Biletul 21

1.
Epoca Renasterii reprezinta o schimbare de paradigm in gandirea politica, in sensul ca
legitimitatea puterii prin intermediul sacralitatii este depasita treptat de rolul calitatilor
personale in actul de conducere. Paradigma umanista a Renasterii va impune un nou tip de
legitimitate a politicului, pe masura ce se structureaza o noua forma de suveranitate a puterii
bazata pe vointa.
Epoca moderna debuteaza in contextul teoriei politice cu problema suveranitatii. Se pune
problema ideii de majestate imperiala, preluata din dreptul roman. Astfel, politicul iese de sub
tutela religiei si devine o expresie a libertatii, aratandu-i omului ca viitorul sau se afla in
puterea propriilor forte. Redescoperirea Antichitatii si dorinta de a-I copia modelele, filosofia
naturii, filosofia experimentala, antropocentrismul (Antropocentrismul este credința că
oamenii trebuie considerați a fi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realității :D) se
regasesc aidoma si in gandirea politica a epocii. In aceasta privinta, opera lui Machiavelli
intruneste toate caracterele gandirii renascentiste. Spre deosebire de alti ganditor anitici,
acesta nu mai este interesat de sinteza dintre cea mai buna forma de guvernamant si cel mai
bun cetatean, ci de cucerirea, conservarea si gestionarea puterii politice in vederea unui scop
suprem: unitatea Italiei. Acest scop modeleaza raporturile dintre morala publica si morala
individuala, dar si dintre scop si mijloace in actiunea politica. Deoarece scopul scuza
mijloacele, in viziunea lui Machiavelli totul este permis pentru atingerea unui scop nobil :
minciuna, linguselile, coruperea, santajul si inclusiv crima care era motivata ca „Salus
reipublicae suprema lex” ( adica ceva cu binele oamenilor ar trebui sa fie legea suprema).
Totodata, in spiritul realismului („la verita effettuale della cosa” – adica a face ceva cu
adevarat in privinta unui lucru, nu doar sa-ti imaginezi ) Printul trebuie sa fie constient de
faptul ca raportul de forte dintre el si dusmanii sai (francezi, spanioli etc) nu este unul egal.
De aceea el trebuie sa compenseze si sa dubleze realitatea printr-un joc al reprezentarilor si al
imaginilor care sa dea impresia de forta si sa-i multiplice actele de vitejie. Ceremonialul de la
Curte, costumele fastoase, organizarea si disciplina militara trebuie sa ascunda slabiciunile si
sa inspire teama si admiratie. Un rol tot mai important il va avea si cunoasterea pasiunilor si a
slabiciunilor naturii umane. Astfel, imaginea Printului nu mai provine din legitimitatea
teocratica a puterii ( adica statul este condus de putere divina, prin Dumnezeu), ci este
rezultatul calitatilor sale. Nu intamplator, modelele de lideri preferate de Machiavelli sunt
Lorenzo Magnificul si acei condotieri (adica soldati mercenari specifici Italiei ) care prin
faptele lor de vitejie pareau sa echilibreze raporturile inegale de forta.
Studiind din istoricii romani ( Suetonius, Sallustius, Tacitus, Titus Livius), Machiavelli
ajunge la concluzia ca in descurs de 2000 de ani natura umana nu s-a schimbat deloc, asadar
omul este rau de la natura: lacom, crud, las si invidios. De aici deriva urmatoarele consecinte
pentru actul conducerii: oamenii trebuie sa se supuna mai mult din teama decat din iubire, iar
conducatorul nu trebuie sa se lase convins de dorintele trecatoare ale masei, ci sa-si faca
simtita prezenta, chiar daca intr-un mod dur.
In actul guvernarii, ceea ce conteaza sunt rezultatele, eficienta actului de conducere, nu
distinctia morala dintre Bine si Rau. Principiile de psihologie politica pe care Machiavelli le-a
elaborat in urma acestor studii se inscriu si ele in paradigma Renasterii:
1. Concluzii desprinse din studiul realitatii concrete si nu din dorinta noastra ( la verita
effettuale della cosa)
2. il virtu – care nu mai are sensul de valoare morala, ci de capacitatea de acomodare la logica
situatiei si a terenului, pentru a-si adjudeca victoria.
3. Fortuna (destinul/soarta) – capacitatea omului de a o intoarce si a o supune in folosul sau,
chiar daca ea pare o fatalitate naturala.
Aceste caracteristici ale Renasterii vor pregati si impune o noua formula politica pentru epoca
moderna, in care regele nu mai trebuie sa fie bun, tolerant si intelept ca in Evul Mediu, ci
puternic. Este interesant de observat ca aceasta formula politica laicizata a fost sustinuta si
practicata de unii inalti prelati cu functii importante in conducerea statelor, precum cardinalii
Richelieu si Mazarin. Ei au vazut in manifestarile puterii o exteriorizare a vointei divine, iar
in maretia si prestigiul regilor, o sursa de legitimitate politica.

2. Cearta investiturilor
Odata cu secolul VII a venit si urcarea pe tronul pontifical a lui Grigorie cel Mare (590 –
604), lupta pentru controlul populatiilor proaspat crestinate ducand la confuzia tot mai mare
dintre cele doua puteri, si in cele din urma la preponderenta puterii religioase asupra celei
temporale. Intr-o scrisoare adresata lui Childebert, regale ostrigotilor, papa nici nu
disimuleaza complexul sau de superioritate in spatele sigurantei de sine : “ A fi rege nu are
nimic miraculous in sine, deoarece mai sunt si altii.”
“Cearta investiturilor” este mai mult o problema politica decat o disputa teologica. Este
dorinta de a controla cealalta putere prin afirmarea unui drept legitim, dedus din
superioritatea puterii spiritual.
Ambitia secreta de a obtine titlu imperial ii determina pe Carol Plesuvu si pe Carol cel Gras
( LOoool) sa recurga la serviciile Papei Ioan al VIII-lea. Pe acest fond de slabiciune umana,
papalitatea are ocazia sa exploateze concurenta dintre pretendenti, inclusiv prin afirmarea
faptului ca numai ea are misiunea divina de a-i incorona si desemna pe imparati. Totusi, la
sfarsitul Imperiului, datorita luptelor dintre familiile romane, papalitatea nu are forta sa
revendice si sa distribuie puterea politica.
De fapt, istoria relatiilor dintre cele 2 puteri este istoria unor vase comunicante in care balanta
inclina spre puterea care are de partea ei avantajele geopolitice si strategice ale momentului.
Drept exemplu cade momentul in care imparatul Otto cel Mare il salveaza pe Papa de
intrigile aristocratiei romane. Drept recompensa, Papa il incoroneaza pe Otto cel Mare
imparat pe 2 febraurie 962, dar asociaza evenimentul cu recrearea Imperiului si victoriile sale
impotriva barbarilor pentru a motiva actul incoronarii. Faptul ca imparatul a dorit titlul
imperial si ii placea sa fie considerat salvator al crestinatatii nu incape indoiala, dar acest titlu
ii oferea si o legitimitate spiritual pentru a-si intari autoritatea in Germania si Italia, pentru a-i
controla pe episcopi si pentru a controla corectitudinea alegerii pontifului.
Fiul lui Otto cel Mare, Otto al II lea il ia ca asociat pe Pape, instaurand cezaro-papismul.
Incepand cu secolul al XI-lea, Papalitatea incepe sa pretinda o autoritate exceptionala si
unica, ajungand sa propuna sanctiuni politice si religioase impotriva monarhului si sa-i
reduca pe episcopi la a avea doar un rol marginal.
Pe fondul atmosferei religioase care domnea in epoca, a reiesit necesitatea unei reforme a
clerului care sa satisafaca aspiratiile spre un nou stil de viata. Trebuiau eliminate din randul
clerului de rang inferior concubinajul, ignoranta, delasarea, dar si mentalitatile formate in
episcopat, care considera bisericile in care pastoresc proprietate personala si isi
autodobandesc functii prin mijloace nu tocmai curate.
In 1046, Henric al III-lea numeste Papa un cleric german, obligandu-I pe ceilalti
contracandidati sa se retraga. Reactia Bisericii nu a intarziat sa apara. Ea accepta cooperarea,
insa ar vrea sa revina la o separare clara ca competentelor si la dualismul gelasian (blablabla
Dumnezeu care a lasat 2 puteri care sa conduca lumea, una religioasa si una roiala care sa-si
respecte limitele dintre ele.). Biserica vede amestecul laicilor in treburile interne principala
cauza a decaderii. Inmanarea unui episcop de catre rege sau imparat a insemnelor puterii
ecleziastice [carja (Loooool, e toiag) si inelul ] reprezinta un amestec nepermis in problemele
teologice. Numirea de catre suveranul civil a Papei, episcopilor sau clerului superior se facea
in functie de interesele politice sau economie ale regelui.
Moartea lui Henric al III-lea si starea de minorat a lui Henric al IV-lea, permite Bisericii sa ia
initiativa. Noul Papa, Nicolae al II-lea, emite un decret prin care Papa poate fi ales doar de
cardinali, la initiative cardinalilor-episcopi, fara aprobarea imparatului. Dupa ce Henric al IV-
lea a devenit major in 1065 a lasat de inteles ca el nu va renunta la controlul alegerii
pontificale si la numirea episcopilor. Conflictul care a izbucnit intre Papalitate si Imperiu va
cuprinde intreaga Europa Occidentala si va purta numele de “cearta investiturilor”. Conflictul
ii va opune imparatului Henric al IV-lea o personalitatea foarte puternica a Bisericii, si
anume, Papa Grigore al VII-lea care va elabora un proiect de reformare a Bisericii, structurat
in 4 puncte esentiale:
1. Restaurearea demnitatii si independentei episcopale; lupta impotriva investiturii laice,
continuata fara compromisuri si chiar cu pretul unui conflict violent cu puterile civile.
2. Scopul supreme este reforma generala a societatii. La aceasta sa va ajunge doar redand
clerului intreaga libertate si putere.
3. Pentru a realiza reforma este nevoie de un sef unic, adica un Papa care defineste credinta in
bisericile unite de succeesorul lui Petru.
4. Acest proiect pune in discutie dreptul regelui de a numi epsicopii si, in general, dreptul
regelui asupra bisericii.
Conflictul izbucneste in primavera anului 1075, cand papa reinnoieste interdictia investiturii
episcopilor de catre rege sau delegatii sai. La randul sau Henric al IV-lea, simtind ca i se
incalca un drept al sau, convoaca in ianuarie 1076 un sinod al episcopilor germani, unde
obtine dreptul de a-l depune pe papa, a carei desemnare nu fusese conforma cu decretul sau
din 1059. Trei saptamani mai tarziu, Papa reactioneaza si il excomunica pe imparat, ordonand
tuturor crestinilor din Imperiu sa nu i se mai supuna si ii interzice sa isi mai exercite functia.
Decizia Papei a declansat in Germania o revolta impotriva imparatului, care s-a vazut obligat
sa cearta iertare Papei, iertare care i-a fost acordata in conditii umilitoare, fiind ingenunchiat
si decult in zapada si imbracat cu o tunica de lana aspra.
Imediat dupa iertare, Henric ii invinge pe principii rasculati si preia restituie controlul asupra
clerului german. Urmeaza a doua excomunicare la care Henric al IV-lea raspunde prin Marsul
asupra Romei si prin alegerea unui antipapa in Germania. Marele Papa va fi eliberat de
nomazi din castelul Saint-Ange si va muri in 1085.
Henric al IV-lea a incercat sa restabileasca drepturile imparatului cu privire la investiture
episcopilor si a staretilor de abatii, insa s-a lovit de o vie rezista a Bisericii, care il va
excomunica in 1118 prin Papa Gelasie al II-lea si prin legatii ponificali. Negocierile dintre
cele 2 puteri au dus la Concordatul de la Worms prin care s-a convenit ca episcopal sa fie ales
in mod liber de clerul diocezian in prezenta monarhului sau a reprezentantului sau, ca el sa
depuna mai apoi juramantul in fata acestuia si sa primeasca de la el drepturile prin sceptru.
( se elimina inmanarea carjei si inelului)