Tema nr.

5 la Dreptul comunicării sociale

Cursul din 01.04.2020

Conf. univ. dr. Dabu Valerică

Extras din Tratatul elementar de drept al comunicării sociale, autor V. Dabu,
București 2018, format electronic C.D., S.N.S.P.A. pentru studenții de la anul
III, curs de zi.

2. Dreptul comunicării sociale. Obiect. Metode. Noţiune.

2.1 Noţiunile de drepturi, libertăţi și obligații

94. Omul tinde către starea de bine de fericire, or aceasta depinde de
gradul de satisfacere al trebuințelor clasificate de Maslow în 5 categorii. Potrivit lui
A. H. Maslow, ierarhia trebuințelor umane presupune: trebuințe fiziologice;
trebuințele de securitate; trebuințe de apartenență și dragoste; trebuință de
stimă și respect, apreciere, trebuințe de autoîmplinire, autodepășire. Aceste
trebuințe sunt esențiale pentru existența umană și devenirea acesteia, și ca urmare
sunt imperios necesar a fi satisfăcute.1 Pentru satisfacerea trebuinţelor umane

1
Trebuințe fiziologice –aici includem nevoile de bază, biologice sau fiziologice. Orice fiinţă
umană are nevoie de apă, mâncare, aer, odihnă, haine şi sex. Atunci când omului nu-i sunt
satisfăcute nevoile de ordin fiziologic, el nu mai este interesat de satisfacerea celorlalte nevoi. Cel
care se gândeşte la pâine, nu mai este interesat de siguranță, apartenență, etică, spiritualitate etc.
Doar în momentul când nevoile fiziologice au fost satisfăcute, fiinţa umană se poate orienta spre
satisfacerea altor nevoi. Este o intercondiționare între trebuințe și necesitatea satisfacerii lor.
Trebuințe de securitate – Când nevoile biologice sunt satisfăcute, oamenii încep să se preocupe
de siguranţa lor fizică şi psihică, de înlăturarea oricărui pericol care ameninţă integritatea fizică şi
psihică. De aceea dreptul obligă la stabilirea și respectarea normelor referitoare la securitatea
muncii (accidentare, boli etc.), securitatea locului de muncă (persoanei trebuie să i se asigure
anumite drepturi, el trebuie să aibă o siguranţă că nu-şi va pierde locul de muncă, aşa, din senin.),
plata unor salarii peste nivelul minim de supravieţuire etc. Trebuințe de apartenenţă. Când omul
este satisfăcut din punct de vedere fiziologic şi se simte în siguranţă, el va deveni interesat să îşi
satisfacă nevoile de apartenență la un grup, colectiv, societatea. Este dificil pentru o persoană să
trăiască singură, izolată de societate. Omul se simte mai sigur şi are nevoie să facă parte dintr-un
grup oarecare, să aibă prieteni, să aibă contact cu lumea externă. De la natură, omul, atât din punct
de vedere fizic, cât şi spiritual este „predestinat” unei vieţi de grup. Este elocvent proverbul ”Unde-
i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creste”. Trebuințe de stimă, apreciere – orice persoană
simte nevoia de a fi apreciat, respectat, de a se simţi valoros. În companiile moderne, trebuie create
astfel de condiţii ca angajaţii să nu se simtă subestimaţi. Îndeplinind acet tip de nevoi, vom crea o
atmosferă plăcută şi productivă în cadrul companiei noastre. De multe ori angajaţii nu pleacă dintr-

1
sunt necesare anumite comportamente, posibilităţi și resurse ce au îmbrăcat, și
îmbracă forma drepturilor, libertăţilor și chiar a obigațiilor individului. Or
instituirea sub forma drepturilor, libertăţilor și chiar a obigațiilor individului,
statului, a comportamentelor posibile prin care se satisfac trebuințe, garantarea și
apărarea acestora sunt de esența unei societăți civilizate. Dreptul evocă ideea de
dreptate, dreptul fiind arta binelui și a echității-ius est ars boni et aequi.
Dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea, facultatea recunoscută
de societate, sau comportamentul impus de aceasta prin intermediul statului în
a satisface necesităţile sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii,
de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a pretinde ori primii ceva,
asigurate la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Pentru a se satisface unele trebuințe în anumite condiții și după anumite
reguli se recunosc anumite comportamente calificate în anumite tipare ca
drepturi, libertăți pentru subiectul activ și obligații corelative pentru subiectul
pasiv. De pildă dreptul de proprietate presupune trei tipuri de comportamente
denumite prerogative respectiv: posesia, folosința și dispoziția. Aceste reglementări
precise, distincte, sunt necesare pentru a ordona relațiile sociale și a înțelege mai
bine cauzele, efectele, finalitatea, scopul după cazul vizat.
95. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în
sarcina unei persoane, grup, societate. Obligaţia2 este legătura juridică
recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect faţă
de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii, să
facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor şi libertăţilor
celui de al doilea, sub sancţiunea constrângerii statale.
96. Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile,
interesele legitime şi alte valori ale individului, colectivităţii şi societăţii în scopul
satisfacerii trebuinţelor, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfăptuirii
acestora. Deci sub acest aspect dreptul presupune comportamente ale subiectului
dreptului cât şi ale subiectului obligaţiei corelative dreptului, comportamente
precise, garantate şi ocrotite de stat pentru apărarea anumitor valori. Această

o companie din cauza salariului mic, ci din cauza că nu se simt respectaţi în cadrul acestei companii
şi invers, mulţi angajaţi, care nu sunt satisfăcuţi întru totul de remunerarea financiară, nu-şi
schimbă serviciul, pentru că se simt minunat, sunt trataţi respectuos în grupul respectiv.Trebuințe
de autoîmplinire (autorealizare, autodepășire). De regulă atunci când toate nevoile au fost
satisfăcute, omul tinde să-şi dezvolte propriul potenţial să se autodepășească, să își realizeze cele
mai înalte aspiraţii/ obiective. Omul tinde spre perfecţiune, spre ideal. A se vedea A.H. Maslow,
Motivație și personalitate, Editura Trei, București, 2007.
2
Uni autori propun folosirea termenului de îndatoriri juridice deoarece termenul de obligaţie ar fi
preponderent de drept civil. I. Deleanu, Drept Cpnstituţional şi instituţii Politice, vol. 1 Editura
Europa Nova, Bucureşti 1996, p. 39.

2
accepţiune a dreptului nu se confundă cu accepţiunea de drept ca totalitate de norme
juridice, ce nu face obiectul prezentului curs.
97. „Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa
factorului social şi factorului individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor
care nu poate fi asigurată decât respectându-se interesele naţionale” arată Al.
Otetelişanu3 referindu-se la drept în accepţiunea de totalitate de norme juridice.
98. Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot
fi mai mult sau mai puţin importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate
socială. Astfel, drepturile individului, colectivului şi ale societăţii, pot fi mai mult
sau mai puţin importante în raport de necesităţile pe care le satisfac. Există o
diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de creanţă sau orice
alt drept obişnuit. De pildă subiectul dreptului de creanţă poate să renunţe la
exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite, cum sunt în cazul dreptului sau
libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când acesta
este esenţial pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista.
99. Dreptul la viaţă este un drept fundamental, pe când dreptul de creanţă
este un drept obişnuit la care individul poate renunţa fără să-i afecteze existenţa.
După Spinoza, libertatea politică nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este
obligat conform normelor dreptului natural să se supună bunului plac al altuia. Aşa
cum am arătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi, se apără anumite valori cum
sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele,
onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi garantate,
apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi
fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot
fi fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar
sintagma de drept fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. „Astfel,
fundamentul oricărui drept trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste
trei mobile creează dreptul, îl deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l
stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul nu poate exista” 4. Orice drept
fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util, echitate sau morală;
deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt
fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un
interes garantat de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale,
existând şi interese obişnuite, iar o astfel de împărţire nu este imuabilă şi nici la
adăpost de critică.

3
Al. Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului, Revista Dreptul, număr festiv,
1942, Bucureşti, p. 82.
4
Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bază ale ştiinţei Dreptului", Revista Dreptul (număr festiv)
vol. I, Bucureşti, p. 79.

3
 100. De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură, au fost
considerate ca fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre
exemplu, în perioada sclavagistă, proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii
sclavului, drept care afecta dreptul la viaţă al sclavului nefiind considerat drept
fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice.
101 Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care
îndeplinesc următoarele condiţii:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi
declaraţiile de drepturi5 şi legile fundamentale (constituţii);
d) acestor drepturi le corespund obligaţii impuse prin forţa Constituţiei.
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective fiind în ultimă instanţă
facultăţi ale subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a
cere celuilalt ori celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de
protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubiér defineşte
dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat stabilită fie printr-un act de voinţă, fie prin
lege, din care decurg, în principal, prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului
acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa6. El situează la baza acestuia
teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte „dreptul subiectiv ca fiind acea
prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate - şi uneori
chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei
conduite adecvate dreptului său sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul
valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat,
în acord cu interesul general şi cu normele de convieţuire socială7. Acest concept
presupune pentru titular, facultatea de a declanşa, la nevoie, imperativul conţinut în
norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de posibilităţi
juridice pe care acesta i le recunoaşte.”8
102. În ceea ce priveşte obligaţiile statului corelative drepturilor şi libertăţilor
fundamentale sunt apreciate de Curtea Europeană ca obligaţii de rezultat în sensul
că se consideră îndeplinite dacă s-a obţinut rezultatul scontat respectiv protecţia
şi garantarea dreptului şi libertăţii fundamentale. Astfel statul nu se poate apăra

5
De pildă în "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţă
a S.U.A. "(1776) Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte
de dreptul la viaţă, la libertate etc...
6
P.Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81.
7
I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1996, p. 187.
8
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I.
Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti,2005, p.8.

4
invocând obligaţia de diligenţă, şi va trebui să despăgubească pe cetăţeanul lezat în
dreptul şi libertatea sa fundamentală dacă prejudiciul nu a fost cauzat din vina
cetăţeanului.Totodată statul trebuie să acţioneze „cu prudenţa şi diligenţa
necesară” în acest sens. De asemenea, ca principiu, răspunderea pentru
neexecutarea acestor obligaţii este asumată de state faţă de comunitatea
internaţională, în formele specifice prevăzute de tratatele internaţionale în materie.9
103. Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele
drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii
umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile
fundamentale, ceea ce presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care
este raportul dintre acestea şi drepturile fundamentale. Constituţia României
utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art.22), dreptul la
apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. In schimb,
Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea
conştiinţei, libertatea opiniilor10, libertatea credinţelor, libertatea gândirii, (art.
29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 39) etc. Se pune
întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire?
104. Căutând în doctrină definiţii ale libertăţii vom constata că nu prea sunt
deoarece aşa cum am arătat se consideră că dreptul este o libertate şi libertatea este
un drept. Prof. I. Muraru arată că terminologia constituţională referitoare la aceste
două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată, desemnează o singură categorie
juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul este o libertate iar
libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură
juridică, fiind de fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată
domnia sa, are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început,
în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în
opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din partea
celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul
mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului
de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe.
Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au
implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare.
105. În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate
şi, mai ales, protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi

9
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I.
Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti,2005, p.18.
10
Aici credem ca opinia are sensul de punct de vedere, apreciere, judecată, reflecţie, consideraţie.

5
libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic, arată prof. I. Muraru 11. Cea
de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic, care
valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent, drepturile omului şi
cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este o
expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului
(cetăţeanului), precum şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi anume
Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.
106. În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între
drepturi pe de o parte, şi libertăţi, pe de altă parte. Mai întâi socotim că sunt
necesare câteva cuvinte despre liberul arbitru, libertatea absolută, libertate şi
necesitate. Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a
acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a
oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi
naturii12. Noţiunea de “liberul-arbitru” presupune o libertate absolută a omului, o
independenţă totală faţă de necesitatea13 şi cauzalitatea obiectivă.14 Socotim şi noi
că omul nu poate avea libertate absolută adică de a înlătura legătura cauzală, şi
necesitatea ca legi naturale. Într-un univers în care nu ar există cauzalitate naturală15,
necesitate, legături mai mult sau mai puţin stabile, legii naturale, certitudini nu ar
exista ordine naturală care să facă posibilă construirea, transformarea, stăpânirea
naturii, sisteme, ecosisteme etc. Într-un astfel de univers numai Dumnezeu poate
crea, transforma, distruge, acţiona obiectual fără a ţine cont de cauzalitate, necesitate
şi orice lege naturală. Fără ordine naturală, spaţiul fără sistem, structură, timp,
stabilitate, interacţiune, mişcare, etc., este amorf, de nedefinit şi numai Dumnezeu
ar putea să-i de-a dimensiuni spaţio-temporale, mişcare, energie etc..
107. Omul acţionează numai ţinând cont de cunoaşterea necesităţii şi
previziunea acesteia, evitând efectul prin înlăturarea cauzelor sau împiedicarea
ori întârzierea producerii cauzelor prin folosirea condițiilor, dar nu distruge

11
I. Muraru, op. cit., p. 175. A se vedea în acelaşi sens şi Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck,
Bucureşti 2005, p.13.
12
DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a, Univers
Enciclopedic-Bucureşti, 1994, p. 570.
13
„Necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgând inevitabil
din esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare” Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie,
Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.490.
14
Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.406.
15
Curentul indeterminism neagă determinismul susţinând că fenomenele şi procesele în natură şi
din societate nu sunt determinate cauzal, nu se supun necesităţii şi legităţii obiective fiind
determinate de hazard, de liberul arbitru manifestându-se ca un haos de întâmplării. În opinia
noastră faptul că la un moment dat nu cunoaștem cauzele hazardului nu înseamnă că acestea nu
există.

6
legătura necesară, naturală cauză-efect. De pildă omul nu distruge legătura
cauzală dintre foc şi căldura degajată ci intervine acţionând asupra cauzei foc, prin
control, stingere sau poate proteja un obiect de căldura degajată dar nu împiedică
degajarea căldurii de către foc. Socotim că chiar şi libertatea de conştiinţă nu este
absolută fiind limitată la individ de posibilităţile fizice şi psihice ale acestuia de
pregătirea experienţa sa etc. Romanii ziceau sublata causa tollitur effectus
(dispare cauza dispare şi efectul). Or şi aceasta este o modalitate de a acţiona
punctual asupra efectului dar nu se distruge în general legătura cauzală necesară cum
ar fi cea dintre foc şi căldură. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând
„posibilitatea de a face ceea ce îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă
ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la
fel”16; Dacă ne raportăm la legile naturale atunci socotim actuală această definiţie.
Însă raportând-o la legile sociale nu putem fi de acord cu această definiţie deoarece
legile sociale pot fi nedrepte unele contra drepturilor şi libertăţilor naturale ceea ce
ar afecta aşa zisa libertate.
108. Patrick Wachsmann defineşte astfel libertatea:„Libertatea este starea
celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa
unei constrângeri străine”17. Şi această definiţie este discutabilă deoarece nu
precizează la ce “constrângere străină” se referă respectiv constrângere naturală,
constrângere umană necesară sau constrângere arbitrară. Conceptul de libertate
desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o
posedă individul faţă de societatea din care face parte, dar şi gradul de independenţă
pe care îl consideră ca normal şi fericit atât faţă de societate cât şi faţă de natură.
Astfel se poate vorbi de libertate sau libertate limitată.
109. După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în
virtutea căreia omul alege el însuşi comportamentul său18, deci este o putere pe care
o exercită el însuşi. Potrivit art.4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
din 1789 ce face parte din Constituţia Franţei se dispune: „Libertatea constă în a
putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exerciţiul drepturilor naturale
ale fiecărui om nu cunoaşte alte limite decât acelea care sunt necesare altor membri
ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât prin lege.”Iar în art.5 se prevede: „Legea nu are dreptul să interzică
decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de către
lege nu poate fi împiedicat, şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu
ordonă.”Observăm că în art.29 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se
16
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Ştiinţifică-Bucureşti, 1957, p. 82-83;
Immanuel Kant definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului, limitată însă de
respectul libertăţii celorlalţi.
17
Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1.
18
Jean Rivero, Les libertes publiques, Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20.

7
defineşte libertatea ţărmurind-o numai de drepturile şi libertăţile celorlalţi, legile
făcute de om, justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o
societate democratică omiţând limitele trasate de necesitate (legile naturii, cauză-
efect, etc.) De aceea credem că libertatea este acea categorie care defineşte
posibilităţile, facultăţile individului în raport cu necesitatea, legile naturii şi
legile obiective sociale, inclusiv drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi.
“Libertatea constă tocmai în înţelegerea necesităţii, în cunoaşterea legilor obiective
ale realităţii şi în stăpânirea forţelor naturii şi ale vieţii sociale, întemeiată pe această
cunoaştere”19 De pildă proprietatea este rezultatul unei convenţii care limitează
libertatea celorlalţi în spaţiul devenit proprietate privată. Înţelegerea şi respectarea
unei “proprietăţii legitime juste” nu înseamnă limitarea libertăţii, deoarece
renunţarea liberă la exercitarea unei libertăţi nu înseamnă limitarea libertăţii.
110. De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă20,
astfel:
- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din
partea celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă
ceva care să împiedice exercitarea nestingherită a puterii respective
(libertăţii) de către posesorul acesteia;
- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi
subiecţi, respectiv de a face ceva corelativ acesteia, aşa cum presupune un
drept; spre exemplu, dreptul de creanţă presupune obligaţiile debitorului de
a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune obligaţia autorităţilor
de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept ( obligaţia de a face) inclusiv
de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a
asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că
dreptul la muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea
locului de muncă de către stat;
- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi
negative, adică de a face, a da, a cere, a nu cere, cât şi de a nu face, a nu da;
este adevărat că libertatea presupune şi obligaţii pozitive, dar numai pentru
stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat să o garanteze, respectiv

19
Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.407. F.
Engels citat în această lucrare arăta: „Libertatea nu constă în viața independenţă faţă de legile
naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea dată de a le pune în mod sistematic în
acţiune pentru atingerea anumitor scopuri.”
20
A se vedea pe larg în Valerică Dabu, Drept și libertate. Incosecvențe legislative. Importanța

diferențierii între drept și libertate, în Revista de Drept penal, nr.4/2013 Editura Universul Juridic, București
2013.

8
 să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe când dreptul
presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane;
- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit prin lege, în
sensul stabilirii prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile
pozitive şi negative ale celorlalţi, corelative acestuia, inclusiv ale statului
deci comportamentele acelora care au dreptul, cât şi comportamentele
acelora care sunt obligaţi corelativ acestuia şi care îl garantează, cum ar
fi în cazul dreptului la despăgubiri pentru expropriere, dreptului la
învăţătură, dreptului la pensie etc.;
- obiectul unui drept este precizat, or aceasta presupune concretizare,
delimitare, reglementare prin lege, pe când obiectul unei libertăţi este
nelimitat şi numai uneori exercitarea libertăţii este limitată de drepturile
şi libertăţile legitime ale celorlalţi; în afara acestor limite comportamentul în
cadrul libertăţii este infinit şi nu poate fi descris într-o lege;
- dreptul este situat într-un interval închis pe când libertatea este un interval
deschis.
111. Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea
considerăm că a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare
incorectă, care ar induce ideea de reglementare a gândirii, a credinţei, a ceea ce
gândeşti sau crezi, ceea ce ni se pare absurd. Socotim că este neinspirată şi expresia
„dreptul la libertate”, libertatea preexistând dreptului iar dreptul de regulă presupune
o oarecare limitare. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.”21
112. Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un
mediu privat, este nelimitată atâta timp cât nu depăşeşte mediul privat. Numai
atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin unele
limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Spre
exemplu: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din
Constituţie or această prevedere presupune anumite limitări. Astfel, socotim că, în
mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie de documente
internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi
fundamentale22. Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate:
libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea
întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul

21
Art. 1 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului.
22
În art.2 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului se prevede: „Fiecare se poate prevala
de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire,
în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică, sau de altă opinie, de
origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie.”

9
la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială sau privată, dreptul la informaţie, dreptul
la învăţătură şi altele.
113. Credem că deosebirea dintre drept şi libertate este utilă în teorie, în
practica legislativă şi în practica judiciară, cu efecte deosebite. Astfel:
- este o diferenţă între expresiile: „dreptul la muncă este garantat” şi
„libertate de a muncii este reglementată”; în primul caz statul este obligat
să asigure locuri de muncă, pe când în al doilea caz nu;
- dreptul la informaţie reglementat de art.31 din Constituţie presupune şi
obligaţia de a informa, pe când libertatea de a primi informaţii, nu
presupune fără o prevedere expresă a legi, obligaţia de a informa pe cel
care are libertatea de a primi informaţii23;
- libertatea de formare a opiniei24, libertatea de credinţă, libertatea de
conştiinţă nu pot fi limitate prin nici o lege25, spre deosebire de drepturi
care pot şi sunt limitate în anumite condiţii prin lege.
114. Socotim că distincţia dintre libertăţi publice şi libertăţi private este
necesară şi utilă26. Aşa cum am arătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat
este nelimitată, spre deosebire de situaţia când această libertate se exercită în public.
Potrivit Codului penal, calomnia constituie infracţiune numai dacă este săvârşită în
public. De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit
criteriilor mai sus prezentate.

23
Sub acest aspect socotim că dispoziţiile art. 10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, nu sunt la adăpost de critică atunci când prevăd: „ 1.Orice persoană are dreptul la libertatea
de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie, şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul
articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de
televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi
responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea
de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.”Astfel socotim că în mod greşit este inclusă libertatea de opinie în libertatea de
exprimare, deoarece numai libertatea de exprimare poate fi limitată prin lege nu şi libertatea de
opinie. Numai libertatea de exprimare a opiniei poate fi inclusă în libertatea de exprimare dar cu
unele distincţii de rigoare, deoarece exprimarea opiniilor este de regulă foarte puţin limitată.
24
„Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.” se dispune în Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Dct. Nr. 212 din 31 decembrie
1974, publicat în Buletinul Oficial al R.S.România nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
25
A se vedea art. 2 ,art. 18, art.19 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, art.18 şi art.
19 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
26
În sens contrar, a se vedea: Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Edition Dalloz, 1996, p. 2.
"Si les libertés sont qualifiés de publiques, ce n'est pas pour les opposer à des libertés privés".

10
 115. Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi
„drepturi ale cetăţeanului”. Sunt deci exprimări care deşi se află într-o strânsă
corelaţie şi desemnează acelaşi domeniu, totuşi, într-o terminologie juridică
riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei
umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute
drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-
o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte:
cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine
cetăţean al unui stat; astfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem
social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi
reguli religioase, morale, politice).
116. Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia
statului al cărui cetăţean este, căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte
drepturile naturale ale omului, Constituţia României consacră şi alte drepturi, care
rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării
sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile
prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de majoritatea
acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au
drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul ai cărui cetăţeni sunt.
Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine că
drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe
planul realităţilor interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări
internaţionale şi reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între
aceste două categorii de reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la
nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat
şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi
culturală a statelor lumii.
117. Referitor la drepturile omului, în special în domeniul dreptului penal,
sunt unele situaţii când, din nefericire, prin această sintagmă se înţelege numai
drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că drepturi are şi omul victimă,
omul victimă potenţială precum şi orice om membru al societăţii27. De exemplu,
în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor permise de lege pentru
corectarea unei sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai multe în
favoarea omului infractor decât ale omului victimă a acestuia când de fapt ar trebui
să fie proporţionale.

27
V. Dabu, Poliţişti procurori şi judecători, Între lege şi fărădelege, Editura Regia Autonomă
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1997 p. 7.

11
 118. De asemenea socotim că în legislaţia actuală nu găsim o reglementare
corespunzătoare, sistematică a abuzului de drept ci reglementări izolate cum ar fi
în materie penală, contravenţională şi mai puţin în civil28 şi comercial29. În literatura
juridică interbelică abuzul de drept a fost definit astfel: „un drept exercitat în
contradicţie cu scopul lui normal şi în afara de nevoile normale şi raţionale,
încetează a mai fi un drept, adică un act licit şi devine un abuz.” 30 Deşi sunt
cazuri de abuzuri de libertate nici acestea nu sunt suficient de abordate. De pildă
abuzul de libertate de exprimare, abuzul de libertatea de comunicare31 etc.
119. Noțiunea de obligație. Felurile obligației
Termenul de obligaţii vine de la două cuvinte latineşti: prepoziţia ob şi verbul
ligare, ambele împreunate semnificând legarea a două sau mai multe persoane printr-
o anumită legătură şi care, în prima perioadă a dreptului roman, era materială,
vinculum corporis, (frânghie, lanț, închisoare, etc.) creditorul având dreptul de a
putea dispune de persoana debitorului, ius in personam, ca şi de un bun oarecare.
Mai apoi, pe măsura evoluţiei societăţii romane, legătura a devenit juridică adică
vinculum iuris. Legătura juridică a obligației izvorăște dintr-o normă juridică, o
cutumă, un obicei a cărei respectare este asigurată prin forța de constrângere a
statului, care intervine potrivit normei, uzanțelor, obiceiului după anumite proceduri
la realizarea obligației, repararea prejudiciului și aplicarea sancțiunii. Ca urmare
romanii defineau: “Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstrigimur alicuius
solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”, ceea ce înseamnă că obligaţia este
legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un
lucru oarecare, potrivit dreptului cetăţii noastre.32 Nu se poate concepe dreptul și
libertatea fără obligații corelative acestora.
Așa cum am arătat prin obligaţie înțelgem legătura juridică
recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect faţă

28
În art. 15 din Noul Cod civil abuzul de drept este definit astfel: „Nici un drept nu poate fi exercitat
în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe.”
29
A se vedea legile care sancţionează clauzele abuzive în contracte cum sunt Legea nr. 193/2000,
Legea nr. 363/2007 şi Legea nr. 296/2004.
30
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.1, Ed. All,
Bucureşti, 1996, p.12. În art. 283 pct.4 lit.n din Codul de Procedură Penală aprobat prin Legea
nr.135/2010 este definit abuzul de drept însensul acestei legii ca fiind exercitarea cu rea-credinţă
a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora şi consilierii
juridici. În domeniul dreptului penal abuzul de drept poate apărea în cadrul diferitelor infracţiuni
cum ar fi de pildă abuzul în serviciu.
31
În art. 11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţenului se vorbeşte de necesitatea instituirii
responsabilităţii pentru exercitarea abuzivă a libertăţii.
32
Dr. Sache Neculaescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
7.

12
de dreptul altui subiect prin care primul subiect este ţinut ca în spiritul binelui
şi al echităţii să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor
și libertăților celui de al doilea sub sancţiunea constrângerii statale.33 În dreptul
civil obligaţia este definită ca fiind raportul de drept civil în temeiul căruia o parte
numită creditor poate pretinde celeilalte părţi, numită debitor să execute anumite
prestaţii concrete în a da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat,
atunci când debitorul nu îndeplineşte benevol asemenea acţiuni sau inacţiuni la care
s-a obligat sau era obligat.34 Orice obligaţie juridică presupune un drept corelativ,
atât dreptul cât şi obligaţia făcând parte din legătura juridică. Pentru realizarea
libertății trebuie respectate anumite obligații. Orice obligaţie juridică trebuie să
izvorască dintr-un act sau fapt, de care legea leagă naşterea, stingerea şi modificarea
unor alte drepturi sau chiar obligaţii.
Obligaţiile sunt clasificate după obiectul lor în obligaţii în natură sau
obligaţii pecuniare. Obligaţiile în natură sunt obligaţii de a da, de a face şi de a nu
face. Obligaţiile de a da sunt obligaţii de a preda un bun individualizat iar
obligaţiile de a nu face sunt concretizate în prestaţii negative (a nu concura, a nu se
prevala de un drept sau de a suporta încălcarea unui drept subiectiv). Obligaţiile de
a face sunt concretizate în prestaţii pozitive (a face o lucrare, a conserva un bun, a
desfiinţa o lucrare etc.).
Obligaţiile pecuniare sunt obligaţii de a da sume de bani (bunuri generice)
care au anumite particularităţi, fiind legate de obiectul plăţii, de daunele moratorii,
de modul de executare silită etc.35 Această clasificare este criticată în literatura de
specialitate, susţinându-se pe bună dreptate că obligaţiile naturale şi pecuniare sunt
de fapt obligaţii patrimoniale.
O altă clasificare ar fi în obligaţii patrimoniale şi obligaţii nepatrimoniale,
adică fără valoare economică.
După scopul lor, obligaţiile sunt de rezultat sau de diligenţă. Obligaţiile de
rezultat sunt caracterizate de un scop şi deci de un rezultat determinat, cum este
cazul obligaţiilor de a da şi majoritatea obligaţiilor de a face. Or dacă nu s-a dat, nu
s-a făcut atunci obligația nu s-a realizat. Obligaţiile de diligenţă sau de mijloace nu
sunt legate de un rezultat palpabil, determinat, debitorul obligându-se să folosească

33
Dr. V. Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura S.N.S.P.A. Bucureşti, 2001, p.
13.
34
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu
principalele legislaţiuni străine, Iaşi. 1998. vol. V. cap.6 citat de dr. Sache Niculaescu în op. cit.
p. 7.
35
Dr. S. Neculaescu, op. cit. p. 12

13
cele mai nimerite mijloace, pentru obţinerea unui scop,36 nu şi realizarea scopului. În
cazul obligaţiei de diligenţă este imputabilă numai nefolosirea celor mai bune
mijloace, care pot fi de neexecutare, executare necorespunzătoare ori executarea cu
întârziere. Nerealizarea scopului nu poate fi imputată la obligaţia de diligenţă.
După “garantarea” de către stat a obligaţiilor acestea se împart în obligaţii
naturale şi obligaţii civile, penale, administrative, comerciale. Obligaţiile naturale
sunt acele obligaţii care nu pot fi executate silit, ci numai benevol, obligaţii care la
rândul lor pot fi de două feluri: obligaţii la care dreptul de acţiune în sens material
s-a prescris, şi obligaţii de conştiinţă, adică obligaţii care încă din momentul
naşterii, asumării, nu erau garantate juridic de stat.
După structura lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii “pur şi simplu”, adică
neafectate de modalităţi (condiţii) şi obligaţii afectate de modalităţi, adică cele
afectate de termene şi condiţii.
După opozabilitate obligaţiile pot fi: obligaţii ordinare, obligaţii reale şi
obligaţii scriptae in rem.
Obligaţiile ordinare sunt cele la care debitorul este ţinut să le execute cu întreg
patrimoniul său. Se numesc ordinare pentru că ele reprezintă regula.
Obligaţiile reale, propter rem, sunt sarcini care revin titularului unui drept
real, izvorâte fie din lege, fie din voinţa părţilor, care au ca obiect prestaţii pozitive
sau negative legate de un bun determinat. Exemplu, obligaţia pe care o are
proprietarul actual al terenului de a despăgubi pe constructorul de bună credinţă
pentru ceea ce a construit pe teren, sunt obligaţii strâns legate de teren ca obiect al
proprietăţii.
Obligaţiile scriptae in rem sunt cele opozabile terţilor pentru că ele sunt legate
de posesia unor bunuri, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât în raport cu
posesorul actual al bunului. Spre exemplu, dobânditorul unui bun imobil închiriat,
deşi nu este parte în contractul de închiriere, este ţinut să respecte drepturile locative
ale chiriaşului şi să nu pretindă evacuarea chiriaşului decât la expirarea contractului
sau în celelalte cazuri prevăzute de lege.
119. Noţiunea de îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor
fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţi
umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de
societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la
realizarea scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte
garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri
este stipulată în chiar pactele internaţionale privitoare la drepturile omului, care

36
De exemplu, avocatul nu se obligă faţă de client să-i câştige procesul, ci doar să exercite cele
mai bune mijloace juridice (căi judiciare, probe, excepţii, concluzii etc.) în scopul câştigării
procesului, condiţii în care nu-i poate fi imputată pierderea procesului.

14
stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi
aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute
în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi
nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea
cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
120. Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un
moment dat, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul
juridic special ce li se atribuie, respectiv de obligaţie fundamentală faţă de
societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine.
Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în
multitudinea de raporturi juridice - inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai
unele au valoare de îndatoriri fundamentale. Căpătând această valoare ele sunt
înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură a îndatoririlor
fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul
Constituţiei. În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin
convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt
veritabile obligaţii juridice pentru realizarea intereselor generale.
121. Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale
cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor
generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere
sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a Statului37. Îndatoririle fundamentale
sunt corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate.
Ulpianus spunea « Învăţămintele dreptului sunt acestea: a trăi în cinste, a nu vătăma
pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine. »38

2.2 Dreptul comunicării sociale. Definiţie.

123. Nu ne-am propus un curs care să abordeze dreptul la informaţie în sens

larg, cum de altfel nici un curs care ar trata acest drept numai în sens restrâns. De
aceea credem că un drept al comunicării39 sociale, ar presupune o abordare, mai
eficientă prin prisma rolului şi scopului instituţiilor juridice ale comunicării sociale
în relaţiile publice. Astfel am achiesat şi noi la denumirea dată acestei discipline,
respectiv "Dreptul comunicării sociale"40.

37
I. Muraru. op. cit., p. 177.
38
„Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere”
39
În art. 8 din Tratatul O.M.P.I din 20 decembrie 1996 privind dreptul de autor ratificat prin Legea
nr. 205 din 21 noiembrie 2000, de dreptul de comunicare către public.
40
Pentru o altă denumire a se vedea Dr. Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicării, Editura
"Norma", Bucureşti, 1999. Pe de altă parte, în Hotărârea Guvernului nr. 645/2000 se vorbeşte de
specializările: Comunicare socială, Comunicare publică, Comunicare audiovizuală etc.

15
 124.Legea nr. 8/1996, foloseşte sintagma "dreptul de comunicare
publică" în sensul unui drept exclusiv, al autorului unei opere de a autoriza
comunicarea către public a operei sale. Acest drept vizează numai un aspect al
comunicării sociale.
125.Dreptul comunicării sociale este definit de profesorul francez
Emmanuel Darieux ca fiind comunicarea în ansamblu a modalităţilor de mediere: de
la suporturile mesajului (hârtia, banda magnetică, pelicula etc.) la conţinutul
informaţional transmis, personalul de specialitate (actorii comunicării), şi efectele
produse de comunicarea publică.
126.Socotim că această definiţie este mai degrabă a comunicării sociale şi nu
a dreptului comunicării sociale - Dreptul în general este o totalitate de norme
juridice41, concept care nu se poate confunda cu "lanţul comunicaţional":
emiţător-canal-mesaj-receptor.
127.Prin dreptul comunicării sociale, în accepţiunea cursului înţelegem
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează
în cadrul comunicării directe şi indirecte între oameni, respectiv individ,
agentul media, autoritatea publică şi societatea, în realizarea celorlalte drepturi
şi libertăţii inclusiv al dreptului la informaţie.
128.Alţi autori vorbesc de "dreptul multimediei". Aceştia susţin că prin
"media" se înţelege toate mijloacele de expresie, inclusiv vocea şi gestul. Fracis
Balle, defineşte "media" ca un echipament tehnic care permite oamenilor sã
comunice expresia gândirii lor, indiferent care ar fi forma şi finalitatea acestei
expresii"42. Criticând această definiţie, Dan Claudiu Dănişor arată că prin media se
înţelege nu doar mijlocul tehnic al comunicării ci şi comunicarea însăşi ca şi
instituţiile sociale care intervin în acest proces43.
129.Multimedia este o combinaţie de mai multe media, cum ar fi: filme,
video, muzică etc. aşa cum arată Dicţionarul electronic Wesbster44. Ca atare, socotim
cã dreptul multimedia exprimă mai degrabă drepturile subiectelor active în
comunicarea socială, ceea ce ar fi incomplet pentru ce ne propunem să studiem la
disciplina “dreptul comunicării sociale”, curs care trebuie sã cuprindă şi drepturile
consumatorilor de informaţie.
130.Comunicarea, aşa cum am văzut, este transmiterea unei informaţii de
la emiţător la receptor. Comunicarea socială presupune relaţiile de comunicare

41
Vezi pagina 6, pentru definiţia dreptului.
42 Fracis Balle. Media et societé, Montchrestien, 1990
43
Dan Claudiu Dănişor. Drept constituţional şi instituţii politice. Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1997, p. 102
44
Micu Alina Livia. Sistemul autorităţilor publice în România şi media, Editura Sibila,Craiova,
p.262

16
individ-individ45, individ-agent media, individ-autoritate, individ-societate
precum şi comunicarea în sens invers. In aceste relaţii de comunicare, un rol
important îl are media care este o interfaţă calificată între cetăţean, societate şi
autorităţi. In patrulaterul cetăţean, societate, autoritate şi media apare un
complex de relaţii sociale care se desfãşoară după reguli deontologice, reguli
morale şi reguli juridice.
131.Astfel, pentru anumite relaţii sociale, s-au instituit drepturi şi obligaţii în
norme cu valoare juridică (respectiv a căror respectare este asigurată prin sancţiuni
juridice) pentru fiecare din cei patru actori principali ai comunicării sociale
(persoană, societate, agentul media şi autoritatea).
132.Deci obiectul Dreptului comunicării sociale îl constituie relaţiile
sociale considerate cele mai importante de transmitere a informaţiilor între
individ, societate, autoritate şi agentul media, care necesitã o reglementare
juridică.
122. Dreptul comunicării sociale nu se confundă cu dreptul la informație
în sens larg dar nici cu dreptul în sens restrâns. Am văzut că informaţia este o
valoare esenţială pentru om. Or pentru a se beneficia de informaţie, a se garanta
accesul la informaţie, precum şi pentru o gestionare corectă a informaţiei şi
consumarea unei informaţii corecte s-a instituit un anumit sistem de norme, reguli,
garantate prin forţa de constrângere a statutului, prin care se realizează şi asigură46
dreptul la informaţie. Într-o accepţiune, dreptul la informaţie apare ca o
posibilitate a persoanei de a obţine, păstra, consuma, procesa, transmite,
informaţia în interesul său, ori al altuia, potrivit legii, garantată la nevoie prin
forţa de constrângere a statului. Dreptul la informaţie, presupune comunicarea,
care trebuie să se desfăşoare după anumite reguli juridice denumite norme juridice.
Dreptul la informaţie în sens larg nu se confundă cu dreptul la informaţie
reglementat în art. 31 din Constituţia României, respectiv, dreptul la informaţia de
interes public. Dreptul la informaţie în sens larg se realizează prin mai multe
drepturi şi libertăţi consacrate în Constituţia României (dreptul la învăţătură, dreptul
la apărare, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la vot, dreptul de
petiţionare, dreptul la informaţie de interes public şi altele). Pe de altă parte, aşa cum
am văzut, abuzul de drept la informaţie poate duce la încălcarea altor drepturi
fundamentale ale omului, cum ar fi: libertatea individuală, viaţa intimă, familială şi
privată, ori interesul public. Nu vom insista aici pe dreptul la informaţie deoarece în

45
Comunicarea individ – individ presupune respectarea unor reguli speciale pe lîngă cele generale
ale comunicării. Acest gen de comunicare depinde de modalitatea de comunicare, nemijlocită sau
prin telefon, radio, etc.
46
De pildă încălcarea de radiodifuzori a Deciziei C.N.A. nr. 40/2004, privind asigurarea informării
corecte şi a pluralismului, se sancţionează cu amendă potrivit 91 dinlegea nr. 504/2002.

17
cele ce urmează vom analiza pe larg dreptul persoanei la informaţie, obligaţia de
informare, etc.

Libertatea, dreptul și obligația nu pot exista în afara normelor juridice, dar

și a autorităților care le pun în aplicare. Norma juridică, este o regulă generală de
conduită, obligatorie şi impersonală instituită prin lege şi a cărei aplicare este
asigurată la nevoie de forţa de constrângere a statului47. Trăsăturile normei
juridice, astfel cum au fost identificate în doctrina sunt:

a) caracter impersonal si general - pentru că norma juridică să se poată adresa

fiecărui membru al societății, pentru a putea deci constitui etalon de conduită,
ea trebuie să se adreseze egal și impersonal destinatarilor sai;
b) caracter tipic - această trăsătură decurge din cea anterioară. Rolul normelor
juridice (ca și al dreptului, dupa cum am mai precizat) este de a trasa un tipar
general de conduită, în domeniul pe care-l reglementează;
c) implica un raport intersubiectiv - în sensul ca niciodată o normă juridică nu
va reglementa pornind de la ideea ca prevederile ei vor fi aplicabile "în vid",
unui cerc de persoane strict determinat, persoane care nu vor suferi niciun fel
de influență sau intervenție din partea restului societății. Niciodată norma
juridică nu-și va privi destinatarii ca pe o masa statică. Norma juridică nu este
doar o prescripție general abstractă, ea imaginează omul în raport cu semenii
sai;
d) caracter precis, predictibil, clar și pe înțelesul tuturor; în lipsa acestor
trăsături poate fi sancționată ca neconstituțională și contrară cerințelor
Convenției Europene a Drepturilor Omului;
e) caracter obligatoriu - daca normele de drept nu ar fi obligatorii, atunci
existenta dreptului si a ordinii de drept ar fi doar un exercitiu de imaginatie si
de oratorie. Ce-ar însemna pentru societate ca interdictia de a trece pe roșu la
semafor sa fie doar o dispozitie facultativa?! Ar mai asigura o astfel de norma
protectia pietonilor sau a soferilor?
Orice norma juridică este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza,
dipozitia si sanctiunea. În ipoteza sunt descrise condițiile relației sociale în care
intra în actiune norma juridica: sfera destinatarilor (peroane fizice, juridice, având o
anumita calitate, o anumita vârsta, etc.- ex.: administratori de bloc, recidivisti,
minori care au împlinit 16 ani.), felul relatiilor sociale vizate de reglementarea
respectiva (relatii de munca, relatii familiale, etc.) s.a. Dispoziția conține
reglementarea propriu-zisa, conduita prescrisă de acea normă juridică. Sancțiunea
47
”În doctrină norma juridică mai este definită ca: ”o regulă de conduită, instituită și sancționată
de puterea de stat, care, la nevoie, este adusă la îndeplinire prin forța publică.” Ion Deleanu, ,
Tratat, Editura Europa Nova, București 1996, p. 22.

18
conține urmările nefavorabile pe care le va avea nerespectarea de catre vreunul din
membrii sociatatii a respectivei norme. Evident, rolul sancțiunii este acela de a
descuraja încalcarea normelor juridice.
133.A Ca urmare, totalitatea acestor norme juridice, constituie dreptul comunicării
sociale. Această ramură a dreptului este situată de doctrină în "Dreptul public" şi
ca atare metodele de studiu folosite de ştiinţa Dreptului comunicării sociale sunt, în
principal: logică, istorică, gramaticală, sistematică, analogică, sociologică,
cantitativă şi comparativă.

2.2.1. Metodele de studiu ale Dreptului comunicării sociale

Dreptul comunicării sociale ca ramură a dreptului este situată de doctrină în

"Dreptul public" şi ca atare metodele de studiu folosite de ştiinţa Dreptului
comunicării sociale sunt, în principal, cele specifice dreptului în general astfel:
logică, istorică, gramaticală, sistematică, sociologică, cantitativă şi comparativă.
Principiile logicii clasice (identitatea, noncontradictia, terțiul exclus, principiul
ratiunii suficiente) cele ale logicii diontice (principiul permisiunii, al distributiei
deontice48, principiul contingentei deontice) cât si cele ale logicii juridice (principiul
suprematiei legii, principiul corelatiei drept, libertate - obligatie, principiul
respectarii drepturilor omului) au determinat manifestari diferite ale gindirii umane
si modele variate de rationamente, cum ar fi deductia, inductia, implicatia
argumentativa, etc. Pe lângă acestea metoda logică are la bază principiul
determinării și al condiționării raportul cauză-efect, raportul cauză-condiție-efect,
rolul condiției, raportul premize-raționament49-concluzii, metoda inducției și metoda
deducției, metoda prezumțiilor50 legale și judiciare, metoda includerii, intersectării,

48
Cuvântul deontică vine de la grecescul deontos care înseamnă „aşa trebuie să fie”.
49
Rationamentul este actul prin care determinam valoarea de adevar a unei judecati cu ajutorul
altor judecati. Rationamentul este ansamblul de judecati dintre care una, numita concluzie, este
sustinuta de celelalte numite premise.Rationamentul are doua cai de realizare: - de la particular la
general (inductie); - de la general la particular (deductie, demonstrare, silogism).
50
În art. 327 din Codul de procedură civilă sunt definite prezumțiile astfel: ”Art. 327. Prezumţiile
sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un
fapt necunoscut.” În art. 328 și art. 329 din Codul de procedură civilă sunt definite prezumțiile
legale și prezumțiile judiciare astfel: ”Prezumţiile legale Art. 328. (1) Prezumţia legală scuteşte
de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege
ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul
cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată
prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel. Prezumţiile judiciare. Art. 329. În cazul
prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai
dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai
în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”

19
metoda legăturii necesare ”sine qua non”, metoda excluderii ”per a contrario”, etc.
De pildă referitor la formarea prezumțiilor în doctrină se arată: ”Procesul de formare
al prezumțiilor simple poate fi descompus în trei etape distincte. Într-o primă etapă
se determină faptele cunoscute, după care se identifică raportul de cauzalitate dintre
faptul cunoscut și cel necunoscut, principiu a cărui valoare poate fi dedusă din datele
tehnico-științifice existente în societate; ultima etapă este aceea a stabilirii unei
certitudini intelectuale cu privire la faptul dovedit.”51 După cum se știe conceptul de
inducţie vine de la un cuvânt de origine latină ,,inductionis”, care tradus înseamnă
,,aducere", „introducere", „dovedirea prin exemple", „orientare spre". În logică,
prin inducţie se înţelege o formă de raţionament în care gândirea noastră pleacă de
la particular la general, sau de la cunoştinţe cu un grad de generalitate mai mic la
cunoştinţe cu un grad de generalitate mai mare. În procesul generalizării prin
raţionamentul inductiv întâlnim două cazuri.

Metoda istorică, presupune analiza legislației în evoluția ei istorică,

raportat la determinările și condiționările la un moment dat ale acesteia, de condițiile
sociale, economice și politice, ce interese au servit în detrimentul cui, dacă au
corespuns aspirațiilor, orizonturilor de așteptare, într-o societate cu adevărat
democrată. De asemenea metoda istorică mai presupune analiza practicilor judiciare,
sociale, politice și economice în raport cu legislația dar și trebuințele necesare
poporului raportate la o adevărată democrație. Astfel trebuie acordată importanța
cuvenită studierii determinărilor și condiţiilor concret istorice ale apariţiei,
dezvoltării şi dispariției ale fenomenelor și aspectelor cercetate. Știinţele juridice de
ramură inclusiv dreptul comunicării sociale abordează de fiecare dată dimensiunea
istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Metoda istorică urmăreşte să
explice înţelesul normei juridice prin luarea în consideraţie a împrejurărilor social-
juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii, respectiv: a)dispoziţiile din
legile anterioare în domeniu; b) dispoziţiile din legile străine ce au servit ca sursă de
inspiraţie la elaborarea acesteia; c) lucrările preliminarii adoptării normei sau legii
respective (proiectul iniţial, discuţiile doctrinare şi parlamentare); d) practica
judiciară și în mod deosebit a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea
recursurilor în interesul legii și a dezlegării problemelor de drept.
Această metodă presupune stabilirea sensului unor dispoziţii legale, ţinându-se
seama de finalitatea (scopul) urmărit de legiuitor la momentul adoptării actului
normativ respectiv, prin prisma contextului istoric din acel moment. De aceea,
pentru clarificarea acestei chestiuni, de un mare interes este analizarea „expunerii
de motive” sau a „preambulului” actului normativrespectiv.

51
Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București 2015, p.
543

20
 Metoda gramaticală presupune interpretarea sensului normei juridice prin
analiza gramaticală a textului acesteia. Astfel, interpretul va stabili sensul cuvintelor,
modul de folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le foloseşte în accepţiunea lor
comună sau într-o accepţiune specific juridică, dacă este o enumerare exhaustivă sau
o enumerare numai cu titlu de exemplu, etc.
Metoda gramaticală presupune de cele mai multe ori o analiză a formei juridice din
punct de vedere: a) etimologic; b) sintactic; c) morfologic; d) stilistic, e) etiologic.
În cadrul acestei metode de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a
cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii.
Metoda sistematică (sau prin corelaţie) presupune determinarea
înţelesului unei norme juridice în funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul actului
normativ (legii), respectiv în cadrul articolului, secţiunii, capitolului, titlului etc.,
precum şi în funcţie de locul său în cadrul sistemului general al dreptului. Această
metodă mai presupune şi stabilirea sensului normei juridice cu ajutorul legăturilor
acesteia cu alte norme juridice din aceeaşi lege sau din alte legi (la care uneori se
face trimitere expresă). Metoda sistematică atenţionează asupra faptului că o normă
juridică nu există izolat, ruptă de alte norme juridice, ci ea trebuie analizată în raport
cu toate celelalte la care se referă.
Metoda analogiei în dreptul comun și limitele folosirii acesteia în cazurile
derogatorii și expres prevăzute de lege. În materia dreptului comun atunci când
organul de aplicare a legii, fiind sesizat cu soluţionarea unei cauze, nu găseşte o
normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare, fie la principiile
de drept. Art. 1 alin.2 din Codul civil îl obligă pe judecător să se pronunţe atunci
când legea este neclară sau tace (nu prevede), pe baza unor dispoziţii asemănătoare
sau a principiilor de drept. Căutarea de norme juridice similare şi aplicarea lor într-
o speţă concretă presupune aplicarea legii prin analogie. O asemenea rezolvare a
unei cauze este posibilă numai în dreptul privat cu excepția cazurilor prevăzute de
art. 10 din Codul civil denumit ”Interzicerea analogiei” în care se dispune: ”Legile
care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile,
sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ
prevăzute de lege.”.
De asemena în dreptul penal nu este posibilă aplicarea legii prin
analogie, întrucât date fiind principiile legalităţii incriminării şi legalităţii
pedepsei, judecătorului nu îi este permis să declare el noi fapte ca
infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele prevăzute expres
de legea penală.

3. Izvoarele dreptului comunicării sociale

21
 134.Izvoarele dreptului comunicării sociale sunt acele norme juridice
specifice în care se prevăd drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, societăţii, autorităţii
şi mediei în domeniul comunicării sociale.
135.Astfel, pot fi considerate izvoare ale dreptului comunicării sociale:
actele juridice internaţionale la care România a aderat (Declaraţii, Convenţii,
Tratate, Rezoluţii etc.) Constituţia României, Legile, Ordonanţele Guvernului,
Hotãrârile Guvernului, Ordine, Decizii, Instrucţiuni, Regulamente şi actele
administrative ale autorităţilor publice locale. În aceste acte normative sunt
reglementate drepturile, libertăţile, obligaţiile şi responsbilităţile specifice
comunicării sociale.
136.Potrivit art. 11 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
(1789) "libera comunicare de gânduri şi de opinii este unul dintre drepturile cele
mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, cu
condiţia să răspundă de abuzul acestei libertăţi, în cazurile determinate de lege".
Observăm că, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului prevede în cadrul
comunicării sociale, drepturi, libertăţi, obligaţii, responsabilităţi şi răspunderi.
Iar răspunderea pentru abuzul de libertate în comunicare, trebuie să fie numai
în "cazurile determinate de lege". Nu putem vorbi de alte responsabilităţi şi
răspunderi juridice, deoarece ar fi ilegale. În art. 19 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (1948) se prevede că "orice persoană are dreptul la libertatea
de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile
sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe,
informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare."
137.Pe lângă o serie de alte reglementări internaţionale şi în mod deosebit
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România a aderat, în
Constituţia României (1991) sunt o serie de dispoziţii care reglementează
drepturile şi obligaţiile individului, societăţii, autorităţilor publice şi media în
structura diferitelor drepturi, libertăţi, responsabilităţi şi obligaţii, cum sunt:
ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26), secretul corespondenţei (art. 28),
libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), dreptul la informaţie
(art. 31), dreptul la învăţătură (art. 23), dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică (art. 48), şi altele.
138.De asemenea, dreptul comunicării sociale, îşi are reglementări specifice
în Rezoluţiile nr. 1003 şi 1215 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
cu privire la etica ziaristică asupra cărora ia act Camera Deputaţilor din Parlamentul
României prin Hotărârea nr. 25 din 12 septembrie 1994; Legea nr. 504/2002 privind
audiovizualul şi Legea nr. 41/1994, Legea arhivelor naţionale nr. 16/1996, Legea
presei nr. 3/1974, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile
conexe, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public; Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate;

22
Ordonanţa de urgenţă privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor
nr. 79/2002; Legea nr. 591/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 79/2002; Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar
şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică; Legea nr.571/2004 privind
protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcările legii ;Legea nr.7/2004 privind Codul de
conduită al funcţionarilor publici ;Lege nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice; Legea nr.477/2004 privind Codul de conduită al
personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice; Hotărârea
Guvernului privind accesul liber la informaţia privind mediul nr. 878/2005;
Decizia Consiliulului Naţional al Audiovizualului nr. 114 din 14 octombrie 2002
privind dreptul la replică şi dreptul la ratificare; Decizia Consiliulului Naţional
al Audiovizualului nr. 80 din 13 august 2002 privind protecţia demnităţii umane
şi a dreptului la propria imagine, Decizia Consiliulului Naţional al
Audiovizualului nr. 40 din 9 martie 2004 privind asigurarea informării corecte
şi a pluralismului, Decizia Consiliulului Naţional al Audiovizualului nr.
187/2006 privind Codul conţinutului comunicării audiovizuale, etc..52
139.Totodată, responsabilitatea şi răspunderea în dreptul comunicării sociale
sunt reglementate în dispoziţiile Codului penal, Legea privind Statutul
funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999), Legea responsabilităţii ministeriale
(Legea nr. 115/1999), Legea bancară (OUG nr.99/2006), şi altele în care sunt
prevăzute abateri disciplinare, infracţiuni, sancţiuni şi pedepse prin care se apără
drepturile subiecţilor activi şi pasivi, în raporturile de comunicare socială.

4. Corelaţia dreptului comunicării sociale cu alte ramuri ale

dreptului

52
În anumite sisteme de drept cum ar fi cel englez sau cel american, este considerat ca izvor de
drept al comunicării şi practica judiciară, denumită în mod greşit legea judecătorească, ca „lege
făcută de judecători”. „Ei pot aplica direct un precedent, pot modifica precedentul pentru a se
adapta noilor fapte, pot stabili un nou precedent, distingînd noul caz faţă de cel anterior, pot
respinge precedentul pentru că nu se potriveşte, sau îl pot ignora. În majoritatea cazurilor,
precedentul este fie urmat fie modificat, pentru a se putea adapta noului caz. Rareori judecătorii
resping direct precedentele. Ignorarea precedentului creşte considerabil riscul unei opinii ce va fi
reconsiderată de un tribunal superior” Kent Middleton op. cit., pag. 19. În ceea ce ne priveşte,
avem rezerve cu privire la practica judiciară ca izvor de drept cel puţin în etapa actuală a României,
când ar putea apărea ca o excepţie de la principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi
controlului reciproc al acestora.

23
 140. Dreptul comunicării sociale, este o ramură tânără a dreptului public,
care s-a impus în ultimul timp, şi cu atât mai mult în societatea informaţională, care
se particularizează aşa cum am arătat după o serie de criterii. "Avem în vedere, aici,
obiectul, metoda de cercetare şi funcţiile socio-reglatoare specifice dreptului
comunicării (de masă) sau în termenii utilizaţi de doctrina juridică: un obiect propriu
(inconfundabil şi nesubstituibil; dincolo de oricâte posibile asemănări/similitudini
de context ar exista); un demers normativ ce-i defineşte aria competenţei normative
- comportamentale; în sfârşit, o finalitate ordonator-primitivă, (în acelaşi timp
distinctă şi complementară, în raport cu celelalte ramuri şi discipline juridice)53."
141.Dreptul comunicării sociale se află în anumite corelaţii cu celelalte
ramuri de drept. Ca toate celelalte ramuri de drept, dreptul comunicării sociale îşi
are izvorul principal în dreptul constituţional. Aceasta presupune că toate normele
juridice ale dreptului comunicării să fie conforme normelor juridice fundamentale
ale dreptului constituţional, iar cele care nu izvorăsc din acestea să nu fie contrare
normelor fundamentale constituţionale. Aşa cum am arătat, în Constituţie se găsesc
o serie de drepturi şi libertăţi ce constituie sau se înrudesc cu obiectul de studiu al
dreptului comunicării aşa cum este dreptul la informaţie (art. 31) dreptul la
învăţătură (art. 23) libertatea de exprimare (art. 30) şi altele.
142.Dreptul comunicării sociale aprofundează studiul anumitor
drepturi fundamentale prevăzute în Constituţie, respectiv: dreptul la informaţie
care presupune dreptul de a fi informat precum şi dreptul de a informa, dreptul la
propria imagine, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la
confidenţialitate (secretul corespondenţei) şi altele.
143.Dreptul comunicării sociale studiază drepturile şi obligaţiile
autorităţilor publice în domeniul comunicării sociale. Astfel, sub acest aspect se
folosesc unele concepte specifice dreptului administrativ şi dreptului penal cum
sunt autoritatea publică, funcţiile şi funcţionarul public, responsabilitatea şi
răspunderea juridică a acestora etc. De asemenea, în studierea drepturilor şi
obligaţiilor agentului media (care este intermediarul dintre consumatorul de
informaţie şi autoritatea publică producător şi deţinător de informaţii) se folosesc
noţiuni şi concepte specifice dreptului penal, dreptului constituţional, dreptului civil
şi dreptului administrativ. Aceeaşi situaţie este şi atunci când în dreptul comunicării
sociale se studiază drepturile şi obligaţiile consumatorului de informaţie.

Dreptul comunicării sociale, ramură a dreptului public. Conţinutul

dreptului comunicării sociale.

53
Dr. Dumitru Titus Popa, Dreptul Comunicãrii, Editura "Norma", Bucureşti, 1999, p. 7

24
 144.Ca ramură a dreptului public, dreptul comunicării sociale constituie
totalitatea normelor juridice care reglementeazã relaţiile sociale cele mai
importante ce se formează în cadrul comunicării sociale în sens restrâns.
145.În literatura de specialitate se vorbeşte de un conţinut al dreptului la
informaţie pe care îl structurează astfel:
1) - dreptul de a informa.
2) - dreptul de a fi informat.
3) - dreptul de acces la sursele de informare.
4) - dreptul de a verifica informaţia.
5) - dreptul de a-ţi face cunoscută informaţia.
6) - dreptul la răspuns şi dreptul la replică.
7) - dreptul la rectificare.
8) - dreptul la propria imagine.
9) - dreptul la intimitate, la viaţa privată.
10) - dreptul la confidenţialitate.
11) - dreptul la apărarea surselor de informare (secretul profesional)
12) - dreptul la selecţii vitale (la "non-informare")
13) - dreptul la veridicitatea informaţiei.
14) - dreptul la toleranţă şi demnitate, la respectul convingerilor şi
credinţelor, al valorilor sociale, raţionale, naţionale şi universale.
În continuare se arată că dreptul la informaţie se distinge tot mai mult ca
metodă normativă de protecţie şi promovare a persoanei şi a personalităţii54.
146.Aşa cum am arătat, avem rezerve faţă de reducerea dreptului
comunicãrii sociale la dreptul la informaţie, deoarece, între cele două sintagme
nu există egalitate, dreptul la informaţie fiind o parte a dreptului comunicãrii sociale.
Dreptul la informaţie, presupune şi obligaţii despre care în această opinie nu se spune
nimic. Pe de altă parte, dreptul la informaţie nu include toate drepturile prezentate
mai sus, drepturi care au existenţă de sine stătătoare cum sunt: dreptul la
confidenţialitate, dreptul la intimitate, dreptul la viaţa privată, dreptul la propria
imagine şi altele.
147.Alţi autori vorbesc de "dreptul la informaţie şi comunicare",
susţinând că acesta include:a) dreptul de a te exprima; b) dreptul de a fi înţeles; c)
dreptul la răspuns;d) dreptul de a răspunde; e) dreptul de a asculta.
148.La aceste sugestii ale specialistului canadian Hindley, sociologul
german A.A.Cocea, adaugă: f) dreptul de a vedea; g) dreptul de a fi văzut; h) dreptul
de a te exprima în scris (ziare, reviste) sau prin imprimare fonică şi video (radio, tv,
etc.); i) dreptul de a te exprima printr-un mijloc artistic (carte, film); j) dreptul la

54
Dr. Dumitru Titus Popa, op. cit. p. 41-42

25
selectivitate ("dreptul la noncomunicare", poate una dintre cele mai nuanţate
contribuţii la teoria informaţiei, din perspectiva comunicării prin presă).
149.Specialistul german identifică "trei etape în evoluţia aspiraţiei oamenilor
la comunicare":
1) dreptul de a comunica, văzut ca libertate de opinie şi de exprimare.
2) dreptul de a comunica extensiv, care cuprinde libertatea de a informa
pe ceilalţi şi de a fi informat tu însuţi (graţie posibilitãţilor oferite de
"mijloacele marii comunicări").
3) dreptul de comunicare văzut ca o posibilitate de interacţiune şi de
dialog, un mijloc de acces şi de participare care implică obligaţii şi
responsabilităţi.
150.Aşa cum arăta dr. Dumitru Titus Popa, pe această bază teoretică
preliminară, sunt conturate "trei categorii fundamentale" de drepturi:
1) drepturile individului.
2) drepturile mass-media (ale instituţiilor comunicării).
3) drepturile naţionale şi internaţionale
151.Şi acest autor clasifică "drepturile informaţiei şi comunicării", astfel:
a) Drepturile individului:
- libertatea de opinie şi de exprimare.
- dreptul de a fi informat.
- dreptul de a informa.
- dreptul la asociere şi instruire.
- dreptul la libera mişcare (deplasare).
- protecţia vieţii private.
- accesul la sursele de informare.
152. b) Drepturi specifice instituţiilor mass-media:
- accesul la sursele de informare.
- libertatea opiniei şi a exprimării.
- dreptul de a informa.
- dreptul de a publica.
- dreptul de a întreba şi de a primi răspunsuri.
- respectul sursei de informare (confidenţialitate).
- obligaţia de a asigura corecta informare a opiniei publice, atât
prin mijloacele mass-media private, cât şi prin cele publice.
153. c) Dreptul ţărilor în comunicarea externă:
- dreptul de a informa (oricare altă ţară, în general, şi la nivel
planetar).
- dreptul de rectificare.
- dreptul de răspuns.
- libertatea opiniei şi a exprimării.

26
 - dreptul de a fi informat.
- dreptul de liber schimb al valorilor culturale.
- asigurarea circulaţiei libere şi echilibrate a informaţiei.
- promovarea integrităţii culturale55.
154.Avem unele rezerve şi cu privire la această clasificare care deşi este mai
precisă, mai structurată, este discutabilă. Astfel considerăm că în mod greşit se
vorbeşte de "drepturile informaţiei", or această exprimare este inexactă din punct de
vedere juridic, deoarece informaţia nu poate să aibă drepturi şi obligaţii. De
asemenea, se pune semnul egalităţii între drept şi libertate, ceea ce nu este tocmai
exact. Astfel, dreptul presupune obligaţii56 corelative atât de "a face" cât şi de "a
nu face", din partea a două categorii de subiecţi, respectiv, persoana fizică sau
juridică şi autoritatea publică.
155.Libertatea presupune din partea uneia sau mai multor persoane, numai
obligaţii corelative, de "a nu face" ceva care să stânjenească libertatea, iar din
partea autorităţilor publice, obligaţii corelative, de "a nu face" ceva care să
stânjeneascã libertatea, dar şi obligaţii de "a face" adică numai de a apăra
libertatea. Dreptul, presupune tot ceea ce conţine libertatea şi în plus, obligaţia de
"a face ceva" sau “a nu face” din partea celorlalţi corelativ dreptului; prin “obligaţii
de a face sau a nu face ceva din partea celorlalţi”, înţelegem că autorităţilor le revine
obligaţia de "a face" în primul rând, de a apăra dreptul, respectiv de a-l obliga pe cel
obligat, iar în al doilea rând obligaţia de a face ceva corelativ dreptului, atunci
când sunt obligate nemijlocit. Deosebirea este evidentă atunci când întâlnim
reglementările: “libertatea de a primi informaţii este garantată”, şi “dreptul la
informaţie este garantat”. Este evident că dreptul la informaţie include şi obligaţia
autorităţii de a informa, ceea ce nu este valabil şi pentru libertatea de a primi
informaţia.
156. Ca urmare, credem că exprimările “dreptul la libertatea de exprimare”
folosite chiar în unele acte normative interne şi internaţionale nu satisfac precizia şi
rigoarea pe care o presupune un text de lege. De pildă, în art. 1 al Deciziei nr. 80 din
13 august 2002 a Consiliului Naţional al Audiovizualului se dispune: “Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea
de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”. În acest articol s-a copiat art.
10 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, omiţând faptul că aceasta

55
Dumitru Titus Popa, op. cit., p. 42-43
56
Obligaţia este legãtura recunoscutã sau impusã de societate prin intermediul legii, unui subiect
obligat faţã de alt subiect îndrituit, prin care acesta este ţinut ca în spiritul binelui şi al echitãţii, sã
facã, sã nu facã, sã dea sau sã nu dea ceva, potrivit drepturilor acestuia sub sancţiunea constrângerii
statale.

27
a fost elaborată în anul 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 57. Pe lângă
rezervele ce le-am prezentat referitor la expresia “dreptul la libertatea de exprimare”,
socotim că se mai impun următoarele reflecţii:
- libertatea de opinie nu poate fi inclusă în libertatea de exprimare,
deoarece sunt două libertăţi total diferite; astfel, libertatea de
exprimare poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, ori este unanim admis că nimeni nu
poate fi sancţionat pentru opiniile sale neexprimate public sau când
sunt exprimate public, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi;
- în art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se face o
deosebire între libertatea de opinie şi libertatea de exprimare a
opiniei;
- Constituţia României situează pe acelaşi plan libertatea gândirii,
libertatea opiniilor şi libertatea credinţelor, situându-le în sintagma
libertatea conştiinţei, libertate necenzurabilă, evident diferită de
libertatea de exprimare;
- Opiniile, gândurile şi credinţa nu pot fi cenzurate, ci numai
libertatea de exprimare a acestora, care este cu totul altceva; numai
libertatea de exprimare a acestora presupune condiţii, formalităţi,
restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.
- Opinia este o atitudine, o părere, o judecată avută sau făcută de
subiect cu privire la ceva, şi ţine de intimitatea persoanei, de
libertatea de gândire, de cunoştinţele şi conştiinţa sa, de interesele
ce le vizează etc..
- Faza interioară respectiv de formare a opiniei la subiect ţine de
libertatea de conştiinţă care nu este limitată, iar numai când se
exteriorizează, forma de exteriorizare trebuie să fie în concordanţă
cu limitele libertăţii de exprimare.
- Constituţia României în mod corect include în “libertatea de
exprimare”, libertatea de exprimare a opiniilor şi nu libertatea
opiniilor care este cu totul altceva, respectiv ce ţine de formarea
opiniilor.
157.Atât libertatea de opinie, componentă a libertăţii de conştiinţă cât şi
libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor şi a creaţiilor de orice

57
A accepta că libertatea de opinie intră în libertatea de exprimare şi nu în libertatea conştiinţei,
înseamnă a admite că libertatea de opinie poate fi limitată prin instituirea unor formalităţi,
responsabilităţi, condiţii, restrîngeri, etc., prevăzute în art.10 pct.2 din Convenţia Europenă a
Drepturilor Omului, ceea ce nu este în concordanţă cu spiritul Convenţiei.

28
fel sunt libertăţi fundamentale care nu se confundă între ele şi nici cu dreptul la
informaţie, constituind toate, împreună, baza dreptului comunicării. Clasificarea mai
sus prezentată nu cuprinde drepturile şi obligaţiile autorităţilor publice în domeniul
comunicării sociale, care uneori sunt esenţiale pentru existenţa dreptului
comunicării. Pe de altă parte responsabilitatea58 şi răspunderea persoanei, a agentului
autorităţii publice, a agentului media59, sunt indispensabile existenţei unui adevărat
drept al comunicării, aspect nesatisfăcut de clasificarea mai sus prezentată, pe care
o considerăm incompletă.
158.Nu putem trece cu vederea faptul că în Constituţia României, dreptul
la informaţie este definit ca "dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de
interes public", deci de regulă este circumscris numai la informaţiile de interes
public nu şi la cele de interes privat. Or dreptul comunicării în anumite limite,
cuprinde şi dreptul la informaţia de "interes privat" inclusiv la cea deţinută şi de
altă persoană decât o autoritate publică, cum ar fi de pildă obligaţia de informare
precontractuală.
159.În al. 2 al articolului 31 din Constituţie se vorbeşte de obligaţia
autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţenilor şi asupra
problemelor de interes personal. Dar această obligaţie constituţională o au nu
numai autorităţile publice care deţin informaţii de interes privat dar şi alte organizaţii
sau instituţii private în cazurile expres prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că
numai prin lege, anumite organizaţii sau instituţii private care prestează servicii de
interes public pot fi obligate să furnizeze date de interes privat persoanei, cum ar fi
obligaţiile furnizorilor de servicii în domeniile semnăturii electronice60 şi ale
comerţului electronic sau obligaţia inspecţiei fiscale de a informa contribuabilul
referitor la controlul ce i se efectuează61 şi altele.

58
A. Esmenin arăta cã "sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă
reală, liberă şi responsabilă".
59
« În ultimii ani, Comisia Federală de Comerţ a S.U.A. a amendat cîteva posturi de radio pentru
încălcarea reglementărilor privind indecenţa după ce a examinat plîngerile ascultătorilor şi a
solicitat explicaţii din partea posturilor care aveau licenţă. Reglementările şi deciziile agenţiilor
federale pot fi contestate în tribunalele federale”, se arată în lucrarea Legislaţia comunicării
publice, a profesorilor Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin, pag.19.
60
A se vedea Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică.
61
În art. 107 din Codul de procedură fiscală intitulat: „ Dreptul contribuabilului de a fi informat” se dispune:
„(1) Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate
din inspecţia fiscală. (2) La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului
constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere
potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în
urma inspecţiei fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt
organelor de inspecţie fiscală(3) Data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate

29
 160.Ca urmare, socotim că normele juridice ale Dreptului comunicării
sociale se structurează în norme care conţin:a) drepturile şi obligaţiile persoanei
în domeniul comunicării sociale; b) drepturile şi obligaţiile autorităţilor şi
instituţiilor publice în domeniul comunicării sociale; c) drepturile şi obligaţiile
agentului media în domeniul comunicării sociale; d) drepturile şi obligaţiile
societăţii în domeniul comunicării sociale.
161.Astfel, putem spune că, dreptul comunicării sociale ca disciplină de
studiu este ştiinţa care, studiază drepturile şi obligaţiile agenţilor comunicării
sociale, respectiv: persoana, media, autorităţile, instituţiile publice şi societatea,
în domeniul comunicării sociale.
162.Într-o altă accepţiune, dreptul comunicării sociale, este acea ramură
a dreptului public, formată din totalitatea normelor juridice, care
reglementează relaţiile sociale ce apar în cadrul comunicării sociale, directe sau
indirecte între oameni, respectiv individ, agentul media, autoritatea publică şi
societatea.

Cursul nr. 5 DCS U-3 Întrebări pentru aprofundare

Tema nr. 5. Dreptul comunicării sociale. Obiect. Metode. Noţiune.

1. Comentați această definiție: ”Dreptul într-o accepţiune constituie

posibilitatea, facultatea recunoscută de societate, sau comportamentul
impus de aceasta prin intermediul statului în a satisface necesităţile
sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face, a nu
face, de a da sau a nu da, ori de a pretinde ori primii ceva, asigurate la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.”
2. Comparați definiția ”dreptului” cu definiția ”obligației”!
3. Comparați definiția ”dreptului” cu definiția ”libertății”!
4. Comparați expresiile ”drepturile omului” cu expresia ”drepturile
cetățenului”!

contribuabilului în timp util. (4) Contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire
la constatările inspecţiei fiscale.”

30
5. Comentați și comparați cu alte definiții următoarea definiție a dreptului
comunicării sociale: ”dreptul comunicării sociale, în accepţiunea cursului
înţelegem totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
ce se formează în cadrul comunicării directe şi indirecte între oameni,
respectiv individ, agentul media, autoritatea publică şi societatea, în
realizarea celorlalte drepturi şi libertăţii inclusiv al dreptului la informaţie.”
6. Comentați și explicați trăsăturile normei juridice!
7. Analizați expresia “dreptul la libertatea de exprimare”!

31