CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………..2
1. CONCEPTUL GENERAL DE LIBERTATE…………………………………………….4
2. LIBERTATEA CA ABSENŢĂ A CONSTRÂNGERII ŞI COERCIŢIEI………………11
3. DESPRE LIBERTATE LA GRECII ANTICI…………………………………………..19
4. LIBERETATEA MORALĂ ŞI LIBERETATEA INTERIOARĂ………………………30
5. CONCEPŢIA LUI J.J. ROUSSEAU DESPRE LIBERTATE…………………………..39
6. CONCEPŢIA LUI I. KANT DESPRE LIBERTATE…………………………………...45
7. REGIMUL POLITIC DEMOCRATIC ŞI SPECIFICUL SĂU…………………………52
8. DEMOCRAŢIA ŞI DREPTURILE OMULUI………………………………………….58
9. REGIMUL POLITIC TOTALITAR ŞI PROBLEMA LIBERTĂŢII…………………..66
10. LIBERTATEA ŞI LIMITELE EI……………………………………………………….74
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE……………………………………………………………94

1
 INTRODUCERE

Lucrarea acasta are scopul de a prezenta un suport relativ sistematizat de idei

pentru disciplina FILOSOFIA LIBERTĂŢII, şi ea se adresează celor interesaţi de
problematica complexă şi actuală a libertăţii omului.
Lucrarea se constituie într-o încercare ideatică de a realiza o introducere în
problema libertăţii, o punere în temă, şi nu un studiu exhaustiv asupra ei .
De aceea , ea îşi propune să definească şi să precizeze unele dintre accepţiunile
cele mai uzuale şi unanim acceptate ale conceptului de libertate, mai ales din perspectiva
filosofiei politice, şi să precizeze câteva situaţii politico-sociale în care problematica
libertăţii se pune cu acuitate .
Au fost pentru aceasta, selectaţi câţiva gânditori din aria largă a preocupărilor
filosofico-politice asupra libertăţii, şi prezentate într-o formă prescurtată şi concisă,
concepţiile acestora asupra problemei puse în discuţie .
Lucrarea se preocupă mai cu seamă de raportul dintre libertate şi lege socială, sau
libertate şi lege morală, şi de consecinţele din practica şi experienţa vieţii omului, ale
acestui raport.
De asemenea , am reţinut un fapt, şi anume, că oamenii, şi mai ales tinerii înţeleg
problema libertăţii, mai ales sub aspectul său pozitiv, benefic, de posibilitatea lor de a-şi
manifesta interesele, aspiraţiile, concepţiile proprii, puterea de alegere şi decizie,
drepturile de care dispun în planul vieţii individuale, şi al celei sociale.
Sub impactul liberalizării şi democratizării vieţii sociale din România, după 1989,
oamenii au tendinţa de a nu-şi asuma întotdeauna cu responsabilitate şi limitele libertăţii,
faptul că este mai uşor să te eliberezi de o stare socială nedemocratică, şi destul de greu,
să ştii ce să faci cu libertatea ta, când, unde şi cum să ţi-o mamifeşti.
Fără limite fireşti, necesare şi bine venite , libertatea se poate transforma în
libertinaj, în bun plac, în arbitrariu, în acţiuni discreţionare, în anarhie şi dezordine
existenţială.
2
 Madame Roland, în timpul Teroarei revoluţionare franceze remarca faptul că
uneori, în condiţii necontrolate, în numele libertăţii se pot comite chiar şi crime.
A înţelege într-o formă concisă unele aspecte ale complexei probleme a libertăţii,
chiar fără a le detalia în cele mai profunde şi subtile aspecte, a reprezentat scopul acestei
încercări teoretice, materializate în lucrarea de faţă.
Ea se adresează mai ales începătorilor, elevi şi studenţi, în studiul problemei
libertăţii şi celor interesaţi de acestă chestiune, pentru a învăţa că libertatea este o
dimensiune existenţială, esenţială a omului, care este în acelaşi timp o persoană, o
individualitate, dar şi un cetăţean al unei anumite societăţi determinate politico-istoric.
Tema abordată suportă aprofundări şi detalieri, care se pot concretiza în
continuarea acestui studiu, în alte studii ulterioare.
Libertatea poate fi IANUS cel cu două feţe, şi dacă nu învăţăm ce este ea , cum
este ea şi cum trebuie să o folosim, pentru a ne creea o stare de bine, putem să ajungem
în situaţia de a creea o stare de rău, de abuz, de nonlibertate.
Conştientizarea limitelor necesare şi fireşti ale libertăţii ne conduce la o situaţie
practică în care libertatea este reală, utilă şi plăcută vieţii noastre.

3
 CONCEPTUL GENERAL DE LIBERTATE

Dacă aspiraţia la libertate este una universal – umană, în schimb nici o analiză a
naturii şi valorii libertăţii nu întruneşte asentimentul universal.
Nimeni, nu poate nega bizuindu-se pe argumente foarte bine selectate, că
libertatea nu este un bine, dar între specialişti în problema definirii libertăţii se duce o
bătălie de idei şi puncte de vedere, ce ni se pare a fi fără sfârşit, neconcludentă şi chiar
fără un folos real.
O serie dintre aceşti specialişti (filosofi, politologi – v. Isaiah Berlin, B. Constant )
ne asigură că asemenea dreptăţii, libertatea este greu de definit riguros pentru că ea este
un “ concept esenţialmente contestat “.
Există mari filosofi, cum ar fi PLATON ( 427 – 347 î.e.n. ) din Grecia antică –
Atena – care susţin că omului nu libertatea îi este necesară în primul rând în societate, ci
ordinea şi o guvernare luminată, umanistă. ( v. lucrarea filosofică a lui Platon – intitulată
“ Republica “ ).
Abraham Lincoln, arăta că lumea nu a avut niciodată o definiţie bună a libertăţii.
Cu toţii ne declarăm favorabili libertăţii, dar folosind acelaşi cuvânt, nu înţelegem mereu
acelaşi lucru.
Se poate totuşi constata, că experienţa istorico – socială a omului şi-a spus
cuvântul şi în precizarea relativă a ceea ce se înţelege prin libertate în general – astfel
încât să existe un minimum de consens între oameni atunci când vorbesc despre libertate
şi mai ales atunci când ei au sentimentul ferm al unei stări concrete de libertate.
De aceea putem desemna câteva din sensurile şi conotaţiile libertăţii cu care
operează discipline ca : filosofia, politologia, exprimate de diferiţi gânditori şi specialişti
din aceste domenii în diferitele sisteme filosofice sau doctrine politice elaborate din
antichitate până astăzi .

4
 Vom constata la un studiu mai atent că oamenii operează şi ei cu aceste sensuri ale
libertăţii, tocmai pentru că libertatea nu este o simplă abstracţie, ci o realitate pe care
omul o trăieşte în propria sa viaţă.
Libertatea este un atribut esenţial al condiţiei umane, o stare de fapt a vieţii
omului, o dimensiune specifică existenţei umane. Acesta este şi motivul pentru care
afirmăm că numai omul este o fiinţă care are conştiinţa libertăţii sau non-libertăţii sale.
J. St. Mill afirma în eseul său intitulat “ Despre libertate “ că a lipsi pe om de
libertate individuală este echivalent cu a-i atinge esenţa umană, creativitatea, deci natura
sa profundă.
Altfel spus, filosoful , omul politic britanic J. St. Mill ( 1806 – 1873 ) credea că
un om fără libertate nu este un om în deplinătatea forţelor sale creative.
O să precizăm câteva sensuri generale, unanim acceptate ale libertăţii, pe care le
găsim îndeobşte la mai toţi specialiştii în problemă şi anume:
a) Libertatea ca absenţă a constrângerii, a coerciţiei
b) Libertatea ca un cumul de drepturi cetăţeneşti, juridice, politice, morale,
religioase pe care societatea le garantează membrilor săi.
c) Libertatea ca forţă interioară a eului, ca putere de stăpânire, echilibru şi
stabilitate psihică interioară a omului ca individ, ca fiinţă psihică complexă şi
conştientă.
d) Libertatea ca opţiune, ca alegere pe care individul o face în funcţie de propria
sa conştiinţă şi voinţă, trăind într-un anume context social-politic determinat.
Alegerea omului între mai multe alternative.
e) Libertatea ca putere – stăpânire, nu numai de sine dar şi asupra altuia – printr-
un ascendent moral, economic, politic, militar etc.
f) Libertatea ca lipsă de servitute de orice fel – economică, politică, individuală
sau socială .

5
 g) Libertatea ca drept juridic de a fi membru protejat al comunităţii sociale, al
statului – de a avea şi de a beneficia de drepturile consfinţite prin Constituţie,
de acel stat, şi de a fi apărat.
h) Libertatea ca non - ingerinţă , de a-ţi fi propriul stăpân fără constrângeri şi
ingerinţe din afară, de a acţiona conform propriei voinţe, interese, aspiraţii,
trebuinţe.
În tratarea generală a libertăţii trebuie precizat şi nivelul de existenţă la care se
realizează aceasta. Astfel avem grijă să precizăm că deşi omul este o existenţă în sine, cu
caracteristici proprii, care îi dau identitate de sine, adică, cu alte cuvinte este un individ,
o individualitate, el este în acelaşi timp membru al unei comunităţi sociale, cetăţean al
unei societăţi, al unui stat, deci fiinţă socială, care convieţuieşte în mod necesar cu
ceilalţi membrii ai societăţii.
Din acest motiv trebuie să precizăm că libertatea este o stare a omului care trăieşte
printre semeni, în societate, că omul poate spera să fie liber, sau chiar să fie liber în mod
real, dar să atingă în mod deplin libertatea nu se poate niciodată.
Există şi un sens deplin, total al libertăţii şi anume acela care constă în “ a face ce
vrei “ oricând, oricum. Acest sens absolut al libertăţii este însă respins de societate,
întrucât o asemenea manifestare a libertăţii, fără nici o limită, extinsă la toţi membrii
societăţii conduce în mod sigur la haos, anarhie , dezordine, situaţii care sunt chiar
contrare manifestării libertăţii umane reale.
Coexistenţa socială a oamenilor impune un grad minim, dar necesar de limitare a
libertăţii, motiv pentru care în definiţiile generale şi unanim acceptate nu am inclus-o şi
pe aceea că a fi liber înseamnă a face ce vrei.
Într-un ansamblu social de indivizi nu poate lipsi complet orice normă, regulă sau
lege, orice limită a indivizilor în acţiunile lor.
Tot ce se poate face în acest ansamblu social este de a elabora o strategie sau o
politică a libertăţii care să constea în minimalizarea coerciţiei şi a efectelor ei nocive
asupra individului, fără însă a se elimina total. Cel ce face ce vrea nu se raportează la

6
nimeni, la nici un alt om, sau la comunitate, la legile, normele şi principiile morale,
juridice, politice, culturale ale societăţii respective. Şi pentru individ şi pentru societate o
asemenea libertate este nocivă.
Dacă-l judecăm pe om ca individ şi membru al societăţii în acelaşi timp vom
putea trata libertatea pe două din formele sale de manifestare:
a) libertate individuală
b) libertate socială
În funcţie de diferitele domenii, componente ale societăţii în care omul trăieşte,
putem vorbi de diferite tipuri de libertăţi: economică, politică, morală, religioasă,
culturală, educaţională, juridică.
Libertatea însă este una , ea variază doar în forma concretă de manifestare, în
grad, dar nu în natura şi în esenţa sa. Această libertate una în esenţa sa, se referă şi se
naşte din relaţiile dintre oameni ,
( familiale, educaţionale, culturale, naţionale, politice, morale, juridice, religioase etc. )
şi singura ei încălcare constă în existenţa coerciţiei , a constrângerii exercitate în mod
abuziv şi arbitrar de către oameni sau de către instituţii ale statului.
De exemplu: libertatea constă în a avea ca individ o sferă privată de viaţă
asigurată, iar în mediul social în care trăieşti să existe un ansamblu de condiţii şi
circumstanţe asupra cărora nimeni să nu poată interveni în defavoarea ta.
De asemenea, a fi liber sau a nu fi liber nu înseamnă numai a avea sau a nu avea o
gamă largă de opţiuni, ci înseamnă a alege şi realiza opţiunile proprii în funcţie de
interesele tale, dar fără a leza existenţa şi interesele celorlalţi.
Se poate ca la un moment dat să ai posibilitatea de alegere, dar actul alegerii să nu
aibă o relevanţă directă asupra libertăţii tale. De exemplu, un alpinist aflat într-o situaţie
dificilă nu are de ales, dar asta nu înseamnă că el ca om nu este liber. De aceea libertatea
nu înseamnă numai alegere, opţiune.
Problema libertăţii ca problemă fundamental umană se pune numai şi numai
întrucât mediul de viaţă natural şi social al omului este de regulă constrângător. Factorul

7
în raport cu care dorim libertatea şi o definim este starea opusă ei, constrângerea,
coerciţia, ingerinţa.
Raportul libertate – constrângere şi definirea libertăţii ca non – constrângere este
asemenea celui de adevăr – fals, bine – rău, frumos – urât.
Dacă n-ar fi existat constrângerea sub diferite şi multiple forme de manifestare,
atunci nevoia de libertate a omului nu ar existat nici ea.
În filosofie există şi puncte de vedere care pornind de la existenţa indiscutabilă a
constrângerilor pe toate planurile vieţii omului, consideră că libertatea este o iluzie a
omului, o presupunere, un ideal de nerealizat în planul vieţii sale concrete.
Libertatea există, dar numai ca ideal de realizat, neatins niciodată datorită
constrângerii permanente a omului de către condiţiile sale de fiinţă ce aparţine naturii,
ca specie, şi societăţii ca individ.
În acest context libertatea este un vis, o iluzie, un ideal şi nu o stare reală a
existenţei umane.
La extremă, unul din sistemele filosofice contemporane, existenţialismul ( J. P.
Sartre ) ne asigură că omul este condamnat la libertate, este liber fie că vrea , fie că nu
vrea.
Problema libertăţii se pune şi în raport cu ideea că evoluţia lumii sub toate
formele sale de manifestare se realizează după legea cauzalităţii, a determinismului
universal, conform căreia nimic nu se naşte din nimic, ci orice fenomen este determinat
( cauzat, condiţionat ) de altul sau altele pe lanţul general al cauzelor şi efectelor.
Legea cauzalităţii ne spune că este necesară cauza pentru a avea efectul. În acest
context al determinismului şi natural şi social, şi obiectiv şi subiectiv libertatea trebuie
gândită şi realizată în raport cu opusul său necesitatea.
Legile, care exprimă în modul cel mai pregnant necesitatea, constrângerea sunt
cele ce guvernează evoluţia tuturor domeniilor componente ale universului. Cum poate
fi omul o fiinţă şi liberă şi guvernată de legile naturii, ale societăţii, ale propriei sale
structuri psihice ? Mai este omul liber într-un univers determinat condiţionat şi legic ?

8
 Vom vedea că la această întrebare gânditori din diferite epoci istorice au răspuns
de regulă în termenii lui J. J. Rousseau ( 1712 – 1778 ) şi anume că libertatea constă în
“ supunerea faţă de legea pe care singuri ne-am prescris-o “ sau un gânditor modern ca
Baruch Spinoza ( 1632 – 1677 ) va defini libertatea ca înţelegerea de către fiinţa
raţională, care este omul, tocmai a necesităţii.
Un alt filosof, gânditor contemporan va spune în lucrarea sa“Gramatica libertăţii“
( Roger Garaudy ) că termenul de libertate ca şi libertatea însăşi sunt foarte ambigui –
pentru că de exemplu – şomerul e liber în sensul că nu este constrâns să se scoale de
dimineaţă, să plece la serviciu, să muncească, dar este sclav pentru că trebuie să se
supună mizeriilor unei vieţi de om cu bani puţini şi umilinţelor de a-şi căuta de lucru şi a
fi respins. El este liber să-şi caute de lucru, iar patronii sunt liberi să nu-i ofere nimic. Şi
consecinţa acestui raţionament este aceea că el este liber să nici nu mai trăiască, adică e
liber să se sinucidă din pricina disperării.
Din această abordare generală a conceptului de libertate şi a ceea ce ar putea
desemna acest concept din viaţa reală a oamenilor şi ca indivizi şi ca fiinţe sociale putem
totuşi conclude câteva chestiuni şi anume:
a) că libertatea este o trăsătură caracteristică, fundamentală a existenţei umane, că
omul are conştiinţa libertăţii sale şi are şi conştiinţa constrângerii, necesităţii,
coerciţiei, legilor etc.
Din această perspectivă, putem totuşi cu precizie, să dăm o definiţie clară
libertăţii şi anume că ea constă în absenţa constrângerilor. Acest fel de libertate care
comportă o definiţie negativă – adică definim ceva nu prin ce este acel ceva, ci prin ce
nu este el – libertatea nu este constrângere – se numeşte libertate negativă.
b) există însă şi o definire a libertăţii prin ceea ce este ea, numită pozitivă, şi
anume că omul liber este acela ce-şi este sieşi stăpân, fără ingerinţe din afara
sa.
Acest fel de libertate este numită în filosofie libertate pozitivă.

9
 Aceste două tipuri fundamentale de libertate sunt tratate în lucrarea “ Patru eseuri
despre libertate “ a profesorului Isaiah Berlin, care predă la Oxford .
Despre aceste tipuri de libertate, care la un loc definesc libertatea, care în esenţă
este una, în istoria filosofiei politice s-au conturat trei mari poziţii sau puncte de vedere
– este vorba despre doctrina stoică a libertăţii elaborată în antichitatea greacă şi romană,
dar cu sensuri valabile şi astăzi, doctrina susţinută de J. J. Rousseau, care operează o
identificare a libertăţii cu supunerea faţă de legile sociale create de omul însuşi, şi
doctrina kantiană care face libertatea dependentă de morală, de datorie, de binele moral
şi de legea morală a datoriei. Aceste doctrine însă nu epuizează preocuparea filisofiei
politice faţă de libertate, care vine până în zilele noastre cu analiza acestui complex
fenomen uman.

10
 LIBERTATEA CA ABSENŢĂ A
CONSTRÂNGERII ŞI COERCIŢIEI

Deşi conceptul de libertate cunoaşte accepţiuni multiple şi asupra lui există o

diversitate de puncte de vedere în filosofia politică, totuşi una s-a impus în mod unanim,
şi anume aceea că libertatea constă în absenţa coerciţiei, a constrângerii, că ea este opusa
lor .
Unul dintre adepţii fervenţi ai acestei accepţiuni este filosoful austriac F. August
von Hayek ( 1899 – 1992 ) care consideră că deşi libertatea interioară, sau metafizică, de
natură subiectivă şi libertatea morală sunt considerate cele mai autentice forme concrete
de manifestare a libertăţii, este un sofism să credem că suntem liberi numai în aceste
cazuri .Aceasta este accepţiunea pe care o dă libertăţii filosofia clasică, libertate
“ superioară “, metafizică .
Deşi după aceşti gânditori ( v. Stoicii, I.Kant, J.J.Rousseau , filosofia orientală )
cunoaşterea, înţelegerea, înţelepciunea, comportamentul moral liber asumat te
eliberează, te fac liber în mod autentic, este foarte periculoasă identificarea libertăţii
individuale cu aceste forme concrete şi limitate de libertate a individului, pentru că ele
pot conduce la idei periculoase şi anume : fac numai ce doreşte eul meu, sau îmi satisfac
aspiraţiile proprii stabilite de forul meu interior fără a ţine seama de împrejurările şi
condiţiile exterioare .
Hayek crede că acest fel de libertate individuală este în visele multora sub forma
ideii că putem învinge oricând prin voinţă proprie, ceea ce nu e întocmai cu datele
realităţii, sau că pot schimba mediul ambiant numai după scopurile mele fără a ţine
seama de datele acelui mediu . El crede că libertatea interioară şi cea morală sunt
exemple de utilizare metaforică a libertăţii, neconforme cu ceea ce este libertatea în
accepţiunea ei reală , socială .

11
 Hayek crede că filosofii au o predilecţie pentru sensurile metaforice ale libertăţii
individuale, ca o capacitate specific umană de a-şi impune omul propria voinţă şi raţiune
asupra mediului , a lucrurilor, de a-l modela în funcţie de voinţa şi raţiunea sa , în funcţie
de trebuinţele eului individualizat sau de ale eului interior .
Acest eu personalizat , individualizat se poate transforma în unul despotic,
samavolnic care le impune celorlalţi prin instrumentele puterii politice, renunţarea la
propria lor libertate individuală în favoarea unui eu care le ştie şi le gândeşte pe toate .
Se produce acest lucru în sistemele sociale dictatoriale, în care dictatorul (tiranul)
sacrifică, paradoxal, libertatea individuală a fiecărui om în numele libertăţii însăşi, pe
care o reprezintă şi o exprimă el pentru “ binele “ tuturor .
Hayek este adeptul ideii că puţine idei au contribuit mai mult la discreditarea
idealului uman de libertate, decât convingerea eronată că determinismul ştiinţific, şi
determinismul în general ar fi distrus acest ideal .
Dacă vom fi fideli teoriei determinismului vom înţelege foarte clar conţinutul
conceptelor de constrângere, lege, coerciţie şi le vom deosebi de noţiuni ca : abuz,
amestec, ( ingerinţă ) şi mai ales vom înţelege că libertatea cere cu necesitate o societate
în care să domnească legea şi nu bunul plac al oamenilor, fie ei şi guvernanţii aleşi de
popor .
Sensul originar, dar şi cel mai corect al libertăţii crede Fr. Hayek este acela ce se
naşte din raportarea ei la determinism şi anume că libertatea constă în absenţa coerciţiei,
a constrângerii .
Acest sens se confruntă uneori cu absenţa obstacolelor în calea a ceea ce dorim ,
sau cu absenţa unor impedimente externe, de unde apare înţelesul libertăţii ca putere
efectivă a eului nostru de a face ceea ce doreşte, caz nefericit şi chiar ameninţător , de a
înţelege libertatea . Mai mult, Hayek nu se sfieşte să susţină că în S.U.A. acest fel de
concepţie asupra libertăţii individuale este întâlnit în filosofia politică dominantă în
cercurile liberale .

12
 În această accepţiune , a fi liber înseamnă puterea efectivă de a face anumite
lucruri, iar nevoia de libertate este nevoia de putere, în timp ce absenţa coerciţiei este
doar latura negativă a libertăţii .
Confuzia libertăţii cu puterea duce la identificarea libertăţii individuale cu averea,
cu banul . Se afirmă în general că omul este liber atunci când nici un individ sau grup de
indivizi nu intervin în sfera de activitate a acestuia .
Libertatea devine spaţiul în interiorul căruia un om poate acţiona şi gândi, fără ca
altul să-l împiedice . Dacă acest spaţiu este restrâns sub o anumită măsură, limită, se
poate spune că sunt constrâns, ba chiar aservit .
Termenul de constrângere, de coerciţie nu acoperă orice fel de acţiune ce-l
influenţează într-un fel sau altul pe individ în faptele sale .
Omul este un univers de influenţe multiple de ordin natural, psihologic, ereditar,
social , educaţional, în afara cărora nici nu poate exista . De aceea aceste influenţe
condiţionante şi cauzale, necesare sau întâmplătoare, permanente sau intermitente, pe
parcursul vieţii şi formării omului nu sunt constrângeri sau coerciţii .
Termenul de constrângere implică intervenţia deliberată, ingerinţa ( amestecul )
altor fiinţe umane în interiorul spaţiului, în care în condiţii normale am fi liberi să
acţionăm în funcţie de voinţa proprie .
Nu se poate afirma că dacă nu înţeleg anumite pasaje din I.Kant , sau nu pot face
alpinism de performanţă sunt constrâns , adică lipsit de libertate .
Eşti lipsit de libertate numai atunci când eşti împiedicat, sau constrâns în mod
deliberat să nu-ţi realizezi un scop pe care ţi l-ai propus . Simpla incapacitate de a nu
realiza un obiectiv propus nu constituie o lipsă de libertate . Am tot dreptul să mă
consider o victimă a constrângerii , a coerciţiei atunci când incapacitatea mea de a
obţine un lucru se datorează faptului că anumiţi oameni au făcut acele intervenţii,
ingerinţe încât să nu-mi pot realiza scopurile sau interesele propuse .
De exemplu, dacă starea de sărăcie economico-materială a unui individ se
datorează lenei, aceasta nu rezultă dintr-o constrângere, dar dacă această stare se

13
datorează corupţiei, ilegalităţii perpetuate în stat, atunci omul ca individ este aservit,
oprimat, deci constrâns .
În acest sens J.J.Rousseau afirma că : “ Nu natura lucrurilor ne scoate din minţi, ci
răutatea oamenilor “ . Dacă ne referim la constrângere ca opusul libertăţii, atunci
Helvetius exprima foarte clar acest lucru atunci când afirma că : “ Omul liber este acela
care nu este în lanţuri, nici încarcerat, nici terorizat ca sclav de teama pedepselor şi nu
este vorba de lipsa libertăţii dacă nu putem zbura ca un vultur sau înota ca o balenă “.
Criteriul constrângerii, coerciţiei sau al opresiunii este dat de rolul oamenilor, al
legilor nedrepte, al abuzurilor individuale, de grup, sau al guvernanţilor, de acţiunile
acestora pentru zădărnicirea realizării intereselor şi scopurilor proprii ale unui om la un
moment dat .
Atunci, a fi liber înseamnă a fi scutit de asemenea constrângeri, de abuzuri, de
imixţiuni exterioare în acţiunile proprii unui individ . Cu cât aria de asemenea fapte este
mai mică cu atât libertatea individuală este mai mare .
J.St.Mill credea cu fermitate în libertatea individuală atunci când afirma, că este
absolut legitimă limitarea strictă a dreptului de constrângere, pentru ca oamenii să
beneficieze de un spaţiu minim de existenţă în care oricare ingerinţă să fie interzisă, de
un spaţiu personal, inviolabil .
În ceea ce priveşte raportul dintre determinism şi constrângere, dintre acesta şi
libertatea omului vom încerca a expune două dintre poziţiile opuse ale unor gânditori
asupra acestei probleme, Fr. Hayek şi I. Berlin ( ambii gânditori contemporani asupra
problemei libertăţii ).
În timp ce I. Berlin pleacă de la premisa că este o contradicţie între determinism şi
libertate, între a afirma că toate evenimentele sunt determinate în esenţa lor de alte
evenimente pe deoparte, iar pe de altă parte că oamenii sunt liberi să aleagă cum să
acţioneze şi să gândească, Fr. Hayek susţine că nu există nici o contradicţie între
determinismul susţinut de ştiinţe şi libertatea omului .

14
 Constrângerile sub formă de ingerinţe, abuzuri, opresiuni, servituţi nu vin dinspre
determinism asupra omului, ci din alte zone ale existenţei, mai ales de natură social-
politică .
J.J.Mill, apărător constant al libertăţii individuale cât mai largi, considera că
reducerea la tăcere, discriminarea, persecuţia pe bază de prejudecăţi sau de mediocritate,
înseamnă în realitate privarea oamenilor de cele mai elementare şi fireşti drepturi, şi
această situaţie îi provoca starea de protest faţă de asemenea forme concrete ale
constrângerii, coerciţiei .
Dacă raportul obligatoriu dintre nevoia omului de libertate individuală şi traiul său
în comunitatea socială nu ar exista, atunci problema constrângerilor, a coerciţiilor ar
dispărea şi ea . O societate cu adevărat umană este aceea în care individul are dreptul
imprescriptibil la respectul vieţii sale private şi pe acela de a lupta pentru acest drept,
dacă nu îl are .
În raport cu acest drept orice formă de despotism, chiar şi aceea sub forma unei
democraţii bazate pe dominaţia unei majorităţi needucate, îi apărea ca fiind total
neavenită , lui J.St.Mill .
Intoleranţa şi opresiunea, mult mai larg răspândite în istoria umană decât
libertatea cu toate formele sale individuale şi civile, au reprezentat întotdeauna forme de
manifestare a constrângerii şi coerciţiei, opuse libertăţii . Dar cum am precizat deja, nu
orice formă de exprimare a constrângerii reprezintă în mod obligatoriu opusul libertăţii,
obstacol în calea realizării sale .
Constrângerile exprimate de existenţa determinismului , mai ales de cel formulat
de ştiinţă nu înseamnă nicidecum ingerinţe, abuzuri, opresiuni, reprimări, servituţi,
ilegalităţi, nedreptăţi etc.
În raport cu aceste constrângeri conţinute de fenomenul complex al
determinismului macro şi microcosmic, natural sau social, descoperit de om prin
cunoaşterea ştiinţifică a mediului său de viaţă, libertatea se manifestă nu prin opoziţie, ci
prin concordanţă cu ele, sau oricum prin a ţine seamă de ele .

15
 Omul nu este deloc liber atunci când nu cunoaşte, sau când cunoaşte, dar sfidează
legile naturii şi pe cele drepte, ale statului în care trăieşte .
În acest context libertate rezultă din convieţuirea omului cu omul în acord cu
aceste legi, din respectul acestora . Despre acest acord dintre libertatea individului şi
acest fel de determinism ştiinţific vorbeşte Fr. Hayek în lucrarea sa “ Constituţia
libertăţii “.
Între libertatea individului şi un asemenea determinism nu există contradicţie . Nu
devenim liberi în planul vieţii individuale sfidând determinismul natural şi social , ci
respectându-l , ţinând seamă de el în acţiunile, scopurile şi interesele noastre .
A fi liber nu înseamnă a nu respecta determinismul ştiinţific, ci a fi reuşit să ieşi
din servitute, care este cel mai fidel mod de concretizare a coerciţiei opuse libertăţii .
Ieşit din servitute, adică liber înseamnă a fi un membru cu statut juridic bine
precizat într-un stat, care să te protejeze prin legile sale .
A fi liber înseamnă a avea o imunitate asigurată faţă de o arestare arbitrară, de a
avea dreptul să munceşti unde doreşti, de a avea dreptul să te mişti potrivit voinţei
proprii .
Aceste drepturi te feresc de acele constrângeri opuse libertăţii. Un sclav, spune
Hayek nu este mai puţin aservit dacă are doar libertate morală, interioară sau politică .
El poate avea dreptul de a vota, dar asta nu înseamnă că este mai puţin sclav, că este
liber .
Un om este liber dacă are drepturile exprimate mai sus, oriunde s-ar afla el în
lume, acestea formează libertatea autentică a cetăţeanului trăitor într-un stat, susţine
F. A. von Hayek .
Aceste drepturi, observăm că sunt de natură juridică, iar autorul citat, susţine că
libertatea nu e niciodată o stare naturală, înnăscută a omului, ci numai una dobândită de
om în societate, deci condiţionată de esenţa şi structura politico-economică a statului şi
de legile sale .

16
 Coerciţia opusă libertăţii constă în controlul mediului sau al circumstanţelor unui
individ de către altcineva, atunci când un individ este forţat să acţioneze nu pe baza unui
plan propriu, ci prin a servi interesele altcuiva .
Coerciţia este un rău atunci când elimină individul ca persoană care gândeşte,
acţionează şi valorizează, făcând din el un simplu instrument de realizare a scopurilor
altcuiva .Coerciţia nu poate însă să fie eliminată din viaţa omului. Societatea liberă este
aceea care a acordat monopolul coerciţiei statului, şi i-a limitat-o prin legi .
Într-o asemenea situaţie, coerciţia este redusă la minimum şi făcută cât mai
inofensivă, restrânsă şi exprimată prin câteva reguli generale, cunoscute, astfel încât
individul să nu fie supus ei decât atunci când pune în pericol existenţa sau libertatea
altuia .
Coerciţia în conformitate cu reguli cunoscute devine un instrument ce-i ajută pe
oameni să-şi fixeze şi realizeze propriile planuri şi scopuri fără a leza existenţa şi
libertatea celorlalţi .
Coerciţia are un dublu sens :
a) a fi constrâns de circumstanţe să faci un lucru;
b) a fi supus unui agent uman .
Doar în situaţia ( b) coerciţia este opusă libertăţii, numai în această situaţie a fi
liber înseamnă lipsa coerciţiei . În situaţia (a) este vorba de determinism, care nu este în
concepţia lui Hayek opusul libertăţii .
Nu toate influenţele sau acţiunile altora asupra individului îl privează de libertate,
chiar dacă sunt coercitive, ci numai acelea care sunt o ameninţare cu promovarea unui
rău prin care să determine un comportament silit individului .
Puterea care întotdeauna este coercitivă sub toate formele ei de manifestare nu e
rea în sine, rea este puterea de coerciţie care forţează pe alţii să acţioneze în afara
scopurilor lor fireşti, prin ameninţare sau şantaj .
Coerciţia devine violenţă atunci când cuprinde ameninţări şi supuneri silite,
abuzuri asupra oamenilor, în afara voinţei lor .

17
 Opresiunea de orice fel, în familie, în societate, la locul de muncă, în profesie etc.
este o formă concretă de coerciţie, opusă libertăţii autentice a individului .
În societate trebuie mereu limitată puterea statului pentru ca ea să nu devină
coercitivă. Într-o societate concurenţială, prosperă economic, o serie de coerciţii îşi
diminuează puterea sau chiar pot dispărea .
Într-un stat în care guvernul este unicul proprietar al tuturor instrumentelor de
producţie există puteri nelimitate de coerciţie asupra cetăţenilor . Aici libertatea
individuală este grav afectată .
Unui popor lipsit de dreptul proprietăţii private şi de instituţiile de a-l proteja îi
lipseşte libertatea , spune F. A. von Hayek .
Adevărata coerciţie, opusă libertăţii este atunci când eşti supus prin forţă să faci
ceva pentru a sluji interesele altcuiva sau când statul te ameninţă cu pedepse şi forţă
pentru a-i respecta comenzile .
Există mai multe grade de coerciţie, de la dominaţia stăpânului asupra sclavului
până la ameninţarea cu facerea unui rău . Într-o anumită măsură, spune Hayek toate
relaţiile strânse dintre oameni oferă oportunităţi pentru coerciţia opusă libertăţii, şi mai
ales relaţiile cu un grad mare de intimitate .
În aceste cazuri crede Hayek nicăieri în lume, statul nu poate face prea multe
lucruri pentru înlăturarea coerciţiei, pentru că aceste relaţii sunt voluntare , deliberate .

18
 DESPRE LIBERTATE LA GRECII ANTICI

În multe dintre aprecierile şi accepţiunile pe care noi le conferim astăzi libertăţii

se regăsesc idei ale antichităţii greceşti şi romane, care au rămas valabile şi în condiţiile
lumii contemporane .
Marii gânditori ai antichităţii greceşti ( Socrate, Platon, Aristotel ) mai târziu
Epictet, dar şi cei romani precum Marcus Aurelius, Cicero, au dezvoltat o serie de
puncte de vedere cu privire la libertate.
Grecii au acordat o atenţie deosebită libertăţii sociale, şi în special celei politice,
de care trebuie să beneficieze cetăţenii în cadrul statului ( cetate = polis ) în care trăiesc .
Libertatea individuală a reprezentat pentru ei o problemă mai puţin interesantă,
sau una secundară .
Aristotel ( 384 – 322 î.e.n. ) în lucrarea sa “ Politica “ precizează că omul însuşi în
esenţa sa este o fiinţă socială, trăitoare în stat ( polis ), este după expresia sa “ zoon
politikon “, adică un animal social-politic, care trebuie să participe în primul rând la
treburile statului şi să se supună legilor sale .
Politica este esenţială , deoarece ea îi oferă cetăţeanului posibilitatea de a se
civiliza, de a-şi modera moravurile prin instituţii, prin cultură .
Statul este forma cea mai elaborată a societăţii , şi numai el are drept finalitate
realizarea unei vieţi depline şi fericite a oamenilor liberi. Omul nu poate singur să-şi
asume sau să-şi realizeze dorinţele, aspiraţiile, într-un mod satisfăcător şi nici să atingă
perfecţiunea la care numai statul poate să ajungă.
Individul nu poate trăi în afara statului şi el are valoare doar ca membru al
statului, nu prin sine însuşi .
Apariţia statului reprezintă punctul culminant al unui proces natural, deoarece
omul este de la natură un “ animal politic “ a cărui viaţă se desfăşoară numai în stat, în

19
comunitatea politico-socială. De aceea statul este o comunitate perfectă pentru om şi în
consecinţă, nu putem prospera şi avea o viaţă bună decât ca cetăţeni ai unui stat .
Aristotel s-a preocupat în mod esenţial şi de problema cetăţeniei, adică a
oamenilor liberi într-un stat . Cetăţean nu era orice membru al cetăţii , al polisului .
Trebuie de asemenea precizat, că statele în acea perioadă nu se comparau cu cele de
astăzi ca număr de membri. În acele vremuri oraşele-state, precum Atena sau Sparta
aveau un număr restrâns de membrii ( câteva mii sau zeci de mii de locuitori).
Cetăţean în Grecia antică este numai cineva care este eligibil în funcţii politice, şi
numai el are anumite drepturi şi libertăţi, în speţă politice, în stat .
Sclavii, străinii, prizonierii de război, rezidenţii, femeile nu aveau dreptul de a fi
aleşi în funcţii politice . Dreptul de a fi educaţi se acordă tuturor acestor oameni dar nu şi
dreptul de a alege sau de a fi aleşi în funcţii sau consilii de stat .
Cetăţenii în Grecia antică se identificau cu oamenii liberi . Societatea este ferm
împărţită în oameni liberi ( cetăţenii ) şi oameni neliberi, în două categorii şi anume , cei
care comandă, oamenii liberi şi cei care se supun, sclavii . Această diviziune este
considerată naturală şi nu socială, adică unii oameni au rolul şi statutul de conducători,
iar alţii de conduşi, şi diferenţele dintre aceste două categorii de oameni nu au nimic
nelegitim în ele .
Adevăratul cetăţean ,om liber, trebuie să participe la activitatea politică a statului ,
ceea ce cere timp şi educaţie, întrucât această participare nu se face fără un temei
educaţional şi nici la întâmplare .
Cetăţeanul însuşi trebuie să ştie şi când şi cum să se supună legilor statului , şi când şi
cum să comande şi să ia decizii majore cu privire la evoluţia problemelor statului său .
Cetăţenii lui Aristotel sunt oameni liberi , dar libertatea lor nu este totuna cu “ a
face ce vrei “ . Pentru un astfel de ideal, de libertate individuală Aristotel nu manifestă
nici un fel de simpatie . În viziunea sa libertatea este pur şi simplu opusul sclaviei , adică
cetăţenii nu sunt sclavi , nu sunt proprietatea cuiva , nici măcar a statului, deci sunt liberi
. Pe acest temei B. Constant ( 1767 – 1830 ) , liberal elveţian şi gânditor profund

20
asupra problemei libertăţii, face observaţia conform căreia anticii înţelegeau libertatea
exclusiv în termeni de cetăţenie, de libertate politică pe care o identificau cu dreptul de a
participa la adunările politice din agora , unde erau dezbătute şi adoptate deciziile
publice şi legile statului .
Benjamin Constant observă că un astfel de drept nu garanta nici unul dintre
drepturile individuale ( private ) pe care gânditorii moderni le asociază ideii de libertate .
Pentru antici singura viaţă demnă de a fi trăită, şi liberă, era aceea de cetăţean al
unui stat anume . Oamenii fiind gândiţi în primul rând ca părţi ale statului, interesele
personale ale lor sunt subordonate celor generale sau binelui general al statului .
Aristotel consideră că cel mai bun stat este acela cu o formă de guvernământ
constituţională, în care toţi cetăţenii au acces cel puţin la unele funcţii, şi în virtutea
acestui fapt sunt pe rând , guvernanţi şi guvernaţi .
Deciziile colective într-un stat bazat pe lege, pe Constituţie, au şansa cea mai
mare să fie decizii eficiente, bune, şi oricum o decizie colectivă are mai mare
probabilitate de a fi bună decât una individuală .
Constituţia ( legea ) oferă cadrul politic şi juridic formal cel mai adecvat libertăţii
politice a cetăţeanului, în care să se realizeze scopul cel mai important al statului, şi
anume bunăstarea generală a tuturor cetăţenilor statului respectiv .
Guvernanţii aleşi de cetăţeni prin vot liber au datoria să elaboreze legile care să
asigure o viaţă bună, tuturor membrilor statului . Într-un regim statal constituţional
predomină moderaţia, în care cetăţeanul găseşte un echilibru social corect între merit şi
libertate, între conducere şi supunere deliberată faţă de legile de drept, constituţionale
ale unui stat, ce-şi propune ca scop final binele general al tuturor cetăţenilor săi .
În mod concret libertatea în concepţia lor şi în practica vieţii sociale constă în
următoarele drepturi politico-sociale, generale ale tuturor cetăţenilor în mod egal :
a) dreptul de a delibera în piaţa publică ( agora ) asupra unor probleme legate de
suveranitatea statului ;
b) dreptul de a delibera asupra problemelor păcii şi ale războiului ;

21
 c) dreptul de a participa la încheierea unor tratate de pace, de cooperare, de
raporturi cu alte state ;
d) dreptul de a participa prin vot la alegerea guvernanţilor şi a legilor statului ;
e) dreptul de a decide, de a hotărî cu privire la anumite probleme speciale apărute
în viaţa cetăţii cum ar fi : condamnarea, acuzarea, judecarea sau achitarea unor
magistraţi sau cetăţeni ce au încălcat legile cetăţii ;
f) dreptul de a-i obliga pe guvernanţi şi magistraţi să apară în agora, în faţa
poporului pentru a-şi prezenta activitatea şi de a da seamă de modul cum au
acţionat în funcţiile lor de la nivelul puterii politice şi juridice, în vederea
apărării intereselor generale ale cetăţenilor ;
g) dreptul de a examina actele şi gestiunea magistraţilor şi de a-i înlătura dacă nu
au promovat în activitatea lor binele general al cetăţenilor .
Putem trage concluzia , măcar din această enumerare de drepturi pe care cetăţenii
greci le aveau
cu câteva secole înaintea erei noastre, că libertatea politică a cetăţeanului era destul de
bogată şi de concretă , şi că ea funcţiona în mod real, că grecul se bucura de aceasta .
Putem de asemenea, conclude că dacă această libertate politică funcţiona ca atare
pentru fiecare cetăţean în parte, atunci ceea ce numim astăzi participarea democratică a
omului ca individ la viaţa statului, a deciziilor sale, a felului în care guvernanţii şi
magistraţii îşi fac datoria faţă de cetăţeni, era la greci asigurată în planul realităţii
concrete politico-sociale .
Conştiinţa de om liber a grecului credem că avea destule temeiuri de a exista, iar
guvernanţii erau nu numai aleşi în mod democratic de către cetăţeni, dar şi controlaţi în
deciziile lor majore, macrosociale, economice, politice, militare , educaţionale etc.
De asemenea ne-am bucura dacă am putea constata că lucrurile în privinţa
libertăţii cetăţeneşti, politice a omului din România de astăzi ar funcţiona măcar la
parametrii de atunci, atinşi de grecii antici . Dar elementele pozitive, şi ferme ale acestui
fel de libertate prioritară la anticii greci, libertatea politico-socială nu ne împiedică să

22
precizăm şi limitele acestei concepţii nu numai pentru vremurile sociale contemporane,
dar şi pentru cele de atunci şi mai ales pentru cetăţenii de atunci .
Astfel individul suveran, liber în treburile publice, politice ale statului era
nesuveran şi neliber în relaţiile sale particulare, în viaţa privată, individuală .
Independent politic individul este dependent în planul vieţii individuale, a
modului cum îşi organizează existenţa în ce fel crede sau nu crede în Dumnezeu, în
modul de a-si educa copiii etc.
Acţiunile omului în viaţa sa privată sunt supuse unei supravegheri severe din
partea statului şi ele trebuie obligatoriu să corespundă modului de a fi concepute şi
organizate de către stat .
Individul nu are independenţă, libertate de decizie în privinţa opiniilor sale, a
convingerilor, a concepţiilor despre existenţă, sau a condiţiei religioase . Singurii zei în
care individul avea voie să creadă erau cei oficiali, ai statului respectiv . A-ţi alege un alt
cult religios , decât cel legal în stat era echivalent cu a comite o crimă, pentru care
individul era judecat în agora şi pedepsit cu moartea .
Un exemplu celebru este însuşi Socrate ( 469 – 399 î.e.n. ) care a fost condamnat la
moarte pentru că a promovat ideea că prima şi cea mai importantă virtute a unui tânăr , a
unui om , este ştiinţa ( cunoaşterea prin ştiinţă ) . De aici, statul atenian în care trăia
Socrate, a tras concluzia că el se face vinovat de refuzul de a-i recunoaşte pe zeii pe
care îi cinsteşte cetatea ( statul ) şi de introducerea altor zei ( în cazul său = ştiinţa
însăşi ) . Deci prin acest fel de educaţie în spiritul ştiinţei Socrate provoacă un al doilea
delict şi anume de corupere a tinerilor . Pentru aceste două delicte ( decizii libere ale lui
Socrate ) este condamnat de cetăţeni ( de stat ) la moarte .
Concetăţenii săi l-au condamnat la moarte printr-un tribunal popular (democratic)
într-o Atenă democratică mândră de propria-i toleranţă .
Platon , elevul lui Socrate, singurul care ne oferă în “ Dialogurile “ sale ideile
maestrului , ne spune că acesta considera viaţa politică a Atenei deficitară din mai multe
puncte de vedere .

23
 În primul rând pentru că activitatea politică de guvernare a unui stat necesită o
pregătire şi o cunoaştere adecvată pentru a fi eficientă şi echitabilă .
Apoi deciziile cele mai importante în stat se iau prin intermediul votului majoritar,
deşi cei mai mulţi oameni nu au nici timpul, nici pregătirea necesară spre a realiza
asemenea acte sociale majore .
Politicianul, spre deosebire de medic nu este ales prin prisma pregătirii sale
profesionale, ci prin priză la mulţime .
În dialogul lui Platon “ GORGIAS “ Socrate îi critică pe politicienii atenieni de a
nu se preocupa decât de fast şi prosperitatea lor şi nu de problemele reale ale
cetăţenilor . Asemenea atitudinii libere care erau proprii lui Socrate după spusele
elevului său celebru, Platon, nu erau tolerate în Grecia democratică, ci dimpotrivă, aspru
pedepsite .
Concluzia se impune de la sine, şi anume că libertatea socială, politică şi nu cea a
individului a fost prioritatea filosofiei politice a antichităţii . Concepţia despre libertate a
acestei perioade o putem sinteza în următoarele idei :
a) Statul este factorul fundamental în organizarea social-politică, şi chiar dacă
cetăţenii liberi participau la deciziile sale, ei erau obligaţi să se supună acestora
în totalitate .
Oricare individ care le nega, le sfida, sau le încălca din convingeri proprii ,
opuse celor ale statului, era exclus din stat prin pedeapsă.
Individul este supus statului şi dependent de el .
b) Relaţia stat-cetăţean este asimetrică – unul este stăpânul ( statul ) celălalt
supusul(cetăţeanul) .
c) Nesupunerea unui individ la o lege sau alta a statului este apreciată ca
provenind dintr-un spirit de nesupunere faţă de întreg sistemul de legi ale
statului .

24
 d) Individul ca persoană cu ideile, convingerile, opiniile, interesele şi aspiraţiile
sale nu reprezintă o prioritate pentru gândirea folosofico – politică a polisurilor
greceşti.
Individul trăieşte într-o republică , într-un stat democratic în care are libertate
politică, dar ca persoană privată este foarte limitat şi chiar aservit republicii, statului .
Supunerea totală a individului faţă de stat şi legile sale scoate libertatea
individuală din preocupările statului antic grec şi o sacrifică în favoarea libertăţii
cetăţeneşti, politice .
Având în vedere faptul că statele antice erau relativ mici şi că ele îşi asigurau
independenţa, suveranitatea şi deci existenţa, de regulă prin intermediul războiului fie de
apărare, fie de cucerire, problemele politico-organizatorice de guvernare ale statului
predominau faţă de cele private ale fiecărei persoane în parte.
Vom constata că în perioada modernă , statele vor fi preocupate în primul rând de
comerţ, de bunăstare, ceea ce va face din libertatea individuală, din individualismul
liberal o valoare fundamentală a statelor moderne.
Asupra modului de a înţelege libertatea în Atena antică şi Roma republicană se
exprimă şi Friedrich August von Hayek ( 1899 – 1992 ) în lucrarea “ Constituţia
libertăţii “ şi credem că punctul său de vedere este semnificativ . El este adeptul ideei că
o ordine socială liberală este aceea care reduce la minimum coerciţia şi constrângerile
faţă de cetăţenii săi, şi prin organizarea sa aduce foloase materiale acestora .
Asemenea regim social permite fiecărui cetăţean să-şi realizeze interesele
individuale şi preferinţele şi să evite constrângerile altora .
Dar dacă a fi liber înseamnă şi a fi scutit de violenţă şi constrângerea altora ,
atunci trebuie înţeles faptul că această libertate nu se poate realiza acolo unde nu este
lege. Dar scopul legii nu trebuie să fie acela de a aboli sau restrânge libertatea
individuală, ci acela de a o prezerva şi a o spori .
Unde nu este lege într-o comunitate umană , nu este nici libertate individuală sau
socială .

25
 De aici tragem concluzia că libertatea în nici o perioadă istorică nu a însemnat
permisiunea ca orice om să facă orice vrea, fără nici o condiţionare sau raportare la ceva
sau la cineva. Grecii antici au înţeles acest lucru şi Hayek crede că în antichitatea târzie,
şi la Atena şi la Roma, au apărut şi preocupări ale statului pentru libertatea individului ca
persoană .
Acest lucru , spune Hayek, în lucrarea citată mai sus, se vede din importanţa
acordată ideii de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legilor , independent de poziţia lor
socială, de guvernanţi sau de guvernaţi, conducători sau supuşi. Concepţia despre
libertate a grecilor şi romanilor antici s-ar traduce în epoca modernă, şi astăzi în cea
contemporană, prin idei ca :
- statul de drept;
- guvernarea statului realizată prin legi;
- domnia legilor şi nu a oamenilor în stat;
- egalitatea tuturor membrilor statului în faţa legii.
Toate aceste idei traduc şi exprimă libertatea ca atribut uman , social, sub
diferitele ei forme de manifestare , individuală sau socială.
Atena condusă de Pericle dispunea nu numai de libertatea politică ce se referea la
participarea cetăţenilor la guvernarea statului, deoarece legile erau aceleaşi, egale şi
pentru “ nobil şi pentru cel umil “. În acest fel crede Ernest Barker în lucrarea “ Teoria
politicii greceşti “ că i se oferea cetăţeanului nu numai libertatea politică de a controla
politica publică, cât şi certitudinea de a fi guvernat în mod legal , în conformitate cu
reguli şi legi cunoscute .
Libertatea care constă în această certitudine a individului de a trăi în egalitate, dar
şi de a fi apărat şi protejat de legi egale pentru toţi, garantate de stat, este chiar mai
importantă decât libertatea politică şi acest fel de libertate este una individuală.
Nici un om nu-şi poate realiza viaţa sa privată în conformitate cu interesele şi
aspiraţiile sale într-un stat bazat pe corupţie, pe ilegalitate, într-un stat în care domnesc
oamenii şi nu legile .

26
 De la greci ne parvine termenul de isonomie care înseamnă egalitatea legilor
statului pentru toate felurile de persoane, precept fără de care nu poate fi vorba de
egalitate individuală nicăieri în lume şi în nici un timp istoric, antic, modern sau
contemporan .
Isonomia împiedică conducerea arbitrară , de către oameni ( guvernanţi, tirani ) a
societăţii .Democraţia crede Hayek este un termen referitor la libertate care presupune
pe cel de isonomie .Democraţia înseamnă, tot de la greci, cererea de participare egală a
cetăţenilor la guvernare .
Hayek , citându-l pe Aristotel spune că, la grecii antici contrar unor păreri ( v. B.
Constant ) libertatea individuală înseamnă tocmai faptul de a nu te afla la bunul plac al
altora, ci protejat de legi şi trăind nu sub domnia oamenilor, ci a legilor egale pentru
toţi . De aceea, felul grecilor antici de a concepe libertatea nu este contrar libertăţii
individuale, pe care aceştia o condiţionau de un climat social dominat de legi, şi nu de
voinţa arbitrară, de bunul plac al guvernanţilor, de corupţie, ei o condiţionau de
respectarea tuturor a legilor sub care trăiau.
Această supunere deliberată faţă de legi, spune Hayek nu este opusă accepţiunii
libertăţii individului, ca drept de a dispune şi de a-şi orândui viaţa după voinţa proprie,
pentru că nici un individ nu e liber într-o societate coruptă, unde legile nu se respectă , ci
se încalcă chiar de către guvernanţi care nu conduc după legi, ci după voinţa lor
interesată şi arbitrară .
Guvernanţii , spune Hayek , erau gândiţi la grecii antici ca păzitorii fermi şi ca
servitorii conştienţi ai legilor statului , dezbătute şi hotărâte de cetăţenii liberi în agora .
Într-un stat de drept nu trebuie să guverneze poporul, ci legea, dacă vrem ca
individul să beneficieze de libertate ca persoană . Când guvernarea nu stă în legi, atunci
omul nu este liber nici în plan individual , nici în plan social-politic , crede autorul citat,
Fr. Hayek , şi crede că uzul modern al libertăţii provine din ideea lui Aristotel şi anume
aceea că guvernarea într-un stat trebuie să stea sub legi şi nu sub voinţa oamenilor, fie ei
şi cei mai luminaţi guvernanţi .

27
 În Roma republicană , faimoasele “ Legi ale celor Douăsprezece Table “ , o
imitare deliberată a legilor lui Solon din Atena, constituie baza libertăţii şi astăzi .
Conform acestui cod juridic, prima lege constă în faptul că într-o republică ( în
cazul nostru Roma ) nici un privilegiu nu va fi promulgat în favoarea unei persoane
particulare , oricine ar fi ea, şi în detrimentul altor persoane, contrar legii comune pentru
toţi cetăţenii indiferent de rangul lor . Asemenea lege constituie , arată Hayek, baza
sistemului de drept privat , fundament al libertăţii individuale .
Cicero Marcus Tullius ( 106 –43 î.e.n. ), gânditor şi orator roman a transmis
concepţia Romei republicane cu privire la statutul libertăţii în statul de drept sub forma
principiului conform căruia respectăm legea pentru a fi liberi, sau că judecătorul trebuie
să fie doar gura prin care vorbeşte legea .
Hayek crede că este şi meritul gânditorilor antici care ne-au transmis ideea că
între lege şi libertate nu există nici un conflict .
Libertatea depinde de atributele legii, generalitatea şi certitudinea sa depinde şi de
limitele impuse de lege puterii discreţionare a autorităţilor politice ale statului .
La Roma antică exista în plan real o deplină libertate pe plan economic a
individului, de unde şi prosperitatea statului din acea epocă . Acest mod de a gândi
libertatea individuală pusă sub protecţia legii, spune Fr. Hayek începe să se erodeze
începând cu secolul al II-lea e.n. în favoarea unor concepţii socializante, colectiviste
despre libertate, ceea ce a condus la un fenomen negativ cu privire la libertatea
individului şi anume acela de a scoate libertatea de sub incidenţa, dar şi de sub protecţia
legii statului .
Această perioadă nefavorabilă libertăţii individului protejat de legile statului va
dura în jur de 1000 de ani , până când libertatea individuală ca principiu de bază al
societăţii se va afirma din nou în Anglia, imediat după moartea reginei Elisabeta .
Când regele a intrat în conflict cu parlamentul pentru instituirea monopolului său
asupra industriei cărbunelui, englezii au înţeles că a avea controlul asupra producţiei
înseamnă crearea de privilegii .

28
 În consecinţă s-a precizat cu fermitate că dintre toate drepturile supuşilor statului,
regelui în cazul nostru , cel mai important este acela de a fi călăuziţi şi guvernaţi de
principiile dătătoare de siguranţă ale legilor şi nu de o formă de guvernare nesigură şi
arbitrară, chiar sub formă de monarhie .
Din această idee a decurs alta şi anume aceea a dreptului de a nu fi nici un om
supus nici unei pedepse care să aducă atingere vieţii şi bunurilor sale, decât acelea
adoptate prin consimţământul democratic în parlament .
În consecinţă parlamentul ca organ legislativ al statului , trebuie să lase toate
problemele de drept să fie măsurate cu “ linia aurită şi dreaptă “ a legii şi nu cu “coada
nesigură şi înşelătoare “ a puterii discreţionare a oamenilor, chiar dacă ei sunt regi .
Pentru a fi drepturi, libertăţi, trebuie ca legea să fie suverană în stat şi la fel, pentru regi sau
supuşi .

29
 LIBERTATEA MORALĂ ŞI LIBERTATEA
INTERIOARĂ

Omul este înzestrat cu raţiune şi voinţă , ceea ce-l face apt de a-şi propune
obiective , scopuri , finalităţi pe care să dorească să le realizeze . De asemenea , orice
om poate descoperi o serie de obstacole care să-l împiedice să facă acest lucru .
Legile naturii , cele sociale , ceilalţi oameni , accidentele , sunt tot atâtea
potenţiale oprelişti ce-l pot împiedica pe om să acţioneze ca o fiinţă liberă .
Omul poate afla dacă forţele ostile pot fi dominate de el sau înlăturate, pentru a
deveni liber, sau nu pot fi anihilate . Într-o asemenea situaţie el poate găsi soluţii
concrete în ambele cazuri .
În asemenea cazuri concepţia despre libertate decurge din concepţia filosofică
despre om ca un “ eu ”, ca o personalitate de sine stătătoare , care vrea să realizeze ceva
în viaţa sa , deci să fie liber .
Uneori , omul constată că există piedici în calea dorinţelor şi aspiraţiilor sale ce îl
pot opresa, strivi, îl pot împiedica în totalitate să-şi împlinească obiectivele fixate .
Într-o asemenea situaţie omul poate să renunţe la acele obiective pe care ştie
sigur, sau a aflat că nu şi le poate înfăptui . Omul îşi poate dori fericire, putere,
cunoaştere, dar poate constata că nu şi le poate transforma în realitate, şi atunci ca să
evite un sentiment de înfrângere, de eşec sau de irosire, decide să-şi fixeze scopuri pe
care ştie că le poate atinge, care-i sunt accesibile .
Totul se produce atunci printr-o manevră de retragere a omului în sine, în forul
său psihic interior, în graniţele eului său.

30
 Acel for interior este format din raţiunile, sentimentele , stările, convingerile
proprii, într-un cuvânt, sufletul propriu, interior . În acest loc unii oameni se simt bine,
siguri, neopresaţi de ceilalţi, sau cel mai bine, se simt pur şi simplu în siguranţă, protejaţi
de factorii opresivi din afara lor .
Omul represat de o serie de factori perturbatorii şi potrivnici din afara sa, se poate
replia în sinele său pentru a descoperi aici posibilităţi concrete de realizare a acelor
scopuri şi aspiraţii pentru care el însuşi are forţe interioare, proprii, pentru a le rezolva .
Se detaşează conştient de alţii, de ceilalţi, de factorii negativi şi opresivi din mediul său
natural, social de existenţă .
Eul său devine un loc de refugiu, dar un loc sigur , şi această situaţie nu este
echivalentă cu o renunţare la scopurile sale , ci cu o acordare a acestora la propriile
potenţe creative .
Această retragere în citadela interioară a eului nu este concepută ca o renunţare
totală la libertate individuală, ci ca o altă modalitate, mai lesne de realizat pentru ca
omul să acceadă totuşi la libertate .
În istoria dezvoltării societăţii, oamenii au gândit şi despre o asemenea libertate
care echivalează cu o retragere deliberată , conştientă în interiorul fiinţei psihice, pentru
a descoperi acolo forţe necesare realizării unor scopuri accesibile, realizabile .
Astfel filosofia antică, stoică, înţelepţii budişti, asceţii, anahoreţii, sihaştrii au
scăpat de o serie de factori negativi, de oprelişti exterioare eului, de jugul societăţii sau
al opiniei publice printr-un proces deliberat de transformare interioară, în urma căruia
s-au detaşat de valorile lumii exterioare, pe care au părăsit-o pentru a rămâne, izolaţi şi
independenţi, liberi în marginile ei şi invulnerabili la atacurile ei .
În plan macrosocial toate formele de izolaţionism politic, de autorhie economică,
de autonomie, ( v. Cuba sau România din perioada de dinainte de 1989 ) nu sunt străine
de această atitudine de independenţă forţată .
Profesorul de filosofie politică I. Berlin , preciza că această repliere a omului fie
în interiorul său, fie al unei secte, al unei economii planificate, a unui teritoriu rupt de

31
lume, pe motiv că aici forţele exterioare nu mai au nici un efect, rezultă din nevoia de
securitate a omului, fie ca individ, fie ca fiinţă socială trăitoare în comunitate .
În istoria filosofiei doi mari gânditori, unul anticul Epictet, sclav şi filosof , în
modernitate I. Kant ( 1724 – 1804 ) filosof german au gândit ca sfântul Ambrozie, care
susţinea că “un înţelept, chiar sclav, este liber, iar un rege fiind prost, rămâne tot sclav“ ,
adică neliber . Înţelepciunea este aici echivalentă cu libertatea .
În asemenea concepţii filosofice indivizii sunt liberi nu pentru că îşi suprimă
dorinţele, ci pentru că rezistă la ele, nu se lasă dominaţi de ele . Immanuel Kant a fost
unul dintre filosofii care au susţinut această accepţiune a libertăţii individuale, ca forţă a
eului de a se opune unor aspiraţii , tentaţii, dorinţe care nu au un conţinut moral pozitiv .
Individul dominându-şi dorinţele devine liber în raport cu cel care se lasă dominat
de ele .Sun liber în măsura în care persoana mea nu este aservită de nimic ce ţine de
forţe pe care nu le pot controla şi sunt liber şi atunci când rezist la dorinţe irealizabile .
Aceste două accepţiuni ale libertăţii, interioare şi morale au jucat, spune I. Berlin în
lucrarea “ Patru eseuri asupra libertăţii “ un rol esenţial atât în politică cât şi în etică în
lumea contemporană, şi în modul nostru de a concepe libertatea .
Asemenea puncte de vedere asupra libertăţii, cu toate limitele lor, constituie un
punct câştigat de om împotriva servituţii, manipulării prin populism, prin “ binele “
general, sau prin despotism bine intenţionat , care consideră că ştie mai bine ce este bine
pentru individ, decât individul însuşi .
La adăpostul încălcării acestor accepţiuni ale libertăţii individuale s-au dezvoltat
în istoria umană forme subtile sau unele groteşti de aservire a individului şi de privare a
sa de libertate în numele unor forţe exterioare individului “ bine intenţionate “ .
I.Kant exprimă acest lucru într-o idee ce-i aparţine şi anume că : “ Nimeni nu mă
poate sili să fiu fericit în felul său “ .
Primii filosofi utilitarişti, Helvetius şi Bentham, sau alţii ca liderul bolşevic N.
Buharin susţineau că nu trebuie să ne opunem tendinţei oamenilor de a fi sclavii
propriilor lor pasiuni, dorinţe, ci, dimpotrivă, să ne servim de acest fapt, pentru a-i

32
guverna , manipula ca pe nişte fiinţe fără individualitate şi personalitate proprie, fără
voinţă proprie, tocmai pentru a le vrea binele pe care ei singuri nu sunt în stare să-l afle .
În realitate, asemenea concepţii au condus la societăţi în care oamenii sunt
aserviţi, manipulaţi şi nu conduşi, în care esenţa umană este negată, tocmai pentru că
oamenii sunt trataţi ca mijloace pentru realizarea scopurilor impuse lor, sunt degradaţi şi
nu liberi, nu sunt gândiţi ca voinţe autonome cu scopuri proprii, ci incapabili de a-şi fixa
acele scopuri care să le procure un bine propriu .
I.Kant a atras atenţia asupra libertăţii morale sub forma ideei că omul nu trebuie
folosit niciodată ca mijloc, ci el este întotdeauna, sau ar trebui să fie scopul fundamental
şi al acţiunii sociale şi al celei individuale .
Individul este valoarea fundamentală a societăţii , voinţa lui autonomă şi acţiunea
sa liberă. Oamenii spune Kant trebuie să fie scopuri în sine şi nu mijloace, pentru ca
libertatea morală să existe .
Toate formele de ingerinţă, de amestec şi intervenţie în viaţa oamenilor,
încercarea de a-i modela împotriva voinţei lor, după un tipar colectiv impus, de a le
controla gândirea, sensibilitatea, voinţa, de a-i îndoctrina , nu sunt prin urmare decât o
negare a libertăţii individuale în numele asigurării securităţii şi binelui general .
Nazismul, stalinismul, comunismul ca regimuri politice totalitare îi asigurau pe
oameni că le apără drepturile şi interesele generale, că le asigură securitatea şi
prosperitatea, sacrificându-le în mod samavolnic libertatea individuală, natura interioară
a eului, şi dreptul de a decide şi alege în funcţie de voinţa proprie .
În favoarea libertăţii morale, interioare, politice doi din marii şi prestigioşii
gânditori moderni J.J.Rousseau ( 1712 – 1778 ) şi I.Kant ( 1724 – 1804 ) au elaborat
concepţii filosofice care constituie esenţa liberalismului modern, a umanismului liberal,
moral şi politic, a individualismului liberal democratic, capitalist .
Filosofia lui Kant şi a stoicilor antici promovează ideea că există în om , o
adevărată fortăreaţă interioară a spiritului său, care îl face pe acesta să poată rezista
îndoctrinării sau servituţii faţă de forţe exterioare eului individualizat .

33
 La I. Kant forţa lui Dumnezeu asupra omului este înlocuită cu idealul unei
existenţe raţionale, individuale care-l face pe om să poată fi condus numai de raţiunea,
de voinţa sa, fără a depinde de ceva iraţional sau de factori perturbatori din exterior .
Autonomia voinţei este suverană în concepţia lui I.Kant despre libertatea umană
morală, care înseamnă a acţiona liber, independent de factori exteriori voinţei, şi nu de a
fi acţionat de aceştia împotriva voinţei proprii . A mă elibera de pasiuni ca : ura,
dragostea, conformismul, teamă înseamnă a mă elibera de un fel de despotism, aservire,
de ceva ce îmi scapă de sub controlul propriei raţiuni, şi a fi dominat de iraţional .
Consecinţele actelor noastre nu sunt fără importanţă atunci când ele nu stau sub
controlul raţiunii noastre, dar ele pot fi nocive şi pentru noi şi pentru ceilalţi .
Gânditorul solitudinii interioare şi al libertăţii morale desfide lumea exterioară cu
dependenţele la care ea ne obligă şi ne învaţă emanciparea de ele şi de lucruri, prin a trăi
în eul nostru interior, autonom şi liber .
În acest “ exil interior “ pe care eu însumi mi l-am provocat acced la o libertate
deosebit de reală şi de valoroasă, aceea a eului meu , a voinţei mele . Am putea spune că
o asemenea concepţie filosofică participă şi ea la tradiţia individualismului liberal,
specific întregii societăţi capitaliste moderne şi contemporane bazate pe iniţiativă,
competiţie şi creativitatea individului, ca agent esenţial social .
De asemenea trebuie să precizăm că înţeleptul se retrage în citadela interioară a
eului său, de regulă atunci când lumea exterioară este nedreaptă, neinteresantă, despotică
. În acest context spune J.J.Rousseau “ este cu adevărat liber, cel care doreşte ceea
ce poate realiza şi realizează ceea ce doreşte “. Într-o lume în care individul caută
libertatea, dreptatea, fericirea, bunăstarea, protecţia şi nu şi le poate afirma, sau căile sale
de acţiune în vederea obţinerii lor îi sunt obstrucţionate, atunci apare tentaţia de a se
retrage în eul său interior .Un exemplu istoric ni-l oferă Grecia antică a stoicilor, în care
democraţiile polisurilor decad în faţa despotismului macedonean centralizat, impus mai
ales de cuceririle lui Alexandru Macedon .

34
 La fel la Roma după înfrângerea republicii . În asemenea momente pot apărea
filosofii ce propun oamenilor recluziunea în interiorul vieţii eului . Astfel de condiţii
social – politice, economice şi culturale pot genera sisteme filosofice care susţin că
pentru a fi liber trebuie să înţelegi şi să accepţi deliberat necesitatea, să devii înţelept
prin a învăţa să nu doreşti ceea ce nu poţi avea , sau să rezişti unei dorinţe printr-un
efort raţional de autocontrol, de autocenzură moral – volitivă .
I.Berlin crede că o asemenea filosofie nu este una a libertăţii reale a eului, ci una a
resemnării, acceptării unei libertăţi iluzorii, sau a unei libertăţi impuse de împrejurările
nefavorabile ale vieţii sociale în care individul trăieşte .
De exemplu, ascetismul drastic al înţelepţilor orientali, a fost sigur, crede filosoful
politic citat, o reacţie la despotismul marilor autocraţii şi s-a dezvoltat, mai ales în
perioadele în care indivizii puteau fi puşi în situaţia de a fi oprimaţi, umiliţi, trataţi cu
cruzime, sau cu total dezinteres, de cei ce aveau puterea . De multe ori în asemenea
autocraţii, individul în sine nu avea nici o valoare, el putând fi oricând anihilat, dacă
interesele de stat o cereau .
În asemenea condiţii oprimante, omul a descoperit soluţia libertăţii ca retragere în
sine, ca ponderare raţională a scopurilor sale, sau ca renunţare la acelea pe care oricum
nu şi le putea realiza datorită factorilor sociali nefavorabili, exteriori .
Libertatea, eliberarea individului trăitor într-un mediu neliberal, nedemocratic,
autoritar, despotic, constă în apelul la raţiune, în limitarea dorinţelor, în autocunoaştere,
în retragerea în sine, pentru a găsi forţe necesare existenţei şi în condiţii sociale
neprielnice .
Libertatea interioară şi cea morală, a omului care-şi păstrează bunătatea,
loialitatea, generozitatea şi în condiţii sociale negative, este una în antiteză cu libertatea
politică, extrovertită, socială .
I.Berlin consideră că negarea ascetică, deliberată a unor obiective şi scopuri
umane care sunt defavorizate de mediul ambiant al individului poate fi un exemplu de

35
forţă morală, de integritate, dar e greu de înţeles ca o formă concretă de existenţă a
libertăţii .
Dacă ducem acest raţionament stoic despre libertatea eului introvertit, înţelept,
până la capăt, pot ajunge, spune I.Berlin , la ideea că sinuciderea mă eliberează total de
orice ingerinţă şi de orice factor exterior neprielnic libertăţii eului . Sinuciderea ar putea
căpăta accepţiunea de libertate interioară totală, în care individul s-a eliberat de toţi
factorii exteriori opresanţi, coercitivi, constrângători, potrivnici voinţei autonome a
individului .
Sau, aşa cum susţinea A. Schopenhauer eliberarea totală şi-o află individul uman
doar prin moarte .
Anglia sau Statele Unite nu au adoptat niciodată o asemenea filosofie a libertăţii,
dimpotrivă, ele au adoptat o filosofie a libertăţii individuale sub formă de acţiune
economică, politică, administrativă, financiară concretă, pragmatică, fiindu-le străină
concepţia despre o libertate interioară sau expres morală .
Renunţarea eului la luptă cu obstacolele exterioare, cu condiţiile oprimante şi
retragerea în sine, resemnarea, înţelepciunea nu constituie pentru ele vreo formă de
libertate, şi cu atât mai puţin acţiuni ce ar spori, extinde libertatea individuală .
Filosoful german I.Kant este adept al ideei că în esenţa sa omul este o fiinţă
raţională, morală, adică o fiinţă capabilă să-şi prescrie norme, reguli, legi care să
reglementeze relaţiile omului cu sine, cu alţii, cu societatea . Aceste norme şi reguli
formează legea morală pe care individul raţional şi-o poate impune sieşi devenind astfel
una cu voinţa autonomă, independentă în raport cu factorii exteriori coercitivi,
constrângători .
Libertatea morală este proprie omului ca fiinţă raţională sub aspect practic, adică
în comportamentul său faţă de sine şi faţă de alţii .
Dacă de legile naturii omul nu se poate elibera , emancipa, pentru că ele nu depind
de el, de raţiunea sau voinţa sa , pe cele morale le elaborează chiar el, ele sunt creaţia

36
însăşi a omului, şi le poate însuşi prin educaţie şi prin efort propriu de înţelegere şi le
poate aplica în viaţa sa ca fiind ale sale .
Kant ne spune că în planul vieţii morale, omul îşi află “ adevărata libertate “
pentru că în acest plan el este legislatorul, creatorul şi impunătorul legii morale, şi
dependenţa sa de această lege este dependenţa faţă de sine, de propria-i creaţie a voinţei
sale autonome .
Ca fiinţă morală individul îşi impune sieşi reguli şi legi create de propria lui
raţiune şi care sunt în conformitate cu voinţa sa autonomă, tocmai de aceea în postura de
fiinţă morală omul este liber ca individ .
Departe de a fi incompatibilă cu autoritatea, libertatea morală devine practic
identică cu ea , şi în ea individul îşi exprimă propria sa autoritate faţă de sine însuşi . Nu
mă obligă cineva din exterior, ci mă oblig eu din interior, să respect legea morală în
conduita mea practică .
A fi liber în concepţia lui I.Kant înseamnă a te supune deliberat, ca fiinţă
autonomă, legii morale a datoriei, pe care tu, omul , ai creat-o pentru a-ţi reglementa
propria conduită faţă de tine şi de ceilalţi .
A fi liber moral înseamnă, după I.Kant a te comporta astfel din proprie voinţă
încât să nu-i tratezi pe ceilalţi oameni, şi nici pe tine ca mijloc pentru realizarea vreunui
scop, ci numai ca pe un scop în sine .
Toate actele omului trebuie să-l slujească pe omul însuşi ca scopul suprem,
veritabil al întregului comportament al acestuia . Dacă toţi oamenii se manifestă liber
după această lege, atunci vom trăi într-o societate favorabilă libertăţii , în care nu vom fi
niciodată reprimaţi, umiliţi, nesocotiţi sau chiar anihilaţi, distruşi .
O astfel de libertate morală ce-i obligă pe indivizi să se comporte conform
raţionalităţii şi nu iraţionalităţii, conform voinţei lor autonome, şi nu opresate este o
condiţie fără de care libertatea umană socială nu poate exista şi funcţiona .
Considerăm că deşi aceste accepţiuni folosofice ale libertăţii, una ca retragere,
introversiune a individului în eul său, iar cealaltă ca o conduită morală autoimpusă din

37
interiorul eului şi nu impusă din afara lui , nu sunt neaparat nişte veritabile expresii ale
libertăţii în planul practic, pragmatic al vieţii, ele sunt demne de luat în seamă pentru
subtilitatea şi pentru semnificaţia lor protectoare asupra omului .
Dacă omul trăieşte de atâtea ori sub incidenţa necesităţilor diverse, a mediului
social, nu de puţine ori fie dominat de nedreptate, de opresiuni, de prejudecăţi, de
influenţe negative, de ingerinţe abuzive, de ilegalităţi şi inechităţi , atunci recluziunea,
introvertirea în sine pot lua forma unei minime, dar benefice libertăţi .
Înţelepciunea autentică, deşi nu este o valoare umanistă identică cu libertatea şi
nici nu este mereu indispensabilă acesteia, poate fi gândită absolut întotdeauna ca
pozitivă pentru libertate .
O libertate individuală mereu străină înţelepciunii, măsurii în comportament, în
judecarea lucrurilor şi a oamenilor, bunei cuviinţe , acceptării deliberate a unor reguli de
conduită, precizării unor scopuri realiste este libertinaj, este sfidare a unei ordini
specifice unui mod uman , raţional , moral de a fi .
Înţelepciunea , echlibrul interior , stabilitatea psihică, măsura sunt benefice unei
libertăţi individuale constructive şi aducătoare de satisfacţii majore pentru indivizi şi
pentru societatea ce-i cuprinde pe acei indivizi .
De asemenea o libertate individuală în afara unei morale a binelui, a unei legi a
datoriei asumate conştient, de a te comporta în virtutea unor reguli morale bazate pe
respectul de sine, dar şi de altul, poate foarte lesne degenera într-un comportament
abuziv, dominator, necontrolat, distructiv chiar .
Libertatea individuală nu suferă nici o afecţiune dinspre înţelepciune, măsură,
autocontrol de sine, raţionalitate, voinţă autonomă exprimată sub auspiciile legii morale
a datoriei ce face din om valoarea supremă a vieţii .
Credem că o libertate a individului în afara acestor exigenţe este nocivă,
generatoare de anarhie, dezordine şi corupţie socială .

38
 CONCEPŢIA LUI J.J. ROUSSEAU DESPRE LIBERTATE

Jean – Jacque Rousseau (1712 – 1778), gânditor francez cu o activitate deosebită

în domeniul filosofiei politice, cu o viaţă personală destul de variată şi complexă, şi cu o
arie largă de preocupări intelectuale: eseist, filosof, romancier, critic muzical.
La Paris este un apropiat al lui D. Diderot.
S-a născut la Geneva, dar a trăit în Franţa şi are o operă socilă deosebit de
valoroasă . Principalele sale scrieri sunt:
- Discurs asupra ştiinţelor şi artelor – 1750;
- Discurs despre originea şi fundamentele inegalităţii dintre oameni – 1755;
- Emile – 1762;
- Contractul social – 1762;
- Confesiuni – 1764-1770;
- Dialogurile – 1772-1776;
- Visările unui hoinar singuratic – 1776-1778.
Datorită vieţii sale tumultoase, de pelerin, a cunoscut ţări diferite, categorii sociale
variate, moduri de viaţă diferite, ceea ce i-a permis să elaboreze un sistem de gândire
politico-filosofică ce a marcat o cotitură în istoria gândirii sociale europene. Astfel, a
precizat una din conotaţiile permanente ale libertăţii şi una din limitele acesteia, datorate
simplului fapt că omul trăieşte mereu într-o comunitate socială, fiind obligat să ţină
seama nu numai de existenţa celorlalţi oameni, ci şi de o serie de principii, reguli şi legi
necesare pentru reglementarea vieţii sociale, comune tuturor cetăţenilor.
39
 Pentru J.J. Rousseau liber este acel om ce se supune numai legilor. Unde nu există
legi de drept, într-un stat, acolo nu există libertatea omului.
Libertatea este funcţie de existenţa legilor de drept ale societăţii.
Contractul social realizat de oameni, pentru a convieţui şi coexista, trebuie să
apere şi să protejeze cu toată forţa sa colectivă, persoana şi bunurile fiecărui asociat care
trebuie să se supună sieşi şi legilor stabilite în comun.
Noul tip de autoritate socială devine legea socială stabilită în mod democratic de
toţi cetăţenii şi care trebuie să reflecte voinţa generală a cetăţenilor.
Astfel fiind înţeleasă legea socială, ca o constrângere colectivă constituită, ea
devine tutelară, autoritară, obiectivă, întrucât se constituie prin intermediul liberului
consimţământ al oamenilor .
Ne supunem practic unei legi la care noi înşine am participat în mod voit, liber,
înţelegând că avem şi drepturi şi obligaţii comune, aceleaşi pentru toţi, tocmai pentru că
suntem membri aceleiaşi societăţi .
În acest contract social oamenii ştiu că renunţă ca indivizi la anumite libertăţi, dar
nu o fac în favoarea vreunei persoane, ci în favoarea tuturor.
Libertatea individului, credea cu fermitate J.J. Rousseau este inalienabilă, adică
neânstrăinabilă, ea este a fiecărui om şi nu trebuie sub nici un pretext, sau temei distrusă,
sau atacată.
Marele gânditor politic a înţeles şi un alt aspect al libertăţii, şi anume că ea,
exclude supunerea, servitutea faţă de o altă persoană, care ar avea dreptul de a se situa
prin avere, funcţie, statut, deasupra legilor sociale. Un om sau un popor se supune în
mod deliberat numai legilor şi nu altor oameni.
Magistraţii, conducătorii, guvernanţii nu sunt stăpânii şi manipulatorii legilor, în
funcţie de interesele sau poziţiile lor sociale, ci sunt păzitorii acestora.
Pentru Rousseau, soarta libertăţii este legată indisolubil de soarta legilor, o
societate este dreaptă atunci când se întemeiază pe liberul consimţământ, printr-un
contract social între membrii săi .

40
 Într-o astfel de societate legea dreaptă devine autoritatea unică şi legitimă, iar
oamenii supunându-se legii sunt liberi, pentru că nu sunt aserviţi nimănui anume.
Opusul libertăţii, privarea de libertate, apare atunci când cetăţeanul este obligat să
se supună unei voinţe particulare, a altui cetăţean, şi nu voinţei sale.
Oamenii devin egali, dar această egalitate socială se naşte din poziţia lor unitară în
faţa legii, şi această egalitate are un rol foarte important în existenţa şi menţinerea
libertăţii politice mai ales , a tuturor membrilor societăţii.
Rousseau va afirma că : “Supunerea faţă de legea pe care ţi-ai prescris-o şi
impus-o înseamnă libertate”, autonomie, cum va spune I. Kant mai târziu.
Ca fiinţe naturale, şi la începuturile istoriei, oamenii erau egali şi liberi. Corupţia
şi nedreptatea, inegalitatea şi servitutea au apărut în viaţa socială a omului.
Pentru atenuarea acestor rele este necesară statornicirea de legi care să-i trateze
egal pe toţi indivizii şi să dea fiecărui membru al comunităţii garanţia de a vota liber în
privinţa tuturor legilor.
Principiile politice ale lui J.J.Rousseau se întemeiază pe noţiunea de “voinţă
generală” a tuturor cetăţenilor, care reflectă binele comunităţii şi funcţionează alături de
interesul privat al fiecărui individ. Societatea umană, politică în esenţa sa , se realizeză
pe baza “voinţei generale” rezultat al unui contract (înţelegere) între indivizi, ce duce la
formarea unui corp cetăţenesc, a unui tot, care adoptă liber reguli, ce urmează a fi
aplicate la fel de către fiecare individ în parte.
Astfel, J.J. Rousseau se dovedeşte a fi un precursor extrem de important al teoriei
“binelui colectiv” , dezvoltată de economiştii din secolul al XX-lea. Această teorie
politică despre libertate pune accentul pe obligaţiile sociale, liber asumate de individ, ca
membru al unei societăţi. Este adevărat, că în alt context istorico-social şi teoriile
socialiste şi comuniste au uzat de acest concept, foarte contestat, al “binelui colectiv”
exprimat de “voinţa generală” a întregii societăţi.
Raţiunea pe care se întemeia acest principiu politic al “binelui colectiv” exprimat
democratic de întreg corpul cetăţenesc, era aceea că numai poporul trebuie să fie suveran

41
iar guvernământul (puterea politică în acţiune) trebuie să fie doar agentul, apărătorul,
protectorul şi executorul voinţei suverane a poporului.
De asemenea, deciziile politice trebuie să fie în acord cu legile care sunt adoptate
în mod democratic, doar de corpul cetăţenesc şi care sunt la fel de obligatorii pentru toţi
cetăţenii, fără nici o discriminare de avere, de funcţie politico-socială.
Supunerea individului faţă de aceste legi nu este chivalentă cu pierderea libertăţii,
ci dimpotrivă cu manifestarea ei practică, pentru că cetăţeanul respectă legi elaborate de
el pentru interesul public, ce exprimă şi interesul său ca cetăţean.
Cetăţeanul este liber social, pentru că el votează legile sociale fără să dăuneze prin
acesta propriilor sale interese şi nevoi. Actele, deciziile, legile elaborate la nivelul
guvernării societăţii se supun voinţei generale a corpului cetăţenesc şi astfel apare
posibilitatea ca un individ raţional şi egoist să fie dispus să se unească cu alţi indivizi la
fel ca şi el şi să formeze o comunitate politico-socială în care să convieţuiască cu legi şi
principii comune.
Astfel, credea , Rousseau, că a rezolvat o veche şi permanentă dilemă umană,
aceea a contradicţiei dintre egoismul uman al individului şi interesul colectiv al
societăţii, fără a nega existenţa unei relative şi minime libertăţi individuale şi sociale,
bazată pe un sacrificiu personal al libertăţii în favoarea unei comunităţi politico-sociale
legitime.
Numai că acest sacrificiu al libertăţii individuale nu este unul total, care să-i
anuleze individului orice grad de libertate, ci unul benefic, ce-i conservă pe de o parte
libertatea individuală relativă, limitată, dar reală, şi-i asigură şi traiul într-o comunitate
socială bazată pe libertate socială, generată de expresia în legile statului a voinţei şi
interesului public al întregului corp cetăţenesc.
Guvernarea nu trebuie să fie o emanaţie a suveranului, regelui, împăratului, şi nici
să fie ereditară, ea trebuie să fie o expresie a democratismului, a voinţei generale a
poporului suveran şi o protectoare a legilor elaborate de el.

42
 Orice formă ar lua guvernarea – democraţie, monarhie, aristocraţie – ea trebuie să
apere, să impună libertatea oamenilor de a fi absolut egali în faţa unor legi drepte ale
statului, şi aceste legi să fie rezultatul participării întregului corp social la eleborarea lor.
Un popor liber , spune Rousseau , nu are guvernanţi dictatori, el are guvernanţi
conducători şi slujitori ai legilor sociale aceleaşi pentru toţi cetăţenii trăitori într-o
anume societate.
A fi liber, membru al unei comunităţi sociale nu înseamnă a sfida, a eluda, a
încălca sau a nesocoti legile sociale, ci a le respecta, proteja şi a trăi în conformitate cu
ele.
S-ar putea ca o asemenea concepţie filosofico-politică despre libertate să ne
nemulţumească, sau să nu ne satisfacă. Aceasta credem că se întâmplă numai dacă noi,
credem că a fi liber înseamnă a face ce vrem, cum vrem, când vrem noi, fără a ţine
seama de faptul că indiferent dacă ne place sau nu , trăim într-un mediu social cu
structura, regulile şi legile sale de funcţionare.
Orice spirit lucid sesizează o dilemă aici, şi anume aceea că omul însuşi, oricine
ar fi el, are un statut esenţial cu două faţete – una a individualităţii eului şi alta a
sociabilităţii sale – omul trăieşte în două spaţii în acelaşi timp, al eului individual şi al
corpului social.
De asemenea, raporturile noastre sunt şi cu noi înşine dar şi cu ceilalţi. Mereu
trebuie să avem în vedere acestă dualitate existenţială.
Filosofii au ţinut seamă de ea, şi au încercat după puterile minţii, experienţei şi
timpului istoric în care au trăit să rezolve cât mai bine această dilemă. Pe de-a-ntregul ea
nu poate fi rezolvată, dar pot exista soluţii practice, şi lumea socială a dovedit acest fapt,
mai ales cea autentic democratică, de a prezerva cât mai multă libertate la purtător, adică
la individ şi cât mai multă libertate socială, a omului ca fiinţă socială.
J.J Rousseau este unul dintre cei mai valoroşi gânditori politici, care a elaborat o
soluţie practică acestei probleme, iar această soluţie în mod sigur are limitele sale,
generate de necesitatea de a surmonta o dilemă umană.

43
 Sigur este că Rousseau a elaborat o teorie politică despre libertate care stă la baza
societăţilor democratice, că ea a inspirat revoluţia burghezo-democratică franceză de la
1789 şi că persoana sa a fost venerată de revoluţionarii francezi, dar şi contestată mai
târziu.
Există şi gânditori care susţin că prin teoria “binelui colectiv” şi a “voinţei
generale” a poporului suveran el ar fi inspirat regimurile politice totalitariste alături de
alţi mari gânditori politici: Platon, Th. Hobbes sau Marx.
Pe noi însă ne interesează ideea care ne arată că, nu putem fi liberi cum vrem noi,
în mod total arbitrar, ci că suntem liberi când respectăm legile drepte elaborate de stat cu
ajutorul votului nostru liber, democratic. Dacă ne prezervăm prin efort propriu o
libertate a noastră ca indivizi, în conformitate cu voinţa noastră autonomă, fără a leza
existenţa şi libertatea semenilor noştri, aceasta înseamnă că suntem capabili ca fiinţe
raţionale să înţelegem că respectarea legilor de drept ale societăţii este ea însăşi o
condiţie favorabilă libertăţii noastre.

44
 CONCEPŢIA LUI I. KANT DESPRE LIBERTATE

Filosof german – s-a născut şi a murit la Konigsberg, în Prusia orientală.

Reputaţia sa filosofică se întemeiază pe cele trei opere fundamentale :
 “ Critica raţiunii pure “ ( 1781 )
 “ Critica raţiunii practice “ ( 1788 )
 “ Critica puterii de judecată “ ( 1790 )
În 1785 a mai publicat “ Fundamentele metafizicii moravurilor “.

45
 Gândirea politică a lui I. Kant s-a dezvoltat după Revoluţia franceză şi are ca idee
centrală că politica trebuie “să se încline“ înaintea moralei, întrucât el este esenţialmente
un filosof al moralei, care considera că “ marea problemă este totdeauna morala “.
Morala şi politica trebuie să se afle în legătură, pentru că o “ adevărată politică nu
poate face un singur pas, fără a da respectul cuvenit moralei “ .
Dar punctul de plecare al eticii lui I. Kant este libertatea , principiul moralei este
autonomia voinţei, pe care Kant o aduce din planul politic – social în planul interior al
moralităţii.
Kant este preocupat de ideea modului în care omul devine pe deplin om şi tot el
răspunde că acest lucru se poate realiza doar în plan moral, ca plan al raţiunii practice,
al acţiunii omului în viaţa sa concretă. În orice acţiune umană bună, omul îşi exprimă
voinţa sa şi esenţa sa umană.
Omul se exprimă şi se revelează pe sine în acţiunea practică pe care o întreprinde
cu un scop moral , bun .
Pentru Kant a acţiona moral , adică bine , înseamnă a-ţi face datoria .
Oamenii ca fiinţe raţionale nu există numai ca centre de cunoaştere de sine şi de
ceea ce este în afara lor , ci şi ca agenţi ai unor acţiuni practice .În această postură de
posesori de raţiune practică , oamenii nu realizează doar nişte fapte , ei acţionează , dar
în mod autonom , în funcţie de voinţa lor , respectând legea morală . Numai în acest caz
omul nu se lasă acţionat din afara lui .
Individul liber , în concepţia lui Kant este o fiinţă autonomă în esenţa sa , creator
de valori şi scopuri a căror autoritate constă tocmai în faptul că ele sunt dorite în mod
liber.
A-i trata pe oameni ca fiinţe neautonome, înseamnă a-i confunda cu nişte obiecte
supuse legilor naturale , ca nişte fiinţe dependente total de stimulii exteriori, care ar
alege doar prin manipularea lor de către conducătorii lor , sau ameninţaţi cu forţa , fie
prin promisiuni şi recompense . A-i trata astfel pe oameni este echivalent cu a-i
considera incapabili să-şi determine în mod raţional, singuri, gândurile şi faptele .

46
 Credem că unul din meritele ce l-au făcut pe filosoful I. Kant să rămână definitiv
în filosofia lumii, este modul în care a tratat raportul dintre cunoaşterea raţională, morală
şi libertatea omului . Legarea indisolubilă a acestor trei fundamentale instanţe ale vieţii
omeneşti , dependenţa lor reciprocă şi totală îl fixează pe Kant printre cei ce au înţeles
esenţa umanismului ca unitate a cunoaşterii, moralei, libertăţii şi a lui Dumnezeu .
Acest punct de vedere al libertăţii , dacă s-ar putea impune concret în viaţa
fiecărui om , societatea ar arăta altfel , ar fi sigur mult mai bogată, şi într-o stare de
autentică libertate a omului .
Aspectul distructiv , generator de dezordine , de libertinaj , de prost gust , pe
care-l generează o libertate neânsoţită de cunoaştere şi morală a datoriei ar dispărea şi ar
prevala aspectul umanist , profund şi autentic al libertăţii propriu - zise , al libertăţii
constructive , creatoare şi benefice omului . Dacă în planul cunoaşterii strict – teoretice
problema care se pune este aceea a adevărului şi falsului , în planul acţiunii practice a
omului problema care se pune este aceea a unei acţiuni corecte şi bune , adică a facerii
datoriei morale .
Deşi datoria şi libertatea ni se par opuse , ele se condiţionează reciproc în
concepţia lui I. Kant , deoarece dacă facerea datoriei morale , a acţiunii bune şi corecte
este condiţia libertăţii , tot astfel nimeni nu poate acţiona conform legii morale a datoriei
dacă nu este liber . Pe de altă parte omului , libertatea însăşi i-ar fi rămas necunoscută în
absenţa legii morale a datoriei .
Practicarea moralităţii ne impune ideea de libertate . De la legile lumii naturale
care se petrec în virtutea legii cauzalităţii nu ne putem abate , există însă un domeniu al
existenţei în care omul este unic autor al faptelor sale , pe care le produce în virtutea
voinţei sale libere , autonome şi nu ca urmare a unor constrângeri exterioare , şi anume ,
domeniul acţiunilor practice , morale .
Dacă omul nu ar fi agentul tuturor acestor acţiuni ale sale , atunci existenţa sa
umană şi-ar pierde sensul . Lipsa moralităţii şi a libertăţii goleşte de sens , de rost, însăşi
existenţa omului ca fiinţă socială.

47
 Kant ne arată că aceeaşi raţiune care ne spune că natura este o expresie a
legăturilor cauzale , necesare , ne arată şi că, în această lume extinsă şi la existenţa social
– umană trebuie să existe şi libertate , adică omul să se considere liber în actele sale .
Pe de altă parte , însăşi exercitarea actului gândirii, al raţiunii, este un exerciţiu al
libertăţii, fără de care n-am avea asigurată esenţa de oameni, identitatea noastră ca fiinţe
sociale .
În viaţa socială , ca şi în natură există legi, numai că pe cele morale, politice,
economice le crează omul însuşi, iar supunerea sa faţă de aceste legi nu este o privare de
libertate, ci chiar expresia libertăţii însăşi .
Mă supun legilor, dar unor legi pe care eu, omul le-am creat şi impus mie însumi.
De aceea libertatea este supunere faţă de legile morale, sociale, dar faţă de legi pe
care noi singuri ni le-am prescris . Sunt liber în măsura în care persoana mea nu este
înlănţuită, aservită de nimic pe care nu-l pot controla . Or , legile societăţii nu numai că
sunt produsul omului, dar ele pot fi controlate de om . Aici îşi poate omul exprima
capacitatea de a fi liber , adică de a transcende legilor implacabile ale naturii, în creaţia
şi controlul legilor sociale şi al acţiunii lor în viaţa practică, morală, socială a sa .
Libertatea nu este o consecinţă a lumii naturale , ea este chiar o precondiţie a
cunoaşterii noastre practice, morale, politice, religioase, artistice etc. Libertatea devine
un principiu fundamental al acţiunii umane, fără de care ea, acţiunea noastră ca fiinţe
sociale nu poate să existe . Acţiunile omului sunt întotdeauna intenţionale, ele decurg
din voinţa lui . Pentru om acţiunea nu înseamnă doar un fapt realizat , ci şi întrebarea
“ Ce trebuie să fac ? “ , problemă ce ţine de raţiunea sa pură . Dar acţiunea nu devine
reală dacă nu apare şi întrebarea “ De ce să fac acest fapt ? “ , adică omul caută un temei,
o motivaţie a acţiunii sale .
La Kant , motivaţia acţiunilor libere este atunci când ea se plasează nu în sfera
afectelor, a sentimentelor, dorinţelor, ci în sfera raţionalului .
De aceea filosoful, identifică libertatea nu cu suprimarea dorinţelor,
sentimentelor, ci cu rezistenţa la ele, cu dominarea lor prin intermediul raţiunii .

48
Dacă raţiunea pură emite judecăţi adevărate sau false, raţiunea practică emite imperative
ale acţiunii umane, motivaţii care se adresează omului ca agent al acţiunii , voinţei sale .
În acest moment putem vorbi de libertatea reală a omului.
La Kant libertatea e definită ca puterea omului de a voi un scop, un imperativ
al acţiunii, pentru sine însuşi . Dacă omul îşi fixează scopurile şi imperativele,
motivaţiile acţiunii sale în afara conştiinţei , voinţei sale, atunci libertatea lipseşte,
întrucât omul este supus unei instanţe din afara sa, care-l determină să acţioneze . Când
o acţiune nu este cu adevărat determinată de voinţa sa proprie atunci omul nu este liber .
El este liber atunci când o acţiune este numai a lui .
Voinţa este autonomă şi este sursă a libertăţii atunci când omul acţionează în
conformitate cu ea şi acţionează sub determinarea propriei sale acţiuni, care-i fixează
scopurile şi mijloacele de realizare .
Libertatea , spunea Kant, este libertatea pe care omul o obţine , de a fi guvernat de
propria sa raţiune .
Supunerea omului faţă de scopurile, motivaţiile, propriile imperative fixate de raţiunea
sa nu este echivalentă , cum am fi tentaţi să credem, cu lipsa libertăţii, ci din contră,
aceasta este chiar libertatea reală a omului . Aici omul nu se supune cuiva străin, exterior
sieşi, ci propriei sale raţiuni şi voinţe . În aceasta constă libertatea omului ca fiinţă
socială .
Autonomia voinţei nu este echivalentă cu a face omul ce vrea el, ci ea înseamnă
motivaţia oricărei acţiuni umane numai pe raţiune, nu pe impresii, sentimente, dorinţe .
Omul liber nu este acela ce acţionează numai în funcţie de aceste instanţe psihice
subiective, ci acela ce le domină prin raţiune, şi le stăpâneşte, nu le dă frâu liber şi nu
face din ele surse ale motivaţiilor acţiunilor sale . La ce i-ar mai folosi omului raţiunea
ca o trăsătură identitară dacă n-ar fi ea sursa acţiunilor sale, care numai atunci, cunoscute
şi elaborate raţional, duc la libertate propriu – zisă a omului în viaţa sa concretă ?
Dacă am concluziona am putea spune că I. Kant l-a ridicat pe om la adevărata sa
demnitate de fiinţă raţională , capabilă nu numai să producă idei adevărate sau false, dar

49
să-şi şi prescrie sieşi principii, norme, legi morale, politice, religioase după care să
acţioneze liber .
Libertatea este o demnitate de natură raţională a omului şi ea constă în :
a) dominarea propriilor dorinţe, interese, prin raţiunea noastră;
b) autonomia omului faţă de cauzalitatea naturală;
c) acţiunea individului în conformitate cu raţiunea şi voinţa proprie;
d) supunerea faţă de legile create şi prescrise propriei sale vieţi de către el
însuşi .
Am putea de asemenea , concluziona că pentru I. Kant a fi liber înseamnă a fi
stăpânul propriei vieţi, axate pe raţiune şi pe legea morală a datoriei . Omul liber este în
acelaşi timp agentul, cât şi depozitarul tuturor valorilor create de el şi numai astfel el
devine “ scop în sine “ .
Omul liber este în acelaşi timp cel ce în virtutea legii datoriei morale îi tratează pe
semenii săi ca pe egalii săi şi le respectă libertatea . Astfel orice om liber îşi prescrie
singur limitele libertăţii sale, adică el nu va face orice vrea el şi va face ceea ce nu-i
împiedică şi pe ceilalţi oameni să fie liberi .
Constrângerea devine autoconstrângere a fiecărui om liber şi ea constă în
respectul libertăţii tuturor . Conform acestui fapt urmează că noi nu trebuie să ne folosim
niciodată de altă persoană, fără să ţinem seama de autonomia sa , nu trebuie să tratăm
niciodată o altă persoană ca un mijloc pentru a ne realiza un scop, ci întotdeauna ca un
om, ca un scop în sine .
Altfel spus, Kant formulează legea datoriei morale ca o obligaţie pentru libertatea
noastră , şi ea înseamnă “ să acţionez astfel încât să tratez umanitatea în persoana mea
sau a altuia , întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un mijloc “ .
Dacă vom trata oamenii raţionali doar ca mijloace ale unor scopuri proprii, atunci
înseamnă să negăm libertatea omului, singura care, spune Kant, merită tot respectul
nostru .

50
 Voinţa oricărui om raţional este una universal - legislatoare, numai aşa poate
funcţiona libertatea.
Omul raţional are o perspectivă specială asupra lumii , adică el vede acţiunile sale
sub aspectul libertăţii sale , adică sub pavăza voinţei şi raţiunii proprii .
Marele filosof german a considerat omul raţional şi cu voinţă autonomă cea mai
de preţ valoare, care nu trebuie în numele nici unui scop să fie forţat să facă ceea ce nu
vrea, ceva la care nu consimte .
Kant credea că valoarea însăşi nu reprezintă decât ceea ce este făcut prin acţiunea
liberă a oamenilor şi că nu există valoare mai mare decât individul însuşi .
În acest sens I. Kant preciza că : “ Nimeni nu mă poate sili să fiu fericit în felul
său “ , chiar dacă motivul ce ar inspira o asemenea acţiune ar fi foarte valoros .
Libertatea în sine este o valoare umană esenţială, care realizată, face din om un
scop suprem al existenţei, un scop în sine, şi-l fereşte de a fi transformat de forţe
exterioare sieşi într-un simplu obiect, într-un mijloc . Această concepţie kantiană despre
libertate este inima umanismului liberal , moral, şi politic, care în secolul al XVIII – lea
a fost profund influenţat şi de J.J. Rousseau .
Valoarea esenţială devine individul uman dotat cu raţiune, dornic de a fi condus în
acţiunile sale numai de scopurile şi finalităţile fixate de raţiunea şi voinţa proprie, fără a
depinde de forţe din afara conştiinţei sale, care l-ar putea devia de la propria sa esenţă .
Acest individ este liber în sensul că acţionează în funcţie de coordonatele raţiunii
şi voinţei sale, respectând însă libertatea celorlalţi şi respectând pe toţi oamenii ca pe
sine însuşi .
Teoria lui Kant despre libertate are un profund caracter umanist şi este un ghid
teoretic benefic omului în acţiunile sale libere .

51
 REGIMUL POLITIC DEMOCRATIC
ŞI SPECIFICUL SĂU

1. Conceptul de democraţie
Termen de origine grecească ( demos = popor şi kratos = putere = puterea
poporului ).
Din punct de vedere etimologic democraţia este definită în general ca o formă de
organizare a vieţii politice a societăţii, în care puterea politică este astfel organizată încât
ea trebuie să se manifeste ca o expresie a intereselor fundamentale ale poporului .

52
 Din punct de vedere istoric – practic democraţia ca regim politic condus de popor
nu există, întrucât actul conducerii politice nu poate fi opera întregului popor .
O definiţie a democraţiei cât mai concordantă cu realitatea ar fi aceea că :
democraţia este o formă de organizare, conducere şi guvernare a societăţii cu
consultarea cetăţenilor, ţinând seamă de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de
progres ale întregii societăţii .
Democraţia presupune două părţi şi anume : conducători şi conduşi , şi consensul
între aceste părţi .
Conducătorii sau deţinătorii puterii politice, indiferent de aparenţa lor la un grup
social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului .
Democraţia s-a dovedit a fi regimul politic cel mai favorabil dezvoltării
personalităţii umane şi libertăţii individuale şi sociale .
Filosofi, politologi şi sociologi au tratat această problemă :
- Antichitate – Socrate, Platon, Aristotel;
- Renaştere – Machiavelli;
- Modernitate – Montesquieu, J.J.Rousseau, I.Kant;
- Liberalism – sec. XIX – B. Constant, J.S.Mill, A. de Tocqueville
- sec. XX – M. Duverger, J.Fr. Revel, J. Isaac
Esenţa democraţiei se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în accesul
liber şi egal al oamenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a dinamicii şi
calităţii regimului politic .
Un regim democratic reprezintă întemeierea societăţii civile pe :
- libertate;
- parlamentarism;
- pluralism politic şi ideologic;
- pluripartidism;
- dialog de idei;

53
 - controlul puterii politice prin existenţa forţelor şi partidelor politice din
opoziţie;
- autonomia relativă a cetăţenilor faţă de stat ;
- legitimitatea puterii politice întemeiată pe votul cetăţenilor;
- lipsa puterii personale nelimitate ;
- responsabilitatea celor aleşi faţă de alegători .
Democraţia înseamnă limitarea, controlul şi aspectul concurenţial al puterii
politice şi alternarea la guvernare a diferitelor forţe social-politice reprezentate de
diferitele partide .
Democraţia se întemeiază pe :
- principiul suveranităţii poporului, a voinţei sale exprimate prin votul universal;
- guvernarea poate fi legitimată doar de voinţa celor guvernaţi ;
- separarea puterilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească ;
- limitarea mandatului pentru cei aleşi ;
- existenţa unor reguli constituţionale de funcţionare a puterii politice .
Sistemele politice democratice sunt subordonate ameliorării situaţiei economice,
sociale, educaţionale a cetăţeanului .
Cadrul juridic – instituţional al democraţiei are următoarele componente :
- statul de drept;
- constituţia;
- separarea puterilor în stat prin delimitarea fermă a atribuţiilor lor : parlamentul,
guvernul şi instituţiile juridice .
Temeiul funcţionării unei societăţi democratice rezidă într-un sistem de libertăţi :
- libertăţi individuale;
- libertăţi politice;
- libertăţi în domeniul informării, privitoare la deciziile şi acţiunile guvernului ;
- libertăţi legate de critica acţiunilor şi deciziilor guvernului atunci când acestea
afectează bunăstarea oamenilor .

54
 Democraţia modernă , liberală este definită în primul rând ca un regim de
libertate. Ea realizează un adevărat sistem de instituţii numite drepturi individuale .
Drepturile şi libertăţile pe care le presupune o democraţie liberală sunt:
a) private sau individuale;
b) politice;
c) publice sau sociale.
Formele istorice de existenţă a democraţiei sunt:
1. democraţia antică – Grecia, Roma;
2. democraţia modernă sau liberală .

2. Puncte de vedere asupra democraţiei

Fiind definită ca o formă de guvernare destinată realizării drepturilor şi libertăţilor

cetăţeanului, democraţia a fost supusă unor cercetări şi analize sistematice de către
politologi pentru a-i scoate în evidenţă calităţile, dar şi limitele şi pentru a o încadra în
evoluţia concretă social-istorică .
Ideile rezultate în urma acestor studii sunt nu numai interesante dar mai ales utile
pentru om, în acţiunea lui de perfectare a democraţiei însăşi şi a instituţiilor sale , a
metodelor şi finalităţilor ei .
De exemplu :
Max Weber arată că democraţia nu trebuie să fie un scop în sine, ci un mijloc
pentru atragerea tuturor categoriilor sociale la gestionarea problemelor social-politice şi
economico-administrative ale ţării şi pentru a-i alege pe cei mai reprezentativi lideri ai
majorităţii .
Pentru democraţie , cetăţenii ( societatea civilă ) trebuie să fie problema principală a
guvernării şi drepturile fundamentale ale omului .
George Burdeau arată că tendinţa lumii contemporane este ca orice sistem politic
să se considere democratic. Democraţia însă se prezintă precum Ianus cel cu două feţe ,

55
una a participării şi controlului puterii din partea guvernaţilor , alta a dominaţiei
guvernanţilor asupra guvernaţilor .
De o parte egalitate juridică de cealaltă inegalitate economică .
Libertate şi constrângere din partea statului şi a legilor asupra individului.
Drepturi, dar şi datorii şi obligaţii.
Transparenţa guvernării – dedesubturi ascunse, lupte de interese, de culise .
De o parte democraţia ca putere a poporului dar nu direct, ci indirect, de cealaltă parte
printr-un număr restrâns de reprezentanţi ( senatori, deputaţi, primari, etc. )
Raymond Aron în lucrarea “ Democraţie şi totalitarism “ 1965 arată că şi o
democraţie puternică poate fi coruptă prin :
a) nerespectarea prevederilor constituţionale;
b) manipularea acestor prevederi de către guvernanţi în funcţie de interesele lor
de grup;
c) caracterul foarte violent al luptei pentru putere;
d) dificultăţi în realizarea revendicărilor diferitelor categorii de cetăţeni;
e) excesele partizane ale unor partide politice ( mai ales cele extremiste ) care pot
bloca pluralismul democratic şi deschide calea unor lovituri de stat, şi
instaurarea unor regimuri dictatoriale .
Robert Dahl ( 1989 ) = “ Democraţia şi criticii ei “ distinge 3 ( trei ) etape în
dezvoltarea democraţiei :
1. Democraţia antică : ateniană, spartană şi corintiniană ;
2. Democraţia modernă , proprie şi societăţii contemporane prin dezvoltarea
democraţiei reprezentative ;
3. Democraţia viitorului, care va evalua pe 2 ( două ) direcţii :
a) pe plan extern, global ( v. Comunitatea Europeană )
b) pe plan intern al statelor prin creşterea autonomiei locale şi a
descentralizării neguvernamentale .
Karl Popper “ Lecţia acestui secol “ = 1992

56
Democraţia nu este în primul rând o formă de guvernare bazată pe suveranitatea
poporului, ci un sistem de instituţii prevăzute să ne apere împotriva dictaturii .
Democraţia trebuie să asigure limitarea puterii statului asupra cetăţeanului .
Democraţia trebuie să fie o posibilitate de a destitui guvernul fără vărsări de sânge şi
violenţă atunci când acesta violează drepturile cetăţenilor .
Democraţia asigură libertatea personală împotriva tuturor formelor de putere, cu o
singură excepţie a suveranităţii şi domniei legii .
Democraţia nu înseamnă conducerea societăţii de către popor, ci judecarea de către
popor a puterii .
Democraţia ca putere a poporului este o eroare, o înşelătorie şi sub această formă ea este
un pericol .
Democraţia presupune o societate deschisă, supusă criticii, a echilibrului, ea este cel mai
sigur antidot al violenţei, al agresivităţii, aroganţei şi suficienţei puterii .
A.King şi B.Schneider în lucrarea “ Prima revoluţie globală “ arată că şi
democraţiile occidentale contemporane trebuie să se perfecteze pentru a răspunde noilor
condiţii şi trebuinţe de viaţă ale omului, şi în acestea au apărut fenomene care trebuie
înlăturate pentru a avea o dezvoltare pozitivă a societăţii .
Şi în aceste democraţii consolidate şi relativ stabile există probleme cu o conotaţie
negativă pentru progresul democratic cum ar fi :
a) principalele probleme economice, politice şi culturale se discută mai degrabă
de către mass-media decât în parlamente ;
b) de multe ori rivalitatea şi lupta pentru putere dintre partide prevalează asupra
intereselor generale ale oamenilor ;
c) opinia publică se îndepărtează de aleşii ei la guvernare;
d) nu este suficient de dezvoltată contribuţia societăţii civile la autonomia locală
şi la descentralizarea puterii .
Democraţia contemporană trebuie perfecţionată şi nu respinsă, pentru că ea este

57
singura formă de guvernare nonviolentă descoperită şi practicată de om . Anularea ei ar
fi echivalentă cu anularea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului .
Deşi democraţia nu duce automat la bunăstarea şi fericirea întregului popor, ea
rămâne singurul regim politic capabil să-i asigure omului libertatea individuală şi
publică, să-l solicite să participe prin intermediul reprezentanţilor aleşi la actul de
guvernare socială .

DEMOCRAŢIA ŞI DREPTURILE
OMULUI

Un guvernământ democratic înseamnă :

- influenţa cetăţenilor asupra deciziilor politice şi aportul specialiştilor la luarea
acestor decizii;

58
 - libertatea circulaţiei şi obţinerii informaţiilor;
- libertatea schimbului de opinii;
- descentralizarea procesului de luare a deciziilor;
- funcţionarea corectă a instituţiilor reprezentative ale democraţiei;
- influenţa sporită a societăţii civile în funcţionarea aparatului guvernamental
- asigurarea selecţiei valorice a reprezentanţilor în structurile centrale ale
democraţiei reprezentative: senatul , camera deputaţilor etc.
- periodicitatea alegerilor;
- forme ale revocării reprezentanţilor puterii;
- transparenţa deciziilor politice;
- asigurarea controlului democraţiei, al puterii şi a sistemului de corectare a ei .
Sistemul democratic este subordonat ameliorării situaţiei cetăţeanului sub toate
aspectele : economic , politic , cultural, educaţional , social .
Democraţie = sporirea rolului societăţii civile ( societatea celor guvernaţi ) asupra
actului guvernării;
= manifestarea puterii în interesul comunităţii;
= creşterea gradului de influenţă, de presiune a celor mai diverse
categorii sociale şi profesionale asupra deciziilor luate de guvern .
Democraţia poate avea un caracter formal, birocratic dacă nu se întemeiază pe
dialog de opinii, pe cultură politică şi civică a cetăţeanului, pe opoziţia democratică .
Atunci guvernanţii devin simpli “ clienţi “ ai guvernării .
Cadrul instituţional juridic al democraţiei este :
= existenţa statului de drept ( statul întemeiat pe legi şi respectarea lor )
= constituţie
= separarea puterilor: legislativă, executivă, judecătorească ;
= delimitarea fermă a atribuţiilor: parlamentului, guvernului, puterii juridice .
= pluripartidismul care este o garanţie a funcţionării regimului democratic şi al
autonomiei societăţii civile .

59
 Democraţia liberală rămâne fidelă autonomiei persoanei şi consacră libertatea
individului pe baza garantării proprietăţii private şi a inegalităţii economice .
Drepturile omului nu pot funcţiona abstract, rupte de specificul societăţii
respective, a regimului politic existent, al valorilor, tradiţiilor şi experienţei istorico-
sociale a ţării respective .
Democraţia este regimul politic necesar, este cadrul normativ şi valoric în
afirmarea drepturilor omului .
Istoria umanităţii a arătat că fenomenul de dominaţie, nedreptate, inegalitate,
inechitate este unul frecvent şi predominant şi că, pentru a-l limita s-a constituit o
acţiune de elaborare a unei teorii şi practici a drepturilor omului materializată pentru
prima dată în istorie în 1215 în “ Grand Charte “ în Anglia - rege Ioan fără de Ţară - care
precizează că nici o persoană nu poate fi arestată fără dovezi, violentată, molestată ,
deposedată de avere, fără a fi pedepsită legal prin judecare .
Ideea că oamenilor le sunt fireşti anumite drepturi pentru că sunt oameni în primul
rând, apare din antichitate în teoria dreptului natural ( v. Platon )
Aristotel în lucrarea “ Politica “ invoacă ideea drepturilor naturale pentru a
justifica proprietatea privată , sclavia şi războiul grecilor împotriva negrecilor ( barbarii )
. Anticii au deosebit între drepturi naturale, pe care le are omul ca fiinţă şi legale
( juridice ) conferite de legile sociale, ca cetăţean al unui stat anume .
Stoicii deosebeau între oameni ca fiinţe libere şi egale şi oameni ca cetăţeni
obligaţi să se supună legilor sociale-statale .
Primele încercări de instituţionalizare a drepturilor omului şi ca fiinţă şi ca
cetăţean aparţinând unui stat anume, apar în Roma antică , apoi la gânditori din Evul
Mediu şi din perioada modernă ca : Nicolaus Cusanus, Grotius, Spinoza, Th. Hobbes,
Jh. Locke, J.J.Rousseau .
În 1789 ( v. revoluţia franceză ) în Franţa apare “ Declaraţia drepturilor omului şi
ale cetăţenilor din Franţa “.

60
 Th. Hobbes , considera că oamenii trebuie să aibă dreptul de a fi liberi în mod
nelimitat, dar în practică asta nu se poate pentru că omul trăieşte într-o comunitate
socială şi atunci acest drept trebuie limitat prin necesitatea de a se supune legilor sociale,
general - valabile pentru toţi cetăţenii .
J. Locke , dezvoltă o teorie a drepturilor naturale ale omului, conform căreia ( sec.
al XVII-lea) nimeni nu trebuie să aducă vreo vătămare vieţii, sănătăţii, proprietăţii şi
libertăţii celuilalt .
Drepturile naturale sunt:
- dreptul la viaţă;
- dreptul la proprietate ;
- dreptul la securitatea persoanei, la siguranţă şi stabilitate personală;
- dreptul la libertate individuală .
Fiecare om are datoria să respecte aceste drepturi nu numai pentru el însuşi, ci şi
pentru ceilalţi.
O guvernare, oricare ar fi ea, ar trebui să aibă ca o funcţie primă, asigurarea
respectării acestor drepturi naturale şi de a fi limitată, pentru a nu deveni opresivă .
De aceea, o guvernare care încalcă aceste drepturi îşi pierde legitimitatea .
Guvernarea care nu asigură realizarea acestor drepturi trebuie abolită de către
popor, susţine “ Declaraţia de independenţă “ americană de la 1776 . De asemenea ea
susţine că din punctul de vedere al acestor drepturi la viaţă, libertate şi fericire, toţi
oamenii trebuie să fie egali .
Aceste drepturi naturale nu au în sine caracter politic, dar fiind asigurate de
societate, ele capătă şi un caracter social-politic .
După al II-lea război mondial aceste drepturi naturale ale omului capătă un
caracter internaţional şi o întemeiere juridică internaţională , şi ca urmare a ideei că acest
război putea fi evitat dacă în toate ţările se respectau aceste drepturi naturale şi
fundamentale ale oricărui om .

61
 Pacea, care s-a încheiat în urma acestui război trebuia ca măcar în parte să
respecte aceste drepturi .
În data de 10. XII. 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat “ Declaraţia
universală a drepturilor omului “ în care se arată :
- temeiul libertăţii umane sunt drepturile egale şi inalienabile ( neînstrăinabile )
ale omului, care să-i asigure demnitatea;
- libertatea cuvântului şi a convingerilor;
- aceste drepturi să fie impuse şi respectate prin intermediul educaţiei;
- aceste drepturi să fie o problemă a tuturor ţărilor şi guvernelor lor;
- aceste drepturi să asigure pacea.
La 4. XI. 1950, ţările europene au semnat “ Convenţia Generală asupra drepturilor
omului “ intrată în vigoare la 3. IX. 1953 . Din acest moment “ Declaraţia universală a
drepturilor omului ” a devenit un instrument de drept internaţional, care apără individul
faţă de opresiunile propriului stat, atunci când ele se manifestă, garantându-i drepturi şi
libertăţi fundamentale în calitatea sa de fiinţă umană .
Această Convenţie asigură şi măsuri reparatorii omului agresat pe nedrept de
propriul stat şi-l obligă pe acesta la plata unor daune faţă de individ .
De asemenea, guvernele care au semnat această Convenţie se obligă să ţină seamă
de ea, atunci când îşi elaborează legislaţia juridică internă .
Această Convenţie se obligă să asigure îndepărtarea oricăror discriminări de rasă,
religie, sex, convingeri, stare socială .
Convenţia are un “ Comitet al drepturilor omului “ la care poate face apel orice
individ din această lume, care a suportat o violare a drepturilor sale fundamentale
( naturale ) de către statul în care trăieşte .
C.S.C.E. ( Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană ) este un act care
se referă la acele cooperări europene în domeniul umanitar, al informaţiei, schimburilor
culturale, educaţiei, dezvoltării ştiinţei, protecţiei minorilor, etnicilor, cultelor religioase
etc.

62
 Toate aceste documente internaţionale au un singur scop, acela de a impune o
reală CARTĂ a respectării în realitate a drepturilor naturale ( fundamentale ) ale oricărui
om de pe pământ .
La baza acestor documente stă şi ideea liberală a dreptului omenesc la “ egalitatea
de şansă” pentru toţi oamenii.
Putem concluziona că:
Drepturile omului sunt expresia unui ideal de ordin filosofic, moral şi social spre
care tinde orice societate civilizată şi cuprind acele condiţii de viaţă pe care toţi oamenii
au dreptul să le pretindă de la societatea în care trăiesc, în virtutea calităţii unice de a fi
fiinţe umane .
Egalitatea în faţa legii şi libertatea sunt principii şi norme valorice pentru
fundamentarea teoriei drepturilor omului.
Egalitatea are 2 (două) accepţiuni în gândirea social-politică:
a) oamenii sunt fiinţe egale pentru că sunt oameni ( v. stoicii + I.Kant )
b) o mai bună retribuire a bunurilor ( economice, culturale, a serviciilor,
confortului ) a puterii politice şi sociale între oameni .
Ideea de “ egalitate a şanselor “ este exprimată încă din antichitate. În lucrarea
“ Republica “ Platon, arăta că prin procesul educaţiei trebuie să se dea şanse egale
copiilor talentaţi şi virtuoşi de a ajunge în poziţii sociale bune .
În democraţiile moderne şi contemporane această “ egalitate de şanse “ înseamnă
şansa cetăţenilor de a participa egal prin intermediul sufragiului universal (dreptul la
vot) la guvernarea politică a societăţii .
Egalitatea democratică este egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor sociale ale
statului şi are în epoca modernă ca principal susţinător pe J.J.Rousseau .
Europa modernă s-a preocupat de afirmarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului,
de constituirea naţiunilor, a statelor naţionale guvernate de principiile egalităţii,
legalităţii, legimităţii puterii politice, justiţiei, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti .

63
 În “ Declaraţia drepturilor fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului ” din 1789,
se arată că nesocotirea acestor drepturi este cauza tuturor relelor şi a corupţiei
guvernelor . Revoluţia franceză de la 1789 a exaltat cetăţeanul,(omul = membru al unui
stat anume ) şi individul, promovând o concepţie politică individualistă, liberală, în
raport de opoziţie cu absolutismul monarhic anterior .
Individul devine scopul statului modern . Capitalismul liberal devine statul -
mijloc pentru a realiza acest scop .
Statul este subordonat, nu supraordonat individului cu nevoile şi interesele sale .
Revoluţia franceză de la 1789 va consacra concepţia social-politică a omului
investit cu drepturi de la natură, cu drepturi fundamentale .
Toţi oamenii sunt declaraţi = persoane = ceea ce va duce la modificarea dreptului
roman pentru care omul avea drepturi doar ca cetăţean , ca membru al unui stat, şi la
instaurarea teoriei dreptului întemeiată pe ideea de om .
1. Drepturile naturale fundamentale ale omului vor fi acum: libertatea individuală,
proprietatea, fericirea, securitatea şi protecţia, rezistenţa la opresiune prin afirmarea
drepturilor , sunt denumite drepturi “din prima generaţie”.
Scopul statului va fi de a conserva, promova şi apăra aceste drepturi ale individului
ca om .
2. Drepturi secundare din “ a doua generaţie “: dreptul la muncă, dreptul la educaţie,
dreptul la organizare sindicală, dreptul la contract colectiv de muncă, dreptul la
concediu plătit .
3. Drepturi din “ a treia generaţie “ sau internaţionale : dreptul la pace, dreptul la
solidaritate, dreptul la mediu înconjurător sănătos .
Toate aceste 3 ( trei ) tipuri de drepturi sunt specifice în primul rând regimurilor
politice democratice .
Gânditori în domeniul social-politic care cercetează regimurile politice şi
drepturile omului fac anumite aprecieri cum ar fi : G. Burdeau , care vorbeşte de 3 (trei)
tipuri de drepturi:

64
 a) inerente naturii umane sau drepturi fundamentale cum ar fi :
- securitatea generală a individului;
- inviolabilitatea persoanei;
- libertatea intimităţii, a opiniei, a credinţei;
- dreptul la proprietate şi liberă circulaţie;
b) drepturi complementare:
- dreptul de asociere;
- dreptul de întrunire;
- dreptul de alegere;
c) drepturi economico-sociale:
- dreptul de a face grevă, dreptul la ocrotire;
- dreptul de a cere: concediu plătit, sănătate, familie etc.
Profesorul universitar Colliard vorbeşte de libertăţi în loc de drepturi şi acestea
sunt:
a) libertăţi fundamentale:
- siguranţa personală;
- libera circulaţie;
- respectul personalităţii;
b) libertăţi intelectuale :
- dreptul la opinie;
- dreptul la învăţământ, religie;
- libertatea presei, radioului, TV-ului;
- dreptul la întrunire şi asociere;
c) libertăţi economice:
- dreptul la muncă;
- libertatea comerţului;
- libertatea industriei ;

65
 Drepturile conduc la asumarea unor obligaţii, responsabilităţi sau ÎNDATORIRI
ale fiecărui om şi cetăţean, care sunt necesare pentru convieţuirea socială cu ceilalţi :
- legile, normele, regulile statului de drept sunt obligatorii pentru orice
individ
- respectarea acestor legi sau pedepsirea pentru încălcarea lor de către
individ
- armonizarea intereselor individuale cu cele generale atunci când este
nevoie .

REGIMUL POLITIC TOTALITAR

ŞI PROBLEMA LIBERTĂŢII

Termenul de dictatură provine din latinescul “ dictare “ care înseamnă = a afirma,

a porunci.
Într-o definiţie generală dictatura este similară cu dominaţia politică nelimitată a
unei persoane sau a unui grup .

66
 Dictatorul are puteri discreţionare şi exercită puterea politică în societate fără un
control al statului .
În Roma antică dictatura înseamna puterea absolută a unui tiran sau autocrat .
Acest tip de regim politic era unul dictat de condiţii speciale : criză, război, revolte şi
dura 6 ( şase ) luni şi avea un caracter excepţional .
Mai târziu s-a pierdut această regulă şi dictatura putea să însemne şi puterea
absolută a celui ce a obţinut-o prin mijloace ilegale .
Există o sinonimie între termenii de dictatură – tiranie –despotism – totalitarism .
Regimul politic totalitar sau dictatorial este opus celui democratic şi are anumite
caracteristici, care-i conferă identitatea, indiferent de timpul istoric în care se exercită :
1. Caracterul absolut al autorităţii supreme
2. Absenţa unor norme ferme de succesiune la putere
3. Lipsa unui cadru juridic ferm în virtutea căruia despoţii să răspundă pentru faptele lor
4. Concentrarea puterii, reprezentată de regulă, de o singură persoană sau de un grup
restrâns .
Regimurile dictatoriale din istorie au luat forma unor state organizate fie sub
formă de :
a) monarhie absolutistă, specifică mai ales sclavagismului şi feudalismului ;
b) statele din epoca modernă, Italia, Germania, Ungaria sub conducerea lui B.
Mussolini, Hitler, Horty ;
c) statele comuniste: - China – Mao, Tzedun
- Rusia – Stalin
- România – N. Ceauşescu
d) statele în care s-au instaurat dictaturi militare – v. Spania – Franco , unele state
din America Latină sau Africa .
În România regimul dictatorial a funcţionat astfel :
- Dictatura regală – Carol al II–lea 1938-1940
- abrogarea Constituţiei liberale din 1923

67
 - dizolvarea parlamentului
- interzicea partidele politice
- naşterea unui partid unic – proregalist “ Frontul Renaşterii
Naţionale “
- Dictatura militară – 1940 – 23 august 1944 – Antonescu + legionarii din
septembrie 1940-ianuarie1941
- Dictatura comunistă – 1944-1989
Pentru orice regim politic totalitar, propaganda şi teroarea sunt mijloace
obligatorii de acţiune .
De exemplu: Himmler în 1943 la Harkov spunea că ţelul Germaniei este să ducă
lupta rasială până la capăt, fără milă . De asemenea, până în 1930 Stalin distrusese
ofiţerimea rusă, pe toţi foştii revoluţionari, pe socialişti şi social-democraţi, iar până în
1938 lichidase vechea intelectualitate rusă .
Între 1959 şi 1984 în Guineea, Sekou Toure a înfometat şi lichidat mii de oameni,
sau Idi Amin în Unganda etc.
De asemenea dictaturile totalitare lichidează orice libertate de gândire, de opinie,
de partid, de organizare şi instaurează o ideologie unică, şi o propagandă permanentă, pe
toate canalele informative şi educative care anulează spiritul de revoltă, de atitudine, de
opoziţie a fiecărui individ în parte şi în consecinţă a întregii societăţi civile .

Puterea devine discreţionară şi se întemeiază pe :

- manipularea conştiinţelor;
- violenţă şi teroare;
- suspiciune şi culpabilitate,
- propagandă permanentă, persuasivă şi de fond, chiar cu caracter mesianic .
Partidul unic de guvernământ transformă statul de drept într-o formalitate, o
fantomă, un stat al duplicităţii, delaţiunii, agresivităţii, spionajului, al suspiciunii
generalizate .

68
 Între departamentele , comisiile, ministerele statului nu mai există o ierarhie a
activităţilor şi răspunderilor, întrucât pretutindeni tronează deciziile conducătorului, ale
partidului unic .
În statul totalitar sporeşte în mod gigantic aparatul birocratic şi rolul său în
fenomenul de neinformare şi destabilizare a activităţii cetăţeanului .
Omul, cetăţeanul trăieşte sub o multitudine de autorităţi, şi devine incapabil de a
şti cu certitudine ce rol şi ce responsabilităţi au acestea şi în ce raporturi se află el cu
ele . Simultan asupra cetăţeanului se exercită autorităţi paralele, cum ar fi : conducătorul,
elita politică, poliţia secretă, statul, organismele juridice şi administrative, partidul etc.
Toate aceste centre de autoritate şi putere se exercită în numele voinţei
conducătorului şi a partidului unic . Aceste centre de autoritate şi putere, paradoxal, cu
atât sunt mai vizibile şi multiple, cu cât ele au o putere formală, de faţadă, întrucât nu au
putere de decizie şi execuţie proprie, aceasta aparţinând în mod real conducătorului
partidului unic, despotului sau tiranului .
Un instrument nelipsit din interiorul dictaturilor totalitare din toate timpurile
istorice a fost secretul, suspiciunea, mai modern poliţia secretă . În raport cu ea chiar şi
partidul unic are mai puţină putere .
De o asemenea forţă socială dictaturile au nevoie esenţială, pentru că altfel nu
şi-ar asigura existenţa, prin anihilarea oricărui spirit colectiv de împotrivire sau de
acţiune de înlăturare .
Hannah Arendt în lucrarea “ Originile totalitarismului “ arată că puterea reală în
statul totalitar începe acolo unde începe secretul şi că în această privinţă statul nazist şi
cel sovietic au semănat perfect.
Statul totalitar nu este unul de drept în realitate, pentru că el nu se întemeiază
propriu-zis pe legi, ci pe voinţa conducătorului .
De asemenea autoarea citată sesizează faptul că într-un asemenea stat opoziţia nu
se poate naşte decât foarte greu şi cu sacrificii enorme, datorită fricii, suspiciunii,
delaţiunii şi terorii instaurate de poliţia secretă care e prezentă începând cu toate

69
instituţiile statului, cu toate locurile mari de muncă şi sfârşind chiar cu viaţa intimă,
privată .
Dominaţia totalitară este opusă libertăţii individuale dar şi principiului autorităţii
pentru că aplicarea acestui principiu conduce obligatoriu la o limitare a libertăţii
individuale, dar niciodată nu implică abolirea sa, aşa cum se întâmplă în statele totalitare
. De aceea, tehnic vorbind, într-un regim totalitar nu funcţionează nici autoritatea,
nici ierarhia autorităţilor în stat, nici libertatea şi nici responsabilitatea individuală .
Voinţa conducătorului poate să se manifeste nelimitat, oriunde şi oricând, în condiţiile în
care el însuşi nu respectă nici ierarhia stabilită de el .
Totalitarismul se caracterizează prin monopolul absolut al puterii şi autorităţii .
Conducătorul, tiranul, despotul pentru a-şi menţine monopolul puterii nu numai că
manipulează prin propagandă, violentează drepturile fireşti , naturale şi juridice ale
omului şi cetăţeanului, dar lichidează prin instrumentul abilitat al poliţiei secrete orice
eventual competitor, adversar .
O altă trăsătură a totalitarismului este lichidarea odată cu libertatea individului şi a
responsabilităţii sale .
Colectivismul este cel mai eficace şi rapid mijloc de a distruge conştiinţa morală a
omului, demnitatea lui de persoană, identitatea şi răspunderea, libertatea şi decizia,
competenţa şi concurenţa valorică .
Colectivismul specific totalitarismului aplatizează orice fiinţă, o masifică, îi
distruge identitatea şi libertatea şi vorba lui J. St. Mill atentează la însăşi esenţa fiinţei
umane, ca fiinţă liberă, raţională .
Totalitarismul practică cultul personalităţii conducătorului şi a anturajului său,
depersonalizarea oamenilor, fanatismul propagandistic cu scopul de a face dependentă
întreaga societate civilă de deciziile despotului şi ale camarilei sale personale .
Destituirile, schimbarea centrelor de putere (de exemplu, de la armată la
securitate) promovări surprinzătoare, retrogradări, fac imposibilă munca disciplinată,
organizată, responsabilă şi eficientă şi a individului şi a echipei .

70
 În acest mod dispare criteriul valoric al promovării profesionale şi sociale,
experienţa pozitivă a muncii, răspunderea faţă de hotărârile şi deciziile luate .
Centralizarea exclusivă a puterii, autorităţii, deciziei în persoana conducătorului
face neavenită existenţa unui individ liber , cu iniţiativă profesională şi socială, capabil
să-şi asume responsabilitatea faptelor sale .
Totalitarismul nu se conduce după legile logicii, după legi juridice, după criteriul
economic al eficienţei, ci după doctrină . Specific totalitarismului este de a da prioritate
absolută intereselor globale, generale în raport cu cele individuale .
De asemenea, orice totalitarism are o categorie sau clasă socială privilegiată ( de
exemplu în comunism = clasa muncitoare, numită şi clasă conducătoare în societate ) .
Pentru a menţine monopolul absolut al puterii totalitarismul este obligat să se
întemeieze pe minciună, pe eludarea realităţilor sociale, aşa cum sunt ele, pe mistificarea
unor idei, cum ar fi : egalitatea, fraternitatea, echitatea etc.
De asemenea orice totalitarism a manifestat o totală intoleranţă ideologică faţă de
orice altă modalitate de interpretare şi judecare a realităţilor politico-sociale, arogându-şi
întreaga veridicitate şi adevărul absolut al ideilor susţinute de propaganda oficială .
Totalitarismul a practicat întotdeauna orientările ideologico-politice extremiste,
fie de stânga, fie de dreapta, moderaţia, toleranţa ideatică îi este total străină .
Libertatea de gândire şi acţiune reprezintă pentru totalitarism cel mai mare
duşman şi de altfel singurul real, de care se teme .
Unele forme de totalitarism, cum ar fi nazismul sau stalinismul au practicat o
filosofie a forţei, a dispreţului faţă de om, rasism şi naţionalism deşanţat, care au dus la
practicarea genocidului la scară mondială .
Fascismul ( fascio = legătură ) condamnă cu vehemenţă libertatea individului şi o
consideră un mit ( mytos = poveste ) negativ, nociv pentru om .
Fascismul, franchismul, stalinismul, dictatura lui Ceauşescu în România au viciat
în esenţă demnitatea omului şi democraţia liberală ca regim politic cu caracter umanist .

71
 Există o serie de gânditori, ideologi ai totalitarismului cum ar fi Sorel, W. Pareto,
Le Bon , sau filosofi ca Fr. Hegel sau Fr. Nietzsche, care deşi nu au susţinut fascismul
( cei doi filosofi germani ) au susţinut idei despre stat şi viaţa politică ce puteau fi
răstălmăcite de un ideolog al lui Hitler, cum ar fi A. Rosenberg , şi care au impus ideea
că masele au nevoie de un conducător unic, de un mit, deoarece lor le este specifică
supunerea, iar democraţia şi libertatea nu sunt decât minciuni şi focuri de artificii .
Totalitarismului îi este străină ideea libertăţii, pentru că el încorporează individul
în masă, în stat şi nu-l pune în valoare . Numai o masă amorfă poate fi condusă după
deciziile conducătorului suprem care acoperă toate tipurile de putere în stat, şi pe cea
legislativă, şi pe cea executivă şi judecătorească .
Statul totalitar trebuie să fie fără conflicte, fără diferenţe valorice între oameni, cu
o economie, o politică, o educaţie şi o viaţă personală controlată şi centralizată .
M. Duverger arăta că un stat poate fi netotalitar, fără însă a fi neapărat şi
obligatoriu democratic, iar statele autoritare se află de multe ori în proximitatea celor
totalitare, şi au fost folosite şi în ţările Europei Occidentale în etapa de tranziţie de la
feudalism la capitalismul liberal .
Totalitarismul este total opus libertăţii şi democratismului şi prin faptul că nu
admite recunoaşterea măcar a unor fireşti conflicte de interese între oameni diferiţi, cum
spunea Max Weber şi nici existenţa vreunei opoziţii politice spontane sau
instituţionalizate cu drepturi egale de a participa la guvernarea şi conducerea statului .
Leonard Schapiro susţine că totalitarismul nici nu poate fi un regim politic
organizat într-un stat, pentru că el este atât de arbitrar şi ilegal , încât nu poate produce
un stat stabil şi de drept, ci doar o “ stăpânire autoritaristă amorfă “ .
Gânditori din epoci diferite, dar asemănători în unele idei susţinute, ca: Fr.
Nietzsche, Bakunin, Sorel, Brecht, susţin că nevoia de dominaţie este naturală la om , că
oamenii se împart în dominatori şi dominaţi, motiv pentru care mitul conducătorului
absolut, autocrat nu mai este ceva real, ci ceva necesar .

72
 De asemenea ideea de masă , de gloată amorfă, ce este incapabilă de decizii, şi
care trebuie condusă, face parte din arsenalul ideologic totalitar .
Bakanin spunea că renunţă la EU pentru NOI .
A.Tocqueville, unul din liderii libertăţii şi democraţiei recunoştea că masele sunt
atrase uneori de cauze mari, de idei înălţătoare şi aceste caracteristici pot fi exploatate de
regimurile totalitare, care fac mereu caz de marile idei şi cauze ale umanităţii, distrăgând
practic preocupările oamenilor de la problemele reale ale vieţii lor, de la gândurile de
revoltă şi respingere a mijloacelor folosite de totalitarism împotriva libertăţii lor ca
indivizi .
Totalitarismul deşi se prezintă ca un regim politic monolitic, unit, fără contradicţii
şi fisuri, în aparenţă, în esenţă este un regim al contradicţiilor, ilegalităţilor, minciunii, al
confuziei generalizate .
Istoria evoluţie totalitarismului, arăta H. Arendt a demonstrat însă că şi el poate fi
înlăturat de oamenii care capătă treptat şi greu, dar capătă conştiinţa forţei lor , a
libertăţii lor de a se opune, de a înţelege că acest regim de viaţă nu este singurul posibil .
Totalitarismul cu toată furia sa în a lichida libertatea individuală sub toate formele
ei , politice, culturale, educaţionale, profesionale etc., nu a reuşit să supravieţuiască
pentru totdeauna, tocmai pentru că s-au îmbinat cauze ce ţin de însăşi structura sa
internă, de factorul uman, de voinţa şi libertatea individului de a înlătura un mod de
viaţă esenţialmente inuman .
Am putea spune că înverşunarea totalitarismului de a nega valoarea libertăţii, a
drepturilor omului constituie una din principalele cauze ce au dus la dispariţia sa dintr-o
serie de state printre care şi statul român contemporan . A învins cu toate chinurile şi
rezervele , libertatea individului raţional .

73
 LIBERTATEA ŞI LIMITELE EI

Studiul problemei libertăţii a avut întotdeauna de surmontat cel puţin două

chestiuni – una legată de faptul că fiind o stare a existenţei umane tot omul are atingere
cu ea şi atunci are opinii, păreri sau chiar idei despre ea, iar alta că deşi aspiraţia către
libertate este una general – umană, analiza naturii şi valorii libertăţii nu întruneşte un
asentiment general – valabil.

74
 Nimeni, nu poate nega, bizuindu-se pe argumente solide, că libertatea nu este un
BINE, dar între specialişti în ceea ce priveşte definirea conotaţiei şi semnificaţiei sale ,
se duce o bătălie de idei şi de puncte de vedere, ce pare uneori fără sfârşit, alteori
sofisticată şi speculativă şi în consecinţă neconcludentă teoretic şi practic, şi în ultima
instanţă fără un real folos.
Politologi precum, B. Constant, I. Berlin ne asigură că asemenea dreptăţii,
libertatea este greu de definit riguros, pentru că ea este în plan teoretic un “concept
esenţialmente contestat”.
Platon în “Republica” chiar susţine că omului nu libertatea îi este necesară în
viaţa socială, ci ordinea şi o guvernare luminată şi umanistă.
Abraham Lincoln preciza că nu a existat niciodată o bună definiţie a libertăţii , dar
folosind acelaşi cuvânt spre a o desemna, nu înţelegem acelaşi lucru.
De asemenea, unii specialişti în problemele legate de libertatea fie individuală, fie
socială exaltă virtuţile şi foloasele libertăţii, alţii le pun la îndoială într-o manieră care
ne sugerează parcă faptul că libertatea lipseşte aproape cu desăvârşire, şi numai unii o
tratează de pe poziţii moderate, încercând să-i sublinieze virtuţile, dar şi limitele
inerente.
De la existenţa unui patos al libertăţii moderne, până la negarea completă se află
spaţiul spiritual filosofic şi politologic pe care se întinde tratarea problemei în discuţie.
De asemenea, s-au înmulţit poziţiile în lumea contemporană, care pun
problematica libertăţii sub semnul unei patetism profund şi declarat.
J. Isaac în lucrarea “Democraţia în vremuri întunecate” arată că:
“Patetismul libertăţii moderne constă în faptul că suntem supuşi forţelor
create chiar de noi, în timp ce resursele pe care le avem la îndemână pentru a
anihila aceste forţe sunt jalnic de limitate, fragile, incomplete, nesatisfăcătoare şi
frustrante. Lumea politică seamănă din ce în ce mai mult cu un deşert, iar
deşertificarea continuă. Efortul de uda deşertul este lăudabil, iar acolo unde există
resurse o asemenea iniţiativă este bine venită. Dar în multe locuri resursele

75
 pentru o asemenea acţiune nu există sau sunt insuficiente; şi, în orice caz,
realizarea este incompletă şi poate puţin eficientă , dacă avem în vedere
provocările cu care se confruntă. Deşertul acoperă chiar şi cele mai înfloritoare
grădini. De aceea, este la fel de important, dacă nu chiar mai important, să
cultivăm şi să întreţinem acele oaze din deşert în care libertatea înfloreşte, acele
spaţii unice şi marginale care luptă pentru a opri deşertul să ne înghită”. 1
Autorul citat ne avertizează că democraţia ca spaţiu social favorabil libertăţii şi
drepturile oamenilor se află în lumea contemporană în “ vremuri întunecate”, adică
nebenefice – dintr-o multitudine de cauze şi condiţii, dar că asta nu presupune să ne
lăsăm pradă pesimismului şi apatiei, să îmbrăţişăm o atitudine defensivă, resemnată faţă
de problema libertăţii, ci citându-l pe A. Camus să împărtăşim convingerea că dacă nu
mai putem spera să salvăm totul, măcar să încercăm să facem posibil un viitor în care
libertatea persistă, chiar şi limitată, chiar dacă acest viitor nu este unul ideal.
Idea de limite ale libertăţii se impune atenţiei din multiple motivaţii.
În primul rând pentru a ne ţine trează conştiinţa că o libertate arbitrară, abuzivă,
nelimitată, lăsată la voia necontrolată a fiecărui individ uman se transformă în opusul
său, în anarhie, dezordine , în domnia bunului plac, în libertinaj nesăbuit, într-un mediu
favorabil coerciţiilor abuzive.
În al doilea rând această idee a limitelor libertăţii fie individuală, sau socială, se
impune şi pentru a ne obliga să ne raportăm la ceilalţi membrii ai comunităţii umane în
care trăim, în sensul în care Jh. St. Mill susţinea în eseul “Despre libertate” că singurele
limite îndrituite ale libertăţii individului, trebuie să fie existenţa celorlalţi şi dreptul lor la
libertate nelezată de altul sau de stat.
În al treilea rând , această idee ne aduce mereu aminte de faptul că omul nu este
numai “un meşteşugar liber şi suveran ”, ci o fiinţă fragilă, trăind într-o lume la fel de
fragilă, o lume capabilă din interiorul său , de distrucţie, care trebuie mereu refăcută,

1
Isaac C. Jefrrey – “Democraţia în vremuri întunecate”, Polirom, Iaşi, 2000, p.196

76
reconstruită, o lume în care nu numai faptele mari, ci şi cele mici, modeste, sau absenţa
acestora poate căpăta o semnificaţie deosebită.
Într-un celebru discurs, Pico Della Mirandola, filosoful renascentist ne spune într-
un mod sugestiv şi profund acest lucru.
“O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo
favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care tu însuţi le
vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta.
Natura configurată în celelalte fiinţe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de
mine. Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă
în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti
mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean,
nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care tu însuţi o
preferi, ca şi cum ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în
cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să
renaşti în cele de sus, ce sunt divine”.
Acest text, semnificativ pentru titlul lucrării noastre, intitulat “Dumnezeu
vorbindu-i lui Adam” din “Discurs despre demnitatea omului”(1486) ne sugerează că
însăşi divinitatea creatoare ne-a oferit libertatea de a decide în stare de conştienţă cum să
ne croim drumul libertăţii într-o lume a limitelor, care ţin şi de noi ca indivizi şi de
lumea în care trăim , în care există “cele de jos” şi “ cele de sus”.
Nimeni nu ne garantează că nu vom putea urma şi căile binelui şi ale răului, şi ale
libertăţii şi ale non - libertăţii.
În al patrulea rând omul însuşi ar cădea în derizoriu sau chiar în ridicul dacă nu ar
conştientiza că a fi liber ca individ în comunitate socială sub diversele ei forme de
manifestare, înseamnă a gândi şi a acţiona în cadrul unor circumstanţe, a unui context, a
autocontrolului şi răspunderii proprii pentru faptele realizate.
Responsabilitatea care este complementara libertăţii individuale este una dintre
cele mai seriose şi adecvate limite ale libertăţii omului . În afara ei libertatea ar

77
degenera într-un inamic al convieţuirii oamenilor în viaţa socială, într-un fenomen
social entropic, cu conotaţii negative pentru om.
În al cincilea rând orice om trăieşte într-o comunitate politică, economică,
culturală care este statul şi are rolul de cetăţean al unui anumit stat cu legile, normele,
regulile sale politice, juridice, administrative, morale, religioase, tradiţionale la care
omul – cetăţean trebuie să se raporteze, să le accepte sau să le respingă, să traiască in
limitele impuse de acestea.
Precizarea tipurilor de limite ale libertăţii ca şi rolul lor asupra ei reprezintă de
asemenea o exigenţă pe care trebuie să o avem în vedere pentru a circumscrie cu destulă
rigoare spaţiul social în care omul îşi prescrie libertatea sa reală de care dispune în mod
concret. O asemenea precizare ne fereşte de tendinţa manifestată uneori, de a plasa
problema libertăţii mai ales în domeniul idealului, fără rezonanţe de utilitate şi eficienţă
în viaţa practică a omului sau de a-i nega existenţa pe temeiul unor limite insurmontabile
care-l înscriu pe om în sfera lui “trebuie” neîngăduindu - i în realitate starea de libertate
reală.
De aceea, credem că este necesar să diferenţiem între limitele necesare ale
libertăţii, care o definesc şi îi permit să existe şi cele arbitrare, abuzive care îi împiedică
manifestarea, şi în anumite condiţii conduc la anihilarea ei. În acest din urmă caz, statul
de tip totalitar este un exemplu de necontestat.
Noi vom avea în vedere să analizăm limitele constructive, necesare şi definitorii
ale libertăţi individuale şi sociale şi modul în care ele acţionează şi la nivelul vieţii
individului şi la nivelul societăţii în ansamblul său, pentru a face posibilă libertatea în
experienţa reală, practică a vieţii omului. Ne interesează nu atât libertatea ca aspiraţie, ca
ideal uman, ca scop permanent al omului ca fiinţă generică, ci libertatea limitată,
relativă, dar reală, pragmatică, de care omul dispune în mod concret în viaţa sa socială,
ca cetăţean.
În definirea conceptului de libertate sunt prezente toate limitele sale, întrucât
libertatea este definită întotdeauna în raport cu opusele sale şi anume: constrângerea,

78
coerciţia, legea, determinismul, necesitatea, servitutea, ingerinţa, abuzul, arbitrariul,
forţa abuzivă, dominaţia politică, naţională, totalitarismul, despotismul etc.
De aceea detaliind semnificaţiile multiple ale conceptului de libertate, în plan
logic al generalităţii cât şi al concreteţei sale, vom dezvălui limitele fireşti, necesare, dar
şi pe cele abuzive, arbitrare, conjuncturale, politico – sociale, la care se raportează
libertatea omului şi ca individ şi ca cetăţean.
Deşi am precizat că un consens unanim între specialişti, filosofi, politologi,
antropologi, sociologi nu există, putem totuşi constata că experienţa istorico – socială a
omului şi-a spus cuvântul în realizarea unui conţinut relativ acceptat a ceea ce ar
însemna o stare fermă şi concretă de libertate trăită de om în această experienţă.
Ne simţim datori să atragem atenţia asupra faptului că libertatea în calitatea sa
conceptuală, de abstracţie, trebuie să reflecte o realitate a vieţii omului şi a societăţii,
care să se regăsească în existenţa umană. Libertatea este un atribut esenţial, o
dimensiune specifică a condiţiei umane şi acesta este motivul pentru care afirmăm că
omul este o fiinţă care are conştiinţa libertăţii sau non – libertăţii sale.
Jh. St. Mill afirmă în eseul “Despre libertate” că a priva pe om de libertate
individuală este echivalent cu a-i aduce atingere esenţei sale umane, a creativităţii sale.
Un om fără libertate nu este un om în deplinătatea forţelor sale active, creative. El
devine un simplu executant mecanic al unor alegeri şi decizii care nu-i aparţin, un apatic,
un neinteresat, un resemnat.
Libertatea este o valoare ce face parte din setul se valori universale pe care le
întâlnim în orice formă istorico – politică de viaţă umană.
Aceste valori spune Isaiah Berlin, care nu crede în unitatea de scop, în existenţa
armonică între oameni, în faptul că ei locuiesc în cosmos, stau sub semnul dreptului
oamenilor de a refuza să accepte să fie trataţi inuman şi a dreptului de a dispune de o
sferă în interiorul căreia deciziile lor să fie suverane2.

2
Berlin Isaiah – “Patru eseuri despre libertate” – Humanitas, Bucureşti,1996, p.250

79
 Deşi s-a insistat pe ideea concreteţei şi utilităţii libertăţii, credem că libertatea,
este în primul rând valoroasă prin acestea, dar nu numai consecinţele benefice ale
libertăţii o justifică, ci şi altceva. Suntem în acord cu acei gânditori care susţin
(I. Berlin, J. St. Mill, F. von Hayek) că libertatea îi conferă omului conştiinţa valorii
sale creative, a demnităţii sale morale, a unei superiorităţi justificate, a unei fiinţe pe
care pentru a o înţelege, trebuie să-i iei ideile în serios.
A rămâne în afara ideilor înseamnă a rămâne în afara lumii umane, şi a rămâne
în afara libertăţii înseamnă, de asemenea, a rămâne în afara lumii umane. Pe scurt în
aceasta ar consta acel “altceva” nepragmatic care justifică libertatea omului.
La limită, putem spune că ideile, printre care şi aceea a libertăţii nu modifică
mişcarea planetelor pe bolta cerească, dar în societate şi ideile mele pot schimba mersul
lucrurilor, iar această schimbare este posibilă, pentru că pot alege între diverse cursuri
ale evenimentelor .
Aflaţi sub semnul pluralismului funciar al umanului, noi trebuie să alegem, să
hotărâm, să decidem. Într-o lume a opţiunilor are sens să spun că vrei să fii propriul tău
stăpân, sau să vrei ca orice decizie care te afectează să fie luată şi cu participarea ta.
Într-o perspectivă pluralistă nici un bine nu poate fi absolut şi nici o opţiune sau
decizie. Într-o asemenea lume nu există căi absolute ale libertăţii umane.
Încercăm să aducem în atenţie câteva dintre conotaţiile libertăţii, pe care le-am
aflat cercetând concepţiile filosofice şi politice şi care se bucură de o relativă accepţiune
comună celor care se preocupă de această problemă.
Unanim acceptat este faptul că omul a devenit conştient de necesitatea libertăţii ca
urmare a faptului că el trăieşte într-un univers social impregnat de coerciţii,
constrângeri, determinisme, trebuinţe şi necesităţi. Altfel spus, omul se află sub
incidenţa lui “trebuie”, a imperativelor, cum ar spune I. Kant.
Conştiinţa constrângerii este cea care primează în existenţa omului, şi îşi ceează
prin contrast opusa , şi anume conştiinţa eliberării de constângeri şi coerciţii sociale,
morale , religioase, juridice, politice etc.

80
 De acea libertatea este definită, într-o formă concisă, ca fiind absenţa
constrângerii şi a coerciţiei.
F. von Hayek în lucrarea “Constituţia libertăţii” precizează că sensul cel mai
precis şi clar al definiţiei libertăţii este acela de absenţă a coerciţiei. Acest sens , spune
autorul citat este şi cel originar şi corect, capabil să contracareze înţelegerea şi
practicarea libertăţii sub forma lui “a face ce vrei” , caz nefericit şi periculos de definire
a libertăţii. Autorul consideră că un asemenea mod de concepere a libertăţii ca putere
efectivă de a face ce vrei este fundamentul politicii liberale dominante în SUA.
Paradoxal este faptul că o condiţie sine- qua- non a existenţei libertăţii este
existenţa constrângerii, în raport cu care se defineşte şi care constituie o limită necesară
şi firească a existenţei sale.
De acea, trebuie să distingem între constângere şi abuzuri, servituţi, agresiuni,
opresiuni, care sunt tot constrângeri a căror existenţă periclitează însăşi manifestarea
libertăţii.
Constrângerea sub formă de cauze, condiţii, legi, reguli, norme, necesităţi care
acţionează pentru a reglementa viaţa individului şi mai ales a sa ca membru al vieţii
sociale nu este opusa libertăţii. Constrângerea care implică intervenţia deliberată a
altora în interiorul spaţiului în care aş putea, în condiţii normale să acţionez după
propriile interese şi trebuinţe, abuzul de putere, de influenţă, de autoritate reprezintă
constrângerea de care se emancipează libertatea şi căreia i se opune.
Helvetius exprima acest fapt atunci când spunea că nu este vorba de lipsa de
libertate dacă nu putem zbura ca un vultur sau înota ca o balenă. Simpla incapacitate a
omului de a-şi atinge un scop propus nu constituie o lipsă de libertate.
Tema constângerii, a supunerii, a dominaţiei, a coerciţiei este centrală în filosofia
politică şi în ştiinţele politice şi ea a generat întrebări generale pentru om ca fiinţă
conştientă de sine, de identitatea şi unicitatea sa în raport cu altul dar şi de fiinţă
comunitară, care trebuie să se raporteze în mod obligatoriu la existenţa celorlalţi.
Asemenea întrebări sunt următoarele:

81
 De ce nu pot trăi aşa cum îmi place?
Trebuie să mă supun altcuiva? De ce?
Dacă nu mă supun, pot fi constrâns? De către cine, în ce grad, în numele cui
şi în ce scop?
Nimeni nu pune la îndoială faptul că a constrânge un om înseamnă a-l împiedica
să fie liber. Dar faţă de cine ?.
Vrem prin aceste idei şi întrebări să susţinem raportarea indiscutabilă a libertăţii la
problematica constrângerii în toată complexitatea şi diversitatea manifestărilor sale faţă
de om. Din aceste raport libertate - constrângere se nasc două probleme şi două
întrebări majore care vizează problematica libertăţii şi anume:
(a) Care este câmpul în interiorul căruia un om sau un grup de oameni este
sau ar trebui să fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil, fără a fi
supus unei ingerinţe din partea altor oameni?
(b) Pe ce, sau pe cine se bazează autoritatea care poate obliga pe cineva să
facă sau să fie ceva, mai curând decât altceva?
Există puncte de vedere care pornind de la aceste întrebări clasifică libertatea în:
libertate negativă şi libertate pozitivă, cum susţine I. Berlin, dar noi credem că pentru
studiul nostru această clasificare este relevantă, deşi poate fi nerelevantă pentru alte
aspecte teoretice şi practice ale problemei libertăţii.
Ne este de folos, mai ales conceptul de libertate negativă care cuprinde în sine
idea de limite ale libertăţii. Acest concept desemnează ce nu este libertatea, când omul
nu este liber, care sunt constrângerile care îl privează de libertate. Din această
perspectivă a fi liber înseamnă a fi scutit de orice imixtiune exterioară, a fi scutit de
ingerinţe potrivnice acelor scopuri şi interese ale omului care nu aduc atingere existenţei
şi libertăţii celorlalţi.
De aici rezultă definirea libertăţii negative ca absenţa constrângerilor şi
ingerinţelor abuzive şi faptul că, cu cât este mai vastă aria de non –ingerinţă a unui om
cu atât este mai autentică şi întinsă libertatea lui.

82
 Clasicii englezi din domeniul filosofiei – politice ca Th. Hobbes sau Bentham
arătau că un om liber este acela care nu este împiedicat să facă ceea ce intenţionează.
Legea este ea însăşi o încătuşare, o constrângere chiar dacă ea ne protejează de a fi puşi
în lanţuri mai grele decât cele ale legii.
Aceste lanţuri pot fi, opresiunea social – politică sau economică, despotismul
arbitrar sau haosul social.
Aceşti filosofi precizau, de asemenea, că aria de non – ingerinţă sau libertatea
individuală nu poate fi niciodată şi nicicum nelimitată, fără nici o restricţie sau
constrângere pentru că, s-ar genera o libertate “naturală” , adică libertatea lui “a face ce
vrei”, fără respectarea celorlalţi, ceea ce ar crea o sursă de abuz şi anarhie socială.
Aceşti gânditori au sesizat că libertatea însăşi trebuie restrânsă şi restricţionată de
legi, de existenţa statului de drept, de norme şi valori sociale chiar în interesul existenţei
libertăţii. Nu s-ar putea trăi într-o societate dezirabilă fără această restrângere a libertăţii
“naturale” a omului. De aceea ei au impus ideea că spaţiul de libertate al fiecăruia
trebuie limitat prin lege în mod necesar, tocmai pentru a conserva şi dezvolta libertatea
împreună cu alte valori sociale corelate ca: dreptatea, echitatea, protecţia persoanei,
cultura etc.
În aceeaşi direcţie J. Locke , J. St. Mill, B. Constant, A. de Tocqueville subliniau
că trebuie să existe cu necesitate o arie minimă de libertate personală, care sub nici un
motiv să nu fie violată.
De asemenea, ei au pus în discuţie necesitatea unei frontiere între viaţa privată a
omului şi domeniul vieţii publice, al autorităţii publice, atunci când abordăm problema
libertăţii.
J.St.Mill preciza în acest sens că problema libertăţii civice sau sociale nu poate fi
tratată fără a lua în considerare natura şi limitele puterii, ale autorităţii publice ce poate fi
exercitată în mod legitim de către societate asupra individului.
Adepţii ideii că individului trebuie să-i fie rezervat un spaţiu larg al vieţii private
pe care nici statul sau vreo altă autoritate să-l încalce şi adepţii ideii ( Th. Hobbes, D.

83
Hume) restrângerii acestui spaţiu prin reguli, legi sociale, erau de părere că o parte a
existenţei umane trebuie să rămână în afara oricărui control social, în posesia
individului, în mod absolut.
Invadarea acestui spaţiu individual, privat oricât de mic ar fi el, este o privare de
libertate şi o formă de constrângere abuzivă sub forma despotismului de orice tip ar fi el.
B. Constant unul din cei mai aprigi şi constanţi apărători ai libertăţii persoanele,
care nu putea să uite dictatura iacobină realizată în numele unor înalte valori sociale,
declara că cel puţin libertatea individului la opinie, la expresie, la credinţă religioasă, la
proprietate trebuie protejată împotriva oricăror ingerinţe arbitrare.
Concluzia acestor mari gânditori despre libertate este aceeaşi, şi anume că dacă nu
vrem să degradăm sau să ne degradăm natura noastră umană, trebuie să conservăm un
spaţiu minim de libertate personală. Acest spaţiu este acela la care un om nu poate
renunţa fără ca esenţa naturii sale umane să nu fie grav atinsă.
Acest spaţiu de non - ingerinţă, de libertate este justificat de o serie de principii şi
legi, fie naturale sau sociale – democratice, fie al drepturilor naturale ale omului, fie ale
utilităţii sale pentru acţiunea creativă a omului, fie de un contract inviolabil convenit de
oameni în mod voluntar. Libertatea aceasta este una “faţă de” , şi ea înseamnă absenţa
constrângerii sub formă de ingerinţă, dincolo de o frontieră mişcătoare, dar întotdeauna
identificabilă.
În acest sens J.St. Mill un campion în problema susţinerii acestui tip de libertatea
scria în eseul sau “Despre libertate” că singura libertate ce merită acest nume este aceea
de a urma şi propriul nostru bine, după cum credem de cuviinţă, fără a pune în pericol
existenţa şi libertatea celuilalt. El considera că singura dată când autoritatea publică,
statală, juridică trebuie sa intervină în limitarea libertăţii individuale este numai când
urmărind binele meu afectez existenţa sau libertatea celuilalt.
De ce este atât de sacră protecţia libertăţii individuale pentru gânditorii liberali
moderni, amintiţi pe parcursul lucrării?

84
 Pentru că în lipsa acestei libertăţi, civilizaţia nu poate progresa, nu ar exista un
schimb liber de idei, deci adevărul nu ar avea cum sa iasă la iveală, originalitatea,
geniul, creativitatea ar fi sufocate de greutatea “mediocrităţii colective”.
Omul trebuie lăsat să greşească mizând pe libertatea sa de a gândi şi acţiona şi tot
este mai puţin malefic, decât a-l constrânge să facă ceea ce alţii consideră ca este bine
pentru el.
Desigur că putem constata aici faptul că este tratată constrângerea ca un rău, în
sine, ceea ce în realitate nu este întocmai.
Am arătat că există un adevăr incontestabil în ideea că libertatea individului
trebuie limitată de constrângeri, determinări, norme, legi, ce-l apără pe om de propria-i
libertate degenerată în anarhie, haos, abuz, tendinţa de a-ţi înstăpâni propriul tău mod de
viaţă şi a-l impune şi altora conform ideii că eşti o fiinţă liberă.
Apoi oamenii depind într-o asemenea măsură unii de alţii în sociabilitatea lor
obligatorie, întrucât nici o acţiune nu este atât de privată încât să aibă consecinţe numai
asupra celui ce o realizează şi să nu afecteze prin aceste consecinţe şi vieţile altora într-
un mod sau altul.
Libertatea unora depinde, volens - nolens de limitele impuse altora. De asemenea,
nu se poate vorbi de aceeaşi trebuinţă de libertate a tuturor oamenilor şi grupurilor
umane şi nici de faptul că libertatea oamenilor este identică.
Una este libertatea unui senator şi alta a unui ţăran român ce ară câmpul cu plugul
tras de măgar.
La ce le-ar folosi unor oameni năpăstuiţi de sărăcie, de boli, de nevoi, de hrană
drepturile politice, sau garanţiile împotriva ingerinţei statului în viaţa lor privată?
Ce este libertatea pentru cei care nu se pot folosi de ea?
R. Garaudy remarca faptul că este o libertate a zilelor noastre şi aceea de a fi
şomer, de a nu găsi un loc de muncă în conformitate cu pregătirea şi cu interesele
individului.

85
 Exista condiţii de viaţă ale omului şi situaţii în care libertatea individuală nu este
o necesitate primară pentru om.
De asemenea ar fi eronată susţinerea că libertatea este numai absenţa frustrării de
orice tip, a coerciţiei şi constrângerii de orice fel, o atare considerare credem ca ar altera
înţelesul conceptului de libertate.
Libertatea la care oamenii aspiră sau chiar ajung la ea, diferă într-o foarte
însemnată măsură de condiţiile lor economico-materiale şi cultural-educaţionale de viaţa
socială.
Un lucru este cert, că indiferent de starea în care omul se află, fie el artist, senator,
profesor la Oxford, sau ţăran român mâhnit şi trist de felul său de existenţă, libertatea
tuturor acestor oameni diferiţi este de aceeaşi natură şi este la fel de necesară tuturor
pentru a realiza o existenţă normală, decentă şi satisfăcătoare, o existenţă propriu-zis
umană.
Nu este mai puţin adevărat că în istorie de multe ori libertatea mare sau chiar
enormă de care se bucură o minoritate socială a fost obţinută prin exploatarea,
dominaţia, abuzul cu care a fost tratată o majoritate anume, care este privată de libertate.
Faptul ideal că, dacă libertatea este un scop al tuturor oamenilor, atunci nimeni n-
ar trebui să fie privat de ea, sau că nimeni nu trebuie să uzeze de ea în detrimentul
celorlalţi rămâne în idealitate, pentru că în practica istorico-socială nu funcţionează
întotdeauna această moralitate ideală.
Egalitatea libertăţii tuturor oamenilor este un principiu moral liberal ideal, dar cu
dificultăţi şi destule infirmări în existenţa reală a oamenilor.
S-a constatat în evoluţia istorică faptul că, uneori chiar un regim politic
democratic poate, efectiv, să priveze cetăţeanul de un mare număr de libertăţi de care el
s-ar putea bucura într-un alt tip de regim politic. Un despot liberal poate să permită
supuşilor săi o mare libertate personală, decât o democraţie.

86
 Această libertate individuală este un lucru a cărui întindere este în anumite cazuri,
greu de estimat. La prima vedere, ea ar putea părea că depinde pur şi simplu de
capacitatea de a alege între cel puţin două alternative.
Dar nu e mai puţin adevărat că, nu toate alegerile pe care le face un om sunt
libere.
De exemplu: dacă într-un stat totalitar sub ameninţarea torturii, îmi trădez
prietenul, chiar dacă acţionez astfel numai din teamă, sunt rezonabil, dacă afirm că nu
am acţionat în mod liber.
Asta nu înseamnă, că eu nu am făcut o alegere, şi cel puţin în plan teoretic puteam
să aleg şi să nu trădez asumând - mi toate consecinţele acestui fapt.
Aceasta înseamnă că simpla existenţă a alternativelor nu este suficientă pentru a
face din acţiunea unui om o acţiune liberă în deplinul sens al termenului.
Gradul de libertate individuală a unui om poate să depindă de o mulţime de
factori, unii chiar aleatori, pe care trebuie să-i avem în vedere atunci când punem
problema libertăţii personale propriu-zise.
Selectăm câţiva dintre aceşti factori cu credinţa fermă că nu am epuizat numărul şi
nici importanţa lor:
a)cât de multe posibilităţi îmi sunt oferite pentru a alege între ele
b)cât de uşor sau de greu se poate realiza fiecare dintre aceste posibilităţi
c)cât de importante sunt ele în raport cu proiectele şi interesele mele
d)cât de mult depind ele de actele umane deliberate pentru că ar putea chiar sa fie
necesare, obligatorii, fără a depinde de actul personal de deliberare, ca în exemplu citat
mai sus
e)care este valoarea pe care nu numai subiectul, dar şi opinia generală a societăţii
în care trăieşte omul ca individ o acordă multiplelor alegeri şi posibilităţi de gândire sau
acţiune ale persoanei.
Toate aceste situaţii, sau toţi aceşti factori trebuie avuţi în vedere, analizaţi în
contextul concret social al alegerii şi numai după acest studiu putem trage o concluzie cu

87
privire la libertatea individuală, care oricum nu va fi niciodată precisă şi riguroasă sau
indiscutabilă.
Aceasta ne face să afirmăm că există tipuri şi grade de libertate personală, care pot
coexista, dar care să nu poată fi comparate cu o măsură unică.
Ca un exemplu la aceste susţineri putem afirma că în Europa occidentală un supus
de exemplu al regelui Suediei poate fi mult mai liber decât un cetăţean al României
democrate. Asta nu înseamnă că Suedia, Anglia sau Danemarca chiar dacă au o
regalitate nu sunt state democratice.
Ne aflăm pe nisipuri mişcătoare în această problemă socială complexă a libertăţii
individuale, ceea ce trebuie să ne facă atenţi şi foarte circumspecţi atunci când atacăm
problema limitelor reale ale libertăţii, aşa cum se manifestă ele în practica socială, şi nu
numai aşa cum arată în postura strict teoretică şi idealizantă, conceptuală.
A fi liber nu înseamnă doar a avea o gamă largă de opţiunii, ci şi dacă omul alege
şi realizează o opţiune în funcţie de interesele sale.
O altă limită necesară a libertăţii individuale este legea .
J.Locke arată că scopul legii sociale nu este acela de a aboli sau restrânge
libertatea individului, ci acela de a prezerva şi a spori această libertate. De aceea unde nu
e lege într-o comunitate umană nu este nici libertate.
Dacă libertatea este funcţie directă a scutirii de voilenţă şi abuz constrângător al
altora, acest fapt nu se poate realiza fără lege.
Legea nu permite ca orice om să facă orice ce vrea el fără a se raporta la ceilalţi şi
fără a-şi asuma responsabilitatea faptelor sale.
A fi supus voinţei arbitrare a cuiva este una şi a fi egal cu toţi ceilalţi în faţa legii
este o condiţie necesară libertăţii individuale.
Statul de drept este o condiţie obligatorie garantării libertăţii şi o limită absolut
firească a sa.

88
 Fără un stat de drept oricare am poate fi supus servităţii, oprimării, bunului plac
al altora, opresiunilor de toate felurile. Într-un asemenea caz problemă existenţei
libertăţii devine un nonsens.
În stat trebuie să guverneze legea şi nu oamenii şi ei să fie egali, fără discriminare
în faţa legii, aceasta este o condiţie şi o limită a libertăţii naturale – a lui “a face ce
vrei”.
Legea trebuie să împiedice şi exerciţiul incert şi neregulat al puterii şi tendinţa sa
de a deveni dominatoare, ba chiar opresivă. Atunci când respectăm legile statului de
drept nu suntem supuşi voinţei altuia, ci suntem liberi – spune Hayek. Dar aceasta se
întâmplă numai dacă legile exprimă reguli generale care se aplică tuturor în mod egal,
iar aplicarea lor include pe toţi oamenii fără excepţie.
Coerciţia care rezultă din lege nu este decisă de voinţa arbitrara sau abuzivă a
cuiva, de aceea ea nu anulează libertatea, ci o facilitează, îi creează condiţii concrete
de realizare.
Sunt situaţii în care anumite legi conduc la restricţia libertăţii-individului, de
exemplu, cele penale sau cele legate de prohibiţie, cu specificarea că asemenea legi se
aplică egal şi celor ce le-au elaborat şi celor ce sunt vizaţi de ele – în vederea protecţiei
oamenilor înşişi de abuzurile rezultate din asemenea libertăţi.
Ordinele opresive ce vin de la guvern pot anihila libertatea, pentru ca, ele nu
sunt generale şi nu se aplică egal tuturor oamenilor.
Hayek arată că numai duşmanii libertăţii şi-au bazat concepţia pe teza potrivit
căreia unii trebuie să comande si alţii să asculte.
Numai în condiţiile statului de drept scopul fundamental al libertăţii este
extinderea acelor capacităţi, prin care omul îşi depăşeşte înaintaşii şi participă la
procesul cunoaşterii, al civilizaţiei şi culturii.
Statul de drept este pentru Hayek cea mai benefica limită a libertăţii naturale şi a
instaurării libertăţii reale, pentru că el asigură ieşirea omului din servitute, prin
garantarea:

89
 (a)unui statut juridic al omului de a fi un membru protejat de legi ale
comunităţii sociale în care trăieşte
(b)unei imunităţi faţă de arestarea arbitrară
(c)dreptului de a munci unde doreşte
(d)dreptului de mişcare potrivit voinţei proprii
(e)dreptul de a fi proprietar privat
Oriunde în lume garantarea şi realizarea acestor drepturi legale face din om o
fiinţă liberă.
Numai în acest context generat de statul de drept, responsabilitatea devine o
limită naturală a libertăţii excesive. Ea îl obligă pe individ să înţeleagă că a fi liber nu
înseamnă numai a avea oportunităţi, ci şi a purta povara opţiunilor, deciziilor,
hotărârilor luate.
O societate nu este liberă dacă membrii săi individualizaţi nu-şi asumă
răspunderea faţă de opţiunile lor.
Teama de libertate vine din faptul că ea presupune efortul, răspunderea,
disciplină şi rigoare, muncă pentru atingerea unor scopuri şi interese proprii.
Determinismul natural şi social poate conduce la diminuarea libertăţii şi a
responsabilităţii, dar credem că numai atunci când este conceput într-o manieră
mecanicistă, nediferenţiată.
Responsabilitatea în dubla ei postură juridică şi morală îl face pe om să - şi
schimbe conduita sau acţiunea într-o direcţie dezirabilă şi eficientă.
Răspunderea este un fel de şcoală a omului care învaţă prin experienţele sale
reuşite sau nereuşite să evite situaţiile nerentabile în favoarea celor rentabile.
Argumentul în favoare existenţei libertăţii se poate aplica numai celor capabili ca
fiinţe raţionale de responsabilitate. Într-o societate liberă un individ este respectat în
funcţie de modul în care îşi foloseşte libertatea.

90
 De asemenea , o societate care nu recunoaşte că fiecare individ are propria scară
valorică pe care urcă, nu are respect nici pentru demnitatea umană, nici pentru
libertatea omului.
A trăi în libertate mai înseamnă şi a nu-ţi aroga dreptul de a fi instanţă supremă
de judecare a scării valorice a altora.
Principala funcţie a responsabilităţii individuale nu este aceea de a da seamă de
faptele noastre faţă de alţii, ci a ne folosi pe deplin de cunoştinţele şi calităţile noastre
pentru a ne atinge scopurile.
Societatea modernă ne arată că succesul depinde nu de calităţile individuale, ci
de justa lor folosire. Creşterea complexităţii organizării societăţii face ca recompensele
să fie dependente în primul rând nu de atitudine , talent, ci de eficienţa lor.
Într-o societate liberă individul trebuie să-şi găsească singur o sferă, un domeniu
în care să fie util şi să-şi realizeze calităţile, nu să şi le irosească.
Prin oferirea unui maximum de oportunităţi individului o societate liberă poate
realiza maximum de prosperitate.
Fr. von Hayek realizează faptul că o asemenea societate ce-şi măsoară libertatea
membrilor săi prin eficienţă, utilitate, prosperitate poate fi în contradicţie cu valorile
etice ale societăţilor anterioare.
Concepţia lui Kant despre libertatea morală nu s-ar putea înscrie în această
viziune.
Într-o societate liberă oameni egali în competenţele lor câştigă foarte diferit şi
deşi echitatea ca valoare suferă, la utilitate şi eficienţă trebuie să ne adaptăm ethosul şi
educaţia în lumea contemporană.
Teoriile socialiste asupra libertăţii condiţionată de egalitate, echitate, moralitate
sunt mai puţin represibile, pe când societatea liberă contemporană te împovărează cu
responsabilitatea propriului destin, pentru că-ţi oferă libertatea de realizare a lui.

91
 Omul însă, trebuie să fie responsabil doar în raport cu faptele pe care le poate
realiza şi pentru a fi efectivă responsabilitatea trebuie să fie definită şi limitată, adaptată
la competenţele fiecărui om.
Pentru a fi eficientă responsabilitatea trebuie să fie individuală ca şi libertatea.
Într-o societate liberă nu există responsabilitatea colectivă, ci numai individuală.
K. Popper merge mult mai departe spunând că suntem responsabili alături de
guvernanţi, chiar dacă nu participăm direct la guvernare3.
De asemenea, avem nevoie de libertate pentru a împiedica statul să abuzeze de
puterea sa şi avem nevoie de stat pentru a împiedica abuzul de libertate. Numai un stat
de drept poate crea condiţii pentru ceea ce Kant numea “demnitatea persoanei umane”.
O limită umană, a libertăţii sunt normele, principiile moralităţii şi I. Kant a dus
această idee la o forma desăvârşită, atunci când condiţiona absolut ferm existenţa
libertăţii de aceea a respectării legii morale a datoriei.
Punctul de plecare a eticii sale este conceptul de libertate.
Dacă datoria este acţiunea corecta a omului în planul raţiunii practice, atunci
nimeni nu poate acţiona astfel dacă nu este liber. În raport cu faptele sociale, eu, omul
mă consider unic autor al lor în virtutea voinţei mele autonome şi nu a unor constrângeri
exterioare.
Dacă omul nu ar fi agentul tuturor faptelor sale sociale atunci existenţa sa şi-ar
pierde sensul.
Fără moralitate şi libertate existenţa umană nu are nici un rost. Dacă natura nu
cunoaşte decât raporturi cauzale, societate este arena faptelor libere ale omului.
Pentru Kant însăşi exercitarea actului gândirii este un exerciţiu al libertăţii.
Legea socială este cea morală - libertatea aparţine domeniului inteligibil al umanului.
Libertatea nu poate fi dedusă din cunoaşterea lumii empirice, ci ea este o
precondiţie a cunoaşterii noastre, ea este punctul de plecare în toate actele noastre, în
toate deciziile.

3
Popper Karl – Lecţia acestui secol, Ed. Nemira, Bucureşti,1998, pp. 81-82

92
 Libertatea este un principiu aprioric al acţiunii umane. Acţiunile sunt
intenţionale mereu, ele decurg din voinţa autonomă a omului ca fiinţă raţională.
Raţiunea practică emite imperative ipotetice şi categorice ca reguli ale acţiunilor
noastre ca fiinţe libere ce posedăm o voinţă autonomă.
Libertatea nu există în empiric, ci-i transcende acestuia.
Libertatea este puterea de a voi un scop al acţiunii pentru mine însumi. Dacă
omul îşi fixează scopuri ale acţiunii dintr-o sursă exterioară lui, aceasta duce la
supunerea sa faţă de acea sursă, deci la lipsa de libertate. Atunci când o acţiune nu este
a lui , omul nu este liber.
De asemenea, o acţiune a omului ca expresie a libertăţii sale nu se întemeiază
decât pe raţiune şi niciodată pe sentimente, afecte, interese strict subiective.
Libertatea este abilitatea de a fi guvernat de raţiune, ea este o supunere a omului
faţă de imperativele raţiunii.
A fi autonom în voinţa sa înseamnă pentru om, a-şi motiva toate acţiunile pe
raţiune. Liber este cel capabil să-şi stăpânească, să-şi înfrâneze sentimentele, dorinţele,
subiectivismele. Autonomia voinţei îşi prescrie propriile sale limite. Singura
constrângere admisă asupra libertăţii este aceea de a respecta libertatea tuturor.
Cunoaşterea şi legea morală a datoriei sunt inseparabil existente cu libertatea şi
ele ne obligă să nu tratăm nici o persoană fără a-i recunoaşte libertatea, de altfel singura
spune Kant care merită tot respectul nostru. Credem că este şi eficient şi permis să
încheiem studiul nostru cu splendida spunere a lui Kant despre libertate – şi anume
suntem liberi numai atunci când vom trata umanitatea în persoana noastră sau a altora,
întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un mijloc.
Chiar dacă azi pare ineficientă, neoperaţională şi chiar desuetă o asemenea
abordare a libertăţii fondată pe morală şi raţionalitate, într-o lume obsedată de piaţa
liberă, de concurenţa valorică, de avuţie, de putere dată în primul rând de marfa numită
bani, de dominaţia prin intermediul sferelor de influenţă, de globalizare dar cu centre de

93
putere dominatoare, Kant rămâne campionul nepieritor al unei umane şi profunde
libertăţi.
O libertate care nu se ceartă, nu respinge şi nu repudiază raţiunea şi datoria –
morală a omului .
El prefigurează cu o fermitate demnă de toată lauda că o viaţă demnă de a fi trăită
se întemeiază pe triada – raţiune – morală – libertate.
Pe aceeaşi tonalitate a necesităţii întemeierii moralei pe libertate şi a libertăţii pe
morală se află şi J.Isaac, atunci când constată o adevărată şi epidemică “debilitate
etică” a libertăţii în lumea contemporană.
De exemplu, libertatea de exprimare care era o virtute civică de pe vremea lui
Jefferson poate deveni o sursă de confuzie şi chiar de cinism la scară mondială.
Cum? Dacă mass – media atât de dezvoltată astăzi nu-şi va propune şi să educe,
atunci libertatea de exprimare se va institui într-o adevărată indiferenţă cinică a lumii
libere la adresa omului.
Aceasta este doar un pretins exerciţiu de libertate şi nu o libertate responsabilă,
etică.
Autorul exemplifică debilitatea morală a libertăţii în lumea contemporană prin
versurile unei poezii intitulată “Cântecul Bosniei” de Joseph Brodsky .

“În timp ce tu îţi bei liniştit paharul de whisky,

Omori un gândac în bucătărie sau te scarpini
Şi-ţi îndrepţi cravata, sunt oameni care mor.
…………………………………………….
Sunt oameni care mor în timp ce tu votezi
Nişte snobi parveniţi care predică uitarea

94
 Austeritatea etc. – în timp ce oamenii mor”4..
Profesorul I. Kant este actual şi avertismentul lui cu atât mai dramatic şi mai
necesar de luat în seamă, dacă vrem să trăim într-o lume cu adevărat liberă, învăţându-i
şi pe urmaşi din experienţa noastră şi din cultura noastră asupra libertăţii, de ce, când şi
cum vom fi liberi propriu-zis.

4
Isaac C. Jeffrey – Democraţia în vremuri întunecate – Polirom, Iaşi, 2000, p. 189

95
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Acton Lord – Despre libretate, Institutul European, 2000

2. Arendt H. – Între trecut şi viitor. Opt exerciţii de gândire politică, Antet, 1997
3. Arendt H. – Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994
4. Berlin I. – Patru eseuri despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1992
5. Constant B. – Despre libertate la antici şi moderni, Institutul European, 1996
6. xxx – Filosofia socială a lui F. A. Hayek, vol. coordonat de Adrian-Paul
Iliescu, Polirom, Iaşi, 2001
7. Gellner E. – Condiţiile libertăţii, Polirom, Iaşi, 1998
8. Hayek F. A. – Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1993
9. Hayek F. A. – Constituţia libertăţii, Institutul European, 1998
10.Huntington S. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet,
1997
11.Kant I. – Critica raţiunii pure, Editura IRI, 1995
12.Kant I. – Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972
13.Mill J.St. – Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994
14.Popper K. – Lecţia acestui secol, Nemira, Bucureşti, 1998
15.Revel J.Fr. – Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995
16.Rousseau J.J. – Contractul social , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957
17.Rousseau J.J. – Discurs asupra originii fundamentelor inegalităţii dintre
oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1952
18.Sartori G. – Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999
19.Tocqueville Ch. A.C. – Despre democraţie în America, Humanitas, Bucureşti
1999

96