RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT DE ANIMALE SAU DE LUCRURI

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Atât proprietarul unui animal, cât şi persoana care se serveşte (se ajută) de animalul
respectiv, indiferent de forma de vinovăţie pe care o au în raport cu prejudiciul generat de
animal, chiar mai mult, şi dacă animalul a scăpat de sub paza lor, vor răspunde delictual şi
vor trebui să acopere prejudiciul produs.
Persoana ţinută să răspundă este paznicul juridic al animalului, după cum rezultă din art.
1377 N.C.civ.
Exercitarea dreptului de proprietate asupra animalului este de natură să genereze
răspunderea proprietarului, chiar dacă animalul a scăpat de sub paza proprietarului,
deoarece acestuia din urmă îi revin atât drepturile cât şi obligaţiile derivând din
proprietatea asupra animalului (obligaţia de pază a animalului).
Răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale este, în primul rând, în sarcina
proprietarului.
În aceste condiţii răspunderea instituită de art. 1375 N.C.civ. priveşte animalele care pot fi
apropriate, controlate şi supravegheate şi pot servi pentru un interes al omului (art. 1377
N.C.civ.).
În concluzie, este vorba despre animalele domestice şi animalele sălbatice captive din
grădinile zoologice, circuri, colecţii private.
De asemenea, sunt vizate şi animalele sălbatice din parcurile de vânătoare şi din rezervaţiile
închise, în măsura în care prejudiciul s-a produs în interiorul acestora Cum art. 1375 N.C.civ.
precizează că răspunderea este antrenată „independent de orice culpă” rezultă că
fundamentarea răspunderii pentru animale rezidă din ideea de garanţie privind
comportamentul animalului.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, faptul că acesta a fost
produs de animal şi că acesta se afla în paza juridică a celui chemat să răspundă.
Victima poate pretinde despăgubiri de la paznicul juridic, în temeiul art.1375 coroborat cu
art.1377 N.C.civ.
De asemenea, cel păgubit se poate îndrepta şi împotriva paznicului material, în temeiul
răspunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic va fi exonerat de răspundere în condiţiile art. 1380 N.C.civ. iar în
situaţia în care a plătit despăgubirile, are acţiune în regres împotriva paznicului material.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general indiferent de existenţa sau
nu a culpei, persoana care are un lucru în pază va răspunde de prejudiciul cauzat de lucrul
respectiv.
Sunt avute în vedere lucrurile, mobile sau imobile, cu sau fără dinamism propriu, cu
excepţia celor pentru care există reglementări speciale (animale, edificii sau construcţii de
orice fel, aeronave, instalaţii nucleare ş.a.) şi a celor ce nu pot fi apropiate.
Observăm astfel că, pentru fapta animalului răspunde persoana care este „proprietar sau
cel care supraveghează” (art. 1375), în timp ce pentru prejudiciul generat de un lucru va
răspunde persoana care are „paza” acestuia (art. 1376 alin.1).
Dacă în ceea ce îl priveşte pe proprietar, este cert că el are pază juridică a animalului sau
lucrului, trebuie distins de ce într-o situaţie, pentru răspunderea generată de fapta
animalului, legea foloseşte sintagma „persoană care supraveghează”, iar într-o altă situaţie,
aceea generată de fapta lucrului foloseşte sintagma de „persoana care are paza”.
Conform art. 1376 alin.2, dacă are loc o coliziune a unui vehicul, va răspunde integral pentru
prejudiciile cauzate aceea persoană a cărei faptă (comportament neadecvat în trafic) are
faţă de ceilalţi participanţi la trafic, persoanele prejudiciate, caracterul unei forţe majore.
Adică, un astfel de comportament era absolut invincibil, imprevizibil, extern şi inevitabil.
Victima trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a existenţei acţiunii lucrului, a
raportului de cauzalitate dintre acţiunea lucrului şi prejudiciu şi a faptului că lucrul se afla,
la momentul producerii rezultatului păgubitor, în paza juridică a persoanei de la care se
pretinde repararea.
Dar aceasta se poate îndrepta direct şi împotriva paznicului material al lucrului, în temeiul
răspunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic se va putea exonera de răspundere numai dacă va face dovada existenţei
uneia dintre cauzele prevăzute de art.180 N.C.civ. sau, dacă a despăgubit victima, are
acţiune în regres împotriva paznicului material.
Noţiunea de pază
Atunci când se analizează răspunderea generată de animale şi de lucruri, paza animalului
sau paza lucrului îi aparţine proprietarului sau unei alte persoane căreia i-a fost conferită în
temeiul legii (de exemplu, bunurile din domeniul public date în administrare, dar paza
acestora este exercitată, în temeiul legii, unor instituţii publice), în temeiul unui contract
(exemplu, în situaţia în care, între proprietar şi persoana care preia paza se încheie un
contract de închiriere, antrepriză etc.) sau în temeiul unui fapt (o persoană fură sau se
foloseşte fără drept de un animal sau un bun).
Pentru ca persoana care exercită paza animalului sau paza lucrului să răspundă pentru
prejudiciul produs, trebuiesc îndeplinite două condiţii :
a. persoana să exercite în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau
lucrului şi
b. persoana să se servească de animal sau de lucru în interes propriu.
Sensul noţiunii de „pază” este deosebit de nuanţat, iar subtilitatea analizei sale este cea
care asigură justeţea unei soluţii referitoare la persoana care răspunde pentru producerea
unui prejudiciu.
Trebuie deci diferenţiat între „paza juridică” şi „paza materială” a unui lucru sau a unui
animal, observând că doar cel care exercită paza juridică răspunde pentru prejudiciul creat,
dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Paza juridică aparţine persoanei care, independent, are puterea controlului, supravegherii
şi folosinţei asupra lucrului sau animalului. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente atrage
lipsa calităţii de paznic juridic, cel în cauză fiind un simplu paznic material (care poate fi
obligat la repararea prejudiciului pentru fapta proprie).
Paznicul material nu exercită supravegherea şi controlul asupra bunului în mod
independent, ci dependent, în subordinea paznicului juridic.
Răspunderea pentru ruina edificiului
Prin „edificiu” sau construcţie de orice fel, se înţelege orice lucrare realizată de om, prin
folosirea de materiale care se încorporează în sol, devenind imobil prin natura sa.
Nu sunt avute în vedere alte imobile, precum cele care nu sunt rezultatul încorporării în sol
a unor materiale prin acţiunea omului şi nici lucrările provizorii sau imobilele prin destinaţie
pe timpul separării de imobil sau între momentul dobândirii calităţii de imobil şi momentul
încorporării. Dacă proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice natură (cavou,
magazie, tunel etc.) nu întreţine acest bun sau dacă bunul deţinut are un viciu de
construcţie, acest proprietar va trebui să-l despăgubească pe acela care a suferit un
prejudiciu generat de ruina sau desprinderea unei părţi din bun.
Ruina trebuie, aşa cum, în mod imperativ, prevede art.1378 N.C.civ., să fie „urmare a lipsei
de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”, nu a altor cauze.
Răspunderea pentru ruina edificiului operează independent de existenţa vreunei culpe din
partea proprietarului, aflându-ne în prezenţa unei răspunderi obiective, întemeiată pe
obligaţia de garanţie.
Victima, pentru invocarea răspunderii prevăzute de art. 1378 N.C.civ., trebuie să facă
dovada existenţei prejudiciului, a ruinei, a raportului de cauzalitate dintre ruină şi
prejudiciu, dar şi a faptului că ruina se datorează lipsei de întreţinere sau a viciului de
construcţie.
Proprietarul nu poate înlătura răspunderea pentru ruină chiar dacă face dovada că a luat
măsuri de întreţinere sau pentru înlăturarea viciilor de construcţie. El se poate exonera de
răspundere doar în condiţiile art. 130 N.C.civ. Dacă victima face dovada îndeplinirii
condiţiilor arătate mai sus, iar proprietarul edificiului nu poate dovedi intervenţia unei
dintre cauzele de exonerare, cel din urmă va fi obligat la repararea prejudiciului produs de
ruină, având acţiune în regres, atunci când este cazul, împotriva celui care răspunde pentru
ruină, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, respectiv: vânzătorul, în temeiul
obligaţiei de garanţie, pentru viciile ascunse; constructorul, arhitectul sau proprietarul, în
temeiul contractului de antrepriză sau de proiectare, pentru viciile ascunse; locatarul, dacă
ruina s-a datorat neefectuării reparaţiilor care erau în sarcina sa, în temeiul contractului de
locaţiune; orice altă persoană care era ţinută la reparaţii, în temeiul legii sau al unui
contract.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru
Prin „lucru”, în înţelesul art. 1379 N.C.civ., înţelegem bunuri mobile corporale susceptibile
de a fi aruncate, respectiv de a ajunge la o distanţă oarecare, datorită imprimării unei
mişcări violente, sau, după caz, de a „cădea”, deci a se deplasa de sus în jos datorită
greutăţii. Pentru a ne afla într-o situaţie circumscrisă prevederilor art. 1379 N.C.civ., trebuie
să facem distincţie între desprinderea unor părţi din imobile şi bunuri aflate în imobile dar
care sunt mobile şi care pot fi aruncate sau pot cădea, deci nu sunt la momentul imediat
anterior producerii prejudiciului fixate în imobil.
De exemplu, ocupantul răspunde de prejudiciul cauzat prin căderea unui ghiveci sau a
ţurţurilor.
Responsabile pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un
imobil sunt persoanele care ocupă acest imobil, chiar fără niciun titlu. Cum „a ocupa”
înseamnă „a lua temporar în stăpânire, a avea în folosinţă un imobil, un spaţiu locativ”,
considerăm că textul legal vizează numai persoanele care folosesc efectiv imobilul în cauză,
fie în calitate de titular al unui drept real sau de creanţă asupra imobilului, fie fără a avea o
asemenea calitate (de exemplu, persoanele care ocupă abuziv o locuinţă).
În orice caz, ocuparea imobilului presupune un anumit caracter de permanenţă în ceea ce
priveşte stăpânirea acestuia şi reiese din atitudinea persoanei în cauză (cel care intră în
imobil doar pentru a sustrage bunuri nu ocupă imobilul ci doar cel care deţine, chiar abuziv,
şi îl foloseşte pentru sine o anumită perioadă de timp).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin căderea sau aruncarea unui lucru, dintrun
imobil este angajată, asemenea răspunderii pentru ruina edificiului cauzată de vicii,
independent de existenţa vreunei culpe din partea celui care ocupă imobilul.
Victima va trebui, pentru invocarea art. 1379 N.C.civ., să facă dovada existenţei
prejudiciului, a faptului că lucrul a fost aruncat sau a căzut din imobil, a raportului de
cauzalitate dintre prejudiciu şi faptul indicat, a calităţii de ocupant al imobilului de către
persoana chemată să răspundă.
Calitatea persoanei care ocupă imobilul poate rezulta dintr-un act juridic sau poate fi efectul
unei simple stări de fapt. Cu toate acestea dovada acestei calităţi se va face, în toate
cazurile, prin orice mijloc de probă, deoarece faţă de victimă ocuparea imobilului se
înfăţişează ca un simplu fapt juridic.
Ocupantul imobilului se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva terţului vinovat în
temeiul răspunderii pentru fapta proprie, pentru fapta altuia, a răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri în general, ori ruina edificiului, după caz.
Exonerarea de răspundere va interveni doar în condiţiile art. 1380 N.C.civ.
Atunci când ocupantul imobilului exercită şi paza, aşa cum este definită de art. 1377
N.C.civ., asupra lucrului aruncat sau care a căzut, ne aflăm în situaţia îndeplinirii condiţiilor
cerute pentru angajarea răspunderii atât pentru lucruri în general, cât şi a celei
reglementate de art. 1379 N.C.civ.
În această situaţie victima are un drept de opţiune. Aceeaşi soluţie se impune şi în ipoteza
în care condiţiile celor două forme ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite în privinţa a
două persoane diferite (ocupantul imobilului nu se confundă cu paznicul lucrului căzut sau
aruncat).
Cauze de exonerare în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri
Prin reglementarea formelor de răspundere analizate mai sus, legiuitorul a consacrat un
sistem al responsabilităţii obiective, neavând, ca regulă, importanţă atitudinea subiectivă a
celui chemat să răspundă.
Temeiul unei astfel de răspunderi rezidă în ideea de garanţie pe care o anumită persoană,
care se foloseşte de un lucru ori animal, trebuie să o ofere tuturor celorlalţi, că exploatarea
lucrului nu le va provoca vreun prejudiciu, în detrimentul propriilor interese.
Dacă vinovăţia, element fundamental al răspunderii în general, nu prezintă relevanţă în
acest caz, nu acelaşi lucru se poate spune despre raportul de cauzalitate, alt element
esenţial al răspunderii.
Prin urmare, o persoană este responsabilă dacă există o legătură de cauzalitate între lucru
ori animal şi prejudiciul produs.
Aşadar trebuie cercetat dacă şi în ce măsură lucrul respectiv a stat la originea producerii
prejudiciului, în sensul că ar fi influenţat în vreun fel rezultatul negativ.
Atunci când lucrul sau animalul nu au avut nicio contribuţie la generarea prejudiciului,
nefiind prezente în nex-ul cauzal, chiar sub forma unei condiţii echivalente cauzei, care ar
amplifica ori ar favoriza consecinţele negative, răspunderea este înlăturată.
Această situaţie se întâlneşte atunci când cauza exclusivă a prejudiciului este fapta victimei
înseşi, a unui terţ ori cazul de forţă majoră.