect, pe de o parte reglarea de la nivelul organismelor generată de mediu si, pe de altă parte, reglarea
mediului prin intermediul organismelor care il populează.
Un ecosistem isi poate menţine stabilitatea prin intermediul controlului vitezei fluxului energiei si
materie in ecosistem, menţinerii diversităţii speciilor si a varietăţii hranei [13]. Un ecosistem nu se abate
de la insusirile sistemelor vii, el fiind caracterizat de:
caracterul istoric. Structura si organizarea sistemului nu pot explica relaţionarea acestuia la
condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt rezultatul unor acumulări si transformări, astfel incat
inţelegerea lor deplină se poate realiza numai in măsura in care sunt cunoscute evenimente din trecutul
sistemului. De exemplu, structura pe specii intr-o biocenoză nu reflectă numai condiţionarea actuală a
biotopului; ea fiind si o expresie a situaţiilor in care componentele abiotice erau diferite, cu atat mai
mult cu cat ele se transformă permanent in prezenţa vieţii;
caracterul informaţional. Această proprietate rezultă din rolul pe care comunicarea il are in
menţinerea constantă a parametrilor care descriu sistemele vii, dar si in insăsi continuitatea vieţii, dată,
fiind durata finită a existenţei fiecărui organism. In primul caz este vorba de o transmitere orizontală
care constă in circulaţia intre diferite populaţii, indivizi si intre acestea si mediul abiotic a unor mesaje
codificate, care permit realizarea conexiunilor directe, dar si a celor inverse, necesare in procesul de
autoreglare. Transmiterea verticală a informaţiei inregistrate in materialul genetic, reprezentată de ADN
si ARN, devine importantă dintr-o perspectivă mai largă. Acest lucru rezultă atat din securizarea
perenităţii, cat mai ales din posibilitatea „vieţii” de a valorifica cele mai variate forme in substanţă,
respectiv energie;
echilibrul dinamic este o stare independentă de variabila timp, in menţinerea căreia este obligatorie
desfăsurarea concomitentă si cu intensităţi constante a intrărilor si iesirilor de materie, respectiv a
proceselor de producţie si consum; de exemplu, raportul dintre fotosinteză si respiraţie, procese opuse
din punctul de vedere al finalităţii energetice, intrucat in primul caz are loc o concentrare a energiei, in
timp ce in al doilea caz, finalitatea este cresterea entropiei, respectiv formarea de energie legată;
homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea este insusirea sistemelor vii, care este dată de capacitatea
acestora de a-si menţine parametrii la un nivel oscilant, in jurul unei stări staţionare, de echilibru, in
condiţiile unui mediu schimbător care tinde să le dezorganizeze.

5. Legile minimului, tolereanţei si valenţei ecologice

Legea minimului – cresterea unei plante nu este posibilă decât în măsura în care toate elementele
necesare pentru dezvoltare sunt în cantităţi suficiente în sol. Această lege poate fi extinsă la ansamblul
de factori ecologici sub forma legii factorilor limitanţi – manifestarea oricărui proces ecologic este
condiţionată în rapiditate si amploare prin acel factor care este cel mai slab reprezentat în mediu.
Legea toleranţei – pentru fiecare factor de mediu există un domeniu de valori, numit interval de
toleranţă, în care orice proces ecologic va putea să se efectueze în condiţii normale. Astfel, numai în
interiorul acestui interval viaţa va fi posibilă (fig.14).
Noţiunea de valenţă ecologică a unei specii vii reprezintă posibilitatea acestei specii de a popula medii
diferite, caracterizate prin variaţii mai mari sau mai mici ale factorilor ecologici.
Legea valenţei ecologice – dacă într-un mediu unul dintre factorii ecologici prezintă variaţii importante,
fauna si flora vor fi sărace în specii dotate cu valenţă ecologică mică, iar dacă o specie are limitele de
toleranţă apropiate, pentru un factor de mediu care variază mult într-un biotop studiat, acest factor este
un factor limitant. O specie de mică valenţă ecologică care nu va putea suporta decât variaţii limitate ale
factorilor ecologici, se numeste stenospecie, în timp ce o specie cu valenţă ecologică mare, capabilă să
populeze medii foarte diferite se numeste eurispecie.

6. Acţiunea factorilor ecologici; Factori climatici

Existenţa sistemelor ecologice implică desfăsurarea proceselor energetice, bazate pe legile

termodinamice. Astfel, au loc transformări de energie precum si aporturi si pierderi ale acesteia sub
formă de entropie. Legile fundamentale ale menţinerii vieţii se referă, pe de o parte, la reciclarea
materiei si, pe de altă parte, la economia de energie din cadrul ecosistemelor. Diferenţa esenţială dintre
ciclurile materiei si fluxul de energie este aceea că, în timp ce elementele biogene, precum carbonul,
azotul, fosforul, apa s.a., circulă între biotop si biocenoză, putând fi reutilizate la infinit, energia se
scurge ca un flux univoc de la soare către
organismele vii. Activitatea tuturor vieţuitoarelor necesită o sursă de energie; astfel, pentru organismele
autotrofe această sursă este direct energia solară, în timp ce pentru organismele heterotrofe este
reprezentată de substanţe care se formează tot cu ajutorul energiei solare. Deci, în ambele cazuri energia
solară constituie direct sau indirect unica sursă de energie pentru organismele vii.
Procesele biochimice care au loc în biosferă sunt procese naturale care se produc conform
principiilor termodinamicii. Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ stabil, intrările
fiind constituite din energia solară, precipitaţii si din antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce cea
mai mare parte din iesiri este reprezentată de căldură, dioxid de carbon, oxigen si materie antrenată de
ape. Deci, căldura emanată către mediu poate fi considerată energie dezordonată, adică entropie.
Trecerea materiei de la un nivel trofic la altul înseamnă cresterea entropiei din reţeaua trofică. La nivelul
unei biocenoze, organismele vii se află într-un permanent schimb de materie si energie cu mediul.
Sistemele ecologice sunt structuri dinamice dependente de disiparea energiei în mediu, deci sunt
disipative.
Având în vedere modul în care au loc transformările energiei în cadrul ecosistemelor putem
spune că principiile termodinamice se aplică si în cazul proceselor ecologice. Astfel, energia nu poate fi
creată, ea se transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste
transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură (legea
entropiei sau principiul II).
Factori climatici
Factorii climatici se pot clasifica factori energetici reprezentaţi de lumină si temperatură, factori
hidrologici, precum umiditatea si precipitaţiile si factori mecanici, reprezentaţi de vânt si ninsoare.
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii si este formată din radiaţia vizibilă cu lungimi de
undă cuprinse între 0,39 si 0,76μ. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică, exprimată prin
latitudine si altitudine, nebulozitate, transparenţa apei. Intensitatea
iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte), dar si unul anual, în funcţie de poziţionarea planetei
Pământ în raport cu Soarele. În funcţie de intensitatea luminii pentru care activitatea fotosintetică este
maximă, distingem specii heliofite, sciafite si heliosciafite.
Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic, este de natură
alogenă, cum este cazul radiaţiei solare, dar si autogenă, reprezentată de fenomene geotermale,
biologice si antropice. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare, înregistrând valori
foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. Temperatura reprezintă un factor
limitant de primă importanţă, deoarece ea controlează ansamblul de fenomene metabolice si
condiţionează repartiţia speciilor si comunităţilor de organisme vii în biosferă. Temperatura atmosferică
condiţionează în mare măsură existenţa organismelor terestre, acţionând asupra repartiţiei lor pe
suprafaţa globului. Temperatura apei poate constitui un factor stimulativ, prohibitiv sau letal pentru
populaţiile de alge, influenţând direct metabolismul acestora.
Umiditatea este un factor abiotic indispensabil ecosistemelor. Apa este solventul substanţelor minerale
din rocile scoarţei biotopului si reprezintă calea de migraţie a elementelor biogene din rocile litosferei în
materia vie a ecosistemului si invers.
Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici, iar regimul lor este extrem de variabil în
timp, valorile medii fiind rareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Ploaia si ninsoarea
reprezintă formele cele mai cunoscute, la care se adaugă bruma, chiciura, ceaţa, roua si grindina.
Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia
generală a atmosferei, precum ploile ciclonale sau frontale si din ploi determinate de particularităţile
suprafeţei active.
Vântul reprezintă deplasarea aerului datorită diferenţelor de temperatură între zonele de joasă si înaltă
presiune si determină numeroase efecte asupra organismelor, mai ales în regiunile unde suflă în
permanenţă si pe o anumită direcţie dominantă. Din punct de vedere ecologic, curenţii de aer se
clasifică în două categorii:
  vânturi cu regim constant
vânturi cu caracter nepermanent

7. Transferul de energie in ecosistem: Fluxul de energie

Studiul transferului de energie si de materie în ecosisteme se face la nivel populaţional, la nivel

trofic sau la nivelul întregului ecosistem. Între indivizii aceleiasi populaţii si între populaţii diferite se
stabilesc conexiuni: genealogice, pentru care esenţial este fluxul informaţional - genetic si conexiuni
ecologice, care includ transferul de materie, informaţie si energie.
Între ciclurile elementelor biogene si fluxul de energie este o strânsă asociere, dar si o mare
deosebire. Astfel, în timp ce elementele chimice implicate în producţia de materie vie sunt
indestructibile si reciclate în permanenţă, energia necesară producerii de materie vie provine din surse
externe si este transferată în ecosistem de la un nivel trofic la altul sau este disipată sub formă de
căldură. Deci, energia se poate transforma dintr-o formă în alta, dar nu se creează si nici nu se distruge.
Transferul de energie si materie se face unidirecţional, în timp ce transferul de informaţie se face în
ambele sensuri [3].
Forma primară de energie liberă, pentru toată biosfera, este reprezentată de radiaţia
electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. Organismele autotrofe pot converti acestă energie
în energie chimică, stocată mai apoi în compusi organici. Sub această formă, energia liberă circulă între
diferitele specii care alcătuiesc un sistem ecologic.
Fluxul de energie liberă antrenează si face posibile fluxurile ciclice ale oxigenului, carbonului,
azotului etc.
Un principiu energetic specific sistemelor biologice este maximizarea fluxului de energie si a
eficienţei energetice, adică cresterea la maximum a intrărilor de energie si a eficienţei utilizării acesteia.
Pentru fiecare nivel trofic, intrările de energie cresc cu cresterea diversităţii
structurilor. Astfel, diversitatea nu tinde spre valori maxime, ci spre valori optime. Astfel, populaţiile
trebuie să consume atâta energie cât le este necesară, pentru crestere si dezvoltare în limite normale,
pentru o eficienţă cât mai mare în folosirea resurselor si pentru realizarea reproducerii.Intrările,
transformările si iesirile de energie din populaţie reprezintă bugetul ei energetic [14].
Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un moment dat în ecosistem si
care se realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică. Aceasta se compune din masa
tuturor organismelor vii, la care se adaugă resturile nemineralizate ale organismelor moarte procesul
producţiei biologice se înregistrează intrări si iesiri diferite de substanţe pentru plante si respectiv
animale. Astfel, cresterea de biomasă pe un kilogram la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate
similară pentru mamifere.
Fluxul de energie este iniţiat de intrările de energie din surse naturale, adică de energia solară si
energia chimică a diferitelor substanţe.Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice (fig.
17) începe cu captarea energiei solare de către producătorii primari si absorbţia acesteia la nivelul
clorofilei. O parte din producţia primară brută se pierde prin intermediul procesului de respiraţie, însă
producţia primară netă va fi utilizată de către nivelul trofic următor, prin intermediul alimentaţiei. În
acest fel, consumatorii primari absorb această cantitate de energie.Acea parte a productivităţii primare
care nu este utilizată va fi folosită de către bacterii. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei
secundare si ea reprezintă fluxul de energie care traversează nivelul trofic al consumatorilor primari.
Pentru cel de-al treilea nivel, al carnivorelor de ordinul I sau consumatorilor secundari, fluxul de energie
este reprezentat de
biomasa totală a producţiei secundare a erbivorelor, din care se scade materia consumată si care se
consideră pierdută prin procesul de respiraţie.
Biomasa si energia acumulată de o populaţie a unui nivel trofic sunt consumate de speciile
nivelului trofic următor. O anumită cantitate de energie părăseste însă lanţul trofic, datorită proceselor
de excreţie sau mortalitate, ajungând direct la descompunători si detritivori. Rezultatul funcţiei
energetice si al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia, respectiv productivitatea biologică a
ecosistemelor.
Fluxul energiei în ecosisteme se caracterizează prin faptul că:
producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al
consumatorilor;
cantitatea de energie pierdută prin respiraţie, raportată lavproducţia brută, creste de la nivelul
producătorilor primari spre cel alvconsumatorilor de rang mai înalt, dat fiind nivelul evolutiv al
speciilor;
eficienţa utilizării energiei disponibile, reprezentată de hrană, creste de la nivelul producătorilor
primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte.

8. Poluarea hidrosferei

Din apele dulci lichide existente pe Terra doar o mică cantitate se estimează ca fiind prelevabilă
pentru consumul uman. Astfel, desi apa reprezintă este o resursă regenerabilă, ţinând cont de cresterea
puternică a consumului de apă în ultimele decenii si de variaţia sezonieră si geografică a surselor, putem
afirma că apa devine insuficientă planetei. În acest context, principala restricţie este legată de calitatea
acesteia, care a început să se degradeze din ce în ce mai mult suferind modificări de natura fizică,
chimică si bacteriologica.
Poluarea apei reprezintă modificarea compoziţiei sau stării apelor ca urmare a activităţilor
umane care generează probleme legate de imposibilitatea utilizării lor pentru anumite folosinţe.
Poluarea apelor este un proces complex deoarece apele constituie sisteme complexe în care componenta
vie joacă un rol foarte important. Ca si în cazul atmosferei si apa poate fi poluată din surse naturale prin
intermediul materiilor solide în suspensie provenite din fenomenele de eroziune, acizilor si bazelor
proveniţi din dizolvarea rocilor sau ploi acide, materie organică provenită din fenomenele naturale de
mineralizare, compusilor metalici naturali, radionuclizilor sau microorganismelor. Aceste surse sunt de
tip difuz, fără o localizare precisă si dificil de controlat [26].
 În ceea ce priveste sursele antropice de poluare a apei distingem deversări de ape reziduale
industriale, ape meteorice, nămoluri, ape uzate menajere sau microorganismelor patogene. În apele de
suprafaţa poluarea se manifestă în principal prin diminuarea conţinutului de oxigen dizolvat, prezenţa
produselor toxice, proliferarea vegetaţiei acvatice si modificarea fizică a receptorului.
Poluanţii ajunsi în mediul acvatic suportă diverse transformări fizico-chimice care conduc la
neutralizarea sau imobilizarea lor în compusi insolubili care mai apoi sedimentează. În acest mod
efectul poluant poate fi îndepărtat. Însă atunci când ritmul deversărilor depăseste capacitatea
mecanismelor naturale de autoepurare apare un fenomen de degradare a apelor.
Apa menajeră, apa industrială si produsele chimice folosite în agricultură, cum ar fi
îngrăsămintele si pesticidele reprezintă o sursă importantă a poluării apelor. Astfel, îngrăsăminte
chimice precum fosfaţii si nitraţii folosiţi în agricultură ajung la nivelul ecosistemelor acvatice, unde
contribuie la amplificarea vitezei de dezvoltare a organismelor vegetale.
Cresterea cantităţii de nutrienţi minerali si organici din aport extern, pe lângă cei proveniţi din
procesele naturale de mineralizare, determină apariţia procesului de eutrofizare.
Apele pot fi poluate chimic sau toxic, aceasta realizându-se prin deversarea de substanţe
organice inexistente în natură sau substanţe anorganice în stare dizolvată, care au în general toxicitate
ridicată. Poluarea de natură fizică a apelor poate lua forma poluării cu materii în suspensie si
sedimentabile si poluării termice. În primul caz efectele care apar sunt legate de scăderea transparenţei
apei, în timp ce pentru poluarea termică acestea se manifestă prin scăderea solubilităţii oxigenului si
implicaţiile acesteia în desfăsurarea vieţii acvatice. Fenomenele de eroziunea contribuie la poluarea
apelor, astfel că pământul si nămolul transportate de ape pot să blocheze cursul acestora cu repercusiuni
asupra vegetaţiei acvatice.

9. Poluarea litosferei

Solul reprezintă stratul viu de la suprafaţa litosferei care se află într-o continuă evoluţie sub
influenţa factorilor pedogenetici si care permite dezvoltarea ecosistemelor vegetale. Poluarea solului
reprezintă dereglarea funcţionării normale a acestuia ca suport si mediu de viaţa pentru ecosistemele
naturale sau antropice. Poluarea solului se manifestă ca o
degradare fizică prin compactarea si distrugerea structurii solului, chimică prin poluarea cu metale grele
si modificarea pH-ului si biologică prin poluarea cu germeni. Solul este un sistem strategic al biosferei
care contribuie la autoepurarea acesteia prin sisteme de biodegradare multiple pe care le pune la
dispoziţia ei.
Metodele iraţionale de administrare a solului au degradat serios calitatea acestuia si au accelerat
eroziunea. Solul poate fi poluat în mod direct prin deversări de deseuri, îngrăsăminte sau pesticide, sau
în mod indirect prin depunerea la nivelul acestora a agenţilor poluanţi emisi iniţial în atmosferă sau
hidrosferă. La poluarea solurilor prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se observă că solurile
cele mai contaminate se află în preajma surselor de poluare, iar pe măsură ce înălţimea cosurilor de
evacuare a gazelor contaminate creste, nivelul contaminarea scade dar regiunea contaminată se extinde
ca suprafaţă.
Nivelul contaminării solului depinde de regimul ploilor, deoarece acestea spală atmosfera de
agenţii poluanţi si îi depun pe sol, dar în acelasi timp spală si solul contribuind la vehicularea agenţilor
poluanţi către emisari. Însă ploile pe lângă aspectul benefic al spălării atmosferei si solului au si o
contribuţie negativ în ceea ce priveste contaminarea în adâncime a acestuia.
Irigaţia necorespunzătoare în zonele în care solul nu este drenat bine poate avea ca rezultat
depozite de sare care inhibă cresterea plantelor si pot conduce la lipsa recoltei.
Dereglările solului generate de fenomenul de poluare se manifestă prin fenomene de
compactare, poluarea solului cu metale grele, germeni, pesticide si îngrăsăminte, modificarea ph-ului
solului.

10. Prelevarea(recoltarea) probelor . Pregătirea probei de laborator

1. Prelevarea(recoltarea) probelor
PROBA este o cantitate de material, de mărime variabilă, izolată din întreaga masă de material
supusă controlului chimic, cu respectarea a 2 condiţii de bază:
 reprezentativitatea, sau altfel spus, compoziţia porţiunii recoltate să reflecte cât mai fidel
compoziţia întregului material investigat;
 compoziţia şi calitatea materialului controlat să NU se modifice din cauza unor tehnici
defectuoase de prelevare sau a unor condiţii incorecte de pregătire şi conservare
În acest scop, se consideră materialul respectiv ca o populaţie statistică formată dintr-un număr
infinit de unităţi(serii statistice). Proba reprezentativă de apă, aer sau sol este , de fapt, suma mai multor
probe individuale a căror recoltare trebuie să fie însoţită de un număr cât mai mic de erori sistematice.
De aceea, recoltarea propriu –zisă este precedată de elaborarea unui program de colectare şi de stabilire
a metodelor de prelevare, pe baza îmbinării raţionale a unei multitudini de factori, între care cei mai
importanţi sunt:
a)punctele şi frecvenţa de recoltare a probelor;
b)tipul probelor recoltate;
mărimea şi numărul probelor prelevate
a)Punctele şi frecvenţa de recoltare a probelor de apă, aer, sol - În funcţie de distribuţia spaţială sau
temporală , uniformă sau neuniformă a valorilor indicatorilor monitorizaţi în apă, aer sau sol, se
disting următoarele modalităţi de alegere a centrilor de recoltare a probelor:
  aleatoriu, când , din diferite părţi ale întregului, se extrag, la întâmplare, diferite cantităţi de
material;
 raţional, care se bazează pe valorificarea unui bagaj informaţional deja existent;
 sistematic, la intervale egale în spaţiu şi timp;
 sistematic – raţional, cu aplicabilitate în studiile de impact cu o distribuţie prognozată a
poluanţilor;
 raţional – aleatoriu, care se bazează pe împărţirea unei zone în straturi.

b) Tipul probelor recoltate

Din punctele reprezentative, selectate pe baza acestor metode, se pot recolta 2 categorii de
probe:
1. probe individuale(elementare), care se izolează la un moment dat şi dintr-un anumit loc, din
întreaga masă monitorizat. Recoltarea probei individuale poate fi descrisă ca o „fotografiere la
minut a unei populaţii ţintă”;
2. probe compuse(compozite), care se obţin prin amestecarea unui număr cât mai mare de probe
elementare. Deşi combinarea probelor elementare se soldează cu pierderea unei părţi de
informaţii asupra materialului investigat, proba compusă astfel obţinută este considerată
”imaginea sa de ansamblu” .
Un dezavantaj major la probelor elementare şi compuse este necesitatea extragerii unei porţiuni
de material pentru analiză. Drept consecinţă, niciunul dintre aceste tipuri de probe nu poate fi utilizat
pentru monitorizarea continuă a variaţiilor temporale ale unor parametri caracteristici unei populaţii
ţintă. Acest obiectiv devine realizabil prin intermediul recoltării in situ, în care un senzor analitic
introdus direct în materialul monitorizat surprinde permanent toate modificările, fără a se recurge, fizic,
la izolarea de probe elementare.
c) Numărul şi mărimea probelor prelevate se calculează pe baza unor relaţii matematice bine
stabilite. De exemplu, între mărimea unei probe recoltată la întâmplare, m, şi deviaţia relativă standard
procentuală; R2, asociată acestei operaţii este valabilă următoarea relaţie de dependenţă:
mR2 = Kr
în care Kr este o constantă de recoltare egală numeric cu masa unei probe la a cărei recoltare se produce
o deviaţie relativă standard procentuală de ±1%.
Metodele de recoltare a unor probe reprezentative de apă, aer, sol sunt standardizate şi depind
de:
 starea de agregare a materialului;
 tipul şi stabilitatea poluantului ce urmează a fi determinat;
 concentraţia acestuia în factorul de mediu monitorizat.
 Fiecare probă prelevată din factorul de mediu monitorizat este însoţită de o fişă de recoltare ale
cărei aspecte generale vizează:
- data şi locul recoltării,
- scopul analizei;
- tipul poluării
Pregătirea probei de laborator
În scopul aducerii sale într-o formă care să permită măsurarea uneia dintre caracteristicile sale,
proba se supune unui tratament fizico – chimic, care include o succesiune de operaţii. Dintre acestea,
cele mai reprezentative pentru probele de mediu, sunt:
 concentrarea, când se recurge la reducerea volumului unei probe care conţine componenta ce
urmează a fi dozată(prin evaporare, congelare, cosedimentare);
 dezagregarea pe cale umedă, care constă în tratarea probelor solide cu acizi şi amestecuri de
acizi;
 înlăturarea interferenţelor, prin aplicarea uneia dintre următoarele variante:
A) Mascarea
Metodele de mascare analitică urmăresc blocarea acţiunilor interferenţelor prin adăugarea de
substanţe complexante sau oxido – reducătoare(tabelul 1)
B) Separarea
Metodele de separare sunt utilizate pentru scoaterea din sistem, fie a componenţilor interferenţi,
fie a speciei de analizat. Ele pot fi clasificate, după cum urmează:
- metode mecanice: decantarea, filtrarea;
- metode fizice: distilarea, electromigrarea;
- metode fizico – chimice: cromatografia, extracţia cu solvenţi;
- metode chimice: precipitarea, coprecipitarea
-
11. Indicatori fizico – chimici ai apelor

pH – ul apelor naturale
Compuşii a căror prezenţă îşi pune puternic amprenta asupra pH – ului(pH = - lg [H +]) apelor
naturale sunt dioxidul de carbon, carbonaţii şi bicarbonaţii. pH –ul apelor variază faţă de valoarea 7
conform relaţiei:

pH = - log K1K2 + log

 HCO 

3

 CO2aq
unde :
 K1 =
 CO2 aq 
şi K2 =
 H    HCO 
 
3
 H 2CO3   H 2CO3 

în care [CO2 aq] = concentraţia dioxidului de carbon liber în apă; [H 2CO3] = concentraţia acidului
carbonic; [H+] = concentraţia ionilor de hidrogen; [HCO3−] = concentraţia ionilor bicarbonat.
În apele naturale, valoarea pH –ului (tabelul 3)determină, într-un grad înalt, procesele biologice
şi chimice, condiţionează tratamentele aplicate apelor şi caracterul corosiv al acestora. Pentru
desfăşurarea normală a acestor procese este necesar un domeniu limitat de pH, cuprins între 6,5 – 8,5.
De exemplu, solubilizarea fosfaţilor şi asimilarea lor de către plantele acvatice se produc la pH 6 – 7 .
Convertirea azotului amoniacal în azot nitric, de către bacteriile de nitrificare are loc în intervalul de
pH 7,5 – 8,5.
Modificarea pH – ului apei, prin afectarea antropogenă a echilibrelor acido – bazice extrem de
sensibile, caracteristice oricărui ecosistem acvatic, are un pronunţat efect negativ asupra toxicităţii
speciilor chimice din apă. Exemple:
- pH-ul ACID intensifică toxicitatea nitriţilor şi a metalelor grele :
NO2− + H+ → HNO2
Fe(OH)3 + 3H+ → Fe3+ + 3H2O
Insolubil solubil
- cu cât pH – ul creşte spre valori mai alcaline, cu atât amoniacul devine mai toxic:
NH4+ + OH−= NH3 + H2O
pH – ul apei condiţionează caracterul corosiv şi tratamentele aplicate apelor. Eficienţa unor
operaţiuni de tratare a apei este funcţie directă de pH ( coagulare, deferizare, demanganizare etc.)
Măsurarea pH –ului se efectuează imediat după recoltarea probelor şi se poate apela la una din
următoarele variante:
- colorimetric cu ajutorul indicatorilor albastru de bromtimol şi roşu de metil;
- potenţiometric.
Metoda potenţiometrică este standardizată prin SR EN ISO 10523: 2012 şi se aplică tuturor
tipurilor de probe de apă potabilă sau uzată cu pH –ul cuprins între 3 şi 10.
Determinarea potenţiometrică a pH – ului unei soluţii se bazează pe măsurarea diferenţei de
potenţial dintre un electrod indicator de pH şi un electrod de referinţă,introduşi în apa de analizat Rolul
electrodului indicator este îndeplinit, în mod frecvent, de către electrodul de sticlă care face parte din
categoria electrozilor membrană şi se particularizează prin răspunsul rapid, posibilitatea utilizării în ape
tulburi sau colorate şi uşurinţa în manipulare.
Conductivitatea electrică
 Conductivitatea electrică a apelor naturale este un indicator nespecific, în a cărui valoare se
reflectă totalitatea substanţelor dizolvate şi disociate în apă.
Conductibilitatea electrică a unei soluţii de electrolit este expresia fenomenului de migrare a
ionilor rezultaţi prin disocierea substanţei dizolvate. Migrarea reprezintă deplasarea ordonată a
cationilor şi anionilor, sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric dintre doi electrozi de platină
imersaţi în soluţia de electrolit. Sub aspect cantitativ, conductibilitatea electrică este o mărime egală cu
inversul rezistenţei electrice:
1 A
  (.1)
R l
În care :
1
= conductibilitatea electrică a soluţiei ( în ohm −1 sau Siemens, 1S = 1Ω−1 );
R
 = conductibilitatea electrică specifică( conductivitate);
A = suprafaţa electrozilor imersaţi în soluţia de electrolit (în cm2);
l = lungimea stratului de soluţie dintre cei doi electrozi (cm)
Din relaţia (1), rezultă că pentru conductivitatea electrică, definită ca fiind conductibilitatea
determinată de ionii prezenţi într-un cm3 de soluţie, este valabilă următoarea expresie:

= 1 l (.2)
R A
Valoarea conductivităţii electrice a apelor depinde de concentraţia electroliţilor prezenţi, de
gradul lor de disociere, precum şi de temperatura şi viteza de migrare a ionilor în câmp electric.
Determinarea conductivităţii electrice a apei se efectuează în conformitate cu SR EN 27888:1997
Reziduul fix
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor organice şi minerale dizolvate în apă (TDS),
nevolatile la temperatura de 1050C. Dintre acestea, preponderente sunt sărurile minerale.
Reziduul fix poate fi considerat ca indicatorul care reflectă puritatea mediului acvatic.
Valorile reziduului fix în diferite ape naturale variază în funcţie de natura rocilor cu care vin apele în
contact. Astfel, prezenţa rocilor sedimentare asigură valori ridicate ale reziduului fix( 200- 1100mg/L).
Coborârea valorilor reziduului fix (sub 30 mg/L) este un indiciu al prezenţei rocilor insolubile(granit,
silice etc.).Nu poate fi ignorată nici variaţia valorilor reziduului fix în funcţie de impactul factorului
antropic asupra mediului acvatic.
Reziduul fix al apelor naturale, şi în special, componenta minerală a acestuia este strâns legat şi de
factorii meteorologici şi climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a
zăpezilor, apele curgătoare îşi reduc mineralizarea datorită diluării lor cu ape cu un conţinut mineral
foarte sărac.
Apele subterane, între care trebuie remarcate cele din pânzele freatice de mare adâncime se
caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată şi, în acelaşi timp, mai puţin variabilă, datorită
contactului cu straturile minerale în care staţionează.
Se determină prin evaporarea la sec a unei probe de apă filtrată prin hârtie de filtru cantitativă
sau apă centrifugată( apă fără suspensii)şi cântărirea reziduului rămas după evaporare şi uscare la
1050C. Se exprimă în mg/L
 Reziduul total
Spre deosebire de reziduul fix, în reziduul total se includ şi substanţele anorganice şi organice
în suspensie, stabile până la 1050C Se determină prin evaporarea unei probe de apă, bine omogenizată,
uscată la 1050C., până la masă constantă. Se exprimă în mg/L; în cazul în care se raportează la greutate,
se exprimă în % şi reprezintă substanţele solide totale( indicator specific pentru ape uzate şi nămoluri)
 Reziduul calcinat
Reziduul calcinat reflectă conţinutul total de substanţe minerale şi organice, solubile şi în suspensie,
stabile la temperatura de 4500C sau, respectiv 6500C
Reziduul total minus reziduul calcinat reprezintă pierderea la calcinare, respectiv substanţe organice
plus substanţe minerale volatile.

12. Indicatori chimici generali (duritatea, oxigenul dizolvat, consumul chimic de oxigen,
azotul amoniacal)
Duritatea, una dintre cele mai importante proprietăţi ale apei, este dată de cantitatea totală de săruri
de calciu şi magneziu care se găsesc în apă. Duritatea apei poate fi : temporară, permanentă şi totală
Duritatea apei
Conţinutul total de săruri de calciu şi magneziu se exprimă în grade de duritate:
- 1grad german ( 0 D ) corespunde la 10 mg CaO / l ;
- 1grad francez ( 0 F ) este echivalent cu 10 mg CaCO3 /l ;
- 1 grad englez ( 0 E ) reprezintă 14,3 mg CaCO3 / l.
Principiul metodei de determinare a durităţii se bazează pe titrarea probei de apă de analizat cu
o soluţie de complexon III(EDTA), la pH = 10(mediu de tampon amoniacal), în prezenţa indicatorului
eriocrom negru T care virează de la roşu la albastru.

Oxigenul dizolvat
Concentraţia oxigenului dizolvat în apă variază astfel:
- în apele meteorice şi în cele freatice, în funcţie de presiunea parţială şi de temperatură este limitată de
solubilitate;
- în apele subterane de mare adâncime, datorită multitudinii de reacţii chimice, este foarte mică.
 Cantitatea de oxigen dizolvat reprezintă un indicator chimic de poluare a apei şi este în corelaţie
directă cu concentraţia sa în materii organice. Este reflectată în următorii parametri: oxigenul dizolvat şi
procentul de saturaţie în oxigen .
 Ca indicator de calitate,oxigenul dizolvat în apă are valori cuprinse între 0 – 18 mg/L apă.
Totuşi, în majoritatea apelor naturale, concentraţia oxigenului dizolvat este de 5- 6 mg/L, suficientă
pentru a asigura necesarul de oxigen al majorităţii speciilor acvatice.
Se poate determina titrimetric şi potenţiometric.
1. Metoda Winkler este metoda titrimetrică (clasică).La baza metodei Winkler stă o serie de reacţii
chimice a căror succesiune este redată schematic în figura 1.
2. Metoda potenţiometrică permite măsurarea rapidă a oxigenului dizolvat(OD) cu ajutorul
oxigenometrului, care are la bază un electrod cu membrană specifică determinării oxigenului.Această
metodă permite măsurarea automată a oxigenului dizolvat, concomitent cu înregistrarea temperaturii.
 Procentul de saturaţie în oxigen este definit prin următorul raport:
A 1
Saturaţie % = x x100
B F
în care:
A = oxigenul dizolvat;
B = concentraţia maximă de oxigen din apă, la o anumită temperatură şi
presiune;
F = factor de corecţie, ale cărui valori variază în funcţie de presiunea
atmosferică,
În apa care reţine jumătate din oxigenul care se poate dizolva, la o anumită temperatură,
procentul de saturaţie este de 50%. Apele care reţin tot oxigenul dizovat sunt caracterizate printr-un
procent de saturaţie de 100%. Cu cât apa este mai caldă, cu atât reţine mai puţin oxigen , astfel încât în
timpul verii, deşi gradul de saturaţie este de 100%, nivelul oxigenului dizolvat este sub limita de
supravieţuire a unor specii de peşte.
Deficitul de oxigen este definit ca diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în apă, în
condiţii de saturaţie şi cantitatea reală. Între deficitul de oxigen şi viteza de dizolvare a acestuia în apele
naturale există o dependenţă de directă proporţionalitate, exprimată prin următoarea relaţie:
Dt = D0 ∙ e-KT
unde:
Dt este deficitul de oxigen după timpul t ;
D0 reprezintă deficitul de oxigen la începutul procesului;
K este coeficientul de aerare (dependent de temperatura mediului, suprafaţa de contact şi condiţiile de
amestecare a apei cu aerul.
Consumul chimic de oxigen
Consumul chimic de oxigen (CCO) reprezintă cantitatea de oxigen consumată pentru oxidarea
chimică completă a tuturor substanţelor organice şi anorganice din apă
Semnificaţia valorii consumului chimic de oxigen este în strânsă dependenţă de compoziţia apei
analizate. Totuşi, se impune precizarea faptului că, acest indicator se referă, în principal, la cantitatea de
oxigen (în mg/L) necesară pentru a oxida compuşii organici prezenţi în probele de apă. În acest scop,
substanţele existente în apă sunt tratate chimic în condiţii de oxidare foarte severe, care permit şi
estimarea constituenţilor greu degradabili biologic, cum sunt compuşii organici cloruraţi.
 CCO – Mn

Pentru o lungă perioadă de timp, agentul oxidant utilizat în acest scop a fost permanganatul de
potasiu, care oxidează circa 30 – 60% din substanţele organice existente ( biodegradabile şi
nebiodegradabile). Indicatorul corespunzător, simbolizat CCO – Mn şi denumit şi indice de
permanganat, este o măsură convenţională a contaminării cu materii organice şi anorganice oxidabile.
El are reprezentativitate pentru evaluarea calităţii apei potabile, nefiind recomandat pentru determinarea
încărcării organice a apelor uzate.
 CCO – Cr
Din cauza eficacităţii reduse a permanganatului de potasiu, a apărut necesitatea recurgerii la alţi
agenţi oxidanţi: dicromat de potasiu, iodat de potasiu, sulfat ceric. Dintre aceştia, cel mai eficient s-a
dovedit a fi dicromatul de potasiu, care este relativ ieftin , uşor de purificat şi are capacitatea să oxideze,
în proporţie de 90 – 100%, majoritatea compuşilor organici. În acest caz indicatorul se simbolizează
CCO – Cr , care poate fi considerat ca o măsură aproximativă a consumului teoretic de oxigen pentru o
oxidare similară. Pentru determinarea CCO – Cr, substanţele sunt supuse acţiunii K 2Cr2O7 în exces, în
mediu de H2SO4 şi la cald

Azotul amoniacal. Amoniac (NH3) / amoniu (NH4+)

Provenienţa amoniacului în sistemele acvatice este asociată cu descompunerea materiei
organice din sol şi apă, excreţii biotice, reducerea azotului gazos din apă de către microorganisme şi cu
schimbul de gaze cu atmosfera.
La anumite niveluri de pH, concentraţiile mari de amoniac sunt toxice pentru viaţa acvatică, fapt care le
face nocive pentru echilibrul ecologic al acumulărilor de apă.
În soluţie apoasă, amoniacul neionizat este în echilibru cu ionul amoniu:
NH3 + H+ ⇆ NH4+

Sub denumirea de amoniac total este desemnată suma celor 2 forme de azot amoniacal.
Concentraţia amoniacului neionizat este dependentă de temperatură şi pH . Creşterea concentraţiei poate
atrage după sine pierderi de amoniac prin volatilizare. De asemenea, amoniacul formează complecşi cu
numeroşi ioni metalici şi poate fi adsorbit pe sedimentele în suspensie sau stratificate.
În apele nepoluate conţinutul de NH3/NH4+ este mic şi nu depăşeşte valoarea de 0,1mg N
(NH3/NH4+)/L. Concentraţiile totale ale amoniacului în apele de suprafaţă sunt sub 0,2mg N
(NH3/NH4+)/L, dar pot atinge şi valori de 2 – 3 N (NH 3/NH4+)/L. Concentraţiile mai mari pot fi un
indicator de poluare organică prin deversări de ape uzate menajere şi industriale sau de fertilizatori.
Probele pentru laborator trebuie prelevate în flacoane de polietilenă sau de sticlă. Ele trebuie analizate
cât mai repede posibil sau păstrate până la analizare la o temperatură cuprinsă între 2 0C şi 50C. Pentru
conservare se poate utiliza acidularea cu acid sulfuric la pH< 2, cu condiţia evitării oricărei contaminări
posibile a probei acidulate prin absorbţia de amoniac din atmosferă.

13. Indicatori chimici toxici

Nitraţii (NO3−) Nitraţii reprezintă forma comună de azot legat combinat din apele naturale. Ei
constituie stadiul avansat de oxidare a amoniului, nitriţii formaţi în prima treaptă oxidându-se rapid la
nitraţi: 2NO2− + O2 →2NO3−

Surse naturale de nitraţi în apele de suprafaţă sunt rocile vulcanice, ameliorarea solului şi
reziduurile organice de natură vegetală sau animală. Nitratul este un nutrient esenţial pentru plantele
acvatice, iar variaţiile sezoniere ale concentraţiei acestuia îşi au originea în creşterea şi descompunerea
plantelor. Concentraţiile naturale, care rareori, depăşesc 0,1mg/L pot fi sporite prin deversări de ape
uzate municipale şi industriale.
Sub influenţa activităţilor umane, apele de suprafaţă pot avea concentraţii în nitrat, care, de
regulă, sunt mai mici de 1 mg N (NO 3−)/L şi, în cazuri excepţionale pot ajunge până la 5 mg N
(NO3−)/L. Concentraţiile care depăşesc 5 mg N (NO 3−)/L indică, de regulă, poluare cu reziduuri animale
sau scurgeri de fertilizatori. În cazuri de poluare extremă, concentraţiile pot atinge valori de 20 mg N
(NO3−) / L. În lacuri, concentraţiile nitraţilor care depăşesc 0,25 mg N (NO 3−)/L tind să stimuleze
dezvoltarea algelor şi indică condiţii favorabile de eutrofizare.
În mod natural, existenţa nitratului în apele subterane este rezultatul levigării solului, dar în
zonele în care îngrăşămintele cu azot se aplică intensiv se pot atinge valori foarte mari ale concentraţiei
în nitrat (~ 500mg N (NO3−) / L ) .În unele cazuri, creşterile semnificative ale concentraţiile de nitrat
din apele subterane, pe parcursul a 20 – 30 de ani, au fost corelate cu utilizarea intensivă a
fertilizatorilor, în special, în zonele tradiţional agricole din Europa. Aplicarea intensivă a fertilizatorilor
nu este totuşi, singura cale prin care nitraţii pătrund în apele subterane. Percolarea nitratului din zonele
cu păşuni nefertilizate sau din vegetaţia naturală este, în mod normal, minimă, deşi solurile din aceste
zone conţin suficientă materie organică, sursă potenţială importantă de nitrat (datorită activităţii
bacteriilor de nitrificare din sol).
- SR ISO 7890 – 3/ 2000. Calitatea apei. Determinarea conţinutului de azotaţi. Partea 3: Metoda
spectrometrică cu acid sulfosalicilic
Metoda se utilizează pentru analiza probelor de apă brută şi apă potabilă al căror volum este de 25
mL şi pentru o concentraţie de azot din azotaţi mai mică de 0,2 mg/L.
Cianurile
Cianurile se utilizează în numeroase procese industriale(acoperiri galvanice, curăţarea metalelor,
industria materialelor plastice, industria farmaceutică etc.), astfel încât pot fi întâlnite frecvent în apele
uzate. Ele se prezintă ca ioni cian, acid cianhidric sau ca cianuri legate complex. Suma cianurilor simple
(libere) şi a celor legate constituie cianurile totale.
Toxicitatea cianurilor este în funcţie de pH, temperatură şi de încărcarea ionică a apei, condiţii
care disociază cianurile în acid cianhidric liber. Astfel,ionii cian liberi sunt toxici pentru organismele
acvatice, iar cei legaţi complex au o toxicitate mai redusă. În cazul oamenilor, cianurile pot provoca
intoxicaţii prin absorbţie cutanată, prin inhalare sau prin ingestie accidentală. Intoxicaţiile acute pot
conduce la convulsii, vomă, comă şi chiar moarte.
În scopul determinării cianurilor din apă, probele de apă se recoltează în sticle de polietilenă
curăţate în prealabil cu HCl diluat (2N) şi clătite cu apă distilată Se conservă prin adăugare de NaOH
10% (pH ≥11) şi se păstrează la frigider.
Determinarea propriu – zisă a cianurilor totale din apă este precedată de o distilare a probelor de
apă astfel recoltate, prin fierbere, în mediu acid (pH = 2). Acidul cianhidric eliberat este reţinut într-o
soluţie de NaOH, din care, ulterior, în funcţie de concentraţia lor, ionii CN - se determină prin 2 metode :
titrimetrică şi spectrofotometrică.
Cadmiul
Între formele dizolvate predomină Cd2+, [CdOH]+, CdCO3(aq), CdSO4(aq), iar în mediile
alcaline, hidroxocomplecşii [Cd(OH)3]− şi [Cd(OH)4]2−. Substanţele humice generează complecşi
organici importanţi.
În ape cadmiul se găseşte împreună cu zincul, dar în concentraţii mult mai mici. În apele
naturale, concentraţia cadmiului variază de la unităţi la zeci de μg/L. Surse artificiale de cadmiu sunt
apele uzate de la finisarea superficială a metalelor, industria fotografică şi industria tipografică .
Solubilitatea cadmiului este limitată de solubilitatea CdCO 3 şi Cd(OH)2. Cadmiul are un
coeficient de acumulare foarte mare, care variază de la 500 la 50000. Acest fapt este de interes nu
numai pentru sedimentele de pe fund, ci şi pentru organismele acvatice.
Cadmiul este un toxic foarte periculos, de aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii limitează
concentraţia sa maximă admisă în apa potabilă la 0,005 mg/L.
Cea mai indicată metodă de determinare a cadmiului în apă este metoda spectrometriei de
absorbţie atomică.
Mercurul
Prezintă importanţă formele anorganice solubile Hg0, Hg2+, Hg22+ [HgOH]+, HgCl2, [HgCl3]−,
[HgCl]+ şi [HgS2]2−, dar şi unele specii organice,între care se remarcă compuşii mercurici monoalchilici
şi dialchilici. Prezenţa ionului mercuros Hg22+în apă este limitată, din cauza disproporţionării sale în Hg0
şi Hg2+. Concentraţia mercurului elementar, a cărui solubilitate într-un mediu fără oxigen este de
aproximativ 25μg/L, poate fi semnificativă în unele cazuri. Solubilitatea creşte în apele care conţin
oxigen dizolvat, datorită formării Hg(OH)2. În condiţii anaerobe, mercurul din apele naturale se leagă,
în sedimente, sub formă de HgS, greu solubilă. Creşterea solubilităţii HgS în medii alcaline datorită
formării anionului complex [HgS2]2− are importanţă practică pentru tratarea apelor reziduale care conţin
mercur, prin precipitare cu Na2S. În prezenţa unor concentraţii mari de cloruri trebuie luată în
consideraţie prezenţa clorocomplecşilor cu 1 – 4 atomi de clor coordinaţi în jurul atomului central, care
sunt semnificativi, în special, în apele uzate rezultate din procesele electrolitice,.
Din grupa compuşilor organo – mercurici, ar trebui menţionată clorura fenilmercurică utilizată
ca pesticid. Din mercurul legat anorganic se formează, prin procese biologice, CH 3HgCl şi CH3HgCH3,
compuşi care se acumulează uşor în hrana peştilor care trăiesc în apele care conţin mercur.
Mercurul are una dintre cele mai mari valori ale coeficientului de acumulare, raportate în
literatura de specialitate( >106). El se acumulează excepţional de intens în sedimente şi în flora şi fauna
acvatică.
Dintre toate metalele toxice, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă , pentru concentraţia
maximă a mercurului în apa potabilă cea mai mică valoare de 0,001 mg/L..
Plumbul
În apele naturale, cele mai semnificative forme solubile sunt Pb 2+ şi PbCO3(aq). În medii
alcaline trebuie luată în consideraţie şi prezenţa hidroxidului de plumb, Pb(OH)2(aq) şi a complecşilor
[Pb(CO3)2]2− şi [PbOH]+. În apele care conţin concentraţii mari de sulfat este importantă existenţa
PbSO4(aq). În plus, la concentraţii mari de cloruri devine semnificativă prezenţa a diferiţi
clorocomplecşi.
Solubilitatea plumbului în apele bicarbonatate este dependentă de solubilitatea PbCO 3. Asupra
solubilităţii plumbului îşi pun puternic amprenta şi substanţele organice formatoare de complecşi.
Printre sursele artificiale, o importanţă aparte o au gazele de eşapament care conţin produşi de
degradare a tetraetil plumbului. Prin precipitaţii, plumbul este introdus în apele de suprafaţă. Deoarece
are un coeficient înalt de acumulare, cea mai mare parte a sa este îndepărtată din apele de suprafaţă prin
sorbţie pe sedimentele de pe fund.
Plumbul este un toxic foarte periculos a cărui concentraţie maximă admisă în apa potabilă,
recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, este de 0,05mg/L.
 Pentru determinarea conţinutului de plumb din ape se poate utiliza spectrometria de absorbţie
atomică sau spectrometria de absorbţie moleculară.

14. Determinarea dioxidului de sulf din aer

Determinarea dioxidului de sulf din aer
1. Generalități
Dioxidul de sulf (SO2) este unul dintre cele mai nocive gaze a cărui prezenţă în atmosferă în
cantităţi reduse şi variabile este datorată :
- proceselor de ardere a combustibililor fosili ;
- erupţiilor vulcanice.
În aerul nepoluat, SO2 face parte din categoria componenţilor în urme ( 1 ppb ).
 PROPRIETĂŢI FIZICE
 Dioxidul de sulf este un gaz incolor ale cărui molecule sunt polare.
 Are masa moleculară 64 .
 SO2 are un miros înecăcios de pucioasă arsă .
 Este mai greu decât aerul .
 Dioxidul de sulf nu arde şi nu întreţine arderea.
 Solubilitatea sa în apă este relativ ridicată: din masa unei soluţii apoase, la presiune atmosferică,
15 % şi respectiv 10% corespund SO2, la temperaturile de 10 0C şi 20 0C. Alături de dioxid de sulf
liber, soluţia sa apoasă conţine şi acid sulfuros.
 PROPRIETĂŢI CHIMICE
1. Dioxidul de sulf este agent puternic reducător. La tratarea unei soluţii apoase de SO2 cu diverşi
agenţi oxidanţi (iod, brom, apă oxigenată etc.), se formează acid sulfuric, H2SO4 :

a) SO2 + I2 + H2O → H2SO4 + 2 HI

b) SO2 + Br2 + H2O → H2SO4 + 2 HBr
Pe baza consumului de iod sau de brom din reacţiile a) respectiv b) se poate doza dioxidul de
sulf. Proprietăţile reducătoare joacă un rol determinant în transformările chimice ale dioxidului de
sulf în atmosferă. Astfel, trioxidul de sulf , SO3, se formează prin oxidarea dioxidului de sulf cu oxigen
atmosferic.
2. Dioxidul de sulf poate funcţiona şi ca agent oxidant. Astfel, în prezenţa hidrogenului, H 2, dioxidul de
sulf, care străbate o reţea de platină încălzită la 700 – 900 0C, se reduce la hidrogen sulfurat , H2S
2. Metode de determinare:
a) Metoda de referinţă în analiza SO2
Principiul metodei:
- dioxidul de sulf este captat într-o soluţie de tetracloromercuriat de sodiu
 SO32− + [ HgCl4 ]2− → [ HgCl2SO3]2− + 2 Cl−
- complexul format reacţionează cu formaldehida şi pararozanilina decolorată, formând un complex
colorat în roşu-violet.
- între intensitatea coloraţiei complexului şi concentraţia SO2 există o relaţie de directă proporţionalitate.
b) Metoda titrimetrice:
Principiul metodei acidimetrice: acidul sulfuric rezultat în urma trecerii aerului care conţine SO 2
printr-o soluţie diluată de apă oxigenată, se titrează cu borax.
SO2+ H2O2 →H2SO4
H2SO4 + Na2B4O7 + 5H2O →Na2SO4 + 4H3BO3
Cantitatea de soluție titrantă alcalină(Na2B4O7) necesară readucerii pH – ului la valoarea inițială
este proporțională cu cantitatea de SO2 din volumul de aer analizat.
Deşi nu este specifică, metoda are largă aplicabilitate în zonele cu poluare intensă.
c) Metoda conductometrică:
Principiul determinării: aerul de analizat este barbotat printr-o soluţie diluată care conţine acid
sulfuric şi apă oxigenată →apa oxigenată oxidează SO 2 la H2SO4, fapt care se soldează cu o creştere a
conductibilităţii electrice a soluţiei, proporţională cu nivelul concentraţiei dioxidului de sulf prezent în
probă. Prin această metodă este posibilă determinarea unor concentraţii de SO2 mai mici de 0,01ppm.
d) Metoda nefelometrică
Principiul determinării: măsurarea intensității luminii difuzate de către o soluție absorbantă în care
SO2 a fost transformat într-un compus greu solubil:
OXIDAREA DIOXIDULUI DE SULF CU CLORAT DE POTASIU
3SO2 + KClO3→3SO3+ KCl
SO3 + H2O →H2SO4

TRATAREA ACIDULUI SULFURIC CU CLORURĂ DE BARIU

H2SO4 + BaCl2 →BaSO4 + 2HCl

DOZAREA NEFELOMETRICĂ A SULFATULUI DE BARIU FORMAT ÎN

ETAPA ANTERIOARĂ

Metoda se aplică în cazul în care este necesară evitarea interferențelor altor componenți având caracter
acid sau bazic sau pentru determinarea unor concentrații mai mici de SO2 în aerul analizat.

Determinarea dioxidului de azot din aer

1.Generalități
Oxizii NO3 şi N2O6, a căror prezenţă a fost evidenţiată în atmosferă, nu sunt încă bine definiţi .
 Însoţit întotdeauna de NO, dioxidul de azot provine în aerul atmosferic din :
- procesele de ardere la temperaturi înalte
- diferite procese industriale.
2. Metode de determinare

1. Metoda de referință pentru măsurarea dioxidului de azot și a oxizilor de azot este cea prevăzută în
standardul SR EN 14211/2012. Calitatea aerului înconjurător. Metoda standardizată pentru
măsurarea concentrației de dioxid de azot și monoxid de azot prin chemiluminescență.

2.Metode spectrofotometrice

a)Principiul metodei spectrofotometrice cu α – naftilamină: dioxidul de azot reacţionează cu acidul

sulfanilic, în mediu slab acid şi formează o sare de diazoniu care dă cu α – naftilamina un colorant azoic
roşu, a cărui absorbanţă se măsoară la 520 nm. Intensitatea coloraţiei acestui compus este proporţională
cu concentraţia poluantului.

b)Principiul metodei spectrofotometrice cu N–naftiletilendiamina:dioxidul de azot reacţionează cu

acidul sulfanilic şi dă o sare de diazoniu. Sarea de diazoniu rezultată formează cu N –
naftiletilendiamina un colorant azoic, roşu, care se spectrofotometrează la Λ = 550 nm.

15. Determinarea umidităţii solului. Determinarea permeabilităţii solului.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII SOLULUI
Generalităţi: umiditatea sau conţinutul de apă al solului este cantitatea de apă care se leagă fizic de
pământ, în momentul în care se face recoltarea şi care se evaporă la 1050c.
Determinarea umidităţii solului se face „in situ” sau în sol recoltat. Pentru determinarea umidităţii „in
situ” se utilizează metode radioactive de măsurare care folosesc sonde cu neutroni care se înfig direct în
sol sau metode conductometrice ai cărei electrozi sunt introduşi în sol, conductivitatea electrică fiind
influenţată de umiditate. Din cauza dificultăţii de obţinere a aparatelor necesare, în practică se foloseşte
metoda gravimetrică din sol recoltat.
Principiul metodei gravimetrice: solul se usucă la temperatura de 1050C, până la greutate constantă şi
apoi se cântăreşte. Diferenţa de greutate obţinută înainte şi după uscare reprezintă umiditatea, care se
exprimă procentual.
DETERMINAREA PERMEABILITĂŢII SOLULUI

Permeabilitatea este proprietatea solului de a permite circulaţia fluidelor prin golurile particulelor
solide.
În funcţie de natura fluidului implicat, solul prezintă:
 permeabilitate pentru apă , dependentă de porozitatea solului ;
  permeabilitate pentru aer , în strânsă corelaţie cu textura solului.
Principiul metodei de determinare: se măsoară cantitatea de apă infiltrată printr-o coloană de sol într-un
anumit timp. Coloana de sol (tubul Wolff) este reprezentată de solul introdus într-un tub lung de 25
cm,având o secțiune cilindrică cu diametrul de 3cm, care este terminată la partea inferioară cu o
prelungire în formă de pâlnie.
Rezultatul se exprimă în număr de cm3 de apă filtrată într-o oră. Interpretarea rezultatelor se face prin
comparare pe diferite soluri.

16. Determinarea capilarităţii solului

DETERMINAREA CAPILARITĂŢII SOLULUI
Capilaritatea descrie însuşirea solului,care,datorită structurii sale poroase, oferă apei subterane
posibilitatea ascensiunii către straturile superficiale.
Ascensiunea capilară a apei este semnificativă numai în solurile foarte puţin permeabile.
Înălţimea până la care se ridică apa subterană variază direct proporţional cu porozitatea solului,
astfel încât :
- în solurile cu porozitate mare, cum sunt cele argiloase, apa urcă, într-un interval de timp relativ lung,
până la o adâncime medie de 1,5 – 2 m;
- în solurile nisipoase,care au porozitate mică, apa se ridică, în câteva minute, până la circa 0,3 – 0,5 m.
Metode de determinare
Principiul metodei: determinarea înălţimii la care se ridică apa într-un anumit timp.