Jean Jacque Rousseau (2)

Contractul social, criteriul de legitimitate pentru societate şi stat

Categoriile fundamentale pe care se construieşte întreaga doctrină despre stat
şi societate a filosofului elveţian sunt: voinţa umană, libertatea, egalitatea şi
protecţia omului în mediul social prin garantarea unor drepturi imuabile şi
intangibile. Modul în care sunt abordate şi dezvoltate aceste categorii în
argumentarea cuprinsă cu deosebire în lucrarea fundamentală „Contractul
social” reprezintă fără îndoială elementul de originalitate, dar şi de actualitate
al concepţiei lui Jean Jacques Rousseau despre legitimitatea statului şi a
societăţii.
Încercând o scurtă prezentare a doctrinei contractului social, aşa cum apare în
opera filosofului din Geneva, reţinem distincţia fundamentală, pe care am
întâlnit-o şi în cazul lui David Hume sau Locke, dintre starea naturală şi starea
socială a omului.
În concepţia lui Rousseau, omul în stare naturală era un singuratic, dar avea o
libertate nelimitată. Explicaţia acestei libertăţi consta în aceea că nu depindea
în nici un fel de semenii săi. Spre deosebire de alţi filosofi, Aristotel sau John
Locke, pentru Rousseau sociabilitatea nu este o particularitate a firii umane.
Asocierea oamenilor nu reprezintă o dimensiune naturală a existenţei
acestora, şi ca urmare constituirea societăţii se realizează exclusiv prin
manifestarea de voinţă fiecărui individ. Omul ajunge la gândul şi necesitatea
asocierii prin dorinţa sa de a se conserva şi de a-şi garanta eficient statutul său
existenţial.
În concepţiile filosofice ale vremii, Rousseau este primul care pune în
valoare voinţa umană, ca şi factor determinant pentru starea socială şi
fundament al virtuţilor omului în mediul social. Mai târziu, alţi filosofi,
precum Kant şi Schopenhauer, acordă voinţei umane un loc central,
determinant pentru întreaga construcţie metafizică pe care o propun în
legătură cu sensurile profunde ale valorilor morale ale libertăţii, dar chiar şi a
existenţei în general. Asocierea oamenilor este un act deliberativ; o decizie
prin care oamenii, contrar tendinţelor naturale, se asociază pentru a face faţă
împreună ameninţărilor. Rousseau susţine că omul, în stare naturală, „nu are
nici o nevoie de semenii săi şi nu recunoaşte nici o individualitate”.
Preocuparea gânditorului este aceea de a găsi o formulă prin care libertatea
omului să rămână neatinsă în mediul social. În cadrul acestei asocieri, datul
natural cel mai de preţ al omului –libertatea - trebuie să rămână intact.
Asocierea nu trebuie să lezeze libertatea şi independenţa fiinţei umane, aşa
cum există în starea naturală. Manifestarea de voinţă a omului de a se asocia
are, prin urmare, ca scop fundamental valorificarea înzestrărilor sale naturale,
în primul rând, a libertăţii şi în general a virtuţilor
O astfel de concepţie are consecinţe şi asupra modului în care Rousseau
înţelegea dreptul ca element principal al stării sociale a omului. Se poate
spune că starea socială este, de fapt, starea juridică a omului. Legitimitatea
dreptului şi, implicit, a stării juridice este libertatea. Pentru Rousseau,
garantarea libertăţii individului este principiul suprem al ordinii sociale şi al
ordinii juridice şi, în acelaşi timp, finalitatea acestuia.
Se pune întrebarea dacă nu există o contradicţie între modul în care Rousseau
concepea libertatea naturală şi libertatea socială a omului. Contradicţia este
numai aparentă, deoarece, prin trecerea de la starea de naturală la starea
socială şi, implicit, juridică a omului, libertatea naturală nu este desfiinţată, ci
se conservă, mai bine zis suferă o transformare, dar fără a-şi pierde esenţa sa.
Este important de subliniat şi faptul că există totuşi deosebiri între conceptul
de libertate naturală şi libertatea în mediul social: „Ceea ce pierde omul prin
contractul social – afirmă Rousseau – este libertatea sa naturală şi dreptul
nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat
câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne
încurca în aceste compensaţii, trebuie să distingem bine între libertatea
naturală, care nu are alte limite decât forţele individului, de libertatea civilă,
care este limitată de către voinţa generală; de asemenea, trebuie să
distingem posesiunea, care nu este decât efectul forţei sau dreptul primului
ocupat, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”.  1

Prin urmare, libertatea în mediul social spre deosebire de libertatea naturală

implică şi limite care, aşa cum vom vedea, sunt de natură să îl facă pe
Rousseau să aprecieze că starea socială a omului este inferioară din punct de
vedere al statutului existenţial al acestuia faţă de starea naturală. Există totuşi
un element calitativ nou pe care filosoful îl pune în evidenţă, şi anume
excluderea forţei ca şi element de determinare al existenţei, inclusiv al
existenţei sociale, aceasta fiind înlocuită cu legea prin care elementul natural
al existenţei se transformă într-unul social, iar simpla posesie naturală devine
una juridică, şi prin aceasta legitimă, îmbrăcând forma proprietăţii.
Starea socială cuprinde în plus faţă de starea naturală o dimensiune
fundamentală a libertăţii, şi anume libertatea morală. Moralitatea, ca
dimensiune specifică libertăţii omului în mediul social, este singura care îl face
pe acesta cu adevărat stăpân pe sine. După Rousseau, impulsul excesiv,
natural al acumulării, bazat în principal pe forţă, înseamnă sclavie, pe când
ascultarea faţă de o lege proprie starii juridice şi implicit a socialului şi pe care
omul singur a stabilit-o înseamnă libertate. 2
Deosebirea dintre libertatea naturală şi libertatea în mediul social a omului
rezultă şi din acest concept al supunerii omului faţă de necesitatea pe care o
afirmă legea, aceasta din urmă înţeleasă însă ca liber acceptată de fiecare
membru al societăţii. În consecinţă, starea socială oferă omului o libertate de o
altă factură decât cea naturală, pentru că nu există decât în raport cu legea.
Putem spune că libertatea în mediul social a omului este foarte apropiată, în
concepţia filosofului de la Geneva, de filosofia marxistă, care concepea
libertatea ca fiind „necesitatea înţeleasă”. Cu toate acestea, trebuie să
subliniem că cele două concepţii filosofice sunt contrare, deoarece
materialismul dialectic nu admitea doctrina contactului social ca şi criteriu de
legitimitate pentru stat. Apariţia statului, în concepţia materialistă, este
determinată de cauze obiective de natură istorică, culturală, şi nu de
manifestarea voinţei umane, aşa cum este la Rousseau.
Libertatea în mediul social este temeiul dreptului. Din acest punct de vedere,
concepţia filosofului din Geneva este foarte apropiată de filosofia kantiană şi
neokantiană. Nu putem concepe sistemul juridic şi nici morala fără libertate.
Astfel, starea socială, am spune noi starea juridică a omului, este deosebită de
starea naturală, aceasta din urmă având ca fundament nu legile libertăţii, ci
legile naturii care înseamnă determinare cauzală . 3

Unii comentatori ai operei lui Rousseau apreciază că, în concepţia acestuia,

libertatea în mediul social trebuie să fie nelimitată, ca şi în mediul natural. Nu
suntem de acord cu această opinie, pentru că, aşa cum am arătat mai sus,
pentru conceptul de libertate, în dimensiunea sa socială, faţă de bazele
naturale, esenţial este tocmai limita şi totodată subordonarea faţă de
imperativul juridic pe care îl reprezintă legea. Se poate afirma însă că
libertatea în mediul social, deşi limitată, trebuie să fie deplină, adică rezultatul
nemijlocit al manifestării de voinţă conştiente a oamenilor, care au înţeles să
se asocieze tocmai în vederea garantării unor drepturi naturale. Deplinătatea
este caracteristica libertăţii în mediul social fără de care dreptul îşi pierde
orice valoare normativă. În acest sens, Mircea Djuvara sublinia că un drept
care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinţei, nu
mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a
unei necesităţi mecanice .4

Pentru Rousseau, omul nu poate renunţa la libertatea sa, pentru că îşi negă
calitatea sa de om ceea ce ontologic nu este posibil. Iată, deci, o limită a
manifestării de voinţă a omului. Orice astfel de exteriorizare a voinţei umane
nu poate fi contrară firii sale naturale. A renunţa la libertate este echivalent cu
a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile pe
care omul le are în starea sa socială şi juridică. Nu există nici o despăgubire
posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este
incompatibilă cu natura omului. Dacă îţi lipseşti voinţa de orice libertate
înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate . Libertatea
5

apare ca o însuşire a firii omului, prin care acesta se defineşte şi

individualizează. A fi liber, în concepţia filosofului, înseamnă a fi stăpân pe
tine însuţi.
Această idee este întâlnită şi dezvoltată cu extraordinare nuanţe şi deschieri
teologice în opera părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie, care afirma că
„Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine însuţi”. A fi stăpân pe tine însuţi, în
concepţia marelui teolog, înseamnă a fi stăpânit de Dumnezeu şi prin acesta
omul devine o persoană spirituală, iar libertatea este o trăsătură ontologică,
spirituală a firii sale .
6

Prin urmare, legea civilă, care este rezultatul voinţei libere a omului, este
obligatorie, este necesară numai pentru că garantează libertatea voinţei, chiar
dacă nu în sensul libertăţii naturale, astfel spus legitimitatea dreptului este
conferită de libertatea voinţei atât ca factor determinant pentru starea socială,
dar şi ca finalitate a acestei dimensiuni existenţiale a omului. În lipsa acestui
deziderat fundamental legea nu mai este un imperativ şi, prin urmare, nu mai
are caracter normativ şi trece în stadiul unei simple existenţe fără o
legitimitate valorică.
Pentru Rousseau, normele juridice şi morale sunt, prin natura lor, violabile.
Obligativitatea legii este totuşi relativă, şi nu absolută ca legile naturii.
Contractul social nu este obligatoriu, în sensul unei necesităţi obiective
exterioare omului, deoarece, aşa cum susţine filosoful, „nu există nici o lege
fundamentală obligatorie în sens natural pentru întregul corp social, şi nici
măcar contractul social” .
7

Rousseau subliniază că libertatea naturală nu este înstrăinată în totalitate prin

contractul social: „Am convenit, spune el, că ceea ce înstrăinează fiecare din
puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa - prin pactul social -, este numai
acea parte din ele a cărei folosire este importantă pentru comunitate; trebuie
să convenim însă şi că singurul în drept să aprecieze această importanţă este
suveranul” . Prin noţiunea de „suveran”, Rousseau înţelege nu o persoană
8

anumită, ci „corpul social”, acesta fiind distinct de om ca individ şi de voinţa

individuală dar şi de stat ca instituţie de guvernare şi care în raport Corpul
social se exteriorizează prin voinţa generală rezultat al asocierii liber
consimţite a oamenilor prin contractul social. Asupra acestor aspecte vom
reveni.
Pentru filosoful elveţian, scopul asocierii nu este neapărat constituirea
societăţii, ci libertatea individuală. Asocierea, prin pactul social, rezultat al
manifestare libere de voinţă a fiecărui om, este făcută cu scopul ca fiecare „să
nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai
înainte” . Prin urmare, în concepţia autorului, finalitatea ordinii sociale şi a
9

dreptului este libertatea. Această libertate trebuie să fie garantată cu întreaga

forţă a societăţii civile, deoarece nu omul este făcut pentru ca ordinea socială
sau juridică să se afirme, ci societatea este făcută pentru ca omul să fie liber.
Constituirea societăţii prin pactul social şi prin voinţa liber consimţită de a
ceda doar o parte din libertatea sa naturală are ca rezultat şi formarea unei
voinţe generale, diferită de voinţa individuală. Această voinţă generală poate
constrânge, dar nu poate anula libertatea individuală, ci numai o poate limita.
Este interesantă concepţia filosofului, oarecum unică în literatura de
specialitate, în ceea ce priveşte raporturile dintre voinţa socială şi voinţa
individuală, cu privire la statutul omului în mediul social şi, implicit, cu privire
la raporturile acestuia cu statul şi societatea. Constrângerea specifică voinţei
generale sociale este inevitabilă, dar scopul acesteia este garantarea libertăţii:
„Oricine ar refuza să se supună voinţei generale va fi constrâns de corpul
întreg (suveranul n.n.), ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forţat să
fie liber” . Starea socială este identică cu starea juridică, fiind chiar
10

constrângerea specifică normei dreptului, dar care îşi are legitimitatea nu în

puterea discreţionară a suveranului, a statului sau în orice alt element de
forţă, ci în libertatea omului, deoarece aceasta este scopul ultim al asocierii
prin pactul social.
Cedând doar o parte din libertatea sa naturală, fiecare om păstrează în mediul
social o sferă de autonomie personală, desigur nu absolută, deoarece poate fi
limitată prin voinţa generală a corpului social. Această sferă de autonomie
personală, care nu este altceva decât libertatea în mediul social al omului,
poate ea însăşi să limiteze voinţa generală, am spune noi în limbaj
contemporan, să limiteze puterea statului. O astfel de situaţie este justificată
căci suveranul, respectiv corpul social sau, altfel spus, societatea în ansamblu,
acţionează doar pentru că indivizii şi-au exprimat liber acordul în acest sens.
Limitele sociale sunt în dublu sens: Statul poate să limiteze în anumite
circumstanţe libertatea înţeleasă ca autonomie existenţială a omului aflat în
mediul social, dar nu o poate anihila. Pe de altă parte, însăşi libertatea omului,
ca şi însuşire naturală a acestuia transpusă în existenţa socială a individului
limitează puterea statului şi circumscrie în anumite limite voinţa generală
socială.
Întâlnim în opera fundamentală a filosofului – „Contractul social” – idei care
formează temeiurile constituţiei şi constituţionalismului contemporan.
Concepţia sa despre autonomia personală a omului în mediul social reprezintă
o primă formă a „teoriei libertăţii – autonomie”, care stă astăzi la baza teoriei
constituţionale, a libertăţilor fundamentale şi la cea a statului de drept, ca
limitare a puterii statului prin coexistenţa libertăţilor fundamentale. Este unul
din aspectele teoretice care îl delimitează în mod clar pe Rousseau de filosofii
ce au făcut mai târziu apologia statului. Avem în vedere personalităţi de
renume precum Kant, Hegel sau Marx. Astfel, pentru Hegel, suprema datorie
a omului este de a fi membru al statului. Omul nu are adevăr, deci existenţă şi
libertate, şi nici caracter etic sau obiectivitate, decât pentru că aparţine
structurii sociale, iar scopul societăţii este constituirea statului .
11

Teoria libertăţii – autonomie – gândită de Rousseau, explică şi legitimează în

prezent problematica posibilităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi. În
mod constant în literatura juridică specifică dreptului constituţional se susţine
că statul, în anumite circumstanţe determinate de lege, poate limita,
condiţiona sau chiar restrânge exerciţiul unor drepturi subiective, dar nu
poate anula substanţa acestora. Altfel spus, omul nu poate fi lipsit prin
manifestarea de putere a statului de dreptul subiectiv consacrat, recunoscut şi
garantat constituţional. Această teorie este importantă şi pentru că reprezintă
premiza doctrinei juridice moderne a naturii juridice a drepturilor
fundamentale, acestea fiind considerate ca drepturi subiective, inerente
omului ca persoană, şi nu drepturi obiective, consacrate de o normă juridică
imperativă, exterioară omului.
Cu toate acestea, în opinia filosofului elveţian, omul a fost corupt şi în
societate şi -au făcut loc interese egoiste. În acest sens, Rousseau va afirma:
„Primul care, având un teren împrejmuit, se va gândi să zică acesta este al
meu şi va găsi nişte oameni destul de naivi pentru a-l crede, a fost adevăratul
fondator al societăţii civile… feriţi-vă să ascultaţi de acest impostor –
îndeamnă Rousseau; voi sunteţi pierduţi dacă uitaţi că fructele sunt ale
tuturor şi terenul nu este al nimănui” . Această concepţie o găsim şi la Kant,
12

care, în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor”, susţine că

principiile fundamentale ale dreptului au ca bază distincţia dintre „al meu” şi
„al tău”, această dihotomie explică oarecum de ce, pentru Rousseau, starea
juridică şi socială a omului este inferioară stării naturale, deoarece acesta din
urmă păstrează unitatea libertăţii şi, în general, a moralităţii, pentru fiinţa
umană.
Este important de reţinut faptul că, pentru filosoful din Geneva, starea socială
faţă de starea naturală este inferioară şi reprezintă o coborâre a standardelor
existenţiale ale omului faţă de existenţa sa naturală, dar este un mod
existenţial necesar pentru om, ce nu poate fi evitat. În „Contractul social”,
Rousseau face vorbire de existenţa a trei etape în evoluţia omului spre
dimensiunea sa socială. Fără a intra în amănunte, menţionăm că, în opina
autorului, omul a cunoscut etapa unui „stat sălbatic”, care a fost numai un
moment tranzitoriu spre un „stat natural”, intermediar între cel sălbatic şi
„societatea civilă”. În această stare intermediară, naturală, omul s-a bucurat
deplin de libertate şi egalitate. Ce anume a determinat totuşi ca oamenii să
renunţe la această stare naturală şi prin libera manifestare de voinţă să creeze
starea socială? Există circumstanţe fortuite, ca agricultura şi invenţiile
metalurgice, care, potrivit autorului, provoacă inegalitate, rivalităţi, dezordini,
datorită proprietăţii şi bogăţiei care le sunt asociate. O astfel de realitate
constrânge oamenii în a se asocia formând societatea civilă pentru a evita
propria lor distrugere. Este celebră afirmaţia filosofului: „Omul este născut
liber şi cu toate acestea el este în lanţuri, societatea civilă fiind un rău
inevitabil” .
13

Spre deosebire de Hobbes, care vede în „pacea civilă” supremul bine,

Rousseau o consideră ca fiind „supremul rău” în raport cu starea naturală a
omului. Dacă la Hobbes starea de natură este lipsită de orice libertate, căci ea
este un război al fiecăruia împotriva tuturor, pentru Rousseau aceasta este
starea libertăţii absolute. Această libertatea va fi cedată pentru a se constitui
corpul social, prin urmare starea de societate sau, am spune noi, starea
juridică este un rău, o degradare, dar nu şi o pierdere a demnităţii umane.
Subliniem că Rousseau, prin opera sa, deschide viitoarele interpretări privind
neîncrederea în structurile sociale şi în stat. Recunoaşte necesitatea
conjuncturală a statului şi a instituţiilor de guvernare, dar refuză legitimitatea
naturală şi le consideră ca stări existenţiale provenite dintr-o decădere a
individualităţii umane. O astfel de concluzie este un rezultat logic al întregii
argumentări a filosofului, potrivit căreia starea socială a omului nu are o
dimensiune ontologică prin ea însăşi, ci este numai un rezultat, o urmare a
unor constrângeri exterioare, o manifestare de voinţă a omului ,forţat să o
accepte pentru a se putea conserva pe sine şi libertatea sa.
Scopul întregii argumentaţii întâlnite în opera filosofului este acela de a crea
un model ideal al societăţii civile prin care, în mod practic, să se protejeze
indivizii contra opresiunii şi să le garanteze drepturile naturale.
Pentru autorul „Contractului social”, problema originii societăţii nu este una
istorică, ci filosofică. Ceea ce este foarte important de înţeles pentru a putea
pătrunde în concepţia socială şi politică a lui Rousseau este răspunsul la
întrebarea ce a înţeles filosoful prin termenii de „origine” şi de „cauză a
societăţii”. Fără a încerca o discuţie mai largă asupra acestor subiecte foarte
importante pentru toate concepţiile filozofie despre societate şi istorie,
menţionăm câteva aspecte: cauza unui lucru sau a unui eveniment poate fi
analizată din punct de vedere cauzal sau istoric, ca antecedentul temporar al
unui fenomen determinat. Este vorba despre aplicarea legilor naturii sau a
legilor cauzalităţii cum ar spune Kant, pentru a explica inclusiv din punct de
vedere temporar apariţia şi evoluţia statului şi a societăţii.
Dar noţiunea de cauză sau chiar de origine mai are şi un alt înţeles, de data
acesta filosofic. Cauza unui lucru, a unui fenomen, ca şi începutul său în sens
absolut, este principiul care stă la baza existenţei sale şi care există nu doar
într-un moment temporar, aşa cum se întâmplă dacă se ia în considerare legea
cauzalităţii, ci în orice moment al datului (ideal, natural, moral sau social) şi
care, dacă ar dispărea, ar înceta să existe chiar fenomenul de care se face
vorbire. Când Rousseau vorbeşte de instituirea societăţii, el are în vedere o
astfel de cauză, căci toată analiza sa, având ca obiect fenomenul social, este
una filosofică. El nu se întrebă când a apărut societatea şi nici măcar când s-a
produs această schimbare istorică şi nici ce fenomene sociale o determină la
un moment dat. Întreaga preocupare a lui Rousseau este de a răspunde la
întrebarea „care este legitimitatea societăţii şi a statului, legitimitatea fiind
principiul care explică în sens filosofic originea statului şi a societăţii. Pentru
filosoful elveţian, problema este de a şti ce determină la, în forma unei
necesităţi logice şi nu cauzale, şi nu la nivelul contigenţei istorice, societatea şi
statul. Răspunsul la această întrebare este simplu: „acordul voinţelor
libere”. Libertatea este principiul ce o face să existe. De aceea,
problema apariţiei societăţii se transformă automat, poate paradoxal la prima
vedere, în problema finalităţii ei. Pentru Rousseau, cauza are automat
caracterul de cauză finală. Începutul şi sfârşitul coincid. Ele sunt acelaşi lucru
cu principiul ce determină existenţa lucrului şi care este, deci, scopul lui.
Pentru societate, acest principiu este libertatea şi de aceea legitimitatea
statului şi a societăţii este conferită de libertate ca dimensiune naturală a
existenţei oamenilor.
Fiind o manifestarea liberă a voinţelor, având legitimitatea în însăşi conceptul
natural al libertăţii, societatea este un act juridic. Dreptul întemeiază socialul
şi statul. Acesta din urmă nu domină, în concepţia autorului, ordinea juridică,
ci este întemeiat şi dominat de ea. Contractul social este obligatoriu pentru
popor numai dacă se admite ideea că este liber consimţit. Dreptul pozitiv,
respectiv norma juridică la care poporul nu ar consimţi, nu are legitimitate. De
aceea, ordinea juridică este, în opinia autorului, creaţia directă a suveranului,
adică a corpului social, şi nu a statului.
Pentru a înţelege întreaga dimensiune a problematicii contractului social în
gândirea profundă a filosofului elveţian şi pentru a vedea actualitatea acestei
doctrine este util a analiza şi conceptele de egalitate, respectiv protecţie a
drepturilor omului, elemente esenţiale ale statului social, aspect ce va forma
obiectul analizei noastre într-un viitor studiu.
1 J.J.Rousseau – Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 107 - 107