Testare nr.

2 la Filosofia limbajului

a) Analizați triada gând-vorbă-fapt

Limbajul este un fenomen extrem de complex: prezintă aspecte pur fizice (sunetele) şi aspecte
fiziologice, aspecte psihice şi aspecte logice, aspecte individuale şi aspecte sociale. Prin urmare,
lingviştii şi teoreticienii limbajului, în funcţie de orientarea lor filosofică (explicită sau implicită),
reliefează unele sau altele dintre aceste aspecte, considerate adesea predominante, în dauna celorlalte.
Gândirea, ca proces logic, realizează legăturile dintre diferite noţiuni, întrucât acestea nu pot exista
separat, ci în sisteme de noţiuni de formă piramidală, în care noţiunile se află pe o treaptă mai înaltă cu
un grad mai mare de generalizare şi abstractizare. De aceea, gândirea lucrează cu construcţii mai
complexe, cum sunt judecăţile şi raţionamentele; acestea trebuie să se materializeze în construcţii
lingvistice mai complexe decât cuvântul, cum sunt propoziţiile, frazele. „Frege susţine teoria realistă a
legăturii dintre adevăr şi semnificaţie. Condiţiile de adevăr ale unei propoziţii trebuie să fie înţelese ca
condiţii care pot fi obţinute în lume dacă şi doar dacă propoziţia este adevărată. Să cunoaştem sensul
unei propoziţii presupune cunoaşterea condiţiilor de adevăr" [8, p.67]. Şi aşa cum în cadrul limbajului
utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absenţa unor reguli gramaticale, tot aşa în cadrul
gândirii utilizarea noţiunilor nu se poate face în afara legilor logice care vizează corectitudinea gândirii,
adecvarea ei la realitate. De aceea, putem vorbi despre simetria şi solidaritatea normelor gramaticale şi a
celor logice.
Concepută în esenţa ei reală, limba este acţiune tranzitorie ce se realizează constant şi care expiră în
împlinirea acţiunii. Ea însăşi, spune Humboldt, nu este vreo operă (ergon), ci o activitate„energeia". De
aceea, adevărata ei definiţie nu ar putea fi decât una genetică. Adică, ea este munca, ce se repetă veşnic,
a spiritului, cu care face sunetul articulat capabil să exprime ideea. Esenţa limbii constă în vorbire, mai
exact - în totalitatea actelor de vorbire individuale ce trebuie să fie cu totul deosebite de potenţialitatea
(tradiţional-metafizică) a raţiunii (respectiv, a unui spirit lipsit de vorbire şi fără de lume). În definiţia lui
Humboldt, limba nu este gândită de către „spirit", ci invers, acesta este gândit de limbă. În sensul lui
Humboldt, spiritul nu trăieşte încă în alte activităţi şi prestaţii; el trăieşte mai curând în limbă ca
domeniu propriu. În contradicţie cu dezvoltarea conceptului unei „ştiinţe generale a limbii" în sec. XIX,
la Humboldt cercetarea empirică şi filo- sofia nu se separă.

b) Relatați despre N.Chomsky – Cunoașterea limbii

N.Chomsky, savant american, lingvist şi filosof, în lucrarea sa Cunoaşterea limbii
sistematizează şi adânceşte viziunea chomskiană despre limbă şi despre persoana umană,
prezentând-o într-o formă unitară. Problematica acestei cărţi este una epistemologică. Cum este
posibil ca fiinţa umană să ştie atât de mult în domenii în care dovezile sunt atât de sărace, cum este
domeniul limbii? Aceasta este problema lui Platon, problemă care formează centrul de greutate al
cărţii. Şi, pe de altă parte, cum este posibil ca omul să ştie atât de puţin în domeniul unde există
dovezi suficiente, cum este cel al vieţii social-politice. Aceasta este problema lui Orwell.
N.Chomsky, care este, în primul rând, întemeietorul gramaticii generative. Ideile lui Chomsky
despre limbă şi mintea omenească, despre raţionalitate şi libertate au influenţat profund nu doar pe
lingvişti, ci şi pe psihologi, matematicieni şi filosofi. Chomsky este singurul lingvist prezent în mai
toate antologiile de filosofie contemporană.
Chomsky presupune existenţa unei trăsături gramaticale internalizate aflate la baza învăţării
limbajului, ale cărei reguli generative ar fi universale şi recunoscute. Orice fiinţă umană poate să
înveţe orice limbaj natural, orice vorbitor competent poate să formeze şi să înţeleagă infinit de
multe propoziţii corect constituite, pe baza unui inventar redus de cuvinte şi reguli. Ambele aspecte
ar putea fi explicate numai prin considerarea unui aparat de reguli generative, încorporat în noi în
mod biologic.
S-a afirmat adesea că gramatica generativă, iniţiată de Chomsky, reprezintă o a doua etapă a
structuralismului lingvistic. Afirmaţia este justificată de faptul că gramatica generativă constituie un
moment de continuitate la nivel metodologic, preluând metodele de analiză formală elaborate de
structuralişti, în frunte cu Bloomfield şi Zelig Harris, întemeiate pe credinţa că limba este un sistem
autonom de semne, care trebuie studiat în sine; tehnicile de analiză formală forjate de structuralişti
reprezentau o profesionalizare, modernizare şi autonomizare a domeniului, pe care generativismul o
va continua. Pe de altă parte, gramatica generativă reprezintă o schimbare profundă, o ruptură în
ceea ce priveşte poziţia filosofică generală asupra limbii, şi, în al doilea rând, concepţia asupra
lingvisticii ca ştiinţă.
Chomsky încearcă să explice că limba nu este pur şi simplu o mulţime de deprinderi şi că este
radical diferită de comunicarea animală. Este convingerea lui Chomsky că fiinţa umană este
distinctă de animal şi maşină şi că diferenţa ar trebui respectată atât în ştiinţă, cât şi în guvernare,
res- pectându-se orice manipulare, iar această convingere stă la bază şi unifică filosofia lui politică
şi lingvistică.

c) Interpretați – Limbajul nu este doar produsul gândirii, ci însăși gândirea, deoarece este un
instrument al gândirii
Limbajul fiind „limba în acţiune" sau limba interiorizată şi utilizată de fiecare subiect uman,
înseamnă că limbajul preia şi latura semantică a limbii. Latura semantică a limbajului nu se
suprapune însă integral pe cea a limbii, întrucât, pe de o parte, individul nu poate însuşi toate
semnificaţiile tuturor cuvintelor existente în lexicul unei limbi, iar, pe de altă parte, fiecare individ
adaugă semnificaţiei principale a unui cuvânt alte sensuri secundare, strâns legate de experienţa sa
personală.
Operaţiile gândirii sunt transformări mintale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi
prelucrate decât prin intermediul limbajului: analiza (desfacerea întregului în părţi componente) ca
şi sinteza (refacerea întregului) necesită utilizarea limbajului; comparaţia (relevarea asemănărilor şi
a deosebirilor dintre obiectele gândirii pe baza unui criteriu), de asemenea abstractizarea (reţinerea
unor însuşiri prin renunţare la altele) şi generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene)
presupune intervenţia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea semnificaţiilor
corespunzătoare. Înţelegerea ca funcţie a gândirii, ce constă în stabilirea de legături între noile
informaţii şi cele vechi, n-ar fi posibilă fără sprijinul limbajului.
 Rezolvarea de probleme (ca proces de mobilizare a resurselor psihonervoase pentru depăşirea
obstacolului cognitiv) este regimul în care funcţionează, de regulă, gândirea; aceasta este imposibilă
în absenţa verbalizării care este prezentă pe tot parcursul sau în punerea problemei (reformularea
datelor), emiterea ipotezelor, întocmirea planului mental, rezolvarea propriu-zisă şi verificarea. La
rândul său limbajul, ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi al gândirii, ar fi un simplu
ambalaj, o formă fără conţinut. Funcţiile esenţiale ale limbajului sunt inseparabile: funcţia de
comunicare se realizează în unitate cu cea cognitivă şi ambele sunt dependente de cea regla- torie;
funcţia persuasivă (de convingere) ar fi imposibilă în absenţa raţionamentelor; funcţia dialectică a
limbajului este implicată chiar în soluţionarea conflictelor problematice (aparţinând gândirii).
La nivelul personalităţii, limbajul, în toate formele sale, este un indicator cert al capacităţii
intelectuale: bogăţia vocabularului, corectitudinea gramaticală, cursivitatea logică, al flexibilităţii şi
fluenţei gândirii. În acelaşi timp, dovada înţelegerii, deci a funcţionalităţii gândirii, nu se poate face
decât prin intermediul verbalizării, exteriorizării prin limbaj a ideilor. În concluzie, unitatea în
interacţiune a gândiri şi limbajului poate fi considerată un punct de pornire cu rol central în
înţelegerea interdependenţei tuturor fenomenelor ce au loc în cadrul complexului sistem psihic
uman şi în integrarea acestuia în mediul sociocultural care îl condiţionează.
În primii ani de viaţă limbajul natural se dezvoltă în strânsă legătură cu inteligenţa, configurând
în linii mari trăsăturile gândirii. Mintea copilului are la dispoziţie un număr redus de sisteme de
referinţă din care să-şi poată constitui, prin experienţă, calităţile care stau la baza procesării
cunoştinţelor şi abilităţilor la nivelul reprezentării. La maturitate, odată cu dezvoltarea gândirii,
mintea îşi construieşte proceduri de semnificare şi comunicare ce depăşesc limbajul natural.
Considerăm că atât ipoteza transformistă a lui J.Piaget, cât şi ipoteza nativistă dezvoltată de
N.Chomsky prezintă un interes deosebit, deoarece ambele dezvoltă în egală măsură viziunea asupra
însuşirii unui limbaj.
În privinţa relaţiilor dintre gândire şi limbaj, R.E. Owen, psiholing- vist interesat de stadiile
dezvoltării inteligenţei, ne oferă patru tipuri de modele ale relaţiei între cogniţie şi limbaj: 1)
limbajul şi şcoala chomskyană a gramaticilor generative, dar pe poziţii apropiate se menţin şi
J.Piaget, L.Galperin, Tatiana Slama-Cazacu; 2) procesele cognitive preced limbajul, dar ulterior
sunt influenţate de limbaj (experimentele lui Lev S. Vâgotski); 3) calităţile gândirii sunt determinate
de limbaj (determinismul lingvistic susţinut de Benjamin Whorf); 4) limbajul nu este doar bazat pe
gândire, ci şi determinat de ea (determinismul cognitiv de tipul celui preferat de Jerome Bruner).
Aceste patru modele ale relaţiei între cogniţie şi limbaj îmbină în sine atât ipoteza transformistă
dezvoltată de J.Piaget, cât şi ipoteza nativistă dezvoltată de N.Chomsky. Pe la începuturile
deceniului nouă al sec. XX gramatica transformaţională intrase într-o criză de reprezentare, pe care
extensiile semantiste ale lui Jerry Fodor nu reuşiseră să o dezamorseze. Disputa Chomsky-Piaget
din colocviul de la Rayaumont se profilase pe fundalul disputei dintre nativism şi transformism.
Nati- vismul consideră că a-stratul este moştenit genetic (de la o generaţie la alta), cu schimbări
minore, iar transformismul presupune existenţa unor transformări majore în structura a-stratului
corespunzător unui individ, cel puţin până în intervalul de viaţă de până la terminarea adolescenţei
[9, p.102].