Biletul 19

1. Temperamentul
Pe scurt, temperamentul este o însuşire fundamentală a sistemului nervos central şi se
exprimă în gradul de activizare a energiei biopsihice care colorează afectiv şi gradual însuşirile şi
acţiunile noastre: puternic-slab, mobil-apatic, echilibrat-dezechilibrat.
Clasificarea temperamentelor în cele patru mari tipuri aparţine medicului Galenus din
Pergam (130- 200 d.Hr.) care a ataşat fiecăruia dintre acestea o stare de spirit: coleric, sangvin,
flegmatic, melancolic. Wilhem Wundt, creatorul psihologiei moderne, a descris în 1896 cele
patru tipuri de temperamente pe baza a două dimensiuni: emoţii slabe-intense corelate cu un
comportament stabil- instabil şi schimbări lente-rapide corelate cu un comportament rigid sau
flexibil.
Se înţelege că în viaţa reală nu avem asemenea dimensiuni tranşante, între cele patru
temperamente fiind posibile combinaţii multiple, cu prevalenţa unora sau altora dintre trăsături,
după cum urmează:
Melancolic (sentimente slabe)- Sangvinic (sentimente intense)
Flegmatic (activitate slabă)- Coleric (activitate intensă)

Studiile mai recente despre temperament nu mai pleacă de la analiza proceselor nervoase
superioare ale subiecţilor, ci de la procesele de socializare, cu accentul pus pe teoriile
interacţioniste, şi situaţionale. Astfel, Bates (psiholog) vede în temperament „diferenţe
individuale, cu rădăcini biologice, ale tendinţelor de comportare ce sunt prezente din primele
etape ale vieţii şi sunt relativ stabile în diferite tipuri de situaţii şi în timp”.
Deosebirile dintre personalitate şi temperament ar consta în următoarele:
1. elemente determinante pentru dezvoltare: temperamentul are baze biologice, în vreme ce
personalitatea este modelată de procesele sociale (ex: învăţarea socială)
 2. etapele de dezvoltare: cu temperamentul se nasc în provincie, iar personalitetea se dezvoltă
treptat în timpul copilăriei şi continuă să se dezvolte la adult;
3. specificitatea legată de specie: temperamentul caracterizează toate mamiferele, însă
personalitatea este exclusiv umană.
4. caracteristicile comportamentale: temperamentului i-ar fi specifice energia sau rapiditatea
de reacţie, iar personalităţii, conţinutul semnificativ al acţiunilor.

2. Napoleon

Napoleon este personajul romantic prin excelenţă, după cum Ludovic al XIVlea este cel
clasic. Napoleon este personalitatea providenţială care şi-a marcat epoca şi întreg secolul al XIX-
lea. Romanticii au găsit în Napoleon tot ce apreciau: imaginea geniului, un conducător de
popoare.
Tânărul de doar 24 de ani care a condus sub gloanțele austriecilor spre Italia armata țării
reprezintă însăşi imaginea procesului de eliberare naţională a popoarelor oprimate de regimurile
habsburgic, ţarist şi otoman. Deține caracteristicile harismatice ale eroului revoluționar- un copil
teribil al republicanismului modern, cea mai adecvată formă de exprimare a personalității sale
proteice. Însă această figură republicană va destrăma Adunarea Constituată, urmând să se
proclame Prim Consul și apoi Împărat.
Întreaga recuzită a artei romantice îşi dă concursul pentru poziţionarea imaginii lui Napoleon
în conştiinţa posterităţii. Mitul şi legenda omului şi conducătorului sporesc pe măsură ce
principiile modernităţii, declanşate de Revoluţia Franceză, se extind în alte zone geografice şi
contribuie la afirmarea principiului naţionalităţilor şi la formarea statelor naţionale.
Stendhal redactează o monografie dedicată lui Napoleon, pe care îl numește cel mai mare
om după Cezar și Alexandru.
Una dintre cele mai evidente aspecte atunci când îl analizăm pe Napoleon este pasiunea
pentru idealurile republicane. Aici se remarcă un adevărat monument juridic- Codul Civil, prin
care valorile Revoluţiei Franceze au devenit repere orientative în modernizarea politică.
Una din cele mai profunde explicaţii ale rezistenţei imaginii lui Napoleon ne-o oferă
scriitorul Réné Chateaubriand, marele său adversar, care îl numește „ făuritor de juguri”, pentru
că francezii, care l-au susținut pe Napoleon, iubesc egalitatea, nu libertatea. Acesta afirmă că
egalitatea şi despotismul au legături secrete și că datorită acestui aspect a putut Napoleon să îi
conducă- ,,suit pe tron, Napoleon a aşezat poporul, a fost un rege proletar: el a umilit regii şi
nobilii în anticamerele sale; el a nivelat rangurile, nu coborându-le, ci ridicându-le. Vanitatea
franceză se simţea satisfăcută de superioritatea pe care Bonaparte ne-o dădea asupra restului
Europei”.
 Altă cauză ar fi sentimentul național, conștiința unui trecut glorios care va rezulta în rolul
Franței la începutul modernității. O a treia cauză este conștiința ofensată a unui popor a cărui
suveranitate a fost încălcată de către marile puteri europene pentru a apăra o formă de
guvernământ menite eșecului.
În memorialul de la Sfânta Elena, Napoleon va profetiza victoria principiilor Revoluţiei
Franceze căreia el i-a fost „primul soldat, marele ei reprezentant. Nimic nu ar putea de acum
înainte să distrugă sau să înlăture marile principii ale Revoluţiei noastre. (...) de acum înainte ele
sunt nemuritoare.(...) Ele trăiesc în Marea Britanie; ele luminează America; ele sunt naţionalizate
în Franţa. (...) Ele vor fi credinţa, religia, morala tuturor popoarelor; şi această eră nouă va fi
legată, orice s-ar spune, de numele meu; pentru că, la urma urmei, eu am făcut să ardă flacăra, eu
i-am consacrat principiile iar astăzi persecuţia a reuşit să mă transforme în Mesia”.