Concepţii contrare învăţăturii creştine despre

existenţa lui Dumnezeu

Dintre toate religiile existente în lume, religia creştină este

incontestabil cea mai înaltă. Aceasta nu se dovedeşte evoluţiei
concepţiei despre Dumnezeu, cum încearcă unii să explice
superioritatea creştinismului, ci datorită faptului că ea este o religie
revelată, iar Dumnezeul creştinilor nu este o fiinţă plăsmuită de
imaginaţie, ci o realitate cunoscută prin Revelaţie, care, ca fiinţă
atotperfectă, posedă o serie de însuşiri prin care se deosebeşte
întru totul de divinităţile existente în alte religii. În concepţia
creştină, Dumnezeu este o fiinţă spirituală personală, atotperfectă,
Creatorul şi Proniatorul lumii şi al oamenilor, care se comportă faţă
de fiii Săi ca un părinte iubitor, iar ei pot sta permanent în legătură
lui El, căci numai astfel îşi pot împlini scopul pentru care au fost
creaţi.
În esenţa Sa fiind iubire (1 In 4,8), Dumnezeul creştinilor nu
are nimic comun cu divinităţile în care cred popoarele primitive, sau
cu cel conceput chiar de unii filozofi. Ca fiinţă întreit personală, El a
întărit legătura cu oamenii prin Întruparea Fiului Său în scopul
mântuirii acestora. Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a devenit frate
al nostru, ridicând natura omenească din propria Sa Persoană la cel
mai înalt grad de perfecţiune. Astfel, s-a dat oamenilor posibilitatea
ca şi ei să se poată ridica pe culmi de perfecţiune, realizând astfel
asemănarea cu Dumnezeu.
Dar împotriva creştinismului stau o serie de concepţii contrare,
care de obicei se împart între două categorii, şi anume: a) unele
care tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, afirmând că ideea de
Dumnezeu este o ficţiune, care nu poate rezista în faţa
descoperirilor recente ale ştiinţei; b) altele explică eronat ideea de
Dumnezeu, considerându-o ca o apariţie determinată de factori
evolutivi, psihologici sau sociali, ori, chiar dacă admit existenţa lui
Dumnezeu, Îl concep ca o fiinţă cu totul departe de ceea ce este El
în realitate. În cele ce urmează ne vom ocupa de cele mai
cunoscute dintre aceste concepţii.

1. Evoluţionismul religios. După Herbert Spencer, o

caracteristică a tuturor religiilor este că ele admit misterul,
inexplicabilul şi, în măsura în care religiile devin mai spiritualiste, în
aceeaşi măsură creşte şi misterul. Dar, ţinând de domeniul
incognoscibil, Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Spencer explică în
sens animist geneza religiei, afirmând că din ideea de suflet, de
spirit, au luat naştere toate religiile. S-a ajuns astfel ca spiritul să fie
ipostaziat, personificat în zei, evoluţia făcând ca de la religiile
politeiste să se ajungă la cele monoteiste.
Auguste Comte, fondatorul curentului pozitivist, concepţie care
respinge filozofia ca sistem de reprezentare teoretică generalizată
a lumii, limitându-se la fapte pozitive, confirmate de exde domeniul
incognoscibil, Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Spencer explică în
sens animist geneza religiei, afirmând că din ideea de suflet, de
spirit, au luat naştere toate religiile. S-a ajuns astfel ca spiritul să fie
ipostaziat, personificat în zei, evoluţia făcând ca de la religiile
politeiste să se ajungă la cele monoteiste.
Auguste Comte, fondatorul curentului pozitivist, concepţie care
respinge filozofia ca sistem de reprezentare teoretică generalizată
a lumii, limitându-se la fapte pozitive, confirmate de experienţă,
respinge total religia tradiţională şi ideea de Dumnezeu, acestea
corespund unei faze perimate prin care a trecut omenirea.
În concluzie, după Spencer şi alţi evoluţionişti, ideea de
Dumnezeu n-are corespondent în realitate, ea fiind o pură ficţiune.
2. Deismul. Deismul este o concepţie filozofico-religioasă,
apărută în veacul al 17-lea în Anglia, care a supus unei critici
raţionaliste religiile oficiale, catolicismul şi protestantismul,
opunându-le o religie „naturală” sau „raţională”. Astfel, Herbert de
Cherbury (1581-1648) stabileşte fundamentul universal şi raţional
al tuturor religiilor: o religie naturală, pură şi perfectă, care decurge
din natura neschimbată a omului. Adepţii acestei concepţii (Herbert
de Cherbury, Toland, Tindall, Voltaire şi alţii) au respins conţinutul
concret al dogmelor diferitelor religii, căutând să desprindă din ele
nucleul „raţional” care ar fi comun tuturor, spre a elabora o religie
abstractă. Cu toate deosebirile dintre adepţii lui, trăsătura generală
a deismului este recunoaşterea lui Dumnezeu numai drept cauză
primară a lumii şi a omului, dar cu negarea intervenţiei Lui în
desfăşurarea fenomenelor din univers şi în minuni, natura
dezvoltându-se potrivit legilor ei proprii.
După concepţia deistă, există un Dumnezeu personal,
Creatorul lumii şi al omului, Care însă nu se îngrijeşte de creatura
Sa, lăsându-o să se dezvolte după legile pe care le-a dat atât
naturii, cât şi omului. Prin aceasta, deismul neagă posibilitatea
religiei, deoarece pentru om nu există nici o posibilitate de a intra
în legătură cu Dumnezeu. La fel, deismul neagă atât Revelaţia, cât
şi Întruparea, menţinând din creştinism numai ideea unui
Dumnezeu creator, motiv pentru care a fost aspru criticat de
Pascal.
Dacă totuşi deismul conţine un element religios, acesta este
de natură personală: sentimentul de admiraţie al omului pentru
puterea lui Dumnezeu şi pentru mersul ordonat al lumii. Neputând
sta în relaţie cu Dumnezeu, omul este nevoit să se plece în faţa
imensităţii şi sublimităţii naturii ca operă perfectă, care conţine în
ea însăşi un îndreptar pentru viaţa morală a omului.
O atare concepţie rămâne lipsită de orice valoare filozofică,
religioasă şi morală.

3. Panteismul. Panteismul susţine că Dumnezeu şi natura

sunt două realităţi identice, aşadar, substanţa lumii este
Dumnezeu, tot ce există este Dumnezeu sau Dumnezeu e totul.
Termenul de panteism a fost folosit pentru prima dată de I Toland,
în 1705. În evul mediu, panteismul s-a opus concepţiei teologice a
Bisericii Romano-Catolice şi Protestante despre un Dumnezeu
personal în afara lumii.
Concepţia panteistă corespunde tendinţei spiritului omenesc
de a descoperi o unitate raţională şi substanţială a lumii, de aceea
el înlătură dualismul spirit-materie, înlocuindu-l cu monismul: o
singură substanţă sau realitate. Aşadar, ceea ce percepem noi prin
diferite simţuri nu sunt decât moduri de existenţă şi manifestare ale
uneia şi aceleiaşi substanţe.
Panteismul este de două feluri, şi anume: 1. panteism
acosmistic, care reduce lumea la Dumnezeu, tot ce există în lume,
materia şi viaţa, pierzându-se sau dispărând în El. I se spune astfel
deoarece întregul cosmos, întreaga lume materială se pierde în
Dumnezeu. 2. panteism pancosmistic, după care singura realitate
este lumea materială, Dumnezeu confundându-se sau pierzându-se
în ea.
Originea panteismului o găsim în filozofia orientală, iar ca
formă religioasă în religia indiană, unde poate fi remarcat sub
ambele lui forme. El se află la temelia brahmanismului şi
hinduismului, unde totul se întoarce sau se topeşte în Brahma, ori
Brahma este cel care se manifestă în tot ce există în lume. CA
sistem filozofic, panteismul a dat naştere şcolii tradiţionale a
filozofiei indiene, fondată în sec. 4 î.d.Hr. de Badarayana, pe baza
Upanişadelor.
În cultura europeană, primele idei panteiste apar în Grecia, la
şcoala eleată, la stoici, sub forma raţiunii universale care pătrunde
şi străbate totul, iar după apariţia creştinismului îl găsim la
neoplatonism. Filozoful Plotin (sec. 3 d.Hr.) este creatorul
monismului spiritualist, după care totul se găseşte în Unul. În
scrierile lui, Enneade, Plotin afirmă: „Unul este tot şi nu este nimic
decât Unul; el nu este toate fiinţele, pentru că toate sunt în el, în
sensul că ele sunt sau mai degrabă vor fi prin el” (Enn. 5, c. 2 cap.
1). În alt loc spune: „Dumnezeu este în toate fiinţele şi este în
lumea noastră; lumea participă deci la Dumnezeu” (Enn. 2 c. 9,
cap. 16). Precum se poate constata din aceste texte, panteismul lui
Plotin este în acelaşi timp şi un panenteism, ceea ce înseamnă că
totul există, totul se află în Dumnezeu.
Nici creştinismul n-a scăpat de unele erezii panteiste, din sânul
lui ieşind unii gnostici şi adepţi ai maniheismului.
În filozofia modernă, panteismul se află în numeroase sisteme
filozofice, fiind îmbrăţişat sub o formă sau alta de numeroşi
gânditori. Îl găsim astfel la Giordano Bruno, Spinoza, Fichte, Hegel,
Schelling. Ce e drept, cei trei mari filozofi romantici germeni s-au
apărat de acuzaţia de panteism, şi aceasta a făcut-o îndeosebi
Hegel, el însuşi ridicând numeroase obiecţii împotriva panteismului,
numindu-şi propriul său sistem pantogism. După el, Dumnezeu este
gândirea care se gândeşte pe sine în chip absolut. Cu toate
acestea, numeroşi comentatori afirmă că în concepţia sa există
serioase indicii de panteism.
Panteismul este o concepţie filozofico-religioasă greşită, în
primul rând fiindcă încalcă principiul contradicţiei, una dintre
axiomele gândirii logice, căreia aceasta i se supune cu necesitate.
Din punct de vedere logic, principiul contradicţiei ne spune că un
lucru nu poate fi în acelaşi timp identic cu sine şi cu contrariul său.
„A nu poate fi în acelaşi timp egal cu B şi cu non-B”. Altfel spus,
două judecăţi contradictorii nu pot fi amândouă adevărate în
acelaşi timp. Drept urmare, lumea nu poate fi identică cu ea însăşi
şi cu Dumnezeu în acelaşi timp, materia nu poate fi în acelaşi timp
şi materie, şi spirit.
A admite, aşadar, că lumea e identică cu Dumnezeu, sau că
Dumnezeu este identic cu lumea, e un nonsens din punct de vedere
logic. Mintea noastră nu poate concepe – respectând principiul
contradicţiei – ca lumea că fie Dumnezeu şi Dumnezeu să fie
lumea, sau ca Dumnezeu să fie Dumnezeu şi lume în acelaşi timp,
căci materia nu poate fi spiritul şi spiritul nu poate fi materie.

4. Existenţialismul. Teologul danez Soren Kirkegaard (1813-

1855) a creat un sistem în gândirea filozofică, în centrul căreia se
află noţiunea de „existenţă”. Principalele idei ale lui Kirkegaard
situate pe poziţia existenţialismului religios sunt următoarele: 1)
omul decăzut prin păcat nu mai este în stare să-L cunoască pe
Dumnezeu prin raţiune; 2) existenţa umană este o permanentă
tensiune între om şi Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este
incomunicabil; 3) instituţiile intermediare – Biserica şi preoţii – n-au
nici un rost, de vreme ce Dumnezeu nu poate fi cunoscut şi nici nu
comunică cu oamenii ca să le împărtăşească harul.
 În concluzie, cu toate că existenţialismul a atras atenţia
asupra importanţei fondului lăuntric al existenţei umane, el este şi
rămâne o concepţie antireligioasă.