Sunteți pe pagina 1din 8

ULIM

Facultatea de drept

Dimensiunea socială a dreptului

Elaborat de : Bujac Viorel

anul I BAC
PLANUL

• INTRODUCERE ……………………………………………………………pagina 3

• REALITATEA JURIDICĂ…..……………………………………………… pagina

• ÎNCHEIERE..................................................................................................…pagina

• BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………...pagina

2
INTRODUCERE

Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale este un fenomen


deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a
legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care care-l
configurează şi valorilor pe care le promovează.1
Ce este dimensiunea socială?
Dreptul este un produs complex al societăţii; normele sale intervin in
procesul productiv,stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat al
producerii, al repartiţiei şi al schimbului de produse şi activităţi. Munca cere o
rigoare acceptată. Libertatea omului este deplină numai in măsura in care nu
stanjeneşte libertatea celorlalţi. 2
Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi decat in cadrul
unei interacţiuni bazată pe coezistenţa libertăţilor şi nu pe afirmarea brutală şi
păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale.
Superioritatea reflectării in drept a corelaţiei necesare intre drepturi şi indatoriri
precum şi nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă intr-o societate
democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea socială a
dreptului.
Cat de importante sunt legile? "Legile sunt matca şi mama noastră"- afirma
D.Cantemir, subliniind prin aceasta poziţia dreptului in societatea civilizată, ca un
nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei derulări a raporturilor umane.
Neindoielnic, abordarea dimensiunilor sociale a dreptului implică analiza locului
dreptului şi a realităţii juridice in societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte
elemente (realităţi) ale societăţii.
În general, ştiinţele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv
(capabil să parcurgă stări diverse) şi înzestrat cu capacitatea autoreproducerii
lărgite şi optimizate. Aceste ştiinţe (sociologia, politologia, economia politică)
cercetează diversele componente ale societăţii, pun în lumină structura şi legitatea
structurală a vieţii sociale, rolul elementelor societăţii şi influenţele complexe între
aceste părţi (economice, politice, juridice, culturale,etc.).

1
Ceterchi, I.Craiovan.Introducere în teoria generală a dreptului.Bucureşti 1993,pag.15
2
Dumitru Baltag, Alexei Guţu.Teoria Generală a Dreptului.2002, Chişinău,pag.80

3
Realitatea juridică

Nu încape îndoială că realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune


inalienabilă a realităţii sociale în condiţii intorice determinate. Existenţa ei nu
poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi, suportand influenţa
acestora şi exercitînd la randu-i influenţa asupra lor.3
Realitatea juridică sau juridicul este uneori denumită şi sistem juridic sau
suprastructura juridică. Realitatea juridică (juridicul) are un conţinut bogat în care
este cuprins dreptul - ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) - dar care nu se
reduce la el.
Astfel componentele juridicului sunt: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o
stare de conştiinţă, în sensul că nevoile shimbătoare ale societăţii care-şi reclamă
reflectare într-un sistem de norme nu se transpun tale Quale in limbajul şi in
conţinutul dreptului; ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă e
vorba de obicei), urmînd un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală
prin normele de drept. Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa înseamnă
conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor in consens cu o tablă superioară
de valori.
La întrebarea ce rol are conştiinţa juridică, răspunsul ar putea fi următorul:
conştiinţa juridică (specializată - a legiuitorului sau comună a poporului joacă rolul
unui receptor şi al unui tampon). Receptor, în sensul că primeşte stimulii pe care-i
emite societatea, ii ordonează şi-i supune unui examen axiologic, şi tampon, pentru
că se interpune între aceşti stimuli (care se infăţişează de cele mai multe ori ca
adevărate comandamente, presiuni din partea forţelor sociologice creatoare ale
dreptului) şi realitatea normativă (care-şi are regularităţile sale, ritmul său, o
dinamică proprie ce nu-i permit să urmeze " orbeşte" aceste presiuni. Conştiinţa
juridică apare ca o premisă a dreptului (ca fenomen normativ), funcţia sa
normativă fiind mijlocită de ipostazele conştiinţei, prin care omul devine propriu-
zis subiect: cea cognitivă şi cea cultural - axiologică. 4
Constiinta juridica este o premisa a dreptului. Nu exista sistem de drept
fara ca, înainte, acesta sa fie constientizat în primul rând de catre destinatarii sai.
Mai mult, omul trebuie sa participe ca factor constient la derularea raporturilor de
drept, ceea ce îi va permite sa actioneze respectând legea. Numai în aceste conditii
se poate vorbi despre ordinea de drept.
Constiinta juridica este un fenomen social si psihologic complex , alcatuit
din elemente de natura rationala, afectiva si volitiva .Ea reprezinta totalitatea
ideilor ,sentimentelor si volitiunilor cu privire la drept , la fenomenul juridic , in
general , aprecierea dreptului in vigoare , aprobarea sau respingerea lui , ideile ,
precum si sentimentele de dreptate si legalitate.
3
Teoria generală a dreptului, Bucureşti 1992, Ion.Popa, p.38
4
Dumitru Baltag, Alexei Guţu.Teoria Generală a Dreptului.2002, Chişinău,pag.81

4
Constiinta juridica constituie o premisa ideologica a elaborarii
dreptului .Nici o lege , nici un act normativ nu a fost adoptat inainte de a fi
conceput ,inainte de a fi trecut prin constiinta juridica a celor care participa la
actiitatea normativa si care sunt purtatori ai constiintei juridice a societatii sau a
unui grup social.
Constiinta juridica cuprinde si sfera realizarii dreptului, a aplicarii sale, a
formarii si infaptuirii raporturilor juridice create pe baza normelor de drept, a
respectarii dreptului.
Într-o societate pluralistă în care structurile sale sunt profund interesate de
schimbările esenţiale, funcţia normativă a conştiinţei este organic corelată funcţiei
creatoare anticipative.
Căutarea şi inovarea soluţiilor juridice (celor mai bune) nu pot fi decît rodul
unei mature chibzuinţe, întrucat centrul referenţial al ontologiei conştiinţei îl
constituie fiinţa conştientă, iar exerciţiul funcţiilor conştiinţei juridice echivalează
cu o organizare dinamică a vieţii psihice şi spirituale.
Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere: o componenţă raţională -
ideologia juridică (ansamblul reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic) şi o
componenţă psihică - psihologia juridică (ansamblul retrăirilor emoţionale :
sentimente, voliţiuni). O bună politică juridică, rezultat al traducerii în planul
normelor dreptului a cerinţelor reale ale dezvoltării sociale, constituie o adevărată
formulă educativă, contribuind hotărîtor la formarea unei atitudini culturale a
individului faţă de exigenţele de comportament conţinute în normele de drept.
O altă componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea
instituţională - dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii. Această parte
alcătuieşte miezul juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă.
Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale -
conducătoare sau conduse - de mai bună organizare a raporturilor umane, în
vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului
în care liberului arbitru şi voinţei subiective să-i fie înlăturată tensiunea între cei
care acceptă aceste standarde şi cei care se abat.
Norma juridică la randul ei, ca reflectare conştientă a conţinutului raporturilor
sociale, nu este decit o sinteză între ce este (sein) şi ceea ce trebuie să fie (sollen),
între necesitate şi libertate, între real şi ireal.
Să arătăm că dreptul este înainte de toate o regulă de conduită în raporturile
dintre oameni. Aşa cum spune profesorul Jan Dabin, "dreptul se mărgineşte la
raporturile oamenilor între ei, el implică alteritatea, raportul cu altul, cu alţii, ad
alterum şi nu priveşte, cel puţin în mod direct, nici îndatoririle oamenilor faţă de
Dumnezeu, nici îndatoririle omului faţă de sine însuşi. Robinzon în insula sa poate
fi legat prin obligaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de el însuşi, dar nu poate fi legat
prin drept".
Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituie
caracterul lui normativ sau normativitatea juridică. Existenţa dreptului, realitatea sa

5
este dată, pînă la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de
conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea in
societate a unor reguli in conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestă
ca un ansamblu unitar, sistemic, de reguli de conduită dictate de puterea de stat sau
apărute in altă formă (ca obiceiul, de pildă), a căror respectare obligatorie este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Obligativitatea dreptului, imperativul juridic, spre deosebire de cel moral,
este asigurat prin sancţiuni prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţei
coercitive a puterii publice. Cetăţenii nu sint puşi in situaţia de a opta intre
conduita prescrisă de drept şi in alt gen de conduită, ci sint datori să o respecte pe
prima. Intr-o societate cu regim democratic autoritatea dreptului şi dominaţia legii
sint supreme, de necontestat.
Obligativitatea dreptului este atit de puternică încît nimeni nu poate ignora
normele de drept sub pretextul necunoaşterii lor. "Nemo censetur, ignorare legem"
(nimeni nu are voie să nu cunoască legea) este un adagiu principal formulat incă in
dreptul roman, a cărui consecinţă este că necunoaşterea legii nu poate fi o scuză
pentru absolvirea de răspundere in cazul violării dreptului. Sancţiunea ce se aplică
în cazul incălcării dreptului imbracă, in principiu, o formă specială, fiind aplicată
de organe special investite cu puterea de a judeca şi decide prin hotăriri, care, la
nevoie, se aduc la îndeplinire prin forţa aparatului coercitiv al statului - „manu
militari". Nici o persoană care a suferit o încălcare a drepturilor sale nu îşi poate
face singură dreptate. Sancţiunea nu se identifică întru totul cu constringerea (forţa
coercitivă). Sfera conceptului sancţiunii juridice e mai largă decit "constringerea".
Există unele'sancţiuni juridice - de pildă, anularea unui act ilegal - care pot fi
aplicate fără a se recurge la constrîngere.
Desigur că societatea este interesată ca normele juridice să se respecte fără a
se recurge la sancţiune şi constrîngere, de aceea prin diferite mijloace, şcoli,
organizaţii sociale, de cultură, massmedia ş.a. se desfăşoară o activitate de educare
şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
În viaţa practică normele juridice se pot realiza numai trecând prin conştiinţa
oamenilor. Aceasta în sensul că norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în
general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele ce au
capacitate juridică. Aceasta presupune ca persoana vizată de norme juridică să aibă
discernământ, adică să dispună de capacitate de conştientizare şi voinţă neafectate
de cauze independente de aceste persoane. Conduita umană este subordonată
voinţei, iar voinţa este un fapt de conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să
se concentreze într-o anumită conduită, persoana respectivă trece prin filtrul
propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele săvârşirii acesteia. De
aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norme nu operează în raport cu
persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei (regula: minorii sub 14
ani) fie altor cauze care îi fac iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice
(boală mintală sau alte cauze de iresponsabilitate- ex: art. 48 şi 50 C. pen.);

6
În sfarşit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită din elemente
relaţionale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice,
cele care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii
(individual sau colectiv) participă în calitate de subiecte de drept, valorificandu-şi
pe cale legală interese şi drepturi.
Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii
de drept. Din această perspectivă dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă
a ordinii publice, un real factor de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite
de ordine a ciocnirilor de interese.
Toate lucrurile în aceasta lume ţin de o anumita “ordine”, chiar si atunci cînd
aceasta arata mai mult a haos, pentru ca esenţialul pentru orice ordine este ca mai
intîi să ai, si apoi să cunosti bine motivaţia acesteia şi scopul pe care vrei să-l atingi
prin impunerea ei. Da, este corect impunere, pentru că orice ordine trebuie
impusă, începind de la cea mai simplă pîna la cea mai complexă, chiar daca mulţi
dintre noi ar dori sa transforme reacţia de acceptare într-o adevarată participare.
Necesitatea existenţei ordinei ţine de o strategie de autoconservare a omului,
de o acceptare a unui echilibru pe care noi luaţi individual înca nu l-am gasit.
Iar la nivelul societaţii, avem aşezate în cercuri concentrice mai intîi : ordinea
socialăa cu cele mai mari limite, din care se naşte ordinea politica, şi din care la
randul ei se naşte ordinea de drept, punctul central al tuturor acestor ordine fiind
individul care în mod paradoxal este şi singurul ce poate da adevarata masură a
acestora, pentru că el reprezinta temelia lor, adica scopul esenţial.
Ordinea de drept fiind cea mai apropiată de individ, este şi cea care îl poate
influenţa cel mai mult, de aceea mi se pare interesantă analizarea acesteia.
Astfel orice ordine trebuie impusă prin forţă, iar forţa aparţine unei puteri
anume. Ordinea de drept care urmareste conturul unei ordine sociale, ia naştere
prin puterea legiuitoare, este executată şi aplicată de puterea executivă şi este
administrată de puterea judecatoreasca. Echilibrul unei ordine de drept este dat in
mod direct de echilibrul puterilor între ele, prin care se încearcă sa se pastreze
conturul unei anumite ordine sociale în deplin acord cu drepturile si interesele
individului.
În concluzie: cum este şi firesc, omul acţionează într-o ambianţă socială, el
intră în numeroase raporturi cu semenii săi, iar aceste raporturi alcătuiesc
adevăratul fundament ontologic al dreptului. Se poate conchide că dreptul, ca
sistem de norme şi instituţii, are o sferă mai restransă decat juridicul, ca parte
componentă a realităţii sociale.
La randul său însă dreptul aparţine şi el acestei realităţi, are determinaţii
calitative ce ţin de esenţa socialului. El suportă influenţe din partea componentelor
cadrului fizic înconjurător şi din partea componentelor sistemului social
(economia, politica, morala etc). În ansamblu, aceste elemente de influenţă poartă
denumirea de: factori de configurare a dreptului.

7
BIBLIOGRAFIE

- Ceterchi, I.Craiovan.Introducere în teoria generală a dreptului.Bucureşti 1993.

- Teoria generală a dreptului-Chişinău 2002 Dumitru Baltag şi Alexei Guţu.

- Teoria generală a dtatului şi dreptului-Chişinău 2001 Tudor Catană.

- Teoria generală a dreptului Chişinău,2004, Gheorghe Avornic.

- Teoria generală a dreptului Bucureşti 1992, Ion Popa.