Universitatea Emanuel din Oradea

Facultatea de Teologie

Specializarea: Teologie Baptistă Pastorală

Filozofia religiei

Dumnezeu și răul

Prof. Pavel Nicolescu

Student: Manole Daniel Claudiu

Anul III

0
Cuprins

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2

1. Definirea termenului . . . . . . . . . . . . . . . 2

2. Problema meatfizică a răului . . . . . . . . . 3

3. Problema morală a răului . . . . . . . . . . . 5
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7

1
Introducere

Prin lucarea de față se va încerca o prezentare succintă a unei sfere majore a filozofiei
religiei, cea a răului. Pentru a înțelege mai bine originea și însemnătatea răului vom încerca mai
întâi să definim termenul de rău, pentru ca mai apoi să vedem care este problema răului metafizic
și moral.

1. Definirea termenului

O sferă de interes majoră pentru orice filozofie a religiei este problema răului. Răul este o
problemă serioasă pentru orice concepție despre lume, dar este deosebit de acută pentru teism,
pentru că Dumnezeul teistic este atotștiutor și ar fi putut preveni o lumea rea; El este atotiubitor
și este de presupus că ar trebui să alunge răul; El este atotputernic și are capacitatea de a distruge
răul. Totuși răul rămâne în lume. Celelalte concepții despre lume nu se confruntă cu această
dilemă pentru că ele nu se laudă cu un Dumnezeu atotiubitor și atotputernic.1
Raul are o semnificație mai largă decât păcatul. Termenul ebraic provine dintr-o rădăcină
care înseamnă „ a se strica”, „a se desface în bucăți”, a fi stricat, prin urmare, lipsit de valoare.
Este în principiu ceea ce este neplăcut, dezagreabil, supărător. Cuvântul unește fapta rea și
consecințele ei. În Noul Testament kakos și ponēros înseamnă calitatea răului în caracterul lui
esențial precum și efectele sau influențele lui dăunătoare. Deși aspectele acestea sunt diferite,
există în mod frecvent o relație strânsă între ele. O mare parte a răului fizic se datorează răului
moral; suferința și păcatul nu sunt conectate în mod necesar în cazuri individuale, însă egoismul
uman și păcatul explică multe din relele din lume. Deși toate relele trebuie pedepsite, nu tot răul
fizic constituie o pedeapsă pentru fapele rele (Luca 13:2,4, Ioan 9:3). 2
Biblia recunoaște existența unei taine ultime în ceea ce privește păcatul și răul (2 Tes.
2:7). Modul în care Biblia abordează problema răului este unul de natură practică, preocupat mai
puțin să explice problema răului, și mai mult să mărturisească biruința lui Cristos asupra
acestuia, aducând astfel alinare și încurajare credinciosului aflat în suferință. Religia biblică nu
este un idealism îndepărtat de realitate, care descrie viața de credință ca fiind lipsită de probleme,
durere sau suferință; religia biblică așază cu fermitate răul și suferința în contextul revelației sale
privitoare la natura și destinul omenirii, precum și la Persoana și lucrarea lui Cristos.3
1
Norman L. Geisler, Filizofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999, p. 339
2
Dicținar Biblic, vol II, Ed. Cartea Creștină, Oradea, p. 1110
3
Bruce Milne, Cunoaște Adevărul, vol II, Ed. Făclia, Oradea, 2006, p. 108

2
 2. Problema meatfizică a răului
Prima dimensiune a problemei răului este pentru teism cea metafizică. Dacă Dumnezeu a creat
tot ceea ce există, și dacă răul există, este Dumnezeu autorul răului? Evident teiștii neagă ideea
că Dumnezeu ar fi creat vreun lucru rău, dar negând aceasta, teiusmul rămâne descoperit îm fața
atacului ce vine din două părți: din partea dualismului și din partea iluzionismului. A existat și
răul din eternitate ca și Dumnezeu? Sau răul nu este o realitate și deci, el nu face parte din creația
lui Dumnezeu? Oricare răspuns am alege, el este împotriva teismului tradițional.
Problema metafizică fundamentală pentru teism poate fi exprimată în aceste propoziții:
- Dumnezeu este cauza oricărui lucru care există
- Răul este un lucru care există
- Deci Dumnezeu este cauza răului
Având în vedere forma în care este pusă problema, nu există decât două alternative pentru teist:
(a) el poate nega prima premisă și șă se deschidă spre o formă de dualism
(b) el poate nega a doua premisă și șă fie acuzat de iluzionism.
Dar de fapt teistul nu se poate retrage pe nici una dintre aceste poziții, pentru că dacă ar face-o
ar nega teismul.
Dacă teismul neagă realitatea răului, el a capitulat în fața panteismului. Teza că orice
păcat, suferință și moarte sunt doar iluzorii a fsot deja respinsă de teism. Mai mult, teismul nu se
poate răzgândi și să inverseze cursul realității fundamentale pe care o știe din experiență,
deoarece dacă ar face aceasta, ar însemna că își abandonează întreaga poziție în fața
panteismului. Dacă eu nu exist și/sau dacă nu există o lume finită reală, atunci nu este adevărat
teismul, ci panteismul. Și invers, dacă lumea finită pe care o cunoaște omul din experiență este
reală, atunci răul, a cărui experiență o are omul în această lume, este și el real. Dar dacă raul
există realmente, cum poate un teist să spună că nu Dumnezeu l-a creat?
Este necesar ca teismul să susțină că Dumnezeu a creat tot ce există? Nu este oare posibil să
existe în afara lui Dumnezeu un rău irațional pe care el să nu îl fi creat, dar cu care să fie angajat
într-o lume pe viață și pe moarte? Răspunsul la aceasta este da în cazul unor cvasi-teisme sau
panenteisme, dar este nu în cazul teismelor iudeo-creștine. De exemplu, Platon considera ca
Demiurgul nu a făcut altceva decât să dea formă materiei, care exista din veșnicie; el nu a adus
materia la existență. Dumnezeul lui Platon era doar un Modelator, nu un Creator; El a dat formă

3
universului ex hula (din materia care exista deja), nu l-a creat ex nihilo (din nimic). Tipurile de
teism iudeo-creștine au respins în mod consecvent această poziție și au atribuit întreagacreație,
inclusiv materia sau substanța din care a fost făcut unviersul, cauzalității lui Dumnezeu.
Într-un mod asemănător, teismele iudeo-creștine au respins cvasi-teismele sau
panenteimele lui Harthshrone și Whitehead. Considerarea lumii acesteia rele ca un pol finit al lui
Dumnezeu nu înlătrua problema, într-un oarecare sens, aceasta face din rău o problemă și mai
dificilă decât este ea pentru teismul tradițional. Dumnezeul teistic este cel puțin suveran peste rău
și nu este în nici un caz identic cu procesul răului din lumea finită. Ipoteza unui Dumnezeu
bipolar este o încercare zadarnică de a încreștina dualismul platonic. Ea îl deposedează pe
Dumnezeul teistic de supremație, puritate și de capacitatea lui de a nimici răul.
Teismul nu poate să-și permită alternativa panenteistă. Imperfecțiunea și răul nu pot fi
esența unei ființe absoul perfecte, cum este considerat Dumnezeul teistic. Acceptarea acestu fel
de dualism (sau de orice alt fel) ar antrena respingerea teismului. De aceea, rămâne alternativa:
răul este real și Dumnezeu este cauza întregii realități, deci și cauza răului.
Răspunsul teist la dualismul metafizic: răul nu este o entitate reală. În lumina argumentului
formulat anterior, teistul neagă a doua premisă și reformulează silogismul astfel:
(1) Dumnezeu este doar Cauza eficiebtă a oricărei substanțe finite (și nimic altceva).
(2) Răul nu este o substanță ( nici finită, nici infinită)
(3) De aceea Dumnezeu nu este cauza eficienta a răului
Ambiguitatea din arumentul contra teismului rezistă în expresia „orice lucru care există”.
Această expresie poate fi înțeleasă în două moduri:
(a) Orice există în sine, dar nu și în altceva
(b) Orice există în altceva dar nu și în sine.
Primul înțeles vizează ceea ce teiștii tradiționali atribuie „substanței”, iar al doilea , ceea ce
înțeleg ei prin „rău” în sens metafizic. Adică răul nu are o existență proprie a sa; el există numai
în substanțele pe care Dumnezeu le-a creat, dar nu are subzistență proprie. Deci răul este un
parazit ontologic.4

3. Problema morală a răului

4
Norman L. Geisler, Filizofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999, p.365,367

4
Dumnezeu este despărțit de orice rău și nu este în nici un caz răspunzător pentru el. Răul moral
se naște din înclinații păcătoase ale omului. Dumnezeu este împotriva răului, însă existența
acestui rău constituie adesea o piatră de poticnire în calea credinței în dragostea lui Dumnezeu.
Ea poate fi atribuită doar apusului de liberă voință la care au recurs ființele create, cele îngerești,
precum și cele omenești. Întrega activitate de mântuire din partea lui Dumnezeu este direcționată
împotriva răului. În viața Sa, Cristos S-a luptat cu formele lui de manifestare în durere și
suferință; însă crucea este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema răului.5
Ceea ce face atât de acută problema răului este că teiștii admit, prin însîși natura
Dumnezeului în care cred că există trei alte alternative pe care El le-ar fi putut alege, dar nu le-a
ales.
(1) Teismul tradițional admite că Dumnezeu ar fi putut alege să nu creeze nici un fel de lume.
Dumnezeu era liber să nu creeze. Creația decurge din voința lui Dumnezeu și nu din vreo
necesitate a naturii Sale.
(2) Teismul recunoaște că Dumnezeu ar fi putut crea o lume amorală, fără creaturi libere. Fără
libertate nu ar fi existat nici un rău moral.
(3) Dumnezeu ar fi putut să producă o lume morală cu creaturi libere, care pur și simplu nu ar fi
ales niciodată să păcătuiască.
Răspunsuri teiste la problema morală a răului. Cum poate teismul să decidă că aceasta este cea
mai bună modalitate de a obține lumea mai bună? Cum poate fi justificat tot răul care a fost adus
de libertatea omului, ca să nu mai vorbim de răul fizic, care se pare că nu e rezultatul libertății
umane?
Teismul trebuie să susțină trei premise pentru a stabili probabilitatea acestei poziții care
afirmă „cea mai bună modalitate” (pentru cea mai bună lume).
(1) Concepția că această lume este cea mai bună modalitate de a obține cea mai bună lume este
posibilă, adică nu este o poziție imposibilă sau contradictorie.
(2) Nici o altă alternativă posibilă nu e mai probabilă.
(3) Există motive suficiente să credem că cea mai bună lume posibilă este realizabilă.
Dumnezeul teist este absolut perfect. Nu este nevoie ca un asemenea Dumnezeu să creeze
ceva, nici chiar o lume cu ființe morale în ea. Dar dacă El decide să facă o lume cu ființe libere

5
Dicținar Biblic, vol II, Ed. Cartea Creștină, Oradea, p. 1111

5
aceasta trebuie să fie cea mai bună pe care este El capabil să o producă, pentru că a face mai
puțin decât cea mai bună lume posibilă ar însemna pentru Dumnezeu să facă răul.
O lume în care păcatul nu ar fi apărut niciodată nu ar fi împlinit, desigur, cerințele unei lumi
morale perfecte. Este greu de conceput o lume care să se potrivească mai bine acestor condiții, ca
lumea în care trăim acum. Și Dumnezeul cel absolut perfect și puternic al teismului este pe de o
parte, singura speranță și, pe de alta, asigurarea ultimă că, în cele din urmă, din această lume
prezentă va fi obținută cea mai mare perfecțiune morală.6

Bibliografie

6
Norman L. Geisler, Filizofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999, p414

6
Bruce Milne, Cunoaște Adevărul, vol II, Ed. Făclia, Oradea, 2006

Dicținar Biblic, vol II, Ed. Cartea Creștină, Oradea

Norman L. Geisler, Filizofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea