Sunteți pe pagina 1din 71

TEZA DE LICENŢĂ

TEMA:

ANALIZA CARACTERELOR ȘI FORMELOR


RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

1
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………...….3
Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la răspunderea civilă delictuală
1.1. Noțiuni generale privind răspunderea civilă delictuală…………………………………..6
1.2. Coraportul răspunderii civile delictuale cu alte instituții……………………………...….9
1.3. Caracterele răspunderii civile delictuale………………………………………………..11

Capitolul II. Răspunderea civilă delictuală obiectivă


2.1. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol
sporit. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale……………………….………..25
2.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea. construcţiei sau în cazul
căderii sau curgerii din construcţie……………………………………….….……….……28
2.3. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile organelor de urmărire penală,
ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată……………………………….…..………..31
2.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o
persoană cu funcţie de răspundere………………………………………………..………..46

Capitolul III. Răspunderea civilă delictuală subiectivă


3.1. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile…………….…..…………50
3.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a
integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ………………….……………….56
3.3. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului……………………….………….…….61

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
Introducere

Importanţa şi actualitatea temei


Omul trăieşte în societate, iar conduita se formează din obiectul evaluării şi vieții sociale.
Orice societate omenească îşi bazează existenţa pe o organizare, pe anumită ordine social-politică,
adică pe unele norme de conduită generală, a căror respectare constituie pentru ea o chestiune
vitală. Nerespectarea acestor norme atrage răspunderea celor care le-au încălcat. Răspunderea
intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului stabilit de norma socială, iar
această conduită este apreciată în mod negativ.
"Omul - scria I. Kant - este singura fiinţă capabilă să acţioneze ca o forţă morală, pe deplin
responsabilă pentru propriile acţiuni".
Se poate vorbi despre un principiu al răspunderii care îşi are izvorul în cadrul larg al
principiilor fundamentale ale societăţii, reprezentate de etica şi echitatea socială şi a cărui
menire este să asigure respectarea normelor sociale. El evocă ideea că încălcarea unei norme
sociale prin care se stabileşte o anumită regulă de comportament antrenează, inevitabil,
răspunderea celui care a săvârşit încălcarea.
Termenul de răspundere, în general, vizează faptul că în toate acţiunile pe care le
întreprind indivizii sau colectivele de indivizi trebuie să dea seama de consecinţele acestor
acţiuni.
Răspunderea juridică se circumscrie răspunderii sociale şi este deci o formă specifică
acesteia, alături de răspunderea politică şi de răspunderea morală. Recunoscută ca reprezentând
domeniul central al dreptului răspunderea juridică este reglementată în toate ramurile sale,
având contingenţă cu toate instituţiile sistemului juridic.
Posibilitatea elaborării unei teorii ştiinţifice asupra răspunderii juridice rezidă în existenţa
premizelor ce au favorizat apariţia acestei realităţi, cât şi a condiţiilor care le-au favorizat
dezvoltarea.
Răspunderea juridică a cărei latură educativă o apropie de răspunderea politică şi de
răspunderea morală - dar a cărei latură constrângătoare o deosebeşte de acestea – a devenit, dacă
nu obiect aproape exclusiv de cercetare, în orice caz dominant. Aceasta este o expresie a
importanţii şi a locului privilegiat pe care răspunderea juridică a dobândit-o în cadrul mai larg a
răspunderii sociale.
Component a răspunderii juridice la rândul ei, în funcţia de ramura de drept la care ne
raportăm poate fi civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. Fiecare din aceste forme
cunoscând o reglementare legală proprie.

3
Scopul şi obiectivele cercetării
Lucrarea dată circumscrisă domeniului răspunderii civile delictuale îşi propune să prezinte
problematica acestei răspunderi, aşa cum s-a conturat până acum în literatura de specialitate,
legislaţie şi în practica judiciară, să pună în lumină chestiunile controversate, să problematizeze
şi să propună soluţii la noile probleme ce se pot formula în contextul juridic creat de actualul
legislativ al statului de drept în ţara noastră.
Obiectul investigării constă în studierea juridică a diferitelor tipuri de răspunderi
reglementate de legislație în vigoare. Studierea şi analiza acestor momente este importantă prin
faptul că contribuie esenţial la întărirea prevenirii şi combaterii încălcărilor legale, permite
stabilirea cauzelor erorilor admise în activitatea juridică.
Dacă ne-am decis să reluăm o temă controversată şi „întoarsă” pe multiple faţete de către
iluştri înaintaşi, este pentru că reglementarea răspunderii civile delictuale, deşi este veche, este
mereu de actualitate, prevederile legale ce-i sunt consacrate având o frecventă aplicare practică
nu numai în faţa instanţelor civile, ci şi în faţa celor penale, iar unele controverse deşi păreau
tranşate pot fi rediscutate.
Apoi în contextul actualului cadru legislativ din ţara noastră şi odată cu adoptarea noului
Cod civil pot fi formulate probleme noi.
Lucrarea dată va contribui la perfecţionarea cadrului legislativ existent şi cel viitor,
precum şi la desăvârşirea practicii aplicării normelor ce reglementează repararea prejudiciului,
fiind destinată atât cercetătorilor cât şi lucrătorilor practice.
Metodologia cercetării. Pentru realizarea obiectivelor prezentului studiu au fost utilizate
numeroase surse teoretice, legislative, soluţii din practica judiciară naţională şi cea străină,
precum şi unele dosare din practica judiciară privind răspunderea civilă delictuală.
Întrucât în această legislaţie în ultimii ani s-au produs foarte multe schimbări am găsit de
cuviinţă să folosesc metoda de cercetare comparativă.
Structura și volumul tezei. Tematica și scopul cercetării au fost determinate de structura
logică a tezei ce constă din introducere, trei capitole, concluzii.
Capitolul I, întitulat Considerații generale cu privire la răspunderea civile delictuală,
prezintă noțiunea răspunderii civile delictuale, coraportul răspunderii civile delictuale cu alte
instituții asemănătoare precum și caracterele răspunderii civile delictuale.
Capitolul II, întitulat Răspunderea civilă delictuală obiectivă prezintă diferite tipuri de
răspundere precum cele ce au un izvor sporit sau cauzat de animale, răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin surparea construcției sau a căderii sau scurgerii din construcție.

4
Capitolul III, întitulat Răspunderea civilă delictuală subiectivă examinează formele de
răspundere pentru prejudiciul cauzat de minori sau de persoane incapabile, precum și
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrității corporale sau prin altă
vătămare a sănătății, răspunderea în caz de deces a persoanei vătămate și răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.
Conştient fiind de faptul că rezultatele muncii noastre sunt susceptibile de amplificare şi
aprofundare, mereu vom tinde să descoperim, şi cu mult mai mult să le putem aplica atât în
practică, cât şi în viaţă pentru a fi la curent câtuşi de puţin de sugestiile, părerile şi
obiectivitatea, principiile de investigare, după cum remarca şi juristul român Ulpian: „rezultatul
unei munci îşi va afirma succesele sale numai atunci când esenţialul se va echilibra cu
necesarul”.

5
Legea este raţiunea omenească,
întrucât guvernează popoarele de pe pământ.
(Montesquieu)

Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la răspunderea civilă delictuală

1.1. Noțiuni generale privind răspunderea civilă delictuală


Răspunderea juridica este o categorie istorica, o instituție vie care s-a format în societățile
omenești de-a lungul timpului. Deși juridica, ea este însă departe de a se fi despărțit pe de-a-
ntregul de influenta moralei, de vreme ce la temelia ei sta și astăzi într-o măsura apreciabila,
noțiunea morală de vinovăție (greșeală).
Corolar al normelor de conduita sociala-morala, civică și cu deosebire al celei juridice,
instituția răspunderii care dă expresie dreptului în forma cea mai concentrată, reflectă stadiul de
evoluție al întregii vieți sociale și indică, în cel mai înalt grad, măsura și influența răspunderii
legale a nivelului conștiinței societății, al atitudinii și al responsabilității oamenilor în multiplele
lor raporturi sociale.
Instituția răspunderii civile are un caracter istoric și, în ciuda folosirii aceleiași denumiri
ce i s-a dat în cadrul diferitelor orânduiri sociale, conținutul ei a variat de la o orânduire socială
la alta, forma sub care se prezintă astăzi instituția răspunderii civile fiind rezultatul unei evoluții,
a unor transformări continue, marcate de schimbări calitative.
Astfel, de la faza primitiva a răspunderii private s-a ajuns, printr-o evoluție îndelungată, la
concepția actuală, care se caracterizează printr-un sistem exprimat într-o regulă generala și nu
printr-o enumerare de cazuri așa cum era în vechime.
Până la forma sub care se înfățișează astăzi, ideea și respectiv instituția răspunderii au
cunoscut diferite faze de dezvoltare: de la răzbunarea privată la sistemul compoziției voluntare,
apoi la sistemul compoziției legale, iar mai târziu - dispare complet concepția răzbunării la
dreptul statului de a aplica sancțiunea; după caz, statul aplica sancțiuni corporale sau pecuniare
și la cererea victimei, acordă reparațiunea pentru prejudiciul cauzat. Această evoluție este
cunoscută în dreptul roman (Legea celor XIII table) precum și în legislația ateniană [2.1, p. 24].
În dreptul roman, evoluția, a mers de la răspunderea colectivă, obiectivă, penală, la cea
individuală, subiectivă, civilă [2.4, p.45 ]. Solidaritatea de familie a fost înlăturată, intenția a
fost avută în vedere mai mult decât cauzalitatea materială, iar reparația a fost disociată de
sancțiunea celui vinovat.

6
Această evoluție a continuat în vechiul drept civil francez cutumiar și a fost exprimată, ca
atare, în codul Napoleonian din anul 1804 [2.8, p. 64]. O trăsătură comună a instituției
răspunderii civile, în toate orânduirile sociale a constituit-o faptul că ea reprezintă o formă a
constrângerii de stat.
Spre sfârșitul orânduirii feudale apar în dreptul roman "Legiuirea lui Caragea" (1
septembrie 1818)[2.8,p.65] și "Codul Calimach" (1817) [ 2.8, p.65], monumente legislative care
statornicesc, asemenea legislației din vestul Europei, principiul general al răspunderii delictuale.
Codul Calimach își găsește principalul izvor de inspirație în Codul civil general austriac și
consacră răspunderii civile delictuale și contractuale[2.6,p.32]. Capitolul treizeci și șapte sub
titlul "Pentru dreptul despăgubirii și a satisfacției". O idee foarte importanta adusa de acest cod
este aceea ca răspunderea presupune o greșeală. Aici întâlnim pentru prima data în legislația
romană ideea de răspundere pentru fapta proprie și această idee este dezbătută pe larg,
amintindu-se, de asemenea, cine este "aparat de răspundere" și chiar teoria abuzului de drept
intr-o forma embrionară [2.46, p.48 ].
În evoluția istorică ajungem la Codul civil din 1964 care reglementează răspunderea
delictuala, Obligațiile izvorâte din cauzarea de daune (art. 475-492) [1.3].
Răspunderea și sancționarea apar ca doua fete ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea,
ca o condiție vitală a existentei în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapte
antisociale.
"Oare crezi - întreabă Socrate - ca este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în
care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular?" [2.23, p.
24].
Condiția existentei unui prejudiciu este atât de importantă încât se poate afirma că în lipsa
unui prejudiciu nu suntem în prezenta răspunderii civile. Atâta timp cât o persoana nu a fost
prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde vreo reparație, oricât de condamnabila ar fi o faptă
ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului.
Din această cauză, consider necesar cunoașterea în detaliu a componentei indispensabile
pentru existenta răspunderii civile, și anume prejudiciul. Este cert că respectarea legalităţii şi a
ordinii de drept constituie una din sarcinile de bază ale societăţii şi ale statului. Instituirea şi
menţinerea legalităţii se bazează nu numai pe respectarea strictă a legilor de către organele de
stat şi persoanele cu funcţii de răspundere, ci şi de toţi reprezentarea pe care o au cetăţenii
despre drepturile şi obligaţiile lor. Dreptul trebuie de menţionat că nu reglementează nu numai
raporturile patrimoniale care decurg normal, ci şi raporturile care apar admiterii abaterilor de la
acest compartiment.

7
Pentru realizarea acestui reglementări, legiuitorul a instituit un mecanism juridic, care are
ca scop restabilirea drepturilor încălcate şi apărarea intereselor legale ale persoanelor.
Delictuale sunt acele obligaţii care apar în urma faptelor ilicite, săvârșite fără intenţie de
a produce efecte juridice, efecte care se produc însă în virtutea legii, independent de voinţa
celor care au săvârşit fapta ilicită. Obligaţiile delictuale se atribuie la categoria raporturilor
civile de ocrotire şi se manifestă ca răspundere civilă.
Răspunderea civilă poate fi definită ca obligaţia persoanei de a suporta consecinţele
negative prevăzute de lege, pentru săvârşirea delictului, consecinţe ce constau în lipsirea
persoanei vinovate de anumite valori patrimoniale şi atribuirea lor persoanei vătămate [2.45,
p.32].
Pornind de la ideea că răspunderea civilă îmbracă două forme: civilă delictuală şi
contractuală putem spune că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică
nu atât în considerarea patrimoniului său [2.47, p.89]. Natura patrimonială a răspunderii civile
este condiţionată de faptul că dreptul civil reglementează cu precădere raporturi patrimoniale.
Prin această răspunderea civilă îndeplineşte o funcţie compensatorie. Este remarcat că în
literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri în ce priveşte funcţiile stimulativă,
preventivă, de semnalizare, compensatorie.
Alţii susţin că răspunderea civilă delictuală ar avea funcţii ca compensatorie, represivă
educativă.
Analizând opiniile sus-menţionate putem trage concluzia că aceste funcţii se reduc la
funcţia compensatorie şi educativ-preventivă.
Funcţia educativ-preventivă. Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a
desfăşurării raporturilor sociale, îndeplineşte o funcţie educativă, prin influenţa pe care o
exercită asupra conştiinţei oamenilor. Această funcţie se regăseşte şi în instituţia juridică a
răspunderii civile delictuale. Astfel prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o
poate provoca în conştiinţa oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea faptelor
ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor asumate. De asemenea, ea constituie un de
insuflare în conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu grijă sporită, de a nu prejudicia pe
alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi.
Funcţia reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o
obligaţie de dezdăunare; care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplineşte şi o
funcţie reparatorie. Obligaţia de reparare a prejudiciului constituie un mijloc de înlăturare a
consecinţelor încălcării dreptului; aşadar se poate spune că răspunderea civilă delictuală este un
mijloc eficace de apărare şi restabilire a drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice.

8
1.2. Coraportul răspunderii civile delictuale cu alte instituții asemănătoare
În literatura de specialitate s-a afirmat ca "răspunderea juridică este complexul de drepturi
și obligații conexe care, potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul
asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul
respectării ordinii de drept
a) Răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală.
Fiind forme ale răspunderii civile, răspunderea delictuală şi contractuală au nu numai
deosebiri, dar şi asemănări în reglementarea juridică. Asemănarea o putem releva în
următoarele: elementele care le condiţionează sunt aceleaşi, ne referim la existenţa unei fapte
ilicite prin care se încalcă o anumită obligaţie, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte; raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Principalele deosebiri între răspunderea delictuală şi contractuală sunt următoarele:
1. În cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie cu caracter general,
care revine tuturor, în cazul răspunderii contractuale obligaţia este o obligaţie concretă
stabilită prin contractul preexistent între cele două subiecte ale răspunderii.
2. O altă deosebire ţine de caracterul normelor ce reglementează aceste forme ale
răspunderii. Astfel, normele juridice ce reglementează răspunderea contractuală sunt
dispozitive, de aceea existenţa şi întinderea răspunderii depinde de voinţa părţilor.
Normele ce reglementează răspunderea delictuală sunt imperative, fapt, ce lipseşte
părţile de posibilitatea de a stabili condiţiile şi întinderea acestei răspunderi [2.48, p.25 ].
3. În cazul acestor forme ale răspunderii se deosebeşte şi întinderea reparaţiei. Astfel,
despăgubirea contractuală poate depăşi prejudiciul cauzat creditorului sau poate fi mai
mică decât prejudiciul cauzat. Pe când în răspunderea delictuală este reparat întotdeauna
integral.
4. Răspunderea delictuală spre deosebire de cea contractuală este mai severă, deoarece nu
survine chiar şi în prezenţa vinovăţiei persoanei vătămate sub forma neglijenţei uşoare.
În cazul răspunderii contractuale neglijenţa constituie temei de micşorare a despăgubirii
sau de eliberare de răspundere.
5. Răspunderea delictuală nu survine pentru vinovăţia terţei persoane. Răspunderea
delictuală pentru fapta altei persoane survine numai dacă se probează vinovăţia
persoanei obligate să repare prejudiciul. În obligaţiile contractuale este posibil de-a
obliga debitorul să repare prejudiciul cauzat din vina terţelor persoane, cărora aceasta le
încredinţează executarea obligaţiilor sale (de pildă în cazul antreprizei generale).

9
b) Răspunderea civilă delictuală şi restituirea cheltuielilor şi daunelor în cazul nulităţii
contractului.
Potrivit Codului civil al RM [1.2.] partea vinovată de încheierea convenţiei declarată nulă
este obligată să restituie cheltuielile făcute şi să-i repare prejudiciul cauzat în legătură cu
pierderea sau deteriorarea bunului. Trebuie să ţinem cont de faptul că la momentul înaintării
acţiunii de reparare a prejudiciului cauzat prin declararea nulităţii convenţiei, aceasta este nulă.
Legislaţia în vigoare nu conţine prevederi, care ar permite atribuirea acestei obligaţii la
răspunderea civilă delictuală sau contractuală. În legătură cu acest fapt în literatura de
specialitate s-a fundamentat diferit natura juridică a obligaţiei de restituire a cheltuielilor
suportate şi de reparare a daunelor ca în caz de declarare a convenţiei nule. Potrivit unei opinii,
obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a declarării nulităţii convenţiei şi
manifestă ca o răspundere civilă contractuală, deşi se angajează în baza unei convenţii declarate
nule[2.5, p.22]. Această afirmaţie o putem combate prin faptul că repararea prejudiciului, în
acest caz nu este condiţionată de existenţa convenţiei declarate nule, care nu produce efecte
juridice, ci de anularea acordului dintre părţi şi declararea nulităţii convenţiei. Obligaţia de
reparare a prejudiciului cauzat prin declararea nulităţii convenţiei este generată de fapta ilicită a
persoanei, săvârşită la momentul încheierii convenţiei, fapt ce permite atribuirea ei la
răspunderea civilă delictuală.
Alţi autori [2.16, p.34]consideră că repararea daunelor cauzate în legătură cu declararea
nulităţii convenţiei nu se atribuie nici la răspunderea contractuală, nici la cea delictuală.
Nu putem accepta ca juste aceste opinii, deoarece repararea daunei în acest caz nu este
generată de existenţa convenţiei, de încheierea ei şi nu decurge din conţinutul ei, deoarece
aceasta nu naşte efecte juridice.
c) Răspunderea delictuală şi obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză.
Temeiul apariţiei obligaţiilor delictuale este fapta ilicită, iar obligaţiile ce se nasc din
îmbogăţirea fără justă cauză apar în urma diverselor fapte juridice. Aceste fapte juridice pot fi
atât licite (debitorul a plătit în mod repetat preţul), cât şi ilicite (persoana cu funcţii de
răspundere ilegal şi intenţionat a eliberat anumite acte care au servit ca temei pentru plata unui
surplus la pensie). Anume după temeiul apariţiei putem releva o primă deosebire între aceste
două categorii de obligaţii. Obligaţiile delictuale şi obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără
justă cauză se deosebesc şi după funcţiile pe care le îndeplinesc. Ambele tipuri de obligaţii se
atribuie la categoria obligaţiilor extra-contractuale şi au caracter compensatoriu. dar dacă
obligaţiile delictuale au ca scop restabilirea domeniului patrimonial al persoanei vătămate din
contul autorului prejudiciului, atunci obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză au ca

10
scop restituirea bunului dobândit fără just temei [2.22, p. 30]. Dacă pentru angajarea răspunderii
civile delictuale este necesar de a constata existenţa unor condiţii obiective şi subiective, ce
caracterizează autorul prejudiciului, pentru admiterea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără
justă cauză sunt necesare alte condiţii, şi anume:
1. trecerea cu titlu a bunului de la o persoană la alta;
2. lipsa unui temei legal sau contractual, care ar justifica o astfel de trecere;
3. sporirea nejustificată a patrimoniului unei persoane ca urmare a reducerii
patrimoniului altei persoane [2.24, p.44].

1.3. Caracterele răspunderii civile delictuale


În literatura de specialitate s-a consolidat opinia conform căreia temeiul răspunderii civile
delictuale este componenţa delictului civil [2.20, p.46], iar pentru angajarea răspunderii civile
delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul [2.20, p.46].
Prejudiciul. Nu poate exista răspundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un
prejudiciu. Constituie prejudicii: distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, vătămarea sănătăţii
unor persoane ce au ca consecinţă reducerea sau pierderea capacităţii de muncă şi în consecinţă
lipsirea de posibilitatea de a obţine venit [2.18, p.36]. Astfel, prejudiciul poate fi definit ca fiind
consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, ale faptei ilicite, apărute ca
urmare a lezării drepturilor subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanei.
În opinia lui Constantin Stătescu [2.14, p.24] prejudiciul este un element esenţial al
răspunderii delictuale şi constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca
urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru
pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană.
Considerăm că prima definiţie este mai reuşită deoarece conţine şi referire la prejudiciul
moral, deoarece nu trebuie să negăm că în urma cauzării de prejudiciu patrimonial sunt cauzate
şi daune morale.
Prejudiciul moral. Practica judiciară, literatura de specialitate cât şi legislaţia civilă, în
contextul art.1422 CCRM recunoaşte că prejudiciul nepatrimonial constituie o formă distinctă a
prejudiciului civil în general, şi în consecinţă un factor relativ independent de declarare a
răspunderii civile delictuale. În literatura de specialitate, prejudiciul nepatrimonial mai este

11
numit şi prejudiciu extrapatrimonial, prejudiciu nematerial ori prejudiciu ne pecuniar, prejudiciu
moral sau personal nepatrimonial.
În terminologia juridică străină se observă o anumită incertitudine în ce priveşte termenii
folosiţi pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial, utilizându-se de către autori în această
materie mai multe termeni, expresii şi denumiri, care nu întotdeauna pot fi considerate ca
sinonime.
În dreptul francez şi belgian [2.7, p.20], expresia cea mai frecvent utilizată este prejudiciu
moral, care este definită a fi acea daună care nu se traduce printr-o pierdere care este rezultatul
unei atingeri aduse părţii sociale şi afective a “patrimoniului moral”.
În dreptul elveţian, se consideră că prejudiciul prin care orice diminuare involuntară a unui
bun sau valori de ordin economic sau moral, se subdivide din punctul de vedere al naturii sale,
în le domage, prin care se înţelege prejudiciul care poate fi exprimat în bani, şi le tort prin care
se înţelege doar prejudiciul care afectează persoana victimei [2.3, p.24].
În dreptul american şi englez [2.7, p.35], prejudiciul nepatrimonial este desemnat prin
termenul prejudiciu psihic. Sunt recunoscute mai multe prejudicii morale, cum ar fi: prejudiciul
de agrement (loss of amenieties), prejudiciul estetic (facial injuries), pierderea speranţei de viaţă
(loss of expectation of life), prejudiciu psihiatric (psychiatric injuries), şoc nervos (nervous
shock), şoc ordinar (ordinary shock), stabilindu-se condiţii diferite ale răspunderii pentru fiecare
categorie aparte [2.3, p.26].
Hotărârea Plenului Curții Supreme de justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
legislației despre apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanelor fizice și
juridice nr. 8. din 09.10.2006, orice persoană dispune de dreptul de a adresa cereri sau petiţii
organelor statale şi autorităţilor publice locale, care, în limitele competenţei lor şi în termenele
stabilite, sânt obligate de a examina cererile şi petiţiile respective şi de a răspunde motivat la
acestea [2.5, p. 36].
Ţinând seama de precizările menţionate mai sus putem spune că prejudiciul nepatrimonial
constă în rezultatul negativ al unei fapte ilicite ce nu poate fi evaluată în bani datorită
conţinutului său neeconomic. Este posibil că prin fapta ilicită persoanei să i se cauzeze deodată
sau succesiv atât prejudiciul de natură patrimonială cât şi prejudicii nepatrimoniale. Astfel, se
pune problema raportului care poate sau trebuie să existe între natura valorilor lezate printr-o
faptă dăunătoare şi natura prejudiciilor cauzate pe această cale. În acest sens unii autori au
afirmat că există o corelaţie directă între natura valorilor lezate şi prejudiciile astfel cauzate, în
sensul că acţiunile ilicite care cauzează prejudicii morale aducă atingere drepturilor personale
nepatrimoniale [2.13, p. 68].

12
Credem că, concluzia dată, nu este adevărată. Dimpotrivă datorită relaţiei care există între
atributele patrimoniale şi cele nepatrimoniale care definesc personalitatea umană ca entitate
biopsihică, moral şi socială, este posibil ca încălcarea unor drepturi nepatrimoniale să aibă nu
numai consecinţe negative de natură nepatrimonială ci consecinţe negative patrimoniale, iar
vătămarea unor drepturi patrimoniale să aibă şi consecinţe negative nepatrimoniale. Astfel, de
exemplu, distrugerea unui bun care reprezintă o amintire de familie poate să se concretizeze nu
numai într-un prejudiciu patrimonial, dar şi într-un prejudiciu moral.
De asemenea, nu trebuie să se considere că încălcarea unui drept personal nepatrimonial
va avea întotdeauna drept consecinţă numai un prejudiciu moral. De exemplu, atingerea onoarei
şi demnităţii unei persoane poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu moral dar şi
într-un prejudiciu cu caracter patrimonial, rezultat din împrejurarea că, în urma unor informaţii
calomnioase ori a unui denunţ calomnios, celui în cauză i s-a desfăcut contractul de muncă.
În literatura de specialitate [2.17, p.68] prejudiciile nepatrimoniale au fost clasificate după
mai multe criterii. Astfel există următoarele categorii de prejudicii:
I. prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
În această categorie se includ toate suferinţele de natură fizică sau psihică pe care le
suportă persoana pe lângă prejudiciile patrimoniale care pot fi cauzate prin aceeaşi faptă ilicită.
Prejudiciul estetic este acea varietate a prejudiciilor corporale ce cuprinde vătămarea prin
care se lezează armonia fizică şi înfăţişarea persoanei umane.
La categoria dată se referă mutilările, desfigurările sau cicatricele cazate persoanei umane
şi urmările negative pe care acestea le pot avea asupra posibilităţilor ei de a se afirma în viaţă o
altă varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul de agrement, care rezultă din atingerea
adusă satisfacţiilor plăcerilor vieţii, constând pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală,
divertisment şi destindere [ 2.16, p. 84].
Prejudiciu de agrement are mai întâi o natură obiectivă deoarece provine din vătămări
corporale, vătămări care determină deficienţe fiziologice care, dacă pot resimţite diferit, potrivit
cu persoanele şi cu condiţiile lor de viaţă provoacă totuşi neplăceri sau frustrări destul de
asemănătoare de la un individ la altul. Natura subiectivă se manifestă prin aceea că prejudiciul
de agrement se identifică cu sentimentul pe care îl are persoana vătămată în raport cu starea sa
şi cu perceperea pe care o are datorită privaţiunilor şi restrângerilor.
II. Prejudicii afective constând în suferinţe psihice cauzate prin lezarea
sentimentelor de afecţiune şi de dragoste. Acestea sunt: suferinţele psihice
determinate de cauzarea morţii unei persoanei iubite, de rănirea materială,
distrugerea sau îmbolnăvirea unei rude sau persoane apropiate;

13
III. Prejudicii ce apar ca urmare a lezării onoarei, demnităţii, prestigiului, sau
reputaţiei unei persoane. Aceste prejudicii pot fi cauzate prin insulte calomnii,
defăimări şi alte fapte care ponegresc persoana.
Aceste atingeri aduse personalităţii afective, onoarei şi demnităţii sunt dificil de
determinat cantitativ. Ele constau într-o suferinţă pur morală, iar gravitatea acesteia depinde de
atitudinea sentimentală a persoanei vătămate raportată la viaţa sentimentală şi familiară [2.26, p.
36].
După domeniul personalităţii umane încălcate, deosebim următoarele tipuri de prejudicii
nepatrimoniale:
1. Prejudicii cauzate personalităţii fizice (prejudiciul corporal, estetic, de agrement);
2. Prejudicii cauzate personalităţii afective (prejudiciul afectiv);
3. Prejudicii cauzate personalităţii sociale (lezarea unor drepturi nepatrimoniale
cum ar fi dreptul la onoare, reputaţie etc.) [2.32, p. 132].
Mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral se determină de către instanţa de judecată
în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate,
de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi
de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate. Caracterul şi
gravitatea suferinţelor sunt apreciate de instanţă, luându-se în considerare circumstanţele în care
a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate.
Fapta ilicită. Pentru obligarea unei persoane la plata despăgubirilor este ca prejudiciul
să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Fapta ilicită este orice faptă prin care încălcându-se
normele dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv ce aparţine unei persoane
sau anumitor interese ale acesteia.
Astfel fapta ilicită are următoarele trăsături:
a.) are un caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori
manifestare umană;
b.) fapta este mijlocul prin care se obiectivează voinţa omului ca element psihic;
c.) fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate [2.32, p. 68].
În conformitate cu aceasta, orice faptă prejudiciabilă se prezumă a fi ilicită până la
proba contrarie. De aceea autorul prejudiciului trebuie, pentru a fi exonerat de răspundere, să
probeze caracterul ilicit al faptei sale. Drepturile şi interesele legitime ale persoanei numeroase
şi diverse, de aceea şi faptele ce pot aduce atingere acestor drepturi şi care pot cauza prejudicii
sunt fără număr. Fapta ilicită poate să apară sub forma acţiunii ilicite [2.31, p. 78].

14
În cele mai frecvente situaţii faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, fapte de comisiune
sau acţiuni. Acest lucru este şi firesc deoarece viaţa socială impune membrilor săi fapte de
omisiune, adică abţineri de la fapte care ar putea pricinui altora prejudicii. Însă faptele omeneşti
pot fi şi negative, adică fapte de omisiune [2.39, p. 44]. Pot fi asemenea fapte generatoare de
răspundere ? În principiu se dă un răspuns negativ la această întrebare. Cu toate acestea, fapta
ilicită apare sub forma inacţiunii în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să
îndeplinească o anumită acţiune [2.38, p.135]. Abţinerea de la îndeplinirea acestei activităţi sau
de la săvârşirea acţiunii prevăzute de normele imperative constituie o faptă ilicită.
În concluzie, putem afirma că inacţiunea este ilicită ori de câte ori norma de drept obligă o
anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, cerinţa legală care nu a fost respectată.
Există anumite situaţii în care, deşi fapta provoacă un prejudiciu altei persoane, caracterul ilicit
al faptei este înlăturat. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii
sunt: legitima apărare, extrema necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de
lege, exercitarea unui drept subiectiv, consimţământul persoanei vătămate [2.36, p. 68].
Legitima apărare. Potrivit art.1401 Cod civil al RM, nu trebuie să fie reparat
prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare dacă ea n-a depăşit limitele
acesteia. Dacă în timpul apărării împotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ,
prejudiciul urmează să fie reparat de atacator [2.41, p. 168].
În legislaţia civilă nu există o definiţie a legitimei apărări. Definiţia o găsim în Codul
Penal al RM. Astfel, art.36 CPRM [2.40, p.36] nu constituie infracţiune acţiunea care, deşi
întruneşte trăsăturile unei fapte, prevăzute în partea specială a Codului Penal al RM, a fost
săvârşită în stare de legitimă apărare, adică dacă persoana săvârşeşte fapta pentru a respinge un
atac, îndreptat împotriva sa, altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public [2.42, p. 48].
Astfel, pentru ca fapta să se considere săvârşită în legitimă apărare, trebuie întrunite
următoarele condiţii:
a.) atacul la care se reacţionează să fie material, direct, imediat şi injust;
b.) atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, ori împotriva unui interes public;
c.) atacul să prezinte un pericol grav pentru cel atacat sau pentru interesul public;
d.) apărarea să fie proporţională cu gravitatea prejudiciului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
Extrema necesitate. Cauzarea daunei în stare de extremă necesitate este licită, deşi nu
întotdeauna exclude obligaţia de reparare a prejudiciului de către persoana care a acţionat în
stare de extremă necesitate.

15
Potrivit CPRM, nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în
stare de extremă necesitate, adică dacă persoana săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a unei alte persoane ori un interes public de la un pericol
iminent care nu poate fi înlăturat altfel [2.12, p. 24].
Starea de extremă necesitate este cauza care înlătură caracterul ilicit al faptei şi în dreptul
civil, însă ea nu-l exonerează de la răspundere pe cel care a acţionat în stare de necesitate, în
special în cazul în care s-a înlăturat un pericol care ameninţa autorul prejudiciului. Conform
al.1 art.1402 CCRM, prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate, trebuie să
fie reparat de ea [2.10, p. 162].
Luând în considerare împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de judecată
poate obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate
exonera de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atât autorul prejudiciului, cât şi terţa
persoană.
Unii autori au propus, ca starea de extremă necesitate să fie cauză exoneratoare de
răspundere în orice caz [2.11, p.30]. Considerăm că starea de necesitate nu trebuie să înlăture
răspunderea potrivit regulii generale. Însă trebuie să recunoaştem instanţei de judecată dreptul
să poată înlătura această răspundere, reieşind din împrejurările cazului.
Îndeplinirea unei activităţi impuse de lege. Fapta prejudiciabilă săvârşită în îndeplinirea
unei îndatoriri legale sau numai permise de lege, precum şi fapta săvârşită în executarea unui
ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu angajează răspunderea delictuală. Săvârşirea unor
asemenea fapte se justifică prin aceea că vătămarea bunurilor unei persoane, precum şi atingerea
adusă unor drepturi personale nepatrimoniale are ca scop fie de a preîntâmpina pericole mai
grave ce ar ameninţa acele bunuri sau persoane, fie pentru a aduce la îndeplinire sarcini publice,
economice sau culturale.
Din cele arătate rezultă două categorii de fapte care exclud răspunderea delictuală şi
anume: faptele săvârșite în îndeplinirea unei obligaţii impuse lege (cazul pompierilor care
pentru a împiedica extinderea unui incendiu şi a-l stinge sunt nevoiţi să distrugă bunurile aflate
în apropiere); fapte săvârșite în executarea unui ordin de o autoritate publică competentă
(executarea unei sentinţe definitive prin care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă
privativă de libertate).
Exercitarea unui drept. Fapta prejudiciabilă nu este ilicită dacă a fost săvârşită de
persoana în exercitarea normală a unui drept subiectiv ce-i aparţine. Prejudiciul cauzat în
exerciţiul unui drept nu angajează răspunderea, căci actul de exercitare a dreptului nu este ilicit.

16
Prin urmare, exercitarea prerogativelor dreptului subiectiv în limitele admise de lege
nu are nimic ilicit. Dar ce se înţelege prin exerciţiul normal al dreptului? Pentru a constitui o
faptă ilicită, exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie normal, adică potrivit cu scopul lui
economic şi social, în limitele prevăzute de lege şi bunele moravuri cu bună credinţă [2.15, p.
168]. Exercitarea drepturilor subiective în alt scop decât acela în vederea căruia au fost
recunoscute de lege ori peste limitele lor sau cu rea-credinţă constituie o faptă ilicită, un abuz de
drept.
Consimţământul persoanei vătămate. Fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit atunci
când persoana vătămată a consimţit în prealabil la săvârşirea unei fapte, ştiind că este posibil să
i se cauzeze un prejudiciu. Aici este vorba de o clauză de nerăspundere juridică, care este o
veritabilă convenţie, încheiată anterior între autorul faptei şi cel prejudiciat, prin care autorul
este scutit de obligaţia reparării prejudiciului ce eventual se va produce în urma săvârşirii faptei
[2.19, p. 142]. Prin această clauză, persoana vătămată îşi dă consimţământul nu la producerea
prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, la producerea unei activităţi, care potenţial ar produce
un prejudiciu. Trebuie de menţionat că se admit asemenea clauze, însă numai pentru faptele
săvârșite în forma vinovăţiei uşoare [2.53, p. 43].
Pe de altă parte, admisibilitatea clauzei de necorespundere este pusă în dependenţă de
natura prejudiciului. Se consideră că numai clauzele care privesc prejudiciile patrimoniale sunt
admisibile, iar cele de nerăspundere referitoare la drepturile personal nepatrimoniale cum ar fi:
dreptul la viaţă, la sănătate, integritate corporală sunt nule.
Pentru a produce efecte juridice, persoana vătămată trebuie să fi dat consimţământul
anterior săvârşirii faptei.
Raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta
ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Problema legăturii cauzale între fenomene,
când unul l-a generat pe altul, a fost şi va rămâne a fi o problemă importantă a filosofiei şi a
altor ştiinţe.
Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă în cazurile în care vinovăţia este
prezumată de lege, precum şi în cazul răspunderii fără vinovăţie.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie obiectivă a
răspunderii şi nu trebuie confundată cu vinovăţia. Raportul de cauzalitate este şi condiţia în
funcţie de care se determină mărimea despăgubirii [2.57, p. 43].
De cele mai dese ori existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre
fapta ilicită şi prejudiciu fiind clară. Astfel, de pildă, atunci când o persoană distruge sau
sustrage un bun al alteia, şi îl înstrăinează, raportul de cauzalitate este evident. Alteori, raportul

17
de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când prejudiciul a fost precedat de mai multe
acţiuni sau împrejurări care pot fi succesive sau comitente, imediate sau mediate, principale sau
secundare, alcătuind un complex de împrejurări, dintre care unele au rol de cauze, iar altele de
condiţii [2.56, p.68]. În aceste cazuri este dificil de a constata care dintre ele se află într-un
raport de cauzalitate suficient pentru producerea prejudiciului dat. Aceste probleme se pun
atunci când, de pildă, unei persoane i se aplică o lovitură în cap care nu poate provoca moartea
în circumstanţe obişnuite, dar persoana vătămată are scoarţa craniului mai subţire decât ceilalţi
oameni fiziologic normal dezvoltaţi, şi decedează astfel.
În doctrină s-au propus diferite sisteme şi criterii pentru stabilirea raportului de cauzalitate.
Sistemul echivalenţei condiţiilor. Potrivit acestui sistem, în cazul în care nu se poate
determina cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoarea egală tuturor faptelor şi
evenimentelor ce au precedat acest prejudiciu [2.58, p.168]. Aşadar, fiecare condiţie care
precede prejudiciul şi în lipsa căruia acesta ipotetic nu s-ar produce constituie singura,
deopotrivă cu celelalte condiţii asemănătoare, cauza prejudiciului. Acest sistem a fost criticat,
deoarece extinde prea mult câmpul cauzal, cuprinzând în sfera cauzală unele condiţii necauzale,
fără importanţă pentru producerea prejudiciului.
Sistemul cauzei proxime. Potrivit acestui sistem, se consideră drept cauză a prejudiciului
numai fapta sau împrejurarea imediată, anterior producerii acestuia, apreciindu-se că în lipsa ei
prejudiciul nu s-ar produs. În lipsa acestei condiţii nici celelalte condiţii antecedente n-ar fi
devenit eficiente sub aspect cauzal.
Sistemul cauzei proxime restrânge câmpul cauzalităţii întru-atât încât lasă în afară de acest
câmp toate condiţiile necesare care au contribuit la cauzarea prejudiciului, în afară de una
singură, cea de pe urmă.
Acest sistem este criticat, deoarece transformă raportul de cauzalitate dintr-un raport
obiectiv într-un raport subiectiv prin introducerea criteriului previzibilităţii. Acest sistem ţine
cont de un singur tip de cauzalitate cauzalitatea directă. Aplicând acest sistem, înlăturăm
caracterul cauzal al unor fapte sau împrejurări anterioare, care au fost decisive pentru
producerea prejudiciului [2.59, p. 264].
Sistemul cauzei adecvate. Este sistemul pe care îl urmăreşte practica judecătorească din
Germania. Potrivit acestui sistem, sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări
anterioare care în mod obişnuit, conform experienţei umane, produc asemenea prejudicii, fiind
previzibile.

18
Caracterul adecvat al cauzei este dedus din previzibilitatea subiectivă a urmărilor faptei de
care este capabil autorul ei ori de previzibilitatea de care este capabil un observator normal al
cursului faptelor.
Acest sistem este criticat pentru faptul că introduce în aprecierea raportului de cauzalitate
elementul subiectiv al cunoaşterii acestui raport: se consideră raport cauzal numai acel raport
care poate fi prevăzut [2.43, p.84].
Sistemul eficacităţii. Un alt sistem de izolare a raportului de cauzalitate din masa
condiţiilor care au precedat rezultatul dăunător este acela care caută soluţia problemei în
eficacitatea cauzală a acestor condiţii.
Sistemul cauzei necesare. Autorii acestui sistem propun drept criteriu de stabilire a
cauzalităţii criteriu de stabilire a cauzalităţii criteriul legalităţii, necesităţii producerii unor
consecinţe ca urmare a săvârşirii unor fapte.
Potrivit acestui sistem, nu se află în raport de cauzalitate faptele, care nu reprezintă decât
condiţia desfăşurării acţiunii dăunătoare. În concluzie putem spune că faptele ilicite, care nu au
avut loc de cauză, ci numai pe acela de condiţie, nu angajează răspunderea.
Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Teza principală a acestui sistem este
aceea că în stabilirea raportului trebuie să avem în vedere că fenomenul-cauză nu acţionează
izolat, ci este condiţionat de anumiţi factori care fără a produce direct efectul dăunător
favorizează producerea lui. În aceste situaţii considerăm că din punctul de vedere al răspunderii
civile, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit la realizarea efectului păgubitor,
alcătuieşte împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea
condiţii dobândesc prin interacţiune cu cauză, caracter cauzal.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă inacţiunea poate fi cauza prejudiciului,
ducându-se în acest sens discuţii controversate.
Astfel, referitor la problema dată s-au conturat două curente diferite. Ideea primului curent
afirmă că încercarea de a întemeia existenţa cauzalităţii în cazul inacţiunii, ca element
obligatoriu al răspunderii delictuale, este nefondată [2.40, p. 158]. Potrivit acestei concepţii,
inacţiunea persoanei atrage răspunderea nu de aceea că a generat acest rezultat, ci de aceea că
persoana nu a împiedicat producerea rezultatului atunci când era obligat s-o facă.
Reprezentanţii celeilalte opinii consideră că şi inacţiunea poate genera rezultate
dăunătoare.
Vinovăţia. Răspunderea delictuală se antrenează numai pentru cauzarea prejudiciului
printr-o faptă vinovată. Necesitatea existenţei acestei condiţii a răspunderii rezultă expres din
dispoziţiile art.1398 CCRM, care prevede că “cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu

19
vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege şi
prejudiciul, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune” [1.2.].
Spre deosebire de dreptul penal, dreptul civil nu defineşte vinovăţia. În doctrină, vinovăţia
se defineşte fie ca atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia
[2.9, p. 82] fie ca intenţie sau imprudenţă a persoanei ce a săvârşit fapta ilicită şi a prejudiciat
altă persoană.
Esenţial pentru corecta definiţie a vinovăţiei este necesitatea de a observa că, evident,
vinovăţia înseamnă o atitudine psihică faţă de fapta ilicită şi urmările acesteia, însă o atitudine
subiectiv negativă de ignorare a regulilor juridice instituite în societate, considerate valabile şi
acceptate ca valoroase la un moment dat.
Săvârşirea faptei ilicite este precedată de un proces psihic deosebit de complex, implicând
un element intelectiv şi unul volitiv, adică un proces de conştiinţă şi unul de voinţă[2.11, p.153].
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a
faptei sale şi în posibilitatea de a prevedea urmările acestei fapte. Pentru a răspunde omul
trebuie să-şi dea seama că faptele sale pot să încalce drepturile altor persoane, adică să aibă
cunoştinţă de caracterul antisocial al conduitei sale.
Elementul volitiv este concretizat în actul în actul psihic de deliberare şi de luare a unei
hotărâri cu privire la conduita ce urmează a fi adoptată. Aceasta este momentul în care autorul
se decide să săvârşească fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Între cei doi factori analizaţi există o strânsă legătură: astfel, factorul intelectiv, de
conştiinţă nu produce vinovăţie prin el însuşi, atât timp, cât nu a fost urmat de o hotărâre
contrară ordinii de drept. Factorul volitiv nu poate exista în afara factorului intelectiv, care îl
precedă în mod necesar.
Pentru răspunderea delictuală nu prezintă interes formele vinovăţiei, deoarece răspunderea
civilă are la bază principiul reparării integrale a prejudiciului. Astfel, forma şi gradul de
vinovăţie a autorului faptei ilicite nu influenţează măsura reparaţiei.
Trebuie de menţionat că fapta persoanei vătămate poate exclude integral sau parţial
răspunderea civilă a autorului prejudiciului.
Astfel, art.1417 CCRM stipulează că prejudiciul cauzat din intenţia persoanei vătămate nu
se repară. Dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la
agravarea lui, despăgubirea se reduce potrivit gradului de vinovăţie a persoanei vătămate [1.2.].
Culpa gravă a persoanei vătămate nu constituie temei de reducere a despăgubirii în
cazurile prevăzute la art. 1405 CCRM şi nici în cazurile în care prejudiciul a fost cauzat unui
minor care nu a împlinit 14 ani sau unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

20
Trebuie de menţionat că vinovăţia persoanei poate fi înlăturată de cazul fortuit şi
evenimentul de forţă majoră [2.13, p. 168]. În legătură cu aceasta, oprimă problemă care trebuie
rezolvată este aceea de a şti dacă aceste două denumiri exprimă o noţiune unică sau fiecare
desemnează câte o noţiune distinctă cu conţinut şi semnificaţie proprie.
Unii autori au afirmat că forţa majoră şi cazul fortuit constituie una şi aceeaşi cauză
exoneratoare de răspundere [2.21, p.213].
Problema distincţiei dintre forţa majoră şi cazul fortuit s-a pus mai ales după admiterea
existenţei unor situaţii de răspundere civilă delictuală obiectivă, fără vinovăţie. Majoritatea
autorilor împărtăşesc părerea că forţa majoră şi cazul fortuit sunt noţiuni diferite.
Astfel, forţa majoră este o împrejurare de origine externă, cu caracter excepţional, care
este absolut imprevizibilă şi inevitabilă. Deci, pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată
fi calificată forţă majoră trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a. Evenimentul trebuie să fie extern. Forţa majoră este o “cauză străină”, adică nu
este imputabilă celui tras la răspundere. Întrunesc această cerinţă în primul rând,
evenimentele străine de voinţa omului, cum ar fi calamităţile naturale, dar şi
evenimentele provocate de oameni, cum sunt faptele de război.
b. Evenimentul trebuie să fie imprevizibil, atât în ce priveşte producerea sa, cât şi
în ce priveşte efectele sale. Dacă împrejurarea poate fi prevăzută , cel chemat să
răspundă este considerat vinovat, deoarece nu a luat toate măsurile necesare
pentru preîntâmpinarea producerii prejudiciului. Aşadar, forţa majoră presupune
o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut. Imposibilitatea de prevedere a
unui eveniment se apreciază luând ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane
ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa [2.25, p.68].
De aceea atunci când imposibilitatea de prevedere este una subiectivă, fiind
determinată de puterea personală de cunoaştere a celui chemat să răspundă, nu suntem în
prezenţa cazului de forţă majoră.
a. Evenimentul trebuie să fie inevitabil. Un eveniment imprevizibil nu poate fi
calificat ca forţă majoră dacă există posibilitatea de a preîntâmpina producerea
lui şi efectele dăunătoare. Inevitabilitatea evenimentului se exprimă fie în
imposibilitatea preîntâmpinării producerii acestuia şi prevenirea consecinţelor
dăunătoare, fie în aceea că persoana, deşi prevede posibilitatea producerii
evenimentului, nu poate preveni consecinţele negative ale acestuia.
Inevitabilitatea trebuie să fie absolută pentru orice persoană, deoarece dacă
această inevitabilitate este doar relativă, în sensul că evenimentul respectiv putea

21
evitat de către un om cu maximă diligenţă, dar cel responsabil nu a depus
străduinţe maxime în acest scop, el va fi obligat să repare prejudiciul.
Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă , care îşi are originea în câmpul de
activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter
extraordinar şi nu poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa de care este în stare omul cel mai
capabil. Specific pentru cazul fortuit este faptul că inevitabilitatea producerii evenimentului şi a
urmărilor acestuia este subiectivă [2.41, p. 146].
Condiţiile şi modalităţile reparării prejudiciului. În situaţia în care sunt întrunite
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale instanţa de judecată poate stabili măsuri
pentru repararea efectivă a prejudiciului. Potrivit opiniilor exprimate în doctrina şi practică,
repararea prejudiciilor civile este supusă următoarelor principii generale:
1. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Prin repararea integrală a prejudiciului se
înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite, fie ele patrimoniale sau
nepatrimoniale, în scopul restabilirii stării anterioare producerii acestuia [2.40, p. 84].
Principiul reparării integrale a prejudiciului se impune ca atare, ca principiu cârmuitor al
răspunderii delictuale, deoarece numai o înlăturare în întregime a prejudiciului cauzat poate fi
considerată ca o reparare în înţelesul deplin al cuvântului, ca o realizare deplină a răspunderii
civile. O consecinţă importantă, ce decurge din conţinutul acestui principiu, este aceea conform
căreia la stabilirea întinderii despăgubirii nu trebuie să se ia în consideraţie nici starea materială
a autorului prejudiciului, nici starea materială a persoanei vătămate.
Gravitatea vinovăţiei nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirii:
autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru vinovăţia cea mai uşoară. Cu toate
acestea, gravitatea vinovăţiei poate fi luată în consideraţie în stabilirea cuantumului
despăgubirilor, în situaţia în care prejudiciul s-a produs atât din vina autorului faptei ilicite, cât
şi din culpa gravă a persoanei vătămate. În cazul dat,conform al.2 art.1417 CCRM,
despăgubirea se reduce potrivit gradului de vinovăţie a persoanei.
2. Principiul reparării prompte. Repararea promptă, neîntârziată a prejudiciului are o
importanţă deosebit de mare în realizarea răspunderii civile şi apare ca o modalitate de realizare
a unei reparări cu adevărat integrale, deoarece pe această cale se împiedică creşterea
prejudiciului iniţial, pe de altă parte, iar pe de altă parte, cu cât ea se face mai repede, cu atât
există şansa mai mare ca prejudiciul să fie înlăturat integral.
Potrivit art.1416 CCRM, instanţa de judecată adoptând o hotărâre cu privire la reparaţia
prejudiciului, obligă autorul să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să
repare bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral prin echivalent bănesc prejudiciul

22
cauzat. Repararea în natură, reglementată prin articolul dat are o aplicare limitată în domeniul
răspunderii civile delictuale. Nu putem vorbi despre repararea în natură a prejudiciului în
cazurile vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, deoarece restabilirea acestor valori se află
în afara reglementării juridice [2.48, p.182].
Repararea prin echivalent bănesc se poate acorda fie prin acordarea unei sume globale, fie
prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive cu caracter viager sau temporar, ţinând cont de
interesele persoanei vătămate, dar şi posibilităţile autorului prejudiciului. Instanţa de judecată
stabileşte cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciul de la
data pronunţării hotărârii.
O altă problemă controversată în literatura de specialitate este cea a determinării
momentului de care se apreciază echivalentul prejudiciului material care nu poate fi reparat în
natură în legătură cu aceasta unii autori propun de a fi luate în consideraţie preţurile de înlocuire
a prejudiciului, existente la data producerii prejudiciului. Suntem de părerea că soluţia dată nu
asigură o reparare integrală a prejudiciului [2.52, p. 268].
Potrivit unei alte opinii, repararea prejudiciului va fi integrală numai atunci când estimarea
se face chiar în momentul când instanţa de judecată este chemată să acorde despăgubiri [2.60, p.
22]. Considerăm opinia dată una reuşită, deoarece autorul prejudiciului trebuie să răspundă şi
pentru fluctuaţiile de preţ, fiindcă nimeni nu-l împiedică să repare imediat prejudiciul. Pentru că
un prejudiciu patrimonial să dea dreptul persoanei vătămate de a cere repararea lui de al
persoana vinovată este necesar ca acesta să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert şi să
fie nereparat.
Un prejudiciu se consideră cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi poate
fi evaluată în prezent. Atunci când efectele faptei ilicite sau realizat în întregime ne aflăm în
prezenţa unui prejudiciu actual, dar când e vorba de un prejudiciu care deşi nu s-a produs
imediat, dar este sigur că se va produce este vorba de prejudiciul viitor.
Prejudiciul eventual nu este supus reparării deoarece este lipsit de certitudine. Certitudinea
prejudiciului se referă nu numai la existenţa acestuia, ci şi la întinderea lui. Dacă nu se cunoaşte
întreaga întindere a prejudiciului, instanţa de judecată va ţine seama numai de prejudiciul
constatat cu certitudine.
Astfel, art.1421 CCRM stipulează că, dacă din cauza vătămării integrităţii corporale sau
alte vătămări a sănătăţii, capacitatea de muncă a scăzut ulterior faţă de capacitatea pe care
persoana vătămată a avut-o în momentul când i s-a atribuit despăgubirea, ea are dreptul să ceară
un spor corespunzător al cuantumului despăgubirii. Articolul dat stipulează clar că, dacă ulterior

23
prejudiciul se măreşte ca urmare a aceleiaşi fapte ilicite, se poate reveni asupra întinderii
despăgubirii stabilite [1.2.].
A doua condiţie este că prejudiciul să nu fi fost reparat, deoarece în cazul în care
prejudiciul a fost reparat integral, răspunderea civilă încetează.
Apare o problemă în cazul când repararea a fost făcută de o persoană neobligată sau de o
persoană obligată să repare prejudiciul nu în temeiul răspunderii delictuale. În cazul când o terţă
persoană transmite persoanei vătămate o sumă de bani cu intenţia de a repara integral sau parţial
prejudiciul suferit această sumă are caracter de despăgubire. Persoana vătămată va putea primi
numai diferenţa de prejudiciu care a rămas neacoperită de la autorul faptei ilicite.
În situaţia în care autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă, persoana
vătămată poate primi despăgubiri de la asigurator. În cazul dat persoana vătămată nu poate cere
despăgubiri de la autorul faptei ilicite, dar cu toate acestea ea dreptul să pretindă diferenţa de
despăgubiri de la autorul faptei ilicite în cazul neacoperirii integrale a prejudiciului [2.57, p.
158].
Un caz cu totul aparte este când persoana vătămată are calitatea de asigurat. În cazul
asigurării de persoane suma asigurată nu are caracter de despăgubire, de aceea persoana
vătămată va primi de la asigurator suma asigurării care se cumulează cu pensia primită pe calea
asigurărilor sociale, precum şi cu despăgubirea primită de la autorul faptei prejudiciabile. În
cazul asigurării de bunuri, indemnizaţia plătită de către asigurator are caracter de despăgubire,
iar persoana vătămată ce primeşte indemnizaţie de la asigurator nu o poate cumula cu
despăgubirile datorate de autorul prejudiciului.
Acţiunea de reparare a prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani începând cu
momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului
şi persoana obligată să repare. În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul şi
persoana prejudiciată negociază asupra prejudiciului care urmează a fi reparat, cursul
prescripţiei se suspendă până când una din părţi nu va renunţa la negociere.

24
Capitolul II. Răspunderea civilă delictuală obiectivă

2.1. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de


pericol sporit. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale
Art. 1410 Cod civil al RM reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un
izvor de pericol sporit. Potrivit articolului dat persoanele a căror activitate este legată de un
pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (organizaţiile de transport, întreprinderile industriale,
posesorii de transport etc.) au să repare dauna cauzată de pericol sporit, dacă nu vor dovedi că
dauna s-a produs ca urmare a urmare a forţei majore sau a intenţiei persoanei vătămate.
Conform “teoriei activităţii” izvorul de pericol sporit apare ca o activitate a persoanelor
fizice şi juridice ce creează probabilitatea sporită de producere a prejudiciului întâmplător în
virtutea faptului, că nu poate fi controlată pe deplin de către om [2.54, p. 126].
Potrivit “teoriei însuşirilor” constituie izvor de pericol sporit însuşirile bunurilor sau
forţele naturii, care la nivelul dat, de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii nu pot fi controlate pe deplin
de om, creând prin aceasta o posibilitate sporită de cauzare a prejudiciului vieţii, sănătăţii sau
bunurilor persoanei [2.44, p.268].
Analizând ideile menţionate mai sus, putem defini izvorul de pericol sporit ca fiind
obiectele lumii materiale, ce dispun de însuşiri periculoase şi care în procesul exploatării nu pot
fi controlate pe deplin de către om, creând prin aceasta un grad sporit de cauzare a prejudiciului.
Astfel izvorul de pericol sporit trebuie să întrunească cumulativ următoarele trăsături:
1. Izvorul de pericol sporit să fie un obiect al lumii materiale
Obiectele care prezintă pericol sporit pentru lumea înconjurătoare pot fi create prin munca
omului (mecanismele, substanţele explozive şi otrăvitoare) sau pot exista în starea lor firească,
fiind utilizate de om (microorganismele, substanţele radioactive etc.).
2. Obiectele trebuie să dispună de însuşiri cantitative şi calitative periculoase. De
aceea răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit se angajează
numai atunci când prejudiciul s-a produs ca urmare a manifestării calităţilor periculoase ale
obiectului (aptitudinea obiectelor de a se deplasa cu o anumită viteză, de a radia, împuşca etc.).
Totodată prezintă importanţă şi caracterele cantitative [2.41, p.246]. De pildă, gazul din brichetă
nu prezintă pericol sporit, deoarece se află în cantităţi mici, iar cel din cisternă în virtutea
cantităţii sale mari va prezenta un pericol sporit.
3. Obiectul trebuie să fie în activitate.
Activitatea de exploatare a obiectelor ce prezintă pericol sporit include atât utilizarea lor
activă(prelucrarea); cât şi pasiv(depozitarea sau stocarea substanţelor radioactive etc.).

25
4. Subiectele obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit.
Astfel, persoanele care exploatează izvorul de pericol sporit au obligaţia să repare prejudiciul
produs de acesta. Debitor în cazul obligaţiei date este posesorul izvorului de pericol sporit.
Posesor al izvorului de pericol sporit este persoana care îl deţine:
- cu drept de proprietate;
- cu drept de administrare operativă;
- cu drept de gestiune economică;
- în baza contractului de arendă;
- în baza procurii;
- în baza hotărârii organelor competente cu privire la transmiterea izvorului de pericol
sporit în folosinţa temporară etc.
Astfel, posesor al izvorului de pericol sporit poate fi persoana juridică care efectuează
exploatarea izvorului în baza dreptului de proprietate sau în baza altui titlu legal. Nu se
consideră posesor al izvorului de pericol sporit persoana care efectuează exploatarea acestuia în
virtutea raporturilor de muncă cu posesorul. Salariatul va răspunde în cazul dat faţă de
angajatorul său potrivit reglementărilor de dreptul muncii.
Pentru schimbarea posesorului izvorului de pericol sporit este necesară transmiterea reală
a lui deoarece încheierea acordului dintre părţi nu are ca efect trecerea posesiei de la
transmiţător la dobânditor [2.35, p. 45].
În cazul când are loc transmiterea izvorului de pericol sporit fără a perfectata juridic o
astfel de transmitere, trebuie trase la răspundere ambele persoane – posesorul de drept şi cel de
fapt [2.28, p. 235].
Considerăm că această idee nu este fundamentată, deoarece răspunderea solidară se
angajează atunci când prejudiciul a fost cauzat în comun de mai multe persoane. În cazul dat va
fi angajată doar răspunderea posesorului legal [2.30, p. 268]. De exemplu, camionul este condus
de o terţă persoană în prezenţa proprietarului, căreia i s-a încredinţat conducerea lui. În caz de
accident rutier, prejudiciul cauzat va fi reparat de proprietar. În situaţia în care izvorul de pericol
sporit se află în proprietate comună va răspunde acel coproprietar care întruneşte criteriile
juridic şi material, adică cel care posedă şi exploatează izvorul de pericol sporit.
Deosebite probleme a ridicat întrebarea cine va răspunde în cazul când izvorul de pericol
sporit a ieşit din posesia posesorului legal? Dacă izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia
posesorului legal fără voinţa acestuia şi în lipsa vinovăţiei lui, obligaţia dată va fi pusă în sarcina
terţei persoane, care prin acţiunile sale ilicite a obţinut izvorul de pericol sporit.

26
Dacă însă izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia posesorului legal nu numai ca urmare
a acţiunilor ilicite ale terţelor persoane, dar şi a faptei vinovate a posesorului legal, vor răspunde
ambii.
Multiple controverse ridică şi situaţia reparării prejudiciului în cazul interacţiunii a două
izvoare de pericol sporit. Aici sunt posibile mai multe situaţii, în dependenţă de faptul cine a fost
prejudiciat.
Conform al.2 pct.26 Hotărârea PCSJ [1.11.] din de izvoare de pericol sporit au cauzat în
comun daune altor persoane, ei poartă răspundere solidară în faţa victimei. În cazul când în
urma interacţiunii a două izvoare de pericol sporit s-a cauzat prejudiciu numai posesorilor
acestor izvoare va răspunde posesorul, care prin fapta sa vinovată a cauzat prejudiciul.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Art.1411 Cod civil al RM [1.2.] prevede că “proprietarul unui animal sau persoana care se
serveşte de animal în timpul serviciului cauzat de acesta fie că se află în paza sa, fie că a scăpat
de sub pază”.
Două probleme urmează a fi lămurite, pentru a stabili domeniul de aplicaţie a
răspunderii menţionate:
a.) care sunt animalele la care se referă art. 1411 Cod civil al RM ?
b.) care sunt persoanele ţinute a răspunde pentru animale, în temeiul articolului menţionat?
a) Cât priveşte animalele, deşi textul legal nu o spune în mod direct, este evident că el se
referă la animalele care sunt apropiate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate.
În această categorie intră, fără îndoială, animalele domestice, precum şi animalele sălbatice
captive, din grădinile zoologice, circuri etc.
b) În ceea ce priveşte persoanele care sunt ţinute a răspunde, principiul este că răspunderea
pentru animal se incumbă persoanei care la momentul producerii prejudiciului, avea paza
juridică a animalului.
Paza juridică decurge de regulă din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de
animalul respectiv, care implică prerogativa de comandă, de direcţie şi supraveghere a
animalului. În această situaţie este proprietarul – persoană fizică sau juridică – al animalului ori
persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului. Nu trebuie de confundat paza
juridică cu cea materială, aceasta din urmă ne-acordând dreptul paznicului de a se folosi, în
propriul său interes, de animalul încredinţat. Cel care are paza materială va putea fi tras la
răspundere numai pentru fapta proprie şi nu în temeiul art.1411 Cod civil al RM [1.2.].

27
Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a
fost cauzat de către animal şi că la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a
persoanei, de la care se pretinde plata despăgubirilor.
Cel care are paza juridică a animalului se poate exonera de la răspundere numai dacă face
dovada că producerea de către animal, a prejudiciului s-a datorat: [1.12.]
a) faptei victimei însăşi, care, de exemplu a provocat reacţia cauzatoare de prejudicii
animalului;
b) faptei unei terţe persoane pentru care cel ce are paza juridică a animalului nu este ţinut
a răspunde;
c) cazului de forţă majoră, nu însă şi cazului fortuit.
De asemenea obligaţia reparării nu apare dacă prejudiciul a fost cauzat de un animal
domestic predestinat activităţii profesionale, de întreprinzător sau obţinerii de mijloace pentru
întreţinerea proprietarului, iar proprietarul animalului a asigurat grija cuvenită pentru
supravegherea animalului sau dacă dauna s-a produs chiar şi în cazul manifestării unei
asemenea griji.

2.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea


construcţiei sau în cazul căderii sau curgerii din construcţie
Conform art. 1412 Cod civil al RM proprietarul este obligat să repare prejudiciul cauzat
prin surparea, în întregime sau a unei părţi, a construcţiei când surparea este rezultatul lipsei de
întreţinere corespunzătoare sau al unui viciu de construcţie.
Stabilirea domeniilor de aplicaţie a acestei răspunderi face necesară prevederea legală şi
anume: înţelesul noţiunilor de construcţie, de surpare, de lipsă, de întreţinere şi viciu de
construcţie; determinarea persoanei care răspunde pentru prejudiciile cauzate răspunde pentru
prejudiciile cauzate prin ruina edificiului.
a.) Prin construcţie, se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor
materiale care se încorporează solului, devenind în acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil
prin natura sa. Intră în această definiţie, de exemplu, o casă, un gard, încorporat solului, un
baraj, un pod, dar şi o construcţie subterană cum ar fi un canal, o pivniţă. Nu intră însă în
această noţiune alte imobile care nu sunt rezultatul încorporării prin munca omului, a unor
materiale, cum ar fi de exemplu, stâncile, arborii, ş.a. De asemenea nu sunt cuprinse lucrările
provizorii, care nu sunt fixate la sol şi imobilele prin destinaţie [2.29, p. 183].
b) Prin surpare a construcţiei se înţelege în contextul acestui articol nu numai
dărâmarea completă, dar şi dărâmare parţială a ei. În cazul când din construcţie s-a dezagregat

28
un material din care s-a construit, care prin cădere provoacă un prejudiciu altei persoane
răspunderea va surveni conform art. 1413 Cod civil al RM, care prevede următoarele: “Dacă
prejudiciul s-a produs prin faptul că din construcţie a căzut ori a curs ceva, răspunde persoana
care are construcţie în posesiune”. Nu intră în noţiunea de surpare „demolarea involuntară” sau
„demolarea voluntară”, nu intră aici nici surparea provocată de incendiu, proasta funcţionare a
unui dispozitiv de protecţie, de exemplu lipsa barei de protecţie la o scară etc. [1.2.]
c) Surparea construcţiei trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori unui viciu de
construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului. Dacă alta a fost cauza
surpării şi nu lipsa de întreţinere ori viciu de construcţie nu se aplică prevederile art. 1412 Cod
civil al RM.
d) Art. 1412 Cod civil RM stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat de surparea
construcţiei în sarcina proprietarului edificiului. Nu interesează, aşadar, cine este constructorul
ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul său actual. Această răspundere nu este
întemeiată, aşadar, pe paza juridică a edificiului, ci pe calitatea de proprietar, calitate de
proprietar, calitate care nu se poate transmite decât prin act translativ de proprietate.
Astfel, conform al. 2 , art. 1412 Cod civil al RM, persoana care s-a obligat prin contract
faţă de proprietar să întreţină construcţia sau care este obligată să o întreţină în stare
corespunzătoare în temeiul dreptului de folosinţă ce i s-a acordat, răspunde solidar cu
proprietarul pentru prejudiciul cauzat în urma surpării construcţiei sau a unei părţi a ei. În caz de
coproprietate pe cote părţi, ori în devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară. Cu drept
de proprietate asupra construcţiei urmează însă, a fi asimilate dreptul de superficie – adevărat
drept de proprietate asupra construcţiei, juxtapus cu dreptul de proprietate al altuia asupra
terenului.
Nu aceeaşi va fi soluţia în cazul dreptului de uzufruct, de uz ori de abitaţie, când
răspunderea va aparţine, în continuare, nudului proprietar.
În justificarea răspunderii proprietarului în baza prevederilor art. 1412 Cod civil al RM, s-
a făcut în doctrina juridică fundamentarea ei pe temeiuri diferite. Astfel, s-au format mai multe
orientări.
Concepţia subiectivă este cea care fundamentează răspunderea proprietarului pe o
prezumţie de culpă, fie cu privire la supravegherea şi întreţinerea construcţiei, fie, în cazul
viciului de construcţie, cu privire la fapta culpabilă a altuia [2.18, p. 283].
Prin afirmarea caracterului absolut al prezumţiei de vină a proprietarului au fost deja făcuţi
paşi importanţi spre ideea unei răspunderi obiective a proprietarului, idee care în diferite forme
este exprimată în literatura de specialitate. Se vorbeşte, astfel, direct de o răspundere obiectivă a

29
proprietarului ori de o răspundere, întemeiată pe ideea unei obligaţii legale de garanţie,
independentă de orice vină din partea proprietarului. Concepţia obiectivă privind fundamentul
răspunderii pentru ruina edificiului porneşte de la ideea, că legea nu consacră, nici necesitatea
vinovăţiei proprietarului, nici posibilitatea exonerării sale de răspundere prin dovada lipsei de
vinovăţie.
De la ideea caracterului absolut al prezumţiei de vinovăţie, s-a ajuns să se susţină, şi în
această materie, necesitatea grefării, pe ideea prezumţiei de culpă absolută, a ideii de garanţie.
Acest temei al răspunderii subiectiv – obiectiv, ar fundamenta după părerea noastră cel mai bine
răspunderea proprietarului construcţiei, din considerentul că răspunderea civilă nu poate fi ruptă
total de ideea de vinovăţie.
Pentru aplicarea răspunderii prevăzute de art.1412 Cod civil al RM este necesar ca victima
prejudiciului să facă dovada directă a unor elemente generale ale răspunderii, dar şi a
elementelor speciale, care definesc domeniul de aplicare al prevederii date. Astfel, victima va
trebui să dovedească nu numai existenţa prejudiciului. şi raportul de cauzalitate dintre surparea
construcţiei şi prejudiciu, dar şi faptul că surparea construcţiei a fost cauzată de lipsa de
întreţinere ori de un viciu de construcţie.
Proprietarul nu poate să înlăture această răspundere prin simpla dovadă a faptului că a luat
toate măsurile pentru asigurarea întreţinerii construcţiei ori pentru prevenirea oricăror vicii ale
construcţiei
Ceea ce poate face proprietarul spre a se exonera de răspundere este dovedirea altor cauze
care au determinat surparea şi, deci producerea prejudiciului, cauze fără de care surparea nu s-ar
fi produs, chiar dacă întreţinerea edificiului lasă de dorit, chiar dacă, imobilul nu era lipsit de
vicii de construcţie. De exemplu, o asemenea dovadă ar fi aceea care ar demonstra că ruina
construcţiei a fost determinată de un cutremur de pământ, care a provocat dărâmarea. Este
vorba, în cazul dat de dovedirea unor elemente extrinseci construcţiei, care însă au fost
hotărâtoare pentru producerea prejudiciului.
Asemenea cauze sunt:
a) fapta victimei înseşi;
b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut a răspunde;
c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
În măsura în care aceste împrejurări au fost cauza exclusivă a prejudiciului ele vor duce la
exonerarea totală. Proprietarul va fi obligat să plătească despăgubirile în cazul când nu va putea
demonstra lipsa vinei şi va avea drept de regres, pentru recuperarea daunelor plătite, după caz:

30
a) împotriva constructorului ori proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză ori de
proiectare, pentru viciile de construcţiei, care au constituit cauza surpării;
b) împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de
vânzare – cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului pentru viciile
ascunse ale lucrului vândut;
c) împotriva locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, dacă surparea
s-a datorat faptului că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind efectuarea
reparaţiilor locative.

2.3. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat


prin acţiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii
sau ale instanţelor de judecată
Răspunderea civilă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ca modalitate
a răspunderii delictuale a apărut relativ târziu.
Orice raport social apare nu de la sine, ci este generat de necesităţile societăţii. Sub acest
aspect nu constituie excepţie şi obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin erori judiciare.
Una din cauzele apariţiei acestor raporturi ţine de însuşi procesul de descoperire a
infracţiunilor şi de efectuare a justiţiei. Pentru a soluţiona just problema, este necesar de a
constata deplin şi în strictă conformitate cu legea faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţia unei
persoane în săvârşirea infracţiunii şi toate circumstanţele care determină gradul de vinovăţie
autorului faptei, ori invers, de a constata că infracţiunea nu a fost săvârşită, iar persoana trasă la
răspundere este nevinovată.
În procesul stabilirii adevărului există situaţii când în virtutea unor cauze neimputabile
persoanelor cu funcţii de răspundere din cadrul organelor de anchetă şi judecată (autodenunţ,
depunerea depoziţiilor false, existenţa unor altor împrejurări care nu au putut fi cunoscute la
momentul cercetării cazului etc.) aceste persoane merg pe cale greşită, trag la răspundere penală
ori condamnă persoane nevinovate. În final, adevărul se constată, ceea ce are ca urmare
reabilitarea persoanei în procesul penal şi apariţia raporturilor civile de reparare a prejudiciului
cauzat.
O altă cauză care generează apariţia raporturilor examinate este nivelul scăzut de
cunoştinţe profesionale de care dispun unele persoane cu funcţii de răspundere din cadrul
organelor de anchetă şi judecată, ceea ce are ca urmare admiterea erorilor judiciare. Astfel, în
urma aprecierii necalificate a împrejurărilor de fapt ale cazului, uneori ilegal se intentează
urmărire penală cauzându-se prin aceasta prejudicii patrimoniale şi morale. Prejudicii pot fi

31
cauzate în procesul cercetării penale ca urmare a falsificării probelor, aplicării unor metode
nepermise de cercetare, abuzuri de serviciu, reţineri ilegale cu scopul tragerii la răspundere
penală.
Nu orice cauzare a prejudiciului în activitatea procesuală – penală a organelor de anchetă
şi judecată dă naştere obligaţiei de reparare a acestui prejudiciu. Dacă de pildă prejudiciul este
urmarea aplicării pedepsei penale faţă de o persoană care într-adevăr este vinovată de săvârşirea
infracţiunii, iar măsura de pedeapsă numită corespunde gravităţii faptei, personalităţii
condamnatului şi altor împrejurări ce influenţează măsura răspunderii, atunci un asemenea
prejudiciu este legal şi cauzarea lui se justifică din toate punctele de vedere.
Art.53 al.2 din Constituţia RM [1.1.] leagă apariţia dreptului la repararea prejudiciului de
existenţa unor erori săvârșite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele
judecătoreşti, de unde putem trage concluzia că temeiul naşterii dreptului la repararea
prejudiciului cauzat prin erori judiciare este admiterea erorii în activitatea organelor de anchetă
Erorile judiciare se împart în: erori procesuale, care există atunci când prin sentinţa
judiciară nu se soluţionează sarcina de bază a procedurii penale ce se referă la faptul infracţiunii
şi la persoana ce a săvârşit-o şi erori penale ce ţin la descalificarea faptei încriminate şi stabilirea
pedepsei.
Condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat caracterizează temeiul răspunderii şi în
lipsa primelor răspunderea nu se angajează astfel, prima condiţie a răspunderii este fapta ilicită a
organelor de anchetă şi judecată. Fapta ilicită ca o condiţie a răspunderii civile a statului pentru
prejudiciului cauzat prin erori judiciare nu este formulată potrivit sistemului delictului general,
ci sunt enumerate cazuri concrete de fapte ilicite ale persoanelor cu funcţii de răspundere.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea RM din 25.02.98 este reparabil prejudiciul moral şi material
cauzat persoanei fizice sau juridice în urma: [1.12.]
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii
ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă
neremunerată în folosul comunităţii;
c) efectuării ilegale în cazul anchetării sau judecării cauzei penale a percheziţiei,
ridicării punerii ilegale sub sechestru a averii concedierii ilegale de la lucru,
precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează dreptul persoanei ce
supunerii ilegale la arest administrativ, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale
a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;

32
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor ştampilelor
precum şi blocării documentelor bancare.
Legea conţine enumerarea exhaustivă a acţiunilor ilicite a organelor de anchetă şi judecată,
care dau naştere dreptului la repararea prejudiciului. Legiuitorul ar trebui să renunţe la
enumerarea exhaustivă a acţiunilor ilicite ale organelor de anchetă şi judecată, iar răspunderea
pentru prejudiciul cauzat persoanei să fie angajată pentru orice acţiune ilicită a acestor organe.
Trebuie de menţionat că caracterul ilicit al acţiunilor prevăzute în Legea RM din
25.02.1998 [1.12.] se constată nu în ordine civilă, ci în ordinea procedurii penale. Potrivit art.4
din legea dată, dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul:
- pronunţării sentinţei de achitare;
- clasării dosarului penal, din considerentul absenţei faptului infracţiunii, a elementelor
infracţiunii în acţiunile săvârșite sau a probelor că persoana a participat la comiterea
unei infracţiuni;
- adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului
administrativ;
- adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a hotărârii cu privire la
repararea prejudiciului;
- efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei până
la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea unor
astfel de măsuri hotărârea de a intenta un dosar nu a fost luată sau a fost anulată.
Reieşind din conţinutul acestor norme putem conchide că pentru apariţia obligaţiilor de
reparare a prejudiciului au importanţă juridică numai acele acţiuni ale organelor de anchetă şi
judecată în urma căruia persoana a fost ilicit învinuită de săvârşirea infracţiunii sau
contravenţiei administrative.
Acţiunile ilicite despre care este vorba în Legea RM din 25.02.1998, au o trăsătură
specifică - continuitate în timp. Astfel, condamnarea ilegală se poate prelungi câţiva ani, arestul
preventiv câteva luni. Executarea unei sentinţe ilegale prin care s-a condamnat o persoană
nevinovată, sau unui mandat de arest fixează numai începutul faptei ilicite, iar sentinţa de
achitare ori ordonanţa de clasare a dosarului fixează sfârşitul ei. Raporturile de reparare a
prejudiciului cauzat prin erori judiciare se nasc la data când s-a constat ilegalitatea actului
persoana a fost condamnată arestată ilegal adică la momentul pronunţării actului de reabilitare.
Acţiunile anchetatorului, judecătorului au ca scop constatarea existenţei infracţiunii
penale. Măsurile pe care acestea le întreprind în continuare depind de caracterul infracţiunii.

33
Caracterul ilicit al faptei judecătorului în concluzie greşită cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni social - periculoase.
Acum vom face o caracteristică detaliată a acţiunilor ilicite ale organelor de anchetă
preliminară, cercetare penală, ale procuraturii şi instanţele judiciare, care constituie o condiţie a
răspunderii juridice a statului.
Un loc deosebit în cadrul acestor acţiuni ilicite îl ocupă reţinerea ilegală a persoanei
bănuite de săvârşirea infracţiunii, precum şi aplicarea ilegală a măsurii preventive. Reţinerea
ilegală a persoanei încalcă esenţial dreptul la libertate şi inviolabilitate corporală, cauzând
persoanei un prejudiciu moral considerabil. Reţinerea ilegală poate cauza şi prejudiciu
patrimonial pentru bănuit, care constă în pierderea salariului, pierderea sau deteriorarea
bunurilor rămase fără supraveghere, neparticiparea la încheierea unui contract important etc.
În ce priveşte repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea măsurilor preventive Legea
RM din 25.02.1998 presupune repararea prejudiciului cauzat numai prin arest preventiv.
Credem că aplicarea altor măsuri preventive indicate în art. 73 CPPRM [1.2.] pot cauza
persoanei prejudicii şi trebuie să nască dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori
judiciare.
Astfel, declaraţia de nepărăsire a localităţii poate cauza persoanei atât un prejudiciu
patrimonial (de pildă când persoana este lipsită de posibilitatea de a merge în altă localitate şi
de a încheia un contract important) cât şi un prejudiciu moral apărut ca urmare a încălcării
drepturilor la libera circulaţie consfinţit în art.27 din Constituţia RM.
Pentru a angaja răspunderea juridică statului este necesar să existe un raport cauzal între
acţiunile ilicite ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale organelor de cercetare penală,
anchetă preliminară, ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti şi consecinţele negative pentru
persoana reabilitată. Raportul de cauzalitate, ca o condiţie generală a răspunderii juridice civile
delictuale este un fenomen obiectiv, care nu depinde de caracterul ilicit al faptei persoanei cu
funcţie de răspundere şi deci de vinovăţia acesteia. El se constată uşor când anchetatorul a
aplicat măsurile de constrângere prevăzute de legislaţia procesual penală faţă de bănuit şi
învinuit, iar ulterior, convingându-se că a atras greşit persoana în cauză la răspundere, emite o
ordonanţă de clasare a dosarului, reabilitând această persoană.
Stabilirea raportului cauzal se complică atunci când se pronunţă sentinţe de achitare în
special în cazurile în care sentinţa se modifică în ordine de recurs, contestaţie în anulare sau
revizuire în caz de descoperire a unor noi împrejurări. În astfel de situaţii acţiunile ilicite a
persoanelor cu funcţii de răspundere a organelor de anchetă şi judecată se intercalează într-atât
încât este foarte dificil de stabili raportul cauzal, iar de cele mai multe ori chiar este imposibil.

34
Chiar şi atunci când după condamnarea persoanei se constată falsificarea probelor de către
persoana cu funcţie de răspundere a organelor de anchetă şi judecată ceea ce a servit ca temei
pentru anularea sentinţei sau clasarea dosarului penal, prejudiciul este rezultatul acţiunii ilicite
ale tuturor acestor persoane cu funcţii de răspundere care au efectuat ancheta, au susţinut
învinuirea de stat sau au înfăptuit justiţia.
Acţiunile ilicite enumerate în art. 1 Legea RM 25.02.1998 trebuie să fi fost săvârșite de
persoana cu funcţie de răspundere a organului de cercetare penală de anchetatori, procurori,
judecători în timpul exercitării obligaţiilor de serviciu [1.12.]. Prin exercitarea obligaţiilor de
serviciu înţelegem efectuarea de către persoanele cu funcţie de răspundere a cercetării penale,
anchetei preliminare sau exercitarea justiţiei. În cazul în care persoanele cu funcţie de
răspundere din organele de anchetă şi judecată cauzează prejudiciul nu în timpul exercitării
obligaţiilor de serviciu sau nu în legătură cu exercitarea lor (abuzează de drepturile lor etc.)
prejudiciul se va repara nu din contul statului ci din contul persoanei cu funcţie de răspundere
care prin fapta sa ilicită a cauzat prejudiciul.
Actul de reabilitare. Prejudiciul, fapta ilicită şi raportul cauzal nu formează în cumul
condiţii necesare pentru apariţia şi exercitarea dreptului la apărarea prejudiciului cauzat prin
erori judiciare. Astfel, o altă condiţie specială este existenţa actului de reabilitare care atestă
nevinovăţia persoanei [2.22, p. 84]. În acest sens actul de reabilitare atestă oficial vinovăţia
persoanei condamnate sau învinuite de săvârşirea infracţiunii sau contravenţiei administrative,
deoarece lipsesc temeiuri legale pentru tragerea la răspundere. Termenul de reabilitare proveni
de la latinescul - rehabilitatio unde re – reabilitare iar habitates – utilitate, folos. Trebuie de
menţionat că deşi acest termen este utilizat în legislaţie aceasta nu dă o definiţie reabilităţii
această sarcină revine doctrinei juridice. Unii consideră reabilitarea ca restabilirea persoanei în
drepturi pe cale judiciară sau administrativă [2.20, p.268]. Această definiţie este foarte extinsă
şi nu este acceptabilă pentru raporturile analizate. Alţii definesc reabilitarea ca un act procesual,
ce conţine concluzia organelor de anchetă şi judecată cu privirea la nevinovăţia persoanei sau
ca un proces ce include şi acţiunile organelor de anchetă şi judecată îndreptată spre restabilirea
persoanei în toate drepturile lezate şi repararea prejudiciului cauzat [2.28, p. 248].
Adoptarea actului procesual prin care se constată vinovăţia persoanei este momentul
iniţial al reabilitării, iar reabilitarea o continuare a acestui proces având ca scop repararea
prejudiciului.
Nu orice clasare a dosarului penal constituie temei pentru apariţia dreptului la repararea
prejudiciului cauzat. Astfel, clasarea dosarului în temeiul unui act de amnistie, de graţiere,

35
împăcării părţii vătămate cu învinuitul, decesul învinuitului, expirarea termenului de tragere la
răspundere, încredinţarea persoanei pe chezăşie nu nasc dreptul la repararea prejudiciului.
Constatarea de către organul de cercetare penală, de anchetator, de procuror sau instanţa
de judecată a unui temei nereabilitare, prevăzut de lege, care exclude procedura penală şi
scuteşte persoana de răspundere penală şi de pedeapsă, are drept consecinţă clasarea dosarului
penal în una din următoarele forme:
1. Pronunţarea sentinţei de învinuire cu eliberarea condamnatului de pedeapsă. În acest
caz procesul încetează dacă în faza dezbaterilor judiciare se constată expirarea termenului de
tragere la răspundere penală, actul de amnistie sau de graţiere. Deşi persoana este eliberată de
răspundere penală şi din acest motiv i se restituie dreptul la libertate, ea este recunoscută
vinovată de săvârşirea infracţiunii în numele statului. Măsura de răspundere este stabilită de
instanţa de judecată sau decurge din conţinutul sancţiunii articolului Codului Penal, potrivit
căruia au fost calificate acţiunile persoanei. De aceea orice pretenţie ale persoanei în acest caz
sunt nejustificate şi neîntemeiate.
2. Pronunţarea sentinţei de învinuire fără fixarea pedepsei. În acest caz procesul încetează
dacă se constată că la data cercetării sau judecării cauzei fapta şi-a pierdut caracterul social-
periculos sau că această persoană a încetat de a mai fi social - periculoasă.
3. Clasarea dosarului penal în baza altor temeiuri nereabilitate.
Dacă în cazurile sus-menţionate recunoaşterea dreptului la repararea prejudiciului este
justificată, în cazul clasării dosarului penal în privinţa unei persoane care nu atins vârsta la care,
potrivit legii, poate fi trasă la răspundere penală poate exista şi o altă soluţie.
Unii autori [2.40, p.260] afirmă că legiuitorul nu recunoaşte corect dreptul minorului la
repararea prejudiciului invocând următoarele argumente. În cazul în care persoana n-a atins
vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală, dosarul penal se clasează, deoarece lipseşte
subiectul infracţiunii. Tragerea minorului la răspundere poate avea loc doar în rezultatul unei
erori judiciare sau de anchetă. Totodată minorului învinuit sau rudelor acestuia li se poate cauza
un prejudiciu. Fapta acestei persoane nu întruneşte elementele componenţei infracţiunii,
deoarece lipseşte un element – subiectul. De aceea apare necesitatea de a repara prejudiciul
cauzat minorului neîntemeiat tras la răspundere penală.
Alţii autori [2.42, p.264] afirmă că în acest caz dreptul la repararea prejudiciului nu trebuie
să se nască şi a procedat corect legiuitorului neintroducând acest temei în lege. În acest caz
pentru clasarea dosarului penal trebuie de constat că fapta incriminată a fost săvârşită de o
persoană anume, este pedepsită penal, este social – periculoasă şi a produs consecinţe negative.
Pentru a constata aceste împrejurări anchetatorul trebuie să facă deplin ancheta. Pentru a lua

36
unele măsuri procesuale anchetatorul trebuie să atribuie acestei persoane statut de învinuit. În
concluzie, autorul în cauză afirmă că aplicarea măsurilor de constrângere faţă de persoana care
nu atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală este justificată, necesară şi această
persoană nu are dreptul la repararea prejudiciului.
Considerăm că a doua opinie este fundamentată, deoarece corespunde principiului echităţii
şi a procedat corect legiuitorul nerecunoscând dreptul la repararea prejudiciului acestor
persoane. Dacă din punctul de vedere al dreptului personal lipseşte vinovăţia acestei persoane şi
ea se exonerează de răspundere penală, din punctul de vedere al dreptului civil ea este obiectiv
vinovată şi deci aplicarea constrângerii este întemeiată, cu excepţia cazurilor în care persoana cu
funcţii de răspundere nu a clasat intenţionat dosarul, aplicând ilegal şi vinovat constrângere
procesual - penală faţă de această persoană.
Autodenunţul – împrejurare ce exclude dreptul la repararea prejudiciului.
Dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare presupune nu numai existenţa
condiţiilor generatoare presupune, ci şi lipsa împrejurărilor care exclud acest drept. În literatura
de specialitate este unanim acceptată părerea potrivit căreia autoînvinuirea sau autocalomnia
este împrejurarea care exclude dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de anchetă şi judecată. Art.1405, al.2 CCRM stipulează că statul se exonerează de la
răspundere în cazul când persoana vătămată a contribuit intenţionat şi benevol la producerea
prejudiciului prin autodenunţ.
Potrivit unei opinii, autoînvinuirea poate avea următoarele manifestări:
a) trecerea în reticenţă a unor fapte, care fiind comunicate organului de anchetă şi judecată
ar fi exclus tragerea la răspundere penală sau aplicarea măsurii de constrângere procesual –
penală;
b) pasivitatea învinuitului în ce priveşte prezentarea probelor care l-ar dezvinovăţi;
c) încercarea de a se ascunde de organele de urmărire sau judecătoreşti, ceea ce poate fi
calificat ca temei de reţinere sau arest, precum şi ca proba indirectă a vinovăţiei;
d) împiedicarea stabilirii adevărului pe calea determinării martorilor să dea depoziţii false,
falsificării probelor, distrugerii lor pe cale. Astfel se consideră că împrejurarea care exclude
dreptul la repararea prejudiciului cauzat persoanei trase ilegal la răspundere penală este intenţia
acestei persoane care a contribuit la pornirea procesului penal [2.49, p.162]. Alţii consideră că
dreptul la repararea prejudiciului nu trebuie să i se recunoască învinuitului, atunci când aceasta
prin acţiunile sale ilicite a împiedicat constatarea împrejurărilor reale ale cazului şi prin aceasta
a contribuit la apariţia erorii judiciare [2.57, p.182].

37
Încercarea învinuitului de a se ascunde de urmărire sau judecată sau alt comportament
similar poate avea diferite cauze, în special neînţelegerea subiectivă sau neîncrederea în justiţie.
Nerecunoaşterea dreptului în aceste cazuri nu ar corespunde principiului echităţii.
Astfel, stau lucrurile în cazul în care învinuitul provoacă intenţionat pornirea procesului
penal şi tragerea sa la răspundere penală, ceea ce are ca urmare cauzarea de prejudicii.
Asemenea fapte pot fi, de pildă: înscenarea infracţiunii, denunţul fals, autoînvinuirea falsă,
falsificarea probelor împotriva sa etc.
Legătura cauzală în aceste cazuri se deosebeşte esenţial de cazurile de comportare pasivă a
învinuitului la anchetă, sustragerea de la anchetă şi judecată, împiedicarea stabilirii adevărului.
Provocarea procesului penal, înscenarea infracţiunii şi alte acţiuni de aceeaşi natură constituie
cauza aplicării măsurilor de constrângere procesual – penală, pedepsei penale şi totodată cauza
rezultatului dorit. Procesul penal în aceste cazuri serveşte ca mijloc pentru realizarea scopului
propus. De aceea în aceste cazuri nu putem vorbi despre prejudicierea neîntemeiată a persoanei,
iar privarea de dreptul la repararea prejudiciului apare ca o sancţiune pentru falsa recunoaştere a
vinovăţiei sale [2.22, p. 146].
Prin autodenunţ înţelegem acele acţiuni ale unei persoane care au contribuit la tragerea ei
la răspundere penală sau aplicarea măsurilor de constrângere procesual – penală. Totodată,
trebuie să ţinem cont de faptul că autodenunţul constituie un tip de depoziţii ale învinuitului şi
ţine de conştiinţa acestuia. Există mai multe condiţii pe care trebuie să le întrunească cumulativ
autodenunţul pentru a exclude dreptul la repararea prejudiciului şi anume:
1. ea trebuie să fie exprimată în depoziţiile învinuitului şi trebuie fixată în procesul-verbal
de interogare a acestuia. Nu pot fi examinate ca autodenunţ acţiunile sau învinuitului ce dau
temei de a presupune că el probabil este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.
2. autodenunţul să fie intenţionat, adică persoana în cauză trebuie să conştientizeze
semnificaţia faptei sale, consecinţele posibile şi să dorească producerea acestor consecinţe.
Imprudenţa sau eroarea de bună – credinţă a persoanei nu pot servi ca temei pentru lipsirea de
dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare.
Autodenunţul prevăzut de Legea RM din 25.02.1998, în calitate de împrejurare care
exclude dreptul la repararea prejudiciului, presupune numai vinovăţia sub forma intenţiei
directe. Persoana, ştiind cu certitudine că nu a săvârşit infracţiunea, declară că este vinovat.
3. autodenunţul trebuie să fie un act benevol, adică persoana să fi dat benevol declaraţii
despre vinovăţia sa. Aici trebuie să evidenţiem două aspecte: a) autodenunţul obţinut în urma
unui tratament violent, aplicării ameninţărilor şi a altor acţiuni ilicite nu exclude dreptul la

38
repararea prejudiciului; b) aceste consecinţe trebuie să se nască şi atunci când autodenunţul a
fost provocat de acţiunile ilicite ale anchetatorului.
Scopul autodenunţului este de a induce în eroare organele de anchetă şi judecată în
privinţa faptului că infracţiunea a fost săvârşită de această persoană, deşi ea nu a săvârşit această
infracţiune.
Caracteristica prejudiciului cauzat prin erori judiciare
În conformitate cu art.1405 CCRM, răspunderea civilă se angajează pentru prejudiciul
cauzat prin acţiunile ilicite ale persoanelor cu funcţii de răspundere din cadrul organelor de
anchetă şi judecată.
Prejudiciul poate apărea în legătură cu neexecutarea unei obligaţii determinate, precum şi
în urma încălcării unui drept sau interes, care nu constituie obiectul unui contract. Lezarea
dreptului subiectiv străin în afara raporturilor patrimoniale generează răspunderea autorului
faptei ilicite, care constă în obligaţia de a restabilire pe cont propriu starea materială a persoanei
vătămate, adică apare o obligaţie delictuală inexistentă anterior.
În dependenţă de consecinţele faptei ilicite, deosebim prejudiciu patrimonial şi moral.
Patrimonial este acel prejudiciu care are conţinut economic şi poate fi evaluat în bani. Prin
prejudiciu moral înţelegem cauzarea unor suferinţe psihice şi morale. Acest prejudiciu nu are
conţinut şi nu poate fi evaluat în bani.
Prejudiciul patrimonial cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de anchetă şi judecată, ca
şi orice prejudiciu civil, are două obiecte la care poate atenta:
1) prejudiciul cauzat persoanei umane;
2) prejudiciul cauzat patrimoniului.
Prejudiciul cauzat persoanei umane constă în vătămarea sănătăţii sau decesului persoanei.
Prejudiciul cauzat patrimoniului constă în distrugerea bunurilor. Caracterul prejudiciului se
determină nu de obiectul atentatului, ci de rezultatul acestui atentat. Care poate afecta sfera
morală sau patrimonială a persoanei vătămate. Astfel, prejudiciul cauzat persoanei umane poate
avea atât consecinţe patrimoniale, cât şi morale.
Prejudiciul patrimonial poată să apară atât sub forma distrugerii, deteriorării sau reducerii
patrimoniului existent, fiind un prejudiciu real, cât şi sub forma lipsirii de posibilitatea de a
obţine venit pe viitor (venit neobţinut).
Reducerea patrimoniului existent este rezultatul:
 confiscării bunurilor, care se aplică de instanţa de judecată ca pedeapsă penală
complementară pentru săvârşirea unor categorii de infracţiuni şi care constă în trecerea
forţată şi gratuită în proprietatea statului a bunurilor condamnatului.

39
 încasării de la condamnat a cheltuielilor de judecată;
 încasării amenzilor aplicate sub forma pedepsei penale pentru săvârşirea unor
categorii de infracţiuni, precum şi sub formă de sancţiuni pentru încălcarea normelor
procesual-penale.
Distrugerea sau deteriorarea bunurilor poate avea loc ca urmare înfăptuirii unor acţiuni de
anchetă, cum ar fi ridicarea obiectelor, percheziţionarea domiciliului, efectuarea expertizei etc.
Spre deosebire de reducerea, distrugerea sau deteriorarea bunurilor, care sunt rezultatul
nemijlocit al acţiunilor ilicite, lipsirea de posibilitatea de a obţine venit constituie un rezultat
mijlocit al faptei ilicite. Această formă a prejudiciului apare atunci când se privează persoana de
libertate, când se lezează onoarea şi demnitatea ei.
Potrivit art.5 din Legea RM 25.02.1998, persoanei i se repară: salariul şi alte venituri
provenite din muncă; indemnizaţia a cărei plată a fost sistată; averea confiscată sau trecută în
contul statului, precum şi averea sechestrată; amenzile percepute ca urmare a executării
sentinţei; cheltuielile de judecată suportate de persoana vătămată; sumele plătite pentru asistenţa
juridică; cheltuielile pentru tratament; cheltuielile efectuate în legătură cu convocarea la organul
de anchetă, organul procuraturii sau instanţa de judecată.
Persoana vătămată pierde dreptul de a obţine salariul sau alt venit în urma: privării de
libertate, lipsirii de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a desfăşura o anumită activitate,
aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, reţinerii persoanei bănuite, aplicării
măsurii preventive de ţinere sub arest, destituirii din funcţie etc.
Suma reparabilă în acest caz se determină pornindu-se de la salariul mediu al persoanei,
existent la momentul cauzării prejudiciului. În legea menţionată mai sus nu se conţine reguli cu
privire la procedura de calculare a salariului mediu al persoanelor angajate prin contract de
muncă, făcând trimitere la actul normativ care determină modul de calculare a salariului mediu.
Astfel, modul de calculare a salariului mediu se reglementează prin Hotărârea Guvernului RM
din 26.04.2004 [1.8.], privind aprobarea modului de calculare a salariului mediu. Această
hotărâre se aplică numai la calcularea salariului mediu al persoanelor încadrate în bază de
contract de muncă, precum şi prin cumul la întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de
tipul de proprietate.
Pentru calcularea salariului mediu se iau în consideraţie următoarele perioade de
decontare: a) pentru lucrătorii din unităţile agricole şi pentru lucrătorii al căror timp de muncă
nu se supune evidenţei (lucrătorii la domiciliu, recepţionerii de producţie agricolă, vânzătorii
comerţului ambulant, agenţii întreprinderilor foto, alte categorii de lucrători de lucrători
analogici) ultimele douăsprezece luni calendaristice precedente săvârşirii faptei ilicite; b) pentru

40
celelalte categorii de angajaţi se iau în calcul ultimele trei luni calendaristice. Pentru salariaţii
care au lucrat la întreprinderea respectivă mai puţin de trei luni, calculul se efectuează din
salariul mediu obţinut pentru timpul efectiv lucrat.
Pentru celelalte categorii de angajaţi salariul mediu pe zi se calculează prin împărţirea
salariului pe trei luni la numărul zilelor lucrătoare, conform calendarului săptămânii de lucru de
şase zile. În cazul în care lucrătorul a lucrat mai puţin de trei luni, salariul mediu pe zi se
calculează reieşind din salariul primit pentru timpul lucrat prin împărţirea la zilele lucrate.
Pentru persoanele care nu sunt angajate prin contract de muncă despăgubirea se calculează
prin împărţirea la douăsprezece luni a venitului total obţinut pentru anul precedent. La această
categorie atribuim persoanele cu profesii libere (scriitori, pictori etc.), precum şi persoanele care
practică activitatea de antreprenoriat. Deşi legea nu prevede acest lucru, credem că pentru
calcularea despăgubirii acestor persoane trebuie să se ia în consideraţie veniturile care au fost
impozitate.
Persoanele care la momentul cauzării nu aveau salarii sau altă sursă de venit din motive
întemeiate vor primi despăgubiri luându-se în consideraţie salariul mediu pe ţară în anul
respectiv. Persoanele care nu aveau venituri de muncă nemotivat, precum şi persoanele care nu
aveau venituri de muncă nemotivat, precum şi persoanele întreţinute, studenţii care nu primeau
bursă, nu au dreptul la despăgubire.
În izolatoarele de anchetă şi în instituţiile penitenciare se fac cheltuieli pentru întreţinerea
condamnaţilor. Banii primiţi în locurile de detenţie în calitate de remuneraţie pentru munca
prestată se iau în consideraţie în procesul calculării salariului pierdut, deoarece prejudiciul
constituie diferenţa dintre venitul care ar fi putut fi obţinut în timpul în timpul executării
pedepsei [2.16, p.234].
La calcularea prejudiciului nu trebuie să se ţină cont de cheltuielile efectuate pentru
întreţinerea condamnaţilor în locurile de detenţie.
Prejudiciul sub forma venitului pierdut poate apărea nu numai în urma concedierii de la
lucru sau privării de libertate, ci şi în urma vătămării sănătăţii ori integrităţii corporale a
persoanei vătămate. Prin vătămarea sănătăţii în dreptul civil înţelegem atât traume fizice, cât şi
orice afecţiune generată de fapta ilicită a delicventului. Aici nu este vorba despre vătămarea
sănătăţii prin fapta unei persoane cu funcţii de răspundere, ci despre vătămarea sănătăţii ca
urmare a executării pedepsei penale de către persoana condamnată ilicit[2.18, p. 263].
Indiferent de situaţia concretă a persoanei vătămate, indiferent dacă este sau nu angajată în
câmpul muncii, dacă are statut de şomer, dacă urma să se angajeze într-un viitor apropiat, dacă

41
era sau nu majoră la data săvârşirii faptei ilicite – toate cheltuielile care i-au fost pricinuite
constituie prejudiciu patrimonial şi trebuie să i se repare integral.
Persoana vătămată are dreptul la restituirea averii confiscate ori trecute în venitul statului
de către instanţa judecătorească sau ridicată de organul de cercetare penală sau de anchetă
preliminară, precum şi averea sechestrată. Averea sechestrată sau ridicată se restituie în natură,
iar când aceasta nu este posibil din cauza pierderii, distrugerii sau vânzării ei, se restituie
valoarea ei.
Valoarea averii se determină conform preţurilor de piaţă existente la data la care hotărârea
privind repararea prejudiciului a rămas definitivă.
În caz de clasare a procesului penal la etapa cercetării penale, anchetei preliminare,
dezbaterilor judiciare, precum şi în cazul pronunţării sentinţei de achitare se ridică sechestrul
pus pe avere şi aceasta se restituie persoanei vătămate. Transportarea averii respective la
domiciliul persoanei vătămate se face din contul organului la care se afla averea.
Valoarea averii distruse, pierdute sau deteriorate se repară nu din contul statului, ci din
contul organului care a distrus-o, a pierdut-o sau deteriorat-o. Aceasta, deoarece prejudiciul nu a
Persoana vătămată are dreptul la restituirea sumelor percepute ca urmare a executării
sentinţei judiciare, cheltuielilor de judecată, a sumelor plătite de ea sau de rudele ei pentru
asistenţa juridică, precum şi cheltuielile în legătură cu convocările la organul de anchetă,
organul procuraturii sau în instanţa de judecată.
Potrivit art.4 Legea RM din 25.02.98, dreptul la repararea prejudiciului apare din
momentul adoptării actului de reabilitare.
O dată cu clasarea procesului la etapa cercetării penale sau anchetei preliminare ori o dată
cu pronunţarea sentinţei de achitare sau a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ,
organul care a adoptat actul de reabilitare este obligat să remită persoanei vătămate un aviz în
forma scrisă, prin care i se comunică că are dreptul la repararea prejudiciului şi i se explică
procedura de exercitare a dreptului la repararea prejudiciului [2.22, p.183] .
Avizul trebuie expediat tuturor persoanelor vătămate, chiar şi în prezenţa informaţiei cu
privire la autodenunţ. Doar persoana vătămată este împuternicită să decidă să se adreseze cu
cererea de reparare a prejudiciului sau nu.
Este evident că în majoritatea cazurilor dreptul la repararea prejudiciului cauzat de
organele de anchetă şi judecată îl are numai persoana vătămată. Apare întrebarea cine va
exercita dreptul la repararea prejudiciului în cazul în care persoana vătămată a decedat, iar
dreptul la repararea prejudiciului nu a fost exercitat, deoarece posibilitatea exercitării lui a

42
apărut numai după decesul persoanei vătămate sau victima nu a exercitat acest drept în timpul
vieţii din anumite motive.
Astfel, apare necesitatea de a determina cercul persoanelor care au dreptul la repararea
prejudiciului în cazul decesului persoanei vătămate. Trebuie de menţionat că dreptul la repararea
prejudiciului moral nu se transmite moştenitorilor. Dreptul de a cere repararea prejudiciului
patrimonial se transmite moştenitorilor.
Debitor în cazul raportului de reparare a prejudiciului prin erori judiciare este statul sau
autorităţile publice locale. Potrivit al.1, art.10 Legea RM din 25.02.98 repararea prejudiciului se
face din contul bugetului de stat, iar dacă prejudiciul a fost cauzat de organul de cercetare penală
întreţinut din bugetul local din contul acestui buget.
Statul şi-a asumat această răspundere, deoarece a delegat această răspundere împuternicirii
organelor de anchetă şi judecată, iar aceste organe activează în numele statului. Organele sus
menţionate sunt numai nişte verigi ale aparatului de stat, special create pentru exercitarea
funcţiilor sale suverane – efectuarea justiţiei şi urmărirea persoanelor care au săvârşit
infracţiuni. Statul trebuie să înlăture consecinţele negative ale erorilor judiciare, admise în
activitatea acestor organe, independent de cauza acestei erori şi de veriga sistemului de anchetă
şi judecată care a admis eroarea.
Acest lucru se manifestă mai pronunţat în cazul în care prejudiciul este urmarea
pronunţării unei sentinţe ilegale. Astfel, în măsura în care statul a greşit, condamnând ilegal o
persoană care a săvârşit infracţiunea incriminată, el este obligat să corecteze această greşeală.
Potrivit Legii RM din 25.02.98 [1.12.] statul poate prezenta o acţiune de regres împotriva
persoanei vinovate de admiterea erorii judiciare. Judecătorul, procurorul sau anchetatorul va
repara integral prejudiciul numai în cazurile în care a comis o infracţiune în timpul exerciţiului
funcţiilor şi vinovăţia acestora s-a constatat prin sentinţă definitivă. În acest caz nu prezintă
importanţă forma vinovăţiei persoanei cu funcţie de răspundere.
Unii autori susţin ideea potrivit căreia acţiunea de regres nu poate fi intentată de către stat
atunci când persoana cu funcţie de răspundere a săvârşit fapta ilicită din imprudenţă [2.19, p.
224].
Legea RM 25.02.98 [1.12] a stabilit o procedură specială de exercitare a dreptului la
repararea prejudiciului. Această procedură se caracterizează prin aceea că s-a instituit procedura
prealabilă de soluţionare a litigiului, cu menţinerea dreptului de a se adresa în instanţa de
judecată atunci când persoana interesată nu este de acord cu hotărârea adoptată pe cale judiciară.
Nerespectarea procedurii prealabile de soluţionare a litigiului lipseşte persoana interesată de
dreptul de a se adresa în judecată pentru apărarea dreptului său [2.20, p. 246].

43
În funcţie de caracterul dreptului care necesită restabilire cererea prezentată poate fi
examinată pe cale extrajudiciară de către organele de cercetare prealabilă, de anchetă
preliminară, procuratură, instanţa de judecată, organele financiare sau de asistenţă socială.
Cererea cu privire la repararea prejudiciului patrimonial se depune la organul de cercetare
prealabilă, de anchetă preliminară sau al procuraturii în cazul în care aceste organe au clasat
dosarul penal sau la instanţa de judecată care au pronunţat sentinţa de achitare sau a clasat
dosarul penal în faza dezbaterilor judiciare. În termen de o lună de la data primirii cererii
organele enumerate mai sus vor cere de la organizaţiile corespunzătoare documentele necesare
pentru calcularea prejudiciului şi vor adopta hotărârea (decizia) cu privire la repararea acestuia.
Organele care examinează cererea vor solicita de la locul de muncă a persoanei vătămate
certificat cu privire la venitul mediul a acesteia. De la instanţele de judecată, unde se află
dosarul penal sau unde s-a examinat hotărârea sau sentinţa se primesc acte cu privire la
amenzile încasate şi alte cheltuieli de judecată. Barourile de avocaţi vor prezenta certificatele cu
privire la sumele primite pentru prestarea serviciilor juridice persoanei vătămate. Cererea cu
privire la restituirea pensiei şi indemnizaţiei, a cărei plată a fost sistată în legătură cu arestul sau
condamnarea ilegală, se depune la organele de asistenţă socială de la locul de trai al persoanei
vătămate, iar plata lor se face din contul bugetului asigurărilor sociale.
Averea confiscată ori trecută în venitul statului de către instanţa de judecată, precum şi
averea sechestrată se restituie de organul financiar în a cărei rază de acţiune se află aceasta, în
termen de o lună de la data depunerii cererii cu privire la restituirea ei, iar transportarea averii la
domiciliul persoanei vătămate la care se află aceasta pentru a primi valoarea averii confiscată
sau sechestrate, în cazul când restituirea în natură a averii este imposibilă persoana vătămată va
depune o cerere la organul financiar căruia ia fost transmisă averea în termen de şase luni din
momentul primirii avizului despre imposibilitatea restituirii ei în natură la cerere se anexează
copia documentului ce confirmă anularea hotărârii (decizii) prin care s-a sechestrat sau confiscat
averea. Bunurile ridicate nereclamate de persoana vătămată după expirarea termenului de şase
luni se transmit de organele de anchetă şi judecată organelor financiare, care se realizează, iar
sumele obţinute se păstrează timp de trei ani, după ce se fac venit la stat[2.41, p.247 ].
Dacă cerea privind repararea prejudiciului nu a fost satisfăcută sau dacă persoana vătămată
nu este de acord cu hotărârea adoptată, aceasta poate ataca hotărârea respectiv în instanţa de
judecată.
Cererea cu privire la compensarea prejudiciului moral se depune la instanţa de judecată de
la domiciliul pârâtului şi se soluţionează potrivit procedurii judiciare.

44
În termen de trei zile de la data adoptării hotărârii cu privire la repararea prejudiciului
copia acesteia se va remite persoanei vătămate ori moştenitorilor acesteia, care o va depune la
organul financiar pentru primirea cecului. În calitate de reprezentant al statului în acest caz
apare Ministerul Finanţelor, care eliberează persoanei vătămate în cel mult cinci zile de la data
depunerii hotărârii (decizii) cecul în care se indică cuantumul despăgubirii.
Considerăm că procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin erori judiciare,
reglementată prin Legea 25.02.98[1.12.], este foarte complicată şi nu asigură exercitarea
efectivă a dreptului la repararea prejudiciului. Persoana vătămată este defavorizată din punct de
vedere procesual, deoarece pentru compensarea prejudiciului moral trebuie să se adreseze în
instanţa de judecată de sector; pentru restituirea pensiei sau indemnizaţiei, la organul de
asistenţă socială teritorială pentru restituirea bunurilor ridicate la organul de anchetă şi judecată
unde se află aceste bunuri; pentru restituirea prejudiciului patrimonial la organul de anchetă sau
judecată care a pronunţat actul de reabilitare etc. În ipoteza în care Ministerul Finanţelor execută
benevol această hotărâre probleme nu apar. Cum procedăm însă situaţia în care Ministerul
Finanţelor refuză să elibereze cecul şi să execute benevol deciziile acestor organe. Aceste decizii
nu vor putea fi executate silit deoarece ele nu sunt potrivit CPC RM, documente de executare
silită. În aceste condiţii considerăm că cerea cu privire la repararea tuturor categoriilor de
prejudicii cauzate persoanei reabilitate trebuie să fie adresată tribunalului. O astfel de
soluţionare a problemei va favoriza exercitarea reală a dreptului la repararea prejudiciului,
persoana nevătămată nefiind obligată să se adreseze diferitelor instanţe [ 2.44 p. 136].
În conformitate cu pct.1, art.11 Legea 25.02.98 persoana fizică eliberată din lucru (funcţie)
în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendată din lucru în legătură cu tragerea la
răspundere penală este restabilită la locul de muncă anterior, iar în caz de imposibilitate
(lichidarea întreprinderii, instituţii, organizaţii, reducerea statelor) acesteia i se oferă un loc de
muncă echivalent cu cel ocupat anterior.
Pentru restabilirea la lucru persoana vătămată trebuie să depună o cerere în termen de trei
luni de la data primirii avizului despre rămânerea definitivă a sentinţei de achitare sau a hotărârii
privind casarea dosarului penal la întreprinderea, instituţia, organizaţia unde a lucrat persoana
reabilitată. Acestea, primind cererea, sunt obligate să-i acorde locul de muncă anterior în termen
de o lună în caz de refuz persoana vătămată are dreptul să se adreseze în judecată în termen de o
lună din momentul primirii refuzului referitor la cererea privind restituirea la lucru în caz că nu
este posibilitatea de acorda acelaşi loc de muncă întreprinderea trebuie să-i acorde un alt loc de
muncă echivalent. Timpul în care persoana reabilitată s-a aflat sub arest, timpul ispăşirii penale
precum şi timpul pe parcursul căruia persoana nu a lucrat în legătură cu suspendarea ilegală din

45
lucru, se ia în consideraţie la calcularea vechimii de muncă generale şi de specialitate, iar
înscrierea în cartea de muncă despre concedierea persoanei reabilitate în legătura cu
condamnarea ilegală nu este valabilă. Dacă persoana vătămată ca urmare a condamnării ilegale
a fost lipsită de gradele militare, de ordinele şi medaliile pe care le deţinea, atunci conform
dispoziţiei instanţei de judecată ea va fi restabilită în aceste drepturi [2.52, p. 268].
Deşi lipsesc prevederi legale, prin analogia legii, credem că persoana care a fost
exmatriculată dintr-o instituţie de învăţământ în legătură cu condamnarea ilegală sau tragerea
ilegală la răspundere penală trebuie restabilită la studii de către administraţia instituţiei de
învăţământ.
2.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică
sau de o persoană cu funcţie de răspundere
Art. 1404 CCRM [1.2.] stipulează că prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal
sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o
persoană cu funcţie de răspundere în cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Astfel,
nu numai prin Legea contenciosului administrativ, ci şi prin noul cod civil s-a instituit o
răspundere patrimonială a administraţiei şi funcţionarilor săi.
Pentru a trece nemijlocit la clarificarea conţinutului de răspundere pentru prejudiciului
cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţie de răspundere, trebuie să clarificăm
mai întâi sensul acestor noţiuni.
Astfel, apelând la art.2 din Legea contenciosului administrativ [1.7.] prin noţiunea de
autoritate publică, se înţelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau un
act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui
interes public. Sunt asimilate autorităţilor publice, în cazul dat persoanele de drept privat care
exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege
să presteze un serviciu de interes public.
Prin funcţionar public se înţelege persoana numită sau aleasă într-o funcţie de decizie sau
de execuţie din structura unei autorităţi publice, precum şi altă persoană de drept privat
asimilată autorităţilor publice.
Astfel, prin consacrarea, pe planul răspunderii patrimoniale, a principiului solidarităţii
juridice dintre funcţionari şi autoritate, în procesul executării hotărârii, cel vătămat se va
îndrepta, în primul rând, împotriva autorităţii publice care de principiu este solvabilă şi deci sunt
create şansele realizării creanţei reclamantului.
Cât priveşte condiţiile în baza cărora este angajată răspunderea în temeiul art. 1404
CCRM, acestea sunt următoarele:

46
a) Pentru a fi reclamant într-o acţiune în contenciosul administrativ trebuie ca persoana să
aibă capacitate de a putea sta în justiţie. Dreptul care se dă persoanelor fizice şi juridice de a se
adresa instanţei rezultă din aceea că actele administrative privesc deopotrivă persoanele fizice
şi/sau juridice, că ele se execută din oficiu şi că, în procesul acestei executări, cei vizaţi pot fi
vătămaţi în drepturile lor prin greşelile sau abuzurile autorităţilor publice.
Cu privire la calitatea de persoană fizică, aceasta se referă la particularii care intră în
raporturi juridice cu autorităţile publice. Pot fi, de asemenea vătămaţi şi funcţionari ai acestor
autorităţi cu privire la drepturile lor la promovare, pensie etc.
Cât priveşte persoana juridică, în afară de societăţile comerciale cu capital majoritar de
stat, vătămate în drepturile lor pot fi şi societăţile comerciale cu capital privat sau mixt,
instituţiile publice sau organizaţiile fără personalitate juridică.
b) A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege în favoarea
reclamantului, persoană fizică şi juridică.
Persoana vătămată trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv pe care legea î-l
recunoaşte şi pe care autoritatea publică pârâtă are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în
favoarea reclamantului. Astfel pentru a institui răspunderea conform art. 1404 CCRM nu este
suficientă existenţa unui interes legitim, dat trebuie dovedită existenţa şi încălcarea unui drept
subiectiv [1.2.], care a fost stabilit de lege sau prin acte emise pe baza şi în executarea legii. Cu
titlu de exemple de drept vătămat, putem aminti din practica judecătorească pe cele referitoare
la dreptul de proprietate, la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice, dreptul de a exercita
diferite profesii şi meserii etc.
c) A treia condiţie pentru instituirea răspunderii este ca vătămarea dreptului să fie urmarea
unui act administrativ sau a nesoluţionării în termen legal unei cereri referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Al.5 art.1404 CCRM stipulează că autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau pune în aplicare o lege.
Astfel, în contextul sintagmei de act normativ intră, dacă apelăm la art.4 a Legii contenciosului
administrativ [1.7.] următoarele acte, ce nu pot fi atacate în instanţă de contencios administrativ
şi pentru care autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat:
1. actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova Guvernului;
2. actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii
Moldova;
3. actele supuse controlului de constituţionalitate date, prin lege, în competenţa Curţii
Constituţionale;

47
4. actele de comandament cu caracter militar;
5. actele administrative referitoare le securitatea naţională a republicii Moldova, la măsurile de
urgenţă luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor,
epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură;
6. actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte
administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o altă procedură
judiciară;
7. actele de gestiune emise de autoritatea publică, în calitate de persoană juridică, în legătură
cu administrarea şi folosirea patrimoniului său privat.
d) O altă condiţie pentru ca actul administrativ să poată face obiectul acţiunii în justiţie,
este ca acesta să fie susceptibil de executare. Susceptibilitatea actului de executare priveşte
intrarea actului administrativ în vigoare, adică de a produce efecte juridice.
Prin urmare, din momentul în care administraţia a fost cunoscută manifestarea sa de
voinţă juridică, prin care se vatămă un drept recunoscut de lege unei persoane fizice sau
juridice, actul a devenit susceptibil de executare şi din acest moment actul respectiv poate face
obiectul acţiunii în procedura contencioasă.
Şi desigur, în conformitate cu condiţiile generale care justifică răspunderea civilă
delictuală, ţinând cont de particularităţile pe care le prezintă această formă de răspundere nu
putem să nu menţionăm:
1) condiţia că actul atacat, să fie ilegal.
Astfel, răspunderea conform art.1404 CCRM pentru autoritate publică nu poate nu poate
interveni pentru actele ei legale, ci doar pentru cele care au caracter ilegal. Doctrina s-a
exprimat în sensul că, organul administrativ care, în exercitarea unui drept legal emite un act
administrativ, nu răspunde de prejudiciile cauzate unui terţ prin acest act [ 2.15, p. 163] .
2) condiţia că actul atacat să fie cauzat prejudicii materiale şi morale.
Astfel în al.2 art.1404 CCRM se stipulează că persoana fizică are dreptul să ceară nu
numai repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat prin acţiunile ilicite ale autorităţii
publice sau de către o persoană cu funcţie de răspundere.
3) cea de-a treia condiţie este reprezentată de legătura cauzală dintre actul administrativ
ilegal sau nesoluţionarea în termen a cererii şi prejudiciu.
Prejudiciu este cauzat, în actul administrativ tipic, nu doar prin emiterea unui act
administrativ ilegal, ci prin punerea lui în executare, ceea ce atrage efecte juridice de natură a
produce prejudicii. În cazul actului asimilat, prejudiciul se produce prin chiar neemiterea
actului, neputându-se vorbi despre executarea lui, deoarece actul nu există. Totodată, nu orice

48
ilegalitate a actului produce prejudicii, ceea ce impune obligaţia pentru instanţă de a cerceta cu
atenţie sursa ilegalităţii şi numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul să acorde despăgubirile
corespunzătoare, fiind posibil ca viciul neesenţial, invocat (un viciu de procedură, de exemplu
absenţa unui aviz) să nu fie cauza prejudiciul.
4) vinovăţia autorităţii publice este ultima condiţie de intervenţie a acestei forme de
răspundere. Ilegalitatea actului conţine în sine ideea vinovăţiei, actul care a produs prejudiciul şi
care a produs prejudiciul şi care a fost emis într-o formă ilegală implicând atitudinea subiectivă
a autorităţii publice.
Astfel, conform al.1 art. 1404 CCRM putem spune că persoana vătămată poate înainta una
din următoarele acţiuni:
a) o acţiune îndreptată împotriva autorităţii publice
b) o acţiune îndreptată exclusiv împotriva persoanei cu funcţie de răspundere
c) o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii publice şi funcţionarului, ceea
ce se menţionează în al.1 art.1404 CCRM, stipulându-se că persoana cu funcţionarul va
răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave [1.2.].
Analizând cele expuse mai sus, putem spune că răspunderea în contenciosul
administrativ, care este una delictuală, trebuie analizată sub două forme, şi anume:
- răspunderea autorităţii publice;
- răspunderea funcţionarilor publici.
În ambele forme este vorba de răspunderea civilă delictuală pentru pagubele cauzate
persoanelor fizice sau juridice, vătămaţi în drepturile lor, recunoscute de lege, printr-un act
administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva
cererile referitoare la un drept recunoscut de lege.

49
Capitolul III. Răspunderea civilă delictuală subiectivă

3.1. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori. Răspunderea pentru


prejudiciul cauzat de persoane incapabile
Potrivit al.1 art.1406 CCRM, prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se
repară părinţi (adoptatori) sau de tutorii lui dacă nu se demonstrează lipsa vinovăţiei lor în
supravegherea sau educarea minorului.
Pentru a dobândi calitatea de subiect al răspunderii civile delictuale, autorul prejudiciului
trebuie să atingă o anumită vârstă prevăzută de lege.
Stabilind plafonul de vârstă de la care apare capacitatea delictuală, aptitudinea de a repara
personal prejudiciul, legiuitorul trebuie să ţină cont de anumite premise social - psihologice şi
economice.
Premisele social-psihologice se referă la capacitatea minorului care a atins o anumită
vârstă, de a conştientiza elementele fenomenelor înconjurătoare, de a coordona acţiunile sale, de
a aprecia aceste fenomene şi acţiuni, de a înţelege şi aprecia reacţia societăţii faţă de faptele
săvârșite. La stabilirea vârstei de care apare capacitatea delictuală, legiuitorul trebuie să ţină
cont şi de măsura în care se va realiza funcţia educativ – preventivă a răspunderii. Funcţia în
cauză nu se realizează fără o anumită maturitate social-psihologică a subiectului răspunderii.
Această maturitate include următoarele elemente: posibilitatea subiectului de a percepe normele
ce reglementează răspunderea, aptitudinea de înţelege şi aprecia caracterul ilicit al faptelor sale,
posibilitatea de a conştientiza semnificaţia socială a răspunderii [ 2.13, p. 168].
Funcţia educativ - preventivă se va realiza numai atunci, când aceasta se va angaja în
privinţa unei persoane mature din punct de vedere social şi psihic, cea compensatorie, atunci
când persoana dispune de un patrimoniu necesar şi suficient pentru repararea prejudiciului.
Lipsa premiselor social–psihice şi economice are ca urmare nerealizarea funcţiilor răspunderii
civile delictuale.
Instituirea unui plafon legal de vârstă, de la care apare capacitatea delictuală, este
benefică, fiind menită să contribuie la realizarea funcţiei educativ – preventive a răspunderii
civile delictuale. Totodată trebuie să ţinem cont şi de excepţiile de la regula generală, oricât de
mic ar fi numărul acestora. Astfel, dacă împrejurările concrete ale cazului permit de a constata
că minorul care nu a împlinit 14 ani, din cauza infantilismului sporit nu are aceste aptitudini de a
înţelege consecinţele faptelor sale, legea ar trebui să prevadă de la regula generală, adică
posibilitatea înlăturării prezumţiei dobândirii sau nedobândirii capacităţii delictuale de la o
vârstă de 14 ani.

50
Obligaţia de repara prejudiciul cauzat de un minor care nu împlinit 14 ani aparţine ambilor
părinţi, deoarece legea obligă ambii părinţi să aibă grijă de copiii lor, să-i aduce şi supravegheze
[2.15, p.163]. Potrivit al.1, art.58 Codul Familiei [1.5], părinţii au drepturi şi obligaţii dacă
copiii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc
împreună cu părinţii sau separat.
Prejudiciul cauzat de un copil născut în cadrul căsătoriei înregistrate, precum şi cel cauzat
de un copil născut în afara căsătoriei, în privinţa căruia s-a constatat benevol sau pe cale
judiciară, se repară de părinţi, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună cu copilul sau separat
de acesta. Părintele care locuieşte separat poate fi exonerat de răspundere pentru prejudiciul
cauzat de minor numai în cazurile în care din vina altui părinte a fost lipsit de posibilitatea de a
participa la educaţia copilului. (al.2, p.22 Hotărârii PCSJ, “Cu privire la practica aplicării
legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii.”din 23.02.1998). Copiii născuţi
într-o căsătorie declarată nulă sunt echivalaţi în drepturi cu copiii născuţi într-o căsătorie
valabilă. Ca urmare, părinţii copilului născut într-o căsătorie declarată nulă vor răspunde în
egală măsură pentru prejudiciul cauzat de copilul lor minor.
Răspunderea părinţilor se fundamentează pe obligaţia de a educa şi supraveghea copiii lor
minori. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, pe lângă alte drepturi, pierd dreptul şi obligaţia
de a educa copiii. Astfel, în literatura de specialitate a apărut problema referitor la angajarea sau
neangajarea răspunderii acestora pentru prejudiciul cauzat de copii în privinţa cărora au fost
decăzuţi din drepturile părinteşti.
Potrivit unei opinii, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti nu au calitatea de debitor în
raportul de reparare a prejudiciului cauzat de copii minori [2.17, p. 230].
Alţi autori susţin că părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sunt obligaţi să repare
prejudiciul cauzat de copii minori în privinţa cărora au fost decăzuţi din drepturile părinteşti
[2.20, p. 246].
Suntem de acord cu afirmaţia potrivit căreia persoanele decăzute din drepturile părinteşti
la momentul cauzării prejudiciului de către copiii lor minori trebuie să-l repare dacă există un
raport cauzal între fapta prejudiciabilă a minorului şi neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei de educaţie, fapt ce a adus la decăderea din drepturile părinteşti.
Astfel, este destul de evident că comportamentul neadecvat al părinţilor, neexecutarea
obligaţiilor lor de educare a copiilor creează premisele necesare pentru săvârşirea faptelor ilicite
de către minori.
Potrivit, legislaţiei în vigoare, este inadmisibilă extinderea cercului persoanelor obligate să
repare prejudiciul cauzat de minori.

51
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu va repara prejudiciul nici în situaţia în care are
patrimoniu propriu suficient pentru acoperirea prejudiciului, iar părinţii sau tutorele nu au
mijloace necesare reparării acestuia. Minorul nu devine subiect al răspunderii odată cu atingerea
vârstei de 14 ani, iar ulterior a majoratului, chiar dacă la acea vârstă părinţii au decedat.
De regulă, copiii domiciliază cu părinţii. În virtutea unor împrejurări copiii se pot afla sub
supravegherea rudelor o anumită perioadă de timp. Deseori copiii sunt supravegheaţi de dădacă.
În toate aceste situaţii se pune problema determinării subiectului răspunderii pentru prejudiciul
cauzat de minori. Părinţii care transmit supravegherea copiilor altor persoane realizează dreptul
lor la educaţie. Drept consecinţă a acestui fapt, părinţii vor repara prejudiciul cauzat de minori şi
atunci când aceştia au cauzat prejudiciul aflându-se sub supravegherea rudelor.
Sunt frecvente cazuri când supravegherea minorilor se face de către persoane, care şi-au
asumat această obligaţie în bază de contract încheiat cu părinţii. În consecinţă, prejudiciul
cauzat de un minor atunci când acesta se află sub supravegherea unei persoane obligate în
virtutea contractului, trebuie să se repare de această persoană.
În situaţia în care prejudiciul este cauzat de un singur minor, subiectul răspunderii se
determină simplu. Există însă cazuri în care prejudiciul este cauzat de câţiva minori care nu au
împlinit 14 ani în comun cu alte persoane cu capacitate delictuală.
Potrivit art.1414 CCRM dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane,
acestea poartă răspundere solidară de persoana vătămată. Minorii nu răspund, din considerentul
că nu au capacitate delictuală.
Potrivit art.1414 CCRM dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane,
acestea poartă răspundere solidară faţă de persoana vătămată. Minorii nu răspund, din
considerentul că nu au capacitate delictuală şi nu pot dobândi calitatea de debitor în obligaţia de
reparare a prejudiciului. În calitate de debitor apar părinţii sau tutorii minorului. Părinţii, tutorele
nefiind autori ai faptei ilicite, răspund faţă de persoana vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi
[1.2.].
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin fapta comună a minorilor care au împlinit 14 ani şi a
celor care au împlinit această vârstă, se angajează răspunderea părinţilor primilor şi a minorilor
care au atins vârsta de 14 ani.
Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul când se află sub supravegherea
unei instituţii de învăţământ, de educaţie sau instituţii curative, aceste instituţii răspund pentru
daună dacă nu vor dovedi că el nu s-a produs din vina lor. (al.2, art.1406 CCRM). Instituţiile de
învăţământ, de educare sau curative răspund pentru prejudiciul cauzat de minori care n-au

52
împlinit 14 ani, dacă acestea se aflau sub supravegherea lor în momentul cauzării prejudiciilor
[1.2.]. Deci, prezintă importanţă locul şi cauzării prejudiciului.
Pot exista situaţii în care se află sub supravegherea unei instituţii de învăţământ sau
educative, atât din vina acestei instituţii, cât şi din vina părinţilor. Fapta prejudiciabilă se comite
ca urmare exercitării supravegherii neadecvate de către instituţiile respective şi educării
necorespunzătoare de către părinţi. Aici, credem că e corect ca răspunderea va fi angajată în
modul următor: fiecare debitor, adică şi părinţii instituţiile respective, vor repara o cotă - parte
din prejudiciu, proporţional cu gradul de vinovăţie a fiecăruia.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minorii în vârstă de la 14 la 18 ani. Minorii în
vârstă de la 14 la 18 ani au capacitate de exerciţiu limitată. Un element al capacităţii de exerciţiu
este capacitatea delictuală, de aceea minorul între 14 şi 18 ani răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat, în baza art. 1407 CCRM.
În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către
părinţi(adoptatori) sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs din vina lor.
Răspunderea părinţilor sau a curatorilor este subsidiară, fiind angajată numai atunci când
minorul nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului. Fiind subsidiară, răspunderea
părinţilor sau a curatorului încetează atunci când autorul prejudiciului atinge majoratul; precum
şi în cazul în care înainte de majorat va dobândi bunuri sau va primi salariu suficient pentru
repararea prejudiciului. O dată cu atingerea majoratului, autorul prejudiciului devine unicul
debitor în obligaţia de reparare a prejudiciului, indiferent dacă are sau nu bunuri pentru
repararea acestuia.
Prejudiciul cauzat de minori între 14 şi 18 ani nu se repară de către instituţiile de
învăţământ, de educaţie sau curative. Aceasta se explică prin faptul că în cazul minorilor între
cincisprezece şi optsprezece ani supravegherea nu are un rol determinant pentru excluderea
faptelor prejudiciabile.
Potrivit art.20 al.2 CCRM, persoana care s-a căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18
ani dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină din momentul încheierii căsătoriei. Aceste
persoane răspund personal pentru prejudiciul cauzat, răspunderea subsidiară a părinţilor
neangajându-se.
În toate cazurile în care s-a cauzat un prejudiciu de un minor între 14 şi 18 ani, în calitate
de co-pârâți trebuie atraşi părinţii sau curatorul acestuia, indiferent dacă dispune sau nu de
mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului [1.2.].

53
Ţinând cont de faptul că răspunderea civilă a părinţilor sau a curatorilor, ca răspundere
subsidiară, se realizează în funcţie de starea materială a minorului, în hotărâre urmează de
indicat doi debitori, chiar şi atunci când minorul – debitor are mijloace suficiente pentru
repararea prejudiciului.
Condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de
minori. Pentru angajarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat minori sunt necesare
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale.
Astfel, prejudiciul urmează a fi reparat dacă a fost cauzat printr-o faptă ilicită, adică printr-
o faptă care, încălcând normele dreptului obiectiv, lezează drepturile subiective ale persoanei.
Ilicită trebuie să fie nu numai fapta minorului, autor al prejudiciului, ci şi cea a persoanelor
obligate să-l supravegheze şi/sau educe.
Fapta ilicită apare sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite. Cu privire la minori putem vorbi
numai despre acţiune ilicită, deoarece nu pune în sarcina persoanelor incapabile , cum sunt
minorii, obligaţii a căror neexecutare angajează răspunderea civilă delictuală.
Caracterul ilicit al faptei persoanelor obligate să supravegheze şi să educe minorii constă
tocmai în lipsa educaţiei şi supravegherii. Persoanele obligate să repare prejudiciul cauzat de
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, răspund pentru fapta proprie, care constă în faptul
că, ca urmare a supravegherii şi educării neadecvate, aceşti minori au săvârşit fapta ilicită
prejudiciabilă [2.17, p.238].
Cu privire la principiul prezumţiei vinovăţiei, unii autori susţin că răspunderea părinţilor,
tutorilor şi a instituţiilor obligate să supravegheze minorul care nu a împlinit 14 ani este
necondiţionată, în sensul că ei nu pot fi eliberaţi de răspundere probând nevinovăţia sa. În
literatura de specialitate s-au purtat controverse cu privire la conţinutul vinovăţiei părinţilor,
tutorilor, curatorilor, formulându-se câteva soluţii.
a.) potrivit unei opinii răspunderea părinţilor se întemeiază pe nerespectarea obligaţiei ce
le revine de a exercita supravegherea adecvată asupra copiilor lor minori. Susţinând această
afirmaţie, unii autori au afirmat că părinţii sunt obligaţi să educe copiii lor minori, dar încălcarea
acestei obligaţii nu angajează răspunderea lor civilă [2.31, p. 137].
b.) Potrivit unei alte opinii, răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată atât pe
neîndeplinirea sau pe îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, cât şi
obligaţia de creştere a copiilor minori, aşa cum această obligaţie este definită de legislaţia
familiei[2.46, p.262].
c.) Potrivit acestei a treia concepţii, răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată nu
numai pe îndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, dar,

54
totodată, şi a obligaţiei de a asigura educarea copiilor minori. Supravegherea este un element
care formează conţinutul obligaţiei de a asigura educarea copiilor [2.48, p.82].
Considerăm că această ultimă concepţie corespunde adevărului. Părinţii corespund nu
numai pentru prejudiciul apărut ca urmare a neexercitării supravegherii adecvate, ci şi pentru cel
apărut în urma neexecutării obligaţiei de educare a minorilor. Răspunderea se antrenează nu
numai pentru lipsa educaţiei în genere, ci pentru cauzarea prejudiciului ca urmare a neexecutării
obligaţiei de educare. Astfel, potrivit p.22 al Hotărârii din 23.02.98, în cazurile prevăzute în
art.1406 CCRM, prin culpa părinţilor, înfietorilor sau tutorelui trebuie de înţeles atât
neexercitarea supravegherii adecvate asupra minorilor care nu au împlinit 14 ani, cât şi
atitudinea iresponsabilă faţă de educaţia lor sau folosirea nelegitimă a drepturilor lor în raport cu
copiii, ceea ce a avut drept urmare comportamentul ilicit al copiilor şi cauzarea prejudiciului.
Răspunderea părinţilor trebuie angajată şi atunci când copiii au cauzat prejudiciu ca
urmare a neexecutării de către părinţi a obligaţiei de întreţinere a copiilor.
Vinovăţia instituţiilor de învăţământ, de educaţie sau curative constă în neexercitarea
supravegherii adecvate asupra minorilor în momentul cauzării prejudiciului. Dacă minorii nu au
părinţi sau dacă părinţii acestora sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, instituţiile de educare
răspund nu numai pentru prejudiciul apărut ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate, ci
şi pentru neexecutarea obligaţiei de educare a copiilor minori.
Părinţii, înfietorii, instituţiile de învăţământ, de educaţie sau curative se vor exonera de
răspundere probând nevinovăţia lor, şi anume:
a.) că şi-au executat în mod ireproşabil obligaţia de supraveghere şi educare a copiilor;
b.) că încălcarea obligaţiei de supraveghere şi/sau educare.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile. Prejudiciul cauzat de o
persoană incapabilă se repară de tutorele ei sau instituţia, obligată s-o supravegheze, dacă nu vor
dovedi că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Prin aplicarea art.1408 CCRM nu este suficient
ca persoana ce a cauzat prejudiciul să fie alienată mintal. Este necesar ca autorul prejudiciul, să
fi fost declarat incapabil, în ordinea stabilită de lege, la momentul cauzării prejudiciului.
Potrivit art. 24 CCRM persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau
deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către
instanţa de judecată ca incapabilă şi asupra se instituie o tutelă.
Hotărârea instanţei, prin care persoana s-a declarat incapabilă, are semnificaţia unui fapt
juridic ce naşte obligaţia tutorelui sau a instituţiei respective de a repara prejudiciul cauzat de
persoana incapabilă. Debitor în raporturile de reparare a prejudiciului cauzat de o persoană
incapabilă sunt tutorele sau organizaţia, obligată s-o supravegheze. Părinţii persoanei incapabile

55
vor răspunde pentru prejudiciul cauzat de aceasta cu condiţia că au fost numiţi tutori, în ordinea
stabilită de lege.
Art.1408 CCRM instituie răspunderea civilă a instituţiilor obligate să supravegheze
persoana incapabilă, dar nu enumără aceste instituţii. De regulă, instituţiile obligate să repare
prejudiciul cauzat de persoane incapabile sunt instituţiile medicale.
Condiţiile angajării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14
ani. Tutorele sau instituţia obligată să supravegheze persoana incapabilă este vinovată pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere. Ei se exonerează
de răspundere probând nevinovăţia lor.
Obligaţia tutorelui sau a instituţiei obligate să supravegheze persoana incapabilă se
menţine în cazul în care autorul prejudiciului şi a redobândit ulterior capacitatea de exerciţiul
deplină. Excepţie de la această regulă poate fi instituită atunci când prejudiciul s-a cauzat prin
vătămarea sănătăţii, iar debitorul a decedat sau nu are mijloace suficiente pentru repararea
prejudiciului. În acest caz instanţa de judecată poate pune în sarcina autorului prejudiciului
obligaţia de a-l repara.
Prejudiciile cauzate de persoane limitate în capacitatea de exerciţiu, ca urmare a abuzului
de băuturi alcoolice sau substanţe narcotice, se repară de către aceste persoane, în prezenţa
condiţiilor generale, necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Curatela instituită
asupra persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu verifică modul în care persoana aflată sub
curatelă dispune de salariul şi bunurile sale, neavând obligaţia s-o supravegheze.

3.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin


vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii
Integritatea fizică a persoanei este un atribut esenţial şi un drept fundamental al persoanei.
În concordanţă cu acest principiu unanim admis, în societatea noastră se impune o compensare
bănească pentru orice vătămare corporală nu doar prin sistemul asigurărilor sociale. În materia
cercetată, vătămarea sănătăţii sau a integrităţii corporale are ca urmare privarea persoanei de
posibilitatea de îndeplini o muncă profesională şi, în consecinţă, o lipseşte de posibilitatea de a
obţine un anumit venit, pe care persoana l-ar fi obţinut dacă n-ar fi avut loc vătămarea corporală.
Totodată vătămarea sănătăţii aduce atingere valorilor personal-nepatrimoniale, fapt ce acordă
persoanei dreptul de a atinge de a cere şi compensarea prejudiciului moral cauzat.
După cum putem observa, în procesul desfăşurării unei anumite activităţi de muncă,
prejudiciul se poate cauza în urma unei:
- schilodiri, care se caracterizează prin deteriorarea fizică a corpului uman;

56
- în urma accidentului de muncă produs sub influenţa unor factori externi (forţe
mecanice, chimice, etc.);
- în urma altei vătămări corporale.
Potrivit art.1418 CCRM, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă vătămare a
sănătăţii, autorul prejudiciului are obligaţia să compenseze persoanei vătămate salariul, venitul
ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi cheltuielile suportate în
legătură cu vătămarea sănătăţii – de tratament, de alimentaţie suplimentară, de protejare, de
îngrijire străină, de cumpărarea unui vehicul special, de reciclare profesională etc.
Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii comportă soluţii diferite în funcţie de
două ipoteze: prima ipoteză este aceea în care vătămarea sănătăţii nu avut consecinţe de durată;
cea de-a doua este aceea în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept
urmare pierderea ori reducerea capacităţii de muncă.
În situaţia în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale are efecte de scurtă durată,
în sensul că persoana vătămată se însănătoşeşte deplin, pentru stabilirea prejudiciilor se iau în
considerare toate cheltuielile făcute pentru însănătoşire, iar atunci când este cazul şi diferenţa
dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata concediului medical, ori retribuţia de care
persoana vătămată a fost lipsită în acest interval de timp [2.41, p. 158].
În ipoteza în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale are ca efect pierderea sau
diminuarea capacităţii de muncă cu caracter permanent ori pe o perioadă de timp ce nu poate fi
determinată, rezolvarea problemei va avea soluţii diferite. Aceste soluţii diferă, la rândul lor,
după cum: persoana vătămată este încadrată în muncă, persoana vătămată, deşi este majoră, nu
este încadrată în muncă, persoana vătămată nu a împlinit vârsta majoratului.
În cazul în care persoana vătămată era încadrată în muncă, o primă situaţie este aceea în
care victima a suferit o reducere a veniturilor pe care le dobândea anterior, ca urmare a pierderii
ori diminuării capacităţii sale de muncă. Totodată, punându-se determinării prejudiciului şi a
despăgubirilor, legislaţia acordă persoanei vătămate dreptul de a primi diferenţa dintre veniturile
obţinute anterior şi cele primite după săvârşirea faptei ilicite.
Pentru a determina corect această diferenţă este necesar să stabilim venitul lunar al
persoanei vătămate obţinut până la vătămarea sănătăţii. Codul civil al Republicii Moldova nu
conţine norme care ar permite stabilirea venitului mediu al persoanei vătămate, de aceea apelăm
şi la alte acte. Astfel, în ptc.1 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la
practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii”[ 1.12.] din
23 februarie 1998, se apelează la Regulile de compensare de către întreprinderi, instituţii,
organizaţii a daunei cauzate muncitorilor şi funcţionarilor prin schilodire sau altă vătămare a

57
sănătăţii în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu din 3 iulie 1984. În art.1420 CCRM este
menţionată modalitatea de reparare a prejudiciului, stabilindu-se, că plata despăgubirilor pentru
prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii se
efectuează în rate lunare.
Compensarea cheltuielilor ce vor fi suportate din cauza vătămării integrităţii corporale sau
prin altă vătămări a sănătăţii poate fi stabilită cu anticipaţie în baza avizului organului medical
abilitat, inclusiv pentru achitarea prealabilă a serviciilor şi a bunurilor necesare, ca foaie la
sanatoriu, bilete de călătorie, mijloace speciale de transport etc.
Pentru a calcula despăgubirea se ia în consideraţie salariul mediu obţinut pe douăsprezece
luni, care au precedat vătămarea sănătăţii. Dacă timp de doi ani înainte de vătămarea sănătăţii
persoana a lucrat în total mai puţin de douăsprezece luni depline, precum şi în toate cazurile în
care a lucrat mai puţin de un an., despăgubirea se stabileşte reieşind din salariul mediu primit
pentru lunile deplin lucrate. Dacă persoana a lucrat mai puţin de o lună deplină, atunci salariul
obţinut pentru această perioadă de timp se împarte la numărul zilelor efectiv lucrate, iar suma
obţinută se înmulţeşte la numărul zilelor lucrătoare din lună (25,4 pentru săptămâna de lucru cu
6 zile şi 21,2 pentru săptămâna de lucru cu 5 zile).
În procesul determinării salariului mediu din lunile în care persoana de fapt nu a lucrat sau
a lucrat parţial din cauza bolii, concedierii ilegale, la dorinţa persoanei vătămate pot fi excluse
din calcul şi se înlocuiesc cu alte luni deplin lucrate, care nemijlocit au precedat lunile nelucrate
sau lucrate parţial. Lunile în care salariatul nu a lucrat sau lucrat parţial din alte motive, nu se
exclud din calcul şi nu se înlocuiesc cu altele.
La calcularea veniturilor lunare de care a fost lipsită persoana vătămată, trebuie să se ţină
cont de toate de retribuţiile din care se fac defalcări în fondul social, adaosurile la salariu pentru
vechime în muncă, plata pentru lucrul în cumul şi pentru îndeplinirea lucrului în locul
lucrătorului care este absent temporar.
Legislaţia noastră ţine cont numai de venitul pe care efectiv îl obţinea persoana vătămată
anterior vătămării sănătăţii. Credem că ar fi raţional ca pentru calcularea despăgubirii să se
calculeze şi venitul care nu era obţinut la momentul cauzării prejudiciului, dar care cert putea fi
obţinut, adică persoana vătămată la momentul cauzării prejudiciului avea posibilitate reală să
primească un venit mai mare decât cel pe care îl obţinea.
Pentru a stabili dacă într-adevăr a existat o astfel de posibilitate reală, trebuie să se ţină
cont de unele împrejurări, care mărturisesc că într-adevăr au existat toate aceste premise şi
venitul ar fi fost obţinut dacă nu ar fi fost pricinuit prejudicial.

58
După determinarea venitului mediu se calculează nemijlocit venitul pierdut în dependenţă
de procentul de pierderea capacităţii profesionale de muncă. Prin capacitate profesională de
muncă înţelegem capacitatea de a presta o muncă conform calificării şi profesiei obţinute.
Procentul de pierdere a capacităţii de muncă profesională se stabileşte de comisiile de expertiză
medico-legale.(p.18, al.3 al Hotărârii PCSJ din 28.02.1998) [ 1.12.] .
O altă situaţie este atunci când persoana a cărei sănătate ori integritate corporală a fost
vătămată era, la data vătămării, o persoană majoră neîncadrată în muncă. Acestei persoane i se
va calcula prejudiciul în raport cu salariul categoriei respective de salariaţi. Această soluţie se
justifică prin aceea că acestei persoane i s-a răpit posibilitatea de a se încadra în muncă datorită
efectelor negative a vătămărilor corporale [2.21, p.168].
Alţi autori propun de a adopta nu un criteriu abstract, ci un dimpotrivă, un criteriu concret
care să ţină seama de prejudiciul efectiv suferit de persoana vătămată, cum ar fi valoarea reală a
prestaţiei persoanei vătămate, fie în gospodăria casnică, fie ca zilier[2.15, p.135].
Dacă, din cauza vătămării integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii, capacitatea
de muncă a scăzut ulterior faţă de capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o în momentul
când i s-a atribuit despăgubirea, ea are dreptul să ceară un spor corespunzător cuantumului
despăgubirilor. Totodată persoana obligată să plătească despăgubirea cuvenită în caz de
prejudiciu are dreptul să ceară reducerea ei corespunzătoare în cazul în care capacitatea de
muncă a persoanei vătămate a crescut faţă de capacitatea din momentul atribuirii despăgubirii.
Sumele datorate pentru despăgubiri vor fi indexate conform legii. Toate acestea urmăresc să
asigure repararea integrală a prejudiciilor suferite.
Repararea prejudiciului cauzat prin decesul persoanei.
În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea persoanei, se pune problema reparării
prejudiciilor patrimoniale suferite de persoanele apropiate defunctului, care mai sunt numite şi
prejudicii indirecte [1.5.].
Astfel, potrivit art. 1419 CCRM dreptul la recuperarea prejudiciului indirect îl au:
1) persoanele inapte de muncă, care erau întreţinute de defunct sau care la data decesului
acestuia, aveau dreptul la întreţinere;
2) copilul persoanei născut după decesul ei;
3) unul dintre părinţi, soţul sau alt membru al familiei defunctului, indiferent dacă este apt
de muncă sau nu, lucrează şi îngrijeşte de copiii, fraţii şi surorile care erau întreţinuţi de
defunct şi care nu au împlinit o astfel de vârsta de 14 ani sau care, deşi au împlinit o
astfel de vârstă, au nevoie de îngrijire din cauza sănătăţii, conform avizului organelor
medicale abilitate;

59
4) persoanele care erau întreţinute de defunct şi care au devenit inapte pentru muncă pe
parcursul a 5 ani de la decesul lui.
De asemenea dreptul la despăgubire i se recunoaşte:
- minorilor până la împlinirea vârstei de 18 ani;
- elevilor şi studenţilor care au împlinit 18 ani, până la finalizarea studiilor (cu excepţia
studiilor efectuate la secţia fără frecvenţă, în instituţii de învăţământ, dar cel mult până
la împlinirea vârstei de 23 ani;
- femeilor care au împlinit vârsta de 55 de ani şi bărbaţilor care au împlinit vârsta de
60 ani – pe viaţă;
- invalizilor, pe durata invalidităţii;
- unuia dintre părinţi, soţului sau unui alt membru al familiei defunctului, ce îngrijeşte
de copii, fraţii şi surorile care erau întreţinuţi de defunct, până la împlinirea vârstei de
14 ani sau până la îmbunătăţirea stării sănătăţii, confirmată prin aviz de organele
medicale abilitate.
Potrivit pct.23 al Hotărârii PCSJ din 23.02.1998 au dreptul la despăgubiri nu numai care
potrivit legii aveau dreptul la întreţinere din partea victimei imediate, ci şi persoanele care s-au
aflat la întreţinerea acestuia, deşi potrivit legii nu aveau dreptul de a obţine întreţinere.
Dreptul de a primi despăgubirea în caz de pierdere a întreţinătorului se păstrează pentru
minori şi în cazul înfierii lor ulterioare, precum şi pentru soţul decedatului în recăsătoririi
acestuia. Dreptul la compensarea prejudiciului cauzat prin pierderea întreţinătorului se păstrează
pentru copiii care au atins majoratul, dacă la atingerea acestei vârste ei au devenit invalizi.
Persoanele apte de muncă ce s-au aflat la întreţinerea victimei imediate nu au dreptul la
repararea prejudiciului cauzat prin pierderea întreţinătorului.
Prejudiciul patrimonial al victimei indirecte se materializează şi în aşa numitele beneficii
nerealizate, care vizează în primul rând pierderea resurselor materiale ale victimei indirecte,
consecutivă morţii victimei directe. Pierderea resurselor profesionale ale victimei indirecte un
prejudiciu considerabil.
Plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin deces se efectuează în rate lunare.
Pentru persoanele inapte de muncă, ce nu s-au aflat la întreţinere, despăgubirea se determină
astfel: dacă mijloacele ce trebuiau de persoana decedată în scopul întreţinerii au fost percepute
în baza unei hotărâri judecătoreşti, atunci despăgubirea va fi egală, cu suma indicată în această
hotărâre, iar dacă aceste mijloace nu au fost percepute pe cale judiciară, despăgubirea se
stabileşte ţinând cont de starea materială a persoanei care solicită repararea prejudiciului şi de şi
de posibilităţile victimei directe de a acorda întreţinere în timpul vieţii.

60
Despăgubirea atribuită victimelor indirecte în legătură cu pierderea întreţinătorului nu se
supune revizuirii cu unele excepţii. Aceste despăgubiri se recalculează atunci când după decesul
victimei directe s-a născut un copil al acesteia, precum şi în cazul în care la stabilirea
despăgubirilor nu s-a ţinut cont de alte persoane care aveau dreptul de a primi întreţinere de la
victima directă [2.20, p. 263].
La cererea persoanei îndreptăţite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin
deces, instanţa de judecată poate stabili, dacă există motive întemeiate, ţinând cont de
posibilităţile persoanei responsabile, achitarea despăgubirilor în formă de plată unică pentru o
perioadă de cel mult 3 ani.

3.3. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului


Potrivit art.1403 CCRM comitentul răspunde de prejudiciul cauzat cu vinovăţie de
prepusul său în funcţiile care i s-au încredinţat. Această normă este o actualizare a normei din
art.475 CCRM din 26.12.64, astfel încât să cuprindă toate obligaţiile de reparare a prejudiciului
cauzat de persoane aflate în exerciţiul unor funcţii încredinţate de către o altă persoană şi sub
supravegherea acesteia. Raporturile de subordonare şi de îndeplinire a unei lucrări sau prestarea
unui serviciu se pot naşte nu numai în baza contractului de muncă ci şi în baza unor contracte
civile.
Răspunderea comitentului se angajează în prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii
civile delictuale, precum şi a unor condiţii speciale. Sunt necesare următoarele condiţii generale:
fapta ilicită a executantului, prejudiciul cauzat raportul cauzal dintre fapta executantului şi
prejudiciu, precum şi vinovăţiei executantului.
Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat din vina prepusului
său sunt necesare şi unele condiţii speciale: existenţa unui raport de subordonare între comitent
şi prepus (executant), cauzarea prejudiciului de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de
comitent[3.1].
Raportul de subordonare. Raporturile de subordonare sunt acele raporturi în care
comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în vederea îndeplinirii
pentru ei a unor funcţii sau activităţi, pe care prepuşii se obligă să le realizeze.
În dreptul anglo-saxon pentru a determina dacă autorul prejudiciului este salariatul sau
antreprenorul pârâtului, instanţele trebuie să constate dacă acesta a fost împuternicit să
direcţioneze şi supravegheze executarea obligaţiilor de către salariaţi sau antreprenor.
Recunoaşterea calităţii de prepus a comitentului depinde de o mulţime de factori, şi anume: de
facto dacă acesta cunoaşte unde, când şi cum să îndeplinească lucrarea încredinţată, de utilizarea

61
sau nu a mijloacelor şi uneltelor proprii etc. În acest scop se verifică dacă autorul prejudiciului
se află în raportul de subordonare faţă de comitent, dacă este obligat să urmeze indicaţiile şi
instrucţiunile comitentului în procesul executării obligaţiilor sale. Astfel antreprenorii,
expeditorii, cărăuşii în principiu, nu sunt consideraţi executanţii clienţilor lor.
Pentru angajarea răspunderii comitentului este necesar că raportul de subordonare să existe
în momentul săvârşirii fapte prejudiciabile de către prepus. Astfel comitentul va repara
prejudiciul chiar dacă în momentul depunerii cererii de către instanţa de judecată autorul
prejudiciului a încetat de a mai fi prepusul său.
Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor art.1403 CCRM este necesar de stabili
că temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie [4.7, p. 32 ]. Cel mai des un astfel de temei îl
constituie contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică
subordonarea, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este angajată. Existenţa
contractului de muncă face numai să prezume existenţa raportului de prepuşenie uneori între
contractul de muncă şi raportul de prepuşenie are loc o disociere, în sensul că nu întotdeauna
raportul de la comitent la prepus există între subiectul care a încheiat contractul de muncă şi cel
încadrat în baza acestui contract. O categorie de cazuri se produce o astfel de disociere cuprinde
situaţiile în care, deşi contractul de muncă este încheiat cu o anumită întreprindere, funcţiile
exercitate de cel încadrat în muncă şi în legătură cu care s-a produs prejudiciul, i-au fost
încredinţate de o altă întreprindere, acesta este cazul în care a avut loc o detaşare a salariatului la
o altă întreprindere, pe o anumită perioadă de timp, raporturi de subordonare stabilindu-se faţă
de persoana care are dreptul de a da indicaţii salariatului în vederea executării lucrării
respective. În acest caz pentru stabilirea raportului de prepuşenie trebuie de avut în vedere
întreprinderea la care s-a făcut detaşarea. Astfel, unitatea care a încheiat contractul de muncă cu
autorul faptei ilicite nu răspunde în calitate de comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a
fost săvârşită în momentul în care activitatea făptuitorului era în îndrumată supravegheată o altă
unitate.
O altă categorie de cazuri în care avem de-a face cu o disociere a raportului de prepuşenie
faţă de contractul de muncă decurge din natura specifică a exercitării unei profesii, din
autonomia pe care o implică exercitarea profesiilor menţionate. Avem în vedere situaţia
medicului, indiferent dacă lucrează la instituţia sanitară ori altă unitate. Deşi, încadrat în baza
unui contract de muncă medicul asigură asistenţa medicală şi în mod independent, în baza
pregătirii sale profesionale. Sub aspectul asistenţii medicale acordate, medicul nu este aşadar un
prepus al organizaţiei sanitare în care este încadrat, ci răspunde personal. El va acţiona ca prepus

62
în situaţii în care este pusă în discuţie îndeplinirea sau neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu,
care sunt stabilite prin regulamente sanitare.
Deşi, în principiu din contractul de mandat nu se naşte un raport de subordonare, totuşi în
mod excepţional un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de contract. Astfel, prin mandat
se poate naşte un raport de prepuşenie, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină
subordonare a mandatarului faţă de mandant, în care mandatarul nu se bucură de iniţiativă şi
autonomie [4.8, p. 25].
Prejudiciul să fi fost cauzat de către prepus în cadrul îndeplinirii funcţiilor
încredinţate de comitent.
De aici rezultă că pentru a angaja răspunderea potrivit art.1403 CCRM prepusul trebuie să
acţioneze, atunci când săvârşeşte fapta prejudiciabilă în interesul comitentului, în limitele
funcţiilor şi însărcinărilor încredinţate şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinilor date de
comitent. În orice caz răspunderea comitentului se va angaja numai atunci când prejudiciul a
fost cauzat prin faptele executantului ce au o legătură directă cu funcţia încredinţată, chiar dacă
funcţia respectivă a fost numai o ocazie pentru cauzarea prejudiciului.
Comitentul nu va răspunde pentru prejudiciile cauzate de prepus prin faptele ce nu au nici
o legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârșite în timpul exercitării
acesteia[2.37, p. 147].
Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În literatura de
specialitate au fost exprimate mai multe opinii cu privire la temeiul răspunderii comitentului
pentru prejudiciul cauzat din vina prepusului.
Potrivit teorii prezumţiei legale de vinovăţie, comitentul răspunde, fiind prezumat vinovat
pentru că a ales greşit prepusul şi nu l-a supravegheat în mod corespunzător.
Această teorie a fost criticată fiindcă instituie o prezumţie de vinovăţie foarte dură care nu
poate fi înlăturată. În cazul dat nu poate fi justificat dreptul comitentului de a înainta acţiune de
regres împotriva prepusului.
În legătură cu solidaritatea comitent - prepus sa pus problema în care se va aplica această
solidaritate în ipoteza în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au săvârşit împreună o faptă ilicită,
prin care au cauzat prejudicii unei terţe persoane, victima prejudiciului în cazul dat va putea să
obţină de la oricare dintre ei (comitenţi), plata integrală a daunelor produse de prepuşii lor ?
Potrivit unui punct de vedere victima ar avea posibilitate să se adreseze oricăruia dintre
comitenţi pentru întregul prejudiciu.
O a doua soluţie, presupune că dacă fiecare dintre comitenţi este garantul propriului
prepus, atunci pentru fiecare comitent în parte se instituie solidaritatea cu propriu său prepus, în

63
limitele părţii de prejudiciu cauzate de acest prepus. Prin urmare faţă de victimă numai prepuşii
sunt solidar răspunzători pentru întregul prejudiciu în timp ce fiecare comitent este solidar cu
propriul să prepus doar în limitele părţii de prejudiciu pe care a produsă acest prepus.
Potrivit teorii reprezentării, prepusul îndeplineşte funcţiile încredinţate în calitate de
reprezentant legal al comitentului. Rezultă că vinovăţia executantului devine vinovăţia
comitentului, datorită reprezentării. Teoria este criticabilă, pe de-o parte, deoarece reprezentarea
este o instituţie specifică actelor juridice şi nu faptelor juridice, iar pe de altă parte este dificil de
argumentat că vinovăţia unei persoane devine automat vinovăţia altei persoane.
Potrivit teorii riscului, persoanele care obţin un folos în urma desfăşurării unei activităţi,
trebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale acestei activităţi. Teoria dată însă nu justifică
dreptului comitentului de înainta acţiune de regres împotriva prepusului.
Cea mai reuşită teorie este cea a garanţiei în care răspunderea comitentului este instituită
pentru a asigura persoanei vătămate, repararea promptă şi integrală a prejudiciului. Comitentul
în cazul dat apare ca garant a persoanei vătămate.
Datorită faptului că este echitabil ca făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciul pe
care la cauzat fapta sa prin al. 2 art. 1403 CCRM s-a instituit dreptul de regres a comitentului
contra prepusului pentru recuperarea sumelor plătite.
Pentru a se exonera total sau parţial, de răspunderea sa proprie prepusul trebuie să facă
dovada directă a faptei proprii a comitentului, care ar fi concurat la săvârşirea de către el, a
faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Astfel, de exemplu, el ar putea face dovada că activitatea
ilicită pe care a desfăşurat-o a fost determinată total sau parţial, de ordinile, şi instrucţiunile
primite de la comitent.
Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat în împreună prejudiciul,
în regresul comitentului se menţine răspunderea solidară a prepuşilor.

64
Concluzii
Ordinea de drept şi bunele moravuri nu vor putea fi menţinute la nivel, dacă membrii
societăţii nu vor avea cunoştinţe elementare despre cerinţele pe care le înaintează societatea.
Chiar de la începutul lucrării am menţionat caracteristicile unui stat de drept, dar în cele din
urmă se impune următorul adevăr: instituirea şi menţinerea legalităţii se fundamentează nu doar pe
respectarea strictă a legii, ci pe reprezentarea pe care o au cetăţenii despre drepturile şi obligaţiile lor
subiective civile.
În acest sens, un stat de drept trebuie să pună interesele cetăţenelor săi, dacă nu mai
presus, cel puţin cu un nivel ale sale. În legătură cu realizarea celor expuse mai sus, aşi putea
admite că s-ar reduce numărul faptelor ilicite prejudiciabile şi prin urmare numărul persoanelor
impuse de a răspunde juridic.
Astfel, vorbind de răspunderea civilă delictuală vom reţine faptul că ea se concretizează,
de regulă, într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Acest lucru reprezintă rezultatul realizării drepturilor şi libertăţilor de către membrii societăţii,
protecţia lor şi instruirea unei proceduri efective de înlăturare a consecinţelor negative produse
prin încălcarea lor constituie sarcini primordiale ale societăţii contemporane şi ale statului de
drept.
Investigaţia efectuată în domeniul răspunderii civile delictuale a sugerat anumite concluzii
şi recomandări privind aplicarea dispoziţiilor din legislaţia civilă. Astfel, analizând legislaţia,
jurisprudenţa altor state şi literatura de specialitate propunem următoarele:
1. Referitor la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit ar fi
necesar să fie introdusă o clauză ce ar reglementa cine va răspunde pentru prejudiciu în cazul
când izvorul de pericol sporit se află în proprietate comună pe cote-părţi sau indivizibilă. În
cazul dat propunem ca debitor al obligaţiei de reparare să fie persoana care poseda şi exploata
izvorul de pericol sporit la momentul cauzării prejudiciului.
2. Din punctul nostru de vedere e criticabilă dispoziţia al.1 art.1411 CCRM în care se
stipulează că “obligaţia reparaţiei nu apare dacă prejudiciul a fost cauzat de un animal
domestic predestinat activităţii profesionale, de întreprinzător sau obţinerii de mijloace pentru
întreţinerea proprietarului...”
Considerăm că această dispoziţie ar trebui să fie reformulată, deoarece vine în contradicţie
cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului. Se pune întrebarea: chiar nu va răspunde
nimeni, în cazul când animalul, scăpat de sub supraveghere va cauza daună ? Ar fi neechitabil.
Considerăm că atunci când e vorba de valori, cum sunt viaţa, sănătatea şi integritatea corporală,

65
repararea ar trebui să survină în orice circumstanţă, cu condiţia că culpa gravă a persoanei
vătămate nu a contribuit la producerea prejudiciului(lovirea animalului, provocarea lui, etc.)
Astfel, propunem următoarea reformulare a dispoziţiei: “Obligaţia reparării nu apare
dacă prejudiciul a fost cauzat de un animal domestic predestinat activităţii profesionale, de
întreprinzător sau obţinerii de mijloace pentru întreţinerea proprietarului, iar proprietarul
animalului a asigurat grija cuvenită pentru supravegherea animalului, cu excepţia când dauna
a fost produsă sănătăţii, integrităţii corporale sau vieţii persoanei vătămate.”
De asemenea ar fi necesar de a se stipulata în Codul civil al RM, ce se are în vedere prin
termenul de grijă cuvenită pentru supravegherea animalului. Debitorul obligaţiei de reparare a
prejudiciului ar putea să se folosească de această pentru a se eschiva de la reparare.
3. Repararea prejudiciilor morale, care ridică atâtea dificultăţi prin imposibilitatea
aprecierii în bani a găsit şi în legislaţia civilă un fundament şi o posibilitate de evaluare. Un
fundament pentru că s-a crezut că nimic nu poate fi mai firesc pentru cineva, care suferă un
prejudiciu moral să ceară de la autorul faptei ilicite o compensare a prejudiciului şi o posibilitate
de evaluare, căci este mai uşor să se stabilească gravitatea vinovăţiei autorului, decât să se
aprecieze prejudiciul moral suferit de persoana vătămată.
Astfel, în Codul civil al RM a fost introdus criteriul în baza căruia se stabileşte mărimea
prejudiciului moral, printre care putem menţiona satisfacţia persoanei vătămate.
Cum va fi reparat prejudiciul moral unei persoane care în urma vătămărilor şi leziunilor
corporale grave a devenit inconştientă total şi definitiv, iar în cazul reparării cum se va stabili
dacă compensarea îi poate aduce satisfacţie persoanei vătămate sa nu ? Considerăm că victima
inconştientă trebuie să fie indemnizată pentru ca ea să poate resimţi în vreun fel prejudiciul
moral şi că aceasta, deşi este in conştientă, poate să profite în vreun fel de despăgubire.
Nu putem decât să ne exprimăm nădejdea că lucrarea de faţă a fost o analiză reuşită a
instituţiei răspunderii civile delictuale şi va sluji celor care mâine vor avea să îmbogăţească, la
rândul lor, literatura juridică civilă din ţara noastră, care mai are de împlinit multe lacune.

66
Bibliografie:
I. Acte normative
1.1.Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.1994. Monitorul/Oficial al
RM nr.1, 1994.
1. 2. Codul Civil al Republicii Moldova, din 06.06.2002, Monitorul /Oficial al RM nr. 82-
86/661 din 22.06.2002.
1. 3. Codul civil din 1964
1. 4. Codul Penal al Republicii Moldova, din 18.04.2002, Monitorul /Oficial al RM nr.128-129
din 13.09.2002.
1. 5. Codul Familiei al Republicii Moldova, din 19.04. 2001, Monitorul /Oficial al RM, nr.47-
48, 2001,
1. 6. Legea Republicii Moldova privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile
ilicite a organelor de cercetare penală şi anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25.02.98, Monitorul /Oficial al RM 1998 nr.50-51.
1. 7. Legea cu privire la contenciosul administrativ din 10.02.2000, Monitorul /Oficial al RM
2000 nr.57-58.
1.8. Hotărârea Guvernului republicii Moldova nr. 426 din 26.04. 2004 privind aprobarea
Modului de calculare a salariului mediu. În: Monitorul/Oficial al RM nr. 73-76.
1.9. Hotărârea Plenului Curții Supreme de justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
legislației despre apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanelor
fizice și juridice nr. 8. din 09.10.2006. În: Buletinul CSJ al RM, 2007, nr.3, p.16.
1.10. Hotărârea Plenului Curții Supreme de justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral
nr. 9 din 09.10.2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007,
nr. 2.
1.11.Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea
de către instanțele judecătorești a legislației materiale despre încasarea prejudiciului
cauzat prin vătămare a integrității corporale sau altă vătămare a sănătății ori prin deces, nr.
6 din 04.07.2005. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2005, nr.
12, p. 6.
1.12. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la practica
aplicării legislației ce reglementează repararea daunei cauzate sănătății nr. 9 din
23.02.1998. În: Culegere de hotărâri explicative. Chișinău, 2002, p.146.

II. Literatura de specialitate

67
2.1. Albu I. Drept civil Introducere în studiul obligaţiilor. Cluj-Napoca, 1994, 284 p.
2.2. Albu I. Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă. Cluj-Napoca, 1994, 185 p.
2.3. Albu L, Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca,
1979, 175 p.
2.4. Angheli S. Drept civil Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti, 1993, 156 p.
2.5. Anghel I. M. Răspunderea civilă. Bucureşti: Hamangiu, 2000, 128 p.
2.6. Avornic Gh., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Lumina, 2007, 279 p.
2.7. Arama E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: Reclama, 2008, 320 p.
2.8. Cernea E. Molcuţ Emil. Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti:
Şansa, 2004, 268 p.
2.9. Basarab M. Drept penal. Partea generală. Voi. L Iaşi: Chemarea, 2002, 188 p.
2.10. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: AU, 2007, 268 p.
2.11. Baieş S. Drept civil Partea generală. Chişinău,1997, 330 p.
2.12. Baieş S., Roşea N. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. (Scheme).
Chişinău, 2001, 195 p.
2.13. Baciu R. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de fapta lucrului. Bucureşti,
Hamangiu, 2000, 270 p.
2.14. Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Chişinău: USM, 2002, 336 p.
2.15. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea judiciară. Bucureşti: Hamangiu, 1997, 342 p.
2.16. Bîrsan C., Stătescu C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Hamangiu, 1997,
434 p.
2.17. Boilă L.R., Răspunderea civilă delictuală obiectivă. București: C.H.Beck, 2008. 560 p.
2.18. Boilă L.R., Răspunderea civilă delictuală subiectivă. Ediția 2.București: C.H.Beck, 2009.
496 p.
2.19. Boilă L.R., Noul Cod civil. Perspective privind răspunderea civilă delictuală. București:
C. H. Beck, 2012. 448 p.
2.20. Boilă L.R., Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Ediția 2. București: C.H.Beck, 2014.
680 p.
2.21. Boroi G., Stănciulescu L., Drept Civil. Ediţia a III-a. București: Hamangiu, 2006, 432 p.
2.22. Bloşenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chişinău: Arc, 2002, 307 p.
2.23. Bulai C. Drept penal român. Bucureşti, 1998, 352 p.
2.24. Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. Bucureşti: ALL, 1998, 744 p.
2.25. Certerschi L, Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1998, 187
p.
2.26. Corhan A. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. Bucureşti: Hamangiu, 1999, 260 p.
2.27. Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Bucureşti: ALL Beck, 1998, 646 p.
2.28. Ionaşco T. Curs de drept civil. Obligaţiuni. Bucureşti: Hamangiu, 2000, 420 p.

68
2.29. Ionaşcu A. Răspunderea comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi.
Vol. II. Bucureşti: Academiei, 1998, 368 p.
2.30. Iorgovan A. Drept administrativ. Bucureşti: ALL, 1993, 688 p.
2.31. Ghimpa N. Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală. Bucureşti: Hamangiu, 2006,
346 p.
2.32. Gliga I. Răspunderea juridică. Bucureşti: ALL Beck , 1997, 268 p.
2.33. Hamangiu C., Bălănescu I. Tratat de drept civil român. Bucureşti, ALL Beck 1998, 635 p.
2.34. Hanga V. Mic dicţionar juridic. Bucureşti, ALL Beck 1999.
2.35. Huma I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Academia, 1993, 157 p.
2.36. Huma L. Teoria generală a dreptului. Focşani, 1995, 170 p.
2.37. Lipcan E. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999,
337 p.
2.38. Mazili D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 1999, 387 p.
2.39. Magdo Belu Monna-Lisa. Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil. București:
Hamangiu, 2017. 344 p.
2.40. Mangu F. Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile. București: Universul juridic,
2014. 360 p.
2.41. Mangu F. Răspunderea civilă delictuală obiectivă. București: Universul juridic, 2015. 336
p.
2.42. Mihai G., Motică R. Fundamentele dreptului. Optima justiţia. Bucureşti: ALL Beck, 1999,
908 p.
2.43. Motică R, Mihai G. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, 280 p.
2.44. Perminov V. Cauzalitatea. Bucureşti: Hamangiu, 1998, 368 p.
2.45. Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi, 1998, 499 p.
2.46. Popa M., Deak F. Răspunderea civilă. Bucureşti: Hamangiu, 1970, 348 p.
2.47. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 1998, 389 p.
2.48. Popescu T., Petre A. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti, ALL Beck ,1968, 268 p.
2.49. Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Chişinău: Aspect juridic, 1997, 248 p.
2.50. Orlov M. Administrarea publică. Chişinău: USM, 1998, 243 p.
2.51. Prisacaru V. I. Tratat de drept administrativ. Partea generală. Bucureşti: ALL Beck, 1996,
601 p.
2.52. Pricope P. Răspunderea civilă delictuală. București: Hamangiu, 2013. 400 p.
2.53. Preda M. Curs de drept administrativ. Bucureşti: Editura Calistrat Hodas, 1995.
2.54. Ungureanu T. Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru
produse nocive. Bucureşti: All Beck, 2009, p.234

69
2.55. Răducanu D., Maravela G. Drept civil. Culegere de speţe. Bucureşti: ALL Beck, 2000, 484 p.
2.56. Romaşan I. Vinovăţia în dreptul civil românesc. Bucureşti: Hamangiu, 1999, 268 p.
2.57. Turuianu C. Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daune morale.
București: Walters Kluwer, 2009. 240 p.
2.58. Tăbăraș M. Răspunderea contractuală. Daune – interese. București: C.H.Beck, 2005. 464
p.
2.59. Verdeș Eugenia-Carmen. Răspunderea juridică. Relația dintre răspunderea juridică
civilă delictuală și răspunderea penală. București: Universul juridic. 2011. 516 p.
2.60. Jozon Monika . Răspunderea pentru produse defectuoase în Uniunea Europeană.
Bucureşti: C. H. Beck, 2007, 84.

III. Site-ografia
III.1. https://vreaudespagubiri.ro/conditiile-raspunderii-civile-delictuale-pentru-fapta-proprie-in-
noul-cod-civil/
III.2. http://avocatstoean.ro/jurisprudenta/raspundere-civila-delictuala/indeplinirea-conditiilor-
privind-raspunderea-civila-delictuala-pentru-fapte-ce-aduc-atingere-demnitatii-si-onoarei-
unei-persoane/
III.3. http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_200057
III.4. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3144/Raspundere_civila

IV. Publicații periodice


IV.1. Albu I. Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica
reparării băneşti a daunelor morale. În: Revista Dreptul, 1996, nr.8, p. 13- 21;
IV.2. Bălan Ion. Răspunderea civilă pentru produsele cu defect în reglementarea Legii,
nr.240/2004. În: Revista Dreptul, nr.12/2004, p. 54;
IV.3. Chirică D., Obligaţia de securitate în contractul de vânzare. În: Revista Dreptul, 2007,
nr.12, p.73- 100;
IV.4. Flucuş D., Diamant B. Acordarea de daune morale în ipoteza violării libertăţii de
conştiinţă şi a libertăţii de credinţă religioasă, prin vânzarea către consumator a
unui produs alimentar purtând o etichetă care induce în eroare cu privire la conţinutul pr
odusului. În: Revista de Drept Comercial Român. 2008, nr.3, p. 32- 35;
IV.5. Ilie, E., Protecţia consumatorului în dreptul comercial român. Teză de dr. în drept.
Bucureşti, 2005, p.281;
IV.6. Kirmici Corina . Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse
defectuoase. Teză de doctorat, 2010, p. 3-100;

70
IV.7. Neculaescu, S. Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale. În: Revista
Dreptul, 2006, nr. 11, p.32-50;
IV.8. Pantea V., Consideraţii practice cu privire la modalităţile de evaluare şi
dereparare a prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale. În: Revista Analele
Universităţii din Oradea, Facultatea Drept, 2004, p.25- 28;
IV.9. Popa Ionuţ Florin. Obligaţia de securitate-mijloc de protecţie a consumatorului. În:
Revista Dreptul, nr.3/2003, p.59-65;
IV.10. Teleagă C., Particularităţi ale răspunderii civile delictuale în Directiva 85/34/CEE din
25 iulie 1985 cu privire la produse defectuoase. În: Revista Română de Drept a
Afacerilor, 2004, nr.2, p.60-91.
IV.11. Ungureanu, C., Răspunderea civilă pentru produse defectuoase potrivit O.G.nr.87/2000.
În: Revista juridica, 2001, nr. 2, p. 61-68.

71