Problema libertății în Filosofia Politică

 Conceptul de libertate
 Teorii ale libertății în filosofia politică
 Tipuri de libertăți
 Coraportul dintre libertate şi constrângerile cauzale şi cele interioare

1. Conceptul de libertate

Libertatea – concept ce caracterizează esenţa şi existenţa omului şi constă în posibilitatea de a

alege şi proceda în conformitate cu dorinţele şi voinţa proprie, cu formele activităţii vitale. Conţinutul
şi esenţa libertății a fost şi este o problemă ce a perpetuat tot parcursul istoriei omenirii. Despre
libertatea scriu şi discută Socrate, Platon, Spinoza, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Schopenhauer,
Nietzsche, Sartre, Jaspers, Marx ş.a. Libertatea poate fi concepută la diferite niveluri: biologic,
individului, social.

După părerile lui Spinoza, Hegel şi Marx L - libertatea este necesitatea cunoscută. La nivelul
social ea depinde de relaţiile individului cu societatea, de corelaţia libertăţii individuale cu legile
sociale. Libertatea este capacitatea de a face tot ce nu dăunează altor oameni. Libertatea abstractă nu
există, ea întotdeauna este concretă şi relativă. În existenţialism libertatea este legată de depăşirea
existenţei şi atingerea transcendenţei.

2. Teorii ale libertății în filosofia politică

Există trei mari teorii ale libertăţii: libertatea ca manifestare publică, libertatea ca lipsă de
constrîngere și libertatea ca determinare interioară.

1) Libertatea ca manifestare publică nu este definită în raport cu individul ci cu

aranjamentele politice în care acesta trăieşte. O societate liberă este acea comunitate în cadrul căreia
indivizii i-au parte activă la guvernare, elaborează legi şi i-au decizii. În acest sens libertatea este în
mod prim şi funcţional o proprietate a societăţii. Societatea care se autoguvernează este liberă iar
individul liber este acel care trăieşte într-o astfel de societate. O astfel de perspectivă asupra libertăţii
o întîlnim la Benjamin Constant (Despre libertate la antici şi moderni).

Cu referire la antici, libertatea politică exprimă un statut social al cetăţenilor care presupune
participarea la activităţi colective cum ar fi Agora. Ideea libertăţii politice era mai uşor de realizat în
societăţile antice mici unde numărul redus de cetăţeni permitea participarea la viaţa politică a tuturor.

Libertatea civilă are ca subiect prim şi fundamental nu societatea ci individul. El este liber în
această accepţiune atunci cînd beneficiază de libertatea de a-şi exprima opiniile. Libertatea politică la
fel ca şi cea civilă se defineşte în raport cu spaţiul public al societăţii, ea priveşte acţiunea politică,
cea care vizează raporturile de putere între oameni în cadrul societăţii.

Așa cum putem afla din lucrarea Statul atenian a lui Aristotel, a fost o vreme în care Solon
introdusese în rândul delictelor politice și neparticiparea „din indiferență sau tembelism” a cetățenilor
la viața cetății. Cel găsit vinovat urma să fie despuiat de onoruri și scoc din rândul cetățenilor”.
Cetățeanului i se oferă anumite drepturi și libertăți individuale pe care, însă, dacă nu le folosește,
statul își arogă dreptul de a i le retrage, ba chiar și condiția de simplu cetățian. Este o viziune aparte
în ceea privește conceptul de libertate. Există libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea
cuvântului, dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. Această îngrădire
poate duce în final la obstrucționarea și anularea tuturor celorlalte libertăți. Practic cetățeanului
atenian i se impunea să-și exercite drepturile democratice, în caz contrar autoritatea statală având
posibilitatea de a anula aceste drepturi.

2) Libertatea ca lipsă de constrîngere ţine de persoana individuală luată caatare. În această

accepţiune, libertatea mea de a îndeplini o acţiune ete independentă de motivele pentru care doresc să
îndeplinesc respectiva acţiune.

Acest fel de libertate este asigurat prin două tipuri de activităţi:

I. Protejarea de către stat faţă de influenţe străine;

II. Impunerea de legi de către guvernare.

În acest caz libertatea este văzută drept ceea ce politica îi permite unei persoane să facă, adică
nu îi impune nici o constrîngere să nu fac acest lucru. În a doua accepţiune libertatea îşi are realizare
deplină atunci cînd politicul intervine cît mai puţin în viaţa cetăţenilor.
 3) Libertatea ca determinare interioară se realizează acolo unde indivizii ca fiinţe complexe
se comportă în mod autentic, aşa cum sînt ei. Spre deosebire de accepţiunea anterioară, individul este
liber atunci cînd acţionează în mod raţional, nu se supune impulsurilor afective. Nu eşti liber atunci
cînd te comporţi într-un anumit fel întrucît ai dat de o parte afectele şi pasiunile comportîndu-te
autonom.

Unii autori care susţin această teorie a libertăţii consideră că anumite condiţii externe, politice
sunt necesare pentru ca această libertate să existe şi chiar admit că se poate acţiona politic pentru a-l
face pe individ să acţioneze liber.

3. Tipuri de libertăți

Deosebirea dintre primele două teorii ale libertății se regăseşte în mod mai elaborat în distincţia
lui Isaiah Berlin dintre libertatea pozitivă şi libertatea negativă.

Libertatea pozitivă derivă din dorinţa individului de a fi propriul stăpîn, de a fi el însuşi. Chiar
atunci cînd nu există constrîngeri exterioare se poate spune că nu eşti liber în măsura în care eşti
supus pasiunilor, nu reuşeşti să te decizi sau eşti ignorant.

Libertatea pozitivă se împarte în trei:

1. Libertatea ca putere sau capacitatea de a acţiona în anumite feluri în funcţie de voinţa

individuală. O decizie liberă este una pe care individul o ia considerîndu-se pe sine ca instrument al
propriei voinţe şi nu al voinţei altora, capabil să conceapă scopuri şi strategii personale;

2. Libertatea este capacitatea de a-ţi direcţiona raţional voinţa;

3. Libertatea este autodeterminarea colectivă unde fiecare joacă rolul în controlarea mediului.
Adevăratul eu ar putea fi conceput ca o entitate mai vastă decît individul.

Libertatea negativă este acel tip de libertate a cărei realizare presupune absenţa obstrucţiilor şi
interferenţelor din partea altor oameni.

Atunci când elaborează conceptul de libertate negativă, Berlin face anumite supoziţii: în primul
rând, el consideră că libertatea în această accepţiune nu depinde de factori naturali, ci de acţiunile
altor oameni. Cu alte cuvinte, această libertate îţi lipseşte nu pentru că nu poţi trăi fără să mănânci,
sau pentru că nu poţi sări în înălţime trei metri, ci pentru că, într-o anumită situaţie, nu poţi atinge un
scop din cauza altor fiinţe umane.

În al doilea rând, Berlin consideră că acţiunile celorlalţi trebuie să fie deliberate şi directe
pentru a fi relevante pentru ideea de libertate . Constrângerile pecuniare de acest tip nu sunt directe şi
nu sunt rezultatul unor acţiuni deliberate ale guvernului. Importanţa libertăţilor civile, după Berlin,
este aceea că ele acţionează ca nişte bariere împotriva interferenţelor exterioare. Din chiar definiţia
libertăţii negative iau naştere însă câteva probleme

4. Coraportul dintre libertate şi constrângerile cauzale şi cele interioare

Orice încercare de a defini libertatea sau constrângerea în mod separat este sortită eșecului,
acestea fiind noțiuni pereche, care se determină reciproc însă fără a se anula. Libertatea și
costrângerea sunt două aspecte indisolubile ale funcționării sistemului social.

Admițând sistemele de norme și prescripțiile stipulate de ele nu rezultă că acceptăm orice

coercițiune sau că poate admitem arbitrariul și tirania. Ca individ, omul poate, când se consideră liber
și dorește să fie considerat de ceilalți liber, să admită un set de obligații și interdicții care ocrotesc
valori umane superioare ale sistemului social, ale cetățenilor unei țări. În complexitatea relațiilor
dintre inițiativă, conduită umană și sisteme de norme pot exista coercițiuni care nu constrâng.
Libertatea indivizilor este în mod inevitabil reglementată de sisteme de norme juridice, politice,
morale.

Sensul termenului constrângere este problematic, după cum este greu de trasat linia de
demarcație dintre constrângerile exterioare și cele interioare. Apoi libertatea înseamnă absența
oricăror constrângeri sau a căror dintre ele?

Dar respingerea ideii că ar există constrângeri „interioare” ar anula deosebirile între actul
deliberat, conștient și cel efectuat sub impulsul unor afecte de frică, furie. Ar șterge, totodată,
diferențierile dintre conduita complet liberă și conduita manipulată sau instigată.

Teoria libertății ne angajează și într-o teorie a sistemelor de norme și a raporturilor dintre

individ și comunitate, societate. Libertatea angajează în mod necesar decizia, scopul și alternativele.
Nu există libertate reală acolo unde omul nu are de ales cel puțin între două alternative, la limită,
între a-și asuma sau nu un anumit obiectiv.
 Astfel introdus în spațiul acțional omul prin decizia și opțiunea sa poate fi făcut responsabil de
actele sale. Responsabilitatea poate fi dependentă de starea fizică și psihică a unui agent, de statutul și
atribuțiile pe care le are într-un sistem organizațional, de amploarea intervenției sale în săvârșirea sau
producerea unor fapte, de informațiile pe care le deține și intențiile care îl animă.

Responsabilitatea însoțește libertatea. Concepând responsabilitatea ca o asumare a

răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, se admite faptul că acțiunea socială este
cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de o parte, iar pe de altă parte că libertatea este
o condiție fundamentală a responsabilității.

Abordarea conceptului de libertate-constrângere din perspectivă politică

Din perspectivă politică, libertățile ce privesc opțiunile personale, individuale în cadrul

societății sunt îngrădite de politic cu ajutorul conceptului de democrație în care majoritatea decide în
detrimentul minorității. Conceptul democratic în sine pare a avea un caracter rațional și just în cadrul
unei societăți, dacă ar fi aplicat astfel încât să reprezinte în mod ponderat toate elementele și straturile
sociale, lăsând libertatea minorității de a se manifesta într-un mod separat.

Practic, libertatea de a alege o formă de conducere politică nu mai este demult un mod cu
adevărat liber, căci individul este prelucrat informațional și emoțional în psihopoligoane mediatice
gestionate de către lideri susținuți de mici grupuri de interese ale căror deziderate nu sunt întotdeauna
în favoarea alegătorilor. Iată, deci, o altă formă de constrângere a liberului arbitru prin manipulare și
câteodată chiar prin cumpărarea conștiintei individului. Rețeta este simplă: duci individul la o sărăcie
acută, după care cu 30 de arginți îi cumperi votul. Tot ca o formă de constrângere a liberului arbitru
sunt asociațiile sub formă de partide, secte, organizații mai mult sau mai puțin secrete sau discrete
care pornind de la ideea de libertate, respectiv de la libertatea de a te înscrie în ele, ajung să-ți impună
propriile lor concepte și ideologii, pe care nu întotdeauna toți membrii lor le aprobă.

Cea de a două formă de libertate, cea care poate fi definită că fiind libertatea sinelui.
Componența umană greu de definit, că și libertatea, sinele, definit inițial de Sigmund Freud, în
celebra sa Psihanaliză, că făcând parte din tripleta „das Es, das Ich, das Uber-Ich", respectiv, sinele,
eu-ul și supra eu-ul, instanțe psihice mai mult sau mai puțin conștiente sau conștientizate, unde sinele
este văzut ca fiind o sursă primitivă, neorganizată, dominat de emoții și dorințe impulsive, plin de
refulări și comportamente atavice.
 Perspectiva pare a fi ușor caducă, necesitatea unei revizuiri fiind mai mult decât necesară, căci
sinele nu poate fi controlat de instanța eu-lui, dimpotrivă, sinele este mai degrabă un refugiu lipsit de
convențional, în care pentru individ totul devine gandibil, chiar și în forme nerealiste, generatoare de
reverii, individul putând să trăiască astfel într-un mod complet liber propriile dorințe din sfera
emoționalului, atavice sau nu, și aici Freud pierde din vedere aspectul neevolutiv al instanței sinelui,
căci el nu este determinat de conștiință sau rațiune, având la bază impulsurile naturii umane, mai mult
sau mai puțin organizate.

Avem în cazul libertății sinelui o stare de totală permisivitate, care ne dă posibilitatea unor
proiecții imaginative, psihico-proiective, complet necenzurate, în care nu există nici o constrângere
de tip social, educațional, de conștiință, de convingere mistică, totul fiind la bunul plac al individului.
Acest grad de maximă libertate nu este determinat nici măcar de starea de sănătate mintală a
individului, dimpotrivă, în cazurile cu conotații patologice, poate căpăta chiar forme aplicate în real.
Aproape înspăimântătoare, libertatea sinelui are un enorm avantaj, ea este, neobligatoriu, o sursă a
creativității, căci, așa cum am spus, este locul tuturor posibilităților, deci locul unde pot fi sparte orice
canoane, orice constrângeri, fie științifice, fie conceptuale, fie ele și modele sociale. Practic este locul
inspirației creatoare, fără a introduce aici noțiunile de bine și rău, de util sau de inutil, sinele este
locul în care ne privim că într-un film în care noi facem scenariul, regia și jucăm rolul pricipal, având
intodeauna maximul de succes.

Oricum ar sta lucrurile, sinele este instanța psihică cu ofertă maximei libertăți, a acelei libertăți
lipsite de constrângere, care nu are morală sau conștiință și unde putem proiecta orice fel de
impulsuri, de orice tip, totul rămânând sub protecția incognito-ului.

Observăm, în cele din urmă, faptul că, atât libertatea, cât și constrângerea sunt o relativitate, că
și în cazul paradoxului paharului pe jumătate plin sau pe jumătate gol, aceste două noțiuni devenind
relative, în funcție de poziția socială pe care o ocupă privitorul sau analistul.

Astfel, ne putem simți liberi sau constrânși în funcție de gradul nostru de înțelegere, adaptare și
interes, căci nu este important în mod real ceea ce ni se întâmplă, ci cum percepem acest lucru, fiind
limitați de propria noastră realitate, la rândul ei definită de propria noastră percepție.