Tema nr.

3 la Dreptul comunicării sociale

Cursul din 18.03.2020
Conf. univ. dr. Dabu Valerică
Extras din Tratatul elementar de drept al comunicării sociale, autor V. Dabu,
București 2018, format electronic C.D., S.N.S.P.A. pentru studenții de la anul
III, curs de zi.

1.4. Minciuna. Dreptul de a te îndoi. Dreptul de a minți. Prevenirea,

demascarea și combaterea minciunii. Dreptul la demascarea minciunii
infracționale

64. Minciuna. Prin minciună, dezinformare, manipulare în

comunicarea umană se încalcă unele dintre cele mai importante principii ale
dreptului comunicării sociale, respectiv principiul adevărului, principiul
libertăţii de gândire, opinie1, creaţie şi credinţă care au la bază drepturi și
libertăți fundamentale. Un rol important în dreptul comunicării sociale îl are
definirea, descoperirea, demascarea, prevenirea şi combaterea minciunii, dat fiind
implicaţiile acesteia asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei. Minciuna este
definită diferit sub mai multe accepţiuni. „În accepţia minimală, minciuna este
strict un act comunicaţional intenţionat de transmitere verbală a unor afirmaţii
false în scopul înşelării receptorului”2. Această definiție credem că se referă
exclusiv la minciuna negativă, neagră, minciuna cu scop imoral, ilicit,
condamnabil, definiție ce comportă unele discuții. De asemenea folosind expresia
”transmitere verbală” constatăm că această definiție nu include toate genurile de
minciuni cum ar fi cele transmise prin scris sau imagini. O altă limită a acestei
definiții ar fi aceea că reduce minciuna la actul comunicațional ”intenționat” ceea
ce ar exclude din conceptul de minciună, actele comunicaționale ”neintenționate”,
ale persoanelor neconștiente că transmit ”afirmații sau negații false”, sau cele care
le transmit din culpă. Totodată nu putem fi de acord cu reducerea conținutului
minciunii numai la ”afirmații false” deoarece minciuna poate fi și prin ”omisiune”
precum și prin ”negații”. În dicţionarele germane minciuna este definită ca un
enunţ în mod intenţionat neadevărat; un enunţ îndreptat spre înşelarea conştientă a
altuia.3 În DEX minciuna este definită ca ”denaturare intenţionată a adevărului

1
A se vedea subcapitolul ”Principiul libertății de gândire, opinie, creație și credință, infra p. 163.
2
Vasile Tran, Alfred Vasilescu, Tratat despre minciună, Editura comunicare.ro. București 2004,
p.9.
3
Waring 1980 citat de Ivan Ognev, Vladimir Russev, Securitatea psihologică, Editura Fundaţiei
Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p.16.

1
având de obicei ca scop înşelarea cuiva; neadevăr.”4 În dicţionarul limbii ruse
contemporane minciuna este definită ca o ”denaturare intenţionată a adevărului;
înşelare, neadevăr.”5 Într-o altă definiție ”minciuna apare atunci când o persoană
face o afirmație despre care știe sau bănuește că este falsă în speranța că ceilalți o
vor socoti adevărată”6. Un alt autor Marwan Mery definește minciuna ca fiind „un
act deliberat care vizează înșelarea celuilalt, cu scopul de a-l determina să tragă
concluzii eronate, fără să-l preveniți de planul dumneavoastră.” 7 Observăm că și
acest autor leagă minciuna de înșelarea celuilalt, însă tot dumnealui recunoaște și
alte minciuni când afirmă că ”putem distinge șase considerente care motivează
apariția unei minciuni: a minți din bunăvoință, a minți din comoditate, a minți
pentru a vă pune în valoare, a minți pentru a obține un avantaj semnificativ, a
minți pentru a evita consecințele și a minți din plăcere” 8. În opinia noastră și
aceste definiții ale minciunii comportă discuții cu privire la precizia lor.
65. Observăm că în aceste definiţii minciuna are ca scop înşelarea
conştientă , intenționată a altuia fiind situată în relațiile dintre oameni 10 ceea
9

ce în opinia noastră este discutabil. John J. Mearsheimer într-o lucrare dedicată

studiului minciunii în politica internațională introduce conceptele de
minciună, disimulare și interpretarea părtinitoare în conceptul complex de
înșelăciune. Acesta definește înșelătoria ca fiind ”faptul că un individ ia
intenționat măsuri pentru a-i împiedica pe ceilalți să cunoască întregul adevăr -
așa cum îl înțelege persoana respectivă - despre o anumită chestiune.” Prin
interpretare părtinitoare același autor înțelege ”situația în care o persoană ce
face o relatare scoate în evidență anumite fapte și le pune în legătură în moduri
care o avantajează în timp ce minimalizează ori ignoră faptele neconvenabile.”
Iar disimularea o ”definește ca fiind ascunderea unor informații ce ar putea
submina ori slăbi poziția unei persoane.” Avem unele rezerve cu privire la
aceste definiții, rezerve ce le vom prezenta pe scurt în cele ce urmează. În

4
Academia Română Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” Dicţionar Explicativ al Limbii
Române, Ediţia a II-a Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.635.
5
Ivan Ognev, Vladimir Russev, Securitatea psihologică, Editura Fundaţiei Culturale Ideea
Europeană, Bucureşti, 2005, p.16.
6
John J. Mearsheimer, Adevărul despre minciunile din politica internațională, Editura Antet, XXX Press,
București, 2011, p. 19.
7
Marwan Mery, Detectarea minciunii, Editura Meteor Publishing, București 2017, p.25.
8
Marwan Mery, o cit. p.p. 27-29
9
Paul Ekman consideră minciuna o înșelătorie și o definește ca actul prin care o persoană induce în eroare
în mod deliberat o altă persoană fără să o prevină în legătură cu acest lucru și fără ca ținta să îi fi cerut în
mod explicit să facă acest lucru.” Paul Ekman Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie,
afaceri și politică, Editura Trei, București, 2011, p.31.
10
Minciuna poate fi un rezultat al activității fizice cum ar fi mimetismul, camuflajul, simularea și
mascarea la animale fie în scop de apărare sau atac. În cele ce urmează ne vom referi la minciună ca
rezultat al activității psihofizice.

2
opinia noastră minciuna este o reprezentare falsă a realității la un moment dat.
Deci de esența minciunii în comunicarea umană este neadevărul total sau
parțial în afirmații sau negații exprimare verbal, scris sau în imagini, premise
sau concluzii. Conținutul minciunii este opusul total sau parțial al
adevărului11. Nu întotdeauna minciuna se confundă cu nesinceritatea. Manipulatul
poate fi sincer crezând că minciuna ce i s-a indus reprezintă un adevăr și în mod
onest, o difuzează fiind convins că el transmite un adevăr.12 Deci indiferent când,
cum, cine comunică conștient sau inconștient că este minciună sau nu, aceasta tot
minciună rămâne cu posibile consecințe pozitive sau negative. Mai delicată este
situația când cineva crezând că minte urmărind un scop ilicit spune de fapt
adevărul însă el nu este sincer sub aspect intelectiv-volitiv.13 Minciuna are o
existență de sine stătătoare dar poate fi folosită și ca mijloc în cadrul înșelătoriei
precum și al manipulării. Din punct de vedere al modului de comunicare minciuna
în general poate fi exprimată prin vorbe, scris, imagini, scenarii, stări sau situații
falsificate, constând în denaturarea realității, reflectare necorespunzătoare a
realității, imitarea, mimetismul etc. Minciuna ca reprezentarea falsă a realităţii

11
În docrină se vorbește de un paradox al minciunii prin opoziția dintre adevăr și minciună. Acest
binecunoscut paradox aparținând filozofului cretan Epimenide din Knossos (sec. VI î.e.n.), a fost scris
pentru posteritate de marele logician grec din secolul al III-lea e.n., Chrysippos Stoicul. Se spune că
poetul, gramaticianul și criticul Filetus din Cos ar fi murit de epuizare încercând să îl rezolve. Epinemide,
a descoperit că există afirmaţii care nu intră automat în sfera clară a adevărului sau a minciunii. El
fiind cretan a afirmat: “Toţi cretanii sunt mincinoşi!”. Printr-o logică simplă şi circulară nu putem spune
astfel daca grecul minţea sau nu, el fiind cretan. Într-adevăr, dacă afirmația că toți cretanii sunt mincinoși
ar fi fost adevărată, atunci și Epimenide, care era cretan, ar fi fost mincinos ceea ce ar rezulta că nu toți
cretanii sunt mincinoși. Dar ipoteza este că Epimenide spune întotdeauna adevărul. Contradicție! Pe de
altă parte, dacă afirmația lui Epimenide cum că toți cretanii sunt mincinoși ar fi fost falsă, ar fi însemnat
că el mințea, lucru care ar fi venit din nou în contradicție cu ipoteza că Epimenide spunea întotdeauna
adevărul. Un matematician francez a reluat paradoxul. Pe faţa unei foi de hârtie a scris: “Propoziţia scrisă
pe cealaltă parte a acestei foi este adevărată.”, iar pe verso a completat: “Propoziţia scrisă pe cealaltă parte
a acestei foi este falsă.” Pe ce parte a foii este scris adevărul? Conform logicii clasice, foaia ar trebui
întoarsă de pe o parte pe alta la nesfârşit pentru a afla răspunsul, răspuns care conține o contradiție în
adevăr. Socotim că este necesar să apelăm la teoria contradicțiilor antagonice și neantagonice precum și la
diferența dintre raportul de contradicție și raportul de contrarietate și să folosim cu atenție raționamentul
”per a contrario”. Astfel afirmația ”Toți cretanii sunt mincinoși” nu poate fi adevărată deoarece
Epimenide fiind cretan și autor al acestei afirmații, afirmația sa este o minciună. Pentru a fi adevărată
afirmația cretanului putea fi de forma ”uni cretani sunt mincinoși” ceea ce induce ca adevăr conform
principiului ”per a contrario” afirmația din subtext ”alți cretani nu sunt mincinoși” Pe de altă parte dacă
cretanul făcea afirmația ”Toți cretanii nu sunt micinoși” aceasta putea fi adevărată și ca urmare nici
cretanul nu spunea o minciună.
12
Cel care sincer crede că spune adevărul dar de fapt spune o minciună poate să fi fost manipulat, sau să
fie în autoeroare ca urmare a necunoașterii, nepregătirii, iresponsabilității, orgoliului, interesului egoist,
lipsei de gândire critică, etc., sau în unele situații chiar al dezinformării generale.
13
De pildă într-o intersecție cel întrebat respectiv un localnic din zonă, să spună care este direcția de mers
către București, acesta indică intenționat direcția pe care el o credea greșită, dar care în realitate se
dovedește a fi cea adevărată.

3
poate fi făcută cu intenţie14, din culpă15, sau fortuit, pe când înșelăciunea
presupune întotdeauna intenție calificată printr-un scop respectiv obținerea
unui folos injust. De regulă scopul vizat prin minciună este ilegal, imoral, cu
unele excepţii cum ar fi când minciuna este necesară în legitima apărare, în
starea de necesitate16, pentru aflarea adevărului, în scop distractiv (teatru,
circ, glume nevinovate, iluzii, trucuri etc.), în domeniul comercial și în
publicitate în anumite limite, etc. 17 Deci în comunicarea umană cel care minte,
de regulă știe sau bănuiește adevărul pe care îl ascunde prin elaborarea minciunii.
Însă minciuna atât în elaborare cât și în transmitere, poate fi și rezultat al erorii din
ușurință, neglijență, comoditate, sau al erorii provocate, induse prin manipulare,
dezinformare, disimulare, deghizare. Minciuna nu este apanajul exclusiv al omului.
Minciuna se găsește și în natură, în lumea animalelor și este folosită pentru apărare
sau atac. De pildă anumite animale își schimbă blana în raport cu culorile mediului,
cu specificul anotimpului fie în scopul apărării sau al atacului 18. Astfel
mimetismul este proprietate a unor specii de animale sau plante de a se
”identifica” cu mediul în care trăiesc (forma corpului, colorit) sau cu alte specii
care dispun de mijloace de apărare (comportare, colorit) 19, ca rezultat al selecției
14
De exemplu într-o intersecție cel întrebat respectiv un localnic din zonă, să spună care este direcția de
mers către București, acesta indică intenționat direcția greșită, gândindu-se că ulterior se va distra cu
prietenii lui când le va povesti această farsă.
15
De pildă într-o intersecție polițistul întrebat, să indice care este direcția de mers către București, acesta
în loc să-i comunice, că nu știe, îi indică o direcția la întâmplare acceptând ca aceasta să fie greșită,
determinându-l astfel pe turist să consume timp și combustibil inutil. Aceasta este o minciună acceptată
de autorul acesteia cu urmările negative pentru cel care a întrebat, ceea ce are aspectul unei manipulări din
culpă, deoarece polițistul era obligat să îi comunice adevărul, trebuia și putea.
16
Potrivit art. 20 alin.2 din Codul penal român: ”(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește
fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat.”
17
Potrivit criteriului adevărului, am putea vorbi și de un gen de minciună convențională, acceptată, sub
forma filmelor, romanelor, alte scrieri științifico-fantastice, basmelor, etc., a căror plauzibilitatea este
aproape de zero, actele și faptele prezentate fiind în imposibilitate evidentă de a fi adevărate.
18
Puțini știu ca animalele au abilitatea de a imita plantele, pământul sau chiar alte animale pentru a se
apăra, a vâna, a se ascunde sau a supraviețui mai ușor. Iată cateva animale care sunt special înzestrate de
natura pentru a deveni invizibile și a se camufla perfect: cameleonul, leopardul, ursul polar, broasca
țestoasă, bufnița polară, rechinul și altele.
19
Mimetismul este rezultatul a milioane de ani de evolutie, iar ceea ce noi numim astazi camuflaj,
privindu-l ca pe un meșteșug al artei războiului, exista in natura încă de la începuturile vieții pe Pământ.
In timp ce animale precum gândacul, țestoasa ori iepurele polar utilizează mimetismul pentru a
supraviețui, altele transforma aceasta „viclenie“ naturala într-o arma, devenind, practic, invizibile pentru
pradă până în momentul în care aceasta cade în capcană. Mimetismul poate fi cromatic, anumite
specii schimbându-și doar culoarea pentru a se adapta la mediu, sau morfologic, atunci când împrumută
aparența unor elemente din habitatul natural, de pildă a frunzelor. In lumea animală, a te deghiza nu este
un simplu joc, ci o problema de viață și de moarte.

4
naturale și al adaptării. De asemenea fenomenul de miraj, este o reprezentare
deformată prin refracție în anumite condiții a naturii, care evident nu exprimă o
realitate. Este o minciună complexă a naturii.
81. Minciuna reprezintă un proces cu trei personaje. În afara mincinosului
mai există cele două victime ale procedeului: cea asupra căreia acţionează şi
care încearcă fără prea mari şanse de izbândă să facă dovada bunei sale credinţe şi
cea care recepţionează minciuna, fără a avea posibilitatea de verificare şi care
se găseşte, fără să vrea, în postura unui fel de arbitru judecător al diferendului ce
opune mincinosul victimei sale.20 Atunci când suntem arbitri, judecători ad-hoc
trebuie să fim foarte circumspecţi şi să vedem dacă avem toate datele necesare
pentru a raţiona corect cu informaţii adevărate (premise) şi a nu cădea în capcana
mincinosului-manipulator. În multe cazuri manipulatorul nu îi serveşte direct
minciuna, ci cel puţin o premisă falsă iar cel manipulat realizând el judecata crede
cu mai multă convingere că concluzia sa este adevărată deşi este falsă ca urmare
cel puţin a unei premise false. Comozii în gândire, cei care nu au timp sau nu
pot să se informeze şi din alte surse și cei care nu promovează gândirea
critică21, sunt cei mai predispuși la receptarea fără rezerve a minciunii
precum și la manipulare. Credibilitatea minciunii este favorizată și de nivelul de
pregătire, cultură, maturitate, experiență (școala vieții) a destinatarului minciunii 22.
20
A se vedea Henri Pierre Cathala. Epoca dezinformării. Editura Antet XX Press. Filipeşti de Tîrg.p. 122.
21
Am găsit pe internet următorul text fără comentarii ”Cu cât înveţi mai mult, cu atât ştii mai
mult. Cu cât ştii mai mult, cu atât uiţi mai mult. Cu cât uiţi mai mult, cu atât ştii mai puţin.
Aşadar... de ce să mai învăţăm?” Se pune întrebarea se induce o concluzie falsă sau adevărată? În
opinia noastră este falsă deoarece sintagma ”știi mai puțin” din ultima premisă se referă la ”știi
mai mult” din prima premisă. nu la cât ai știut inițial. Evident ”știi mai puțin” din premisa a III-a
este mai mult decât ai știut inițial înainte de a învăța mai mult. Să reformulăm premisele astfel: 1
Cu cât înveţi mai mult, cu atât ştii mai mult decât inițial; 2. Cu cât ştii mai mult, cu atât uiţi mai
mult din tot ce ai știut și ai învățat; 3. Cu cât uiţi mai mult, cu atât ştii mai puţin din ceea ce ai
știut și ai învățat; După ce ai uitat rămâi cu mai multe cunoștințe decât ai avut ințial și oricum
mai multe dacă fără să înveți ai fi fost supus aceluiași proces de uitare. Raționamentul este
adevărat dacă învățarea este continuă, deoarece uitarea continuă fără învățare continuă, poate
duce la epuizarea prin uitare a tot ce ai învățat plus ceea ce știai inițial. Mă întreb este o glumă
sau o manipulare? Dacă este glumă oare toți care o citesc o pot califica astfel în lipsa unei gândiri
critice? La acestea am putea adăuga: cu cât citim mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin
știm.
22
Daniel J. Levitin în ”Ghid practic de detectare a minciunilor”, referindu-se la capacitatea
tinerilor de a discerne între adevăr și minciună în cazul informațiilor de pe internet arată: ”Un
studiu de la Universitatea Stanford despre gândirea civică online a testat peste 7800 de elevi și
studenți, din gimnaziu până la colegiu, timp de 18 luni, până în 2016. Cercetătorii menționează o
consecvență uluitoare și exasperantă. În ansamblu, capacitatea tinerilor de a discerne în cazul
informațiilor de pe internet poate fi rezumată într-un singur cuvânt: dezastruoasă. S-au descurcat
lamentabil când li s-a cerut să distingă între știrile de calitate și minciuni. Trebuie să începem să-
i învățăm să facă acest lucru acum. Și dacă tot ne ocupăm de asta, ne-ar fi de folos și nouă,

5
Emotivitatea, ura, orgoliul, narcisismul, anumite defecte de caracter sunt de
asemenea factori favorizanți ai credibilității minciunii de către cel căruia îi este
destinată. Metodele de manipulare a gândirii a formării opiniilor sunt studiate,
cercetate, descoperite, perfecţionate, în diferite scopuri. 23Când manipularea este
realizată prin media în scopuri politice sau comerciale, efectele sunt deosebite, mai
cu seamă când « informaţia » este transformată în spectacol sau pusă în scenă pe
baza unui scenariu ca în cazul unei ficţiuni.24  Miguel Pedrero referindu-se la
televiziuni arată: ”Un prieten, ziarist de investigație trecut prin multe, spune că în
jurnalele de știri de la televiziune ar trebui să apară scris pe ecran cu litere mari
ceva de genul ”orice asemănare cu fapte și întâmplări reale este o pură
coincidență”. Și adevărul este că dacă ne gândim puțin, ne dăm seama imediat că
avem acces doar la decupaje din realitate.”25

celorlalți un curs care să ne reîmprospăteze memoria. Din fericire, gândirea bazată pe dovezi
poate fi înțeleasă de aproape toți copii de doisprezece ani, cu condiția să li se arate cum să facă
acest lucru....Gândirea critică ne învață să facem un pas înapoi, să evaluăm datele și să tragem
concluzii bazate pe dovezi..... Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice
care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne
dăm seama că nu știm totul putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.
Cumva sistemul nostru educațional și încrederea noastră în internet au dat naștere unei generații
de copii care nu știu ce nu știu. Dacă putem accepta acest adevăr, putem educa gândirea
americană, putem redeveni civilizați și putem dezarma excesul de minciuni transformate în arme,
care amenință lumea. Este singura cale prin care poate prospera democrația.” Daniel J. Levitin,
”Ghid practic de detectare a minciunilor, Editura Publica, București, 2017, p.16. La acestea am
putea adăuga: cu citim mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin știm.
23
A se vedea Dr. Armean Victorian, Manipularea creerelor, Editura Allfa, Bucureşti, 2004.
24
“În Germania, un ziarist de televiziune, Michael Born, a fost recunocut vinovat că a falsificat, în
totalitate sau parţial, circa 20 de reportaje… Datorită talentelor sale, în iunie 1994, a doua zi după un
atentat comis la Fethie (un centru turistic în Turcia), un canal german de televiziune putuse să prezinte un
reportaj formidabil. Se vedea acolo un luptător kurd mascat, înarmat până în dinţi, însoţit de alţi doi
combatanţi rebeli, care făcea semn echipei de filmare să-l urmeze pe cărări periculoase de munte,
controlate de trupele de gherilă, până la o grotă unde erau alţi patru luptători kurzi, ocupaţi cu
confecţionarea bombei care servise la comiterea atentatului de la Fehtie… Totul era fals. Luptătorii kurzi
erau interpretaţi de albanezi deghizaţi, marşul cel lung nu durase decât puţine minute, grota se afla la
reşedinţa de vară a unui prieten elveţian, iar locul de filmare nu era Turcia ci Grecia… Michael Born a
istorisit , cu haz, într-o carte povestea acestor fakes: « Imaginile au minţit întotdeauna, afirmă el, şi vor
minţi mereu. » El acuză redacţiile şi întregul sistem televizat de informare că îi împinge pe ziarişti spre
minciună şi exagerare din cauza concurenţei, a urgenţei şi a cursei pentru creşterea audienţei. A fost
condamnat la 4 ani de închisoare. O asemenea pedeapsă, de pildă, a frânat ea cursa minciunilor? Deloc.
La 18 decembrie 1998, Comisia Independentă pentru televiziune (ITC) din Marea Britanie a condamnat la
rândul ei, la plata unei amenzi de 2 milioane de lire, firma CarltonTV pentru minciunile cuprinse în
documentarul The Connection, produs de Marc de Beaufort şi Roger James. Acest documentar fals fusese
difuzat în paisprezece ţări, printre care şi Statele Unite, unde a fost prezentat în cadrul prestigioasei
emisiuni 60 de minute de la CBS; primise numeroase recompense, dintre care « premiul pentru cel mai
bun reportaj turnat în condiţii de risc », decernat de canalul spaniol TV3. ” Ignacio Ramonet, op. cit. p.75.
25

6
 Revenind la definițiile de mai sus ale minciunii apare o altă problemă
privind calificarea acesteia, respectiv atunci când înşelarea bazată pe
minciună nu este cauzatoare de prejudiciu pentru destinatarul mințit, ori
chiar servește dreptul sau interesul acestuia, satisfăcându-i o necesitate. Ba
mai mult când sunt două interese contrare și ambele părți prezintă în interesul
său fapte nereale, cum calificăm aceste fapte?26 Mint ambele părți, numai una
dintre ele, sau niciuna? Dacă interesul uneia dintre părți este legitim fapta sa de a
prezenta deformat realitate în apărarea acestuia mai este sau nu minciună? Cum
calificăm ”simulația” acceptată și reglementată de Codul civil27. În biblie, între cele
10 porunci găsim porunca: ”Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. 28
Considerăm că pentru a fi în prezența unei încălcări a acestei porunci trebuie
îndeplinite două condiții cumulative, respectiv: prima ”mărturisirea să fie
strâmbă” și a doua ”mărturisirea să fie împotriva aproapelui tău”. Cerința ”să fie
strâmbă”, credem că presupune prezentarea ca neadevărată a unei fapte adevărate
sau prezentarea unei fapte adevărate ca neadevărată. Referitor la a doua cerință
respectiv ”mărturisirea să fie împotriva aproapelui tău”, considerăm că aceasta
presupune vizarea, lezarea drepturile, libertățile și interesele altuia. În lipsa
încălcării cumulative a celor două condiții credem că nu poate fi reținută încălcarea
acestei porunci biblice. Astfel apare ca o concluzie că sunt și minciuni tolerate sau
chiar utile. Din păcate spațiul nu ne permite să dezvoltăm aici acest subiect însă
vom face câteva referiri pe parcursul lucrării.
66. Încercând să găsim un răspuns la aceste întrebări vom pleca de la structura
minciunii. Astfel din punct de vedere al structurii socotim că la minciună prezintă
interes: conținutul, forma, mobilul, scopul, mijlocul folosit, mesajul transmis
sau mesajul înțeles, finalitatea, justificarea, sancțiunea sau recompensa. Din
conținutul minciunii umane interesează afirmațiile sau negațiile inclusiv
26
Interesantă este o speță în care, în anii `90 un președinte de partid a obținut o copie a unui tablou de
Eugėne Delacroix, pe care l-a depozitat la bancă pretinzând că este original, și a solicitat în acest sens o
recipisă. Apoi, uzând de recipisa obținută a scos la vânzare tabloul ca original pentru o sumă apreciabilă
și a încheiat contractul de vânzare cu un cetățean român care i-a făcut plata cu o filă CEC pe care era
consemnat prețul convenit. Cumpărătorul a sperat să obțină tabloul să-l revândă la un preț mai mare din
care să-i rămână un profit substanțial. Când a încercat să revândă tabloul, în străinătate, a constatat că
acesta nu este original ci o copie și că prețul acestuia este modic. Vânzătorul tabloului (copie) a introdus
cecul în bancă și a aflat că nu poate fi onorat deoarece în contul trecut pe acesta nu era nici o sumă. Ca
urmare a reclamat la parchet că a fost înșelat cu un cec fără acoperire. Pe de altă parte și cumpărătorul a
reclamat că a fost înșelat vânzându-i-se o copie a unui tablou de Eugėne Delacroix în loc de tabloul
original.
27
În art. 1289 și următoarele din Codul civil, se permite existența a două contracte diferite referitoare la
aceeași faptă respectiv unul public și unul secret în care aceeași faptă este prezentată diferit. Contractul
secret exprimă voința reală a părților referitoare la obiectul contractului, pe când contractul public
prezintă o altă situație juridică a obiectului contractului, situație care nu este reală, nu este adevărată. O
astfel de situație juridică se cheamă simulația.
28
Exodul, cap. 20 denumit Cele zece porunci, versetul 16.

7
mesajul necorespunzătoare adevărului. Conținutul minciunii poate fi total
neadevărat, sau parțial neadevărat. Conținutul minciunii se deduce din totalitatea
celor ce definesc minciuna. Uneori adevărul formal exprimat este folosit la
construcția minciunii. Ca formă pare adevărat dar în esență este minciună. De pildă
în conținutul minciunii putem găsi un adevăr formal exprimat, dar prin contextul
exprimării se transmite contrariul adevărului formal respectiv tocmai minciuna.
Sau mai multe adevăruri exprimate prin premise adevărate asociate într-un sistem
de comunicare cu o premisă falsă, mincinoasă poate duce la o concluzie-minciună,
mesaj-mincinos cu o sferă mai mare. Folosirea unor cuvinte cu sensuri opuse poate
face o comunicare adevărată să fie interpretată în sens opus transformând
construcția într-o minciună.29 Henri-Pierre Cathala prezintă o listă nelimitată de
compunere a minciunilor din informaţii adevărate şi informaţii false, folosite în
acţiunile de manipulare prin dezinformare :
- dozajul « savant » de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de
minciună, primele determinând acceptarea celorlalte şi aceasta cu
atât mai uşor cu cât opinia publică este neutră sau deja pozitivă;
- minciuna absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale ce
poate seduce spiritele paradoxale, sau mai puțin educate;
- contra-adevărul neverificabil datorită lipsei de martori sau a altor
probe ori imposibil de verificat în timp util;
- minciună prin omisiune, neglijând tocmai ceea ce ar da valoare
de adevăr (contextul, conjunctura etc.);
- valorizarea, evidenţierea din conţinut a accesoriilor, a faptului
întâmplător sau necesar în detrimentul esenţialului sau
finalităţii, estompate în mod savant;
- amestecarea faptelor cu opiniile sau a persoanelor vinovate cu
cele nevinovate, care, într-o anumită variantă, vor putea fi
condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă
este abuzivă, (mixarea opiniilor cu constatările în cadrul
concluziilor unui raport de expertiză).

29
De pildă Jose Rodriguez fost șeful CTC din cadrul CIA, pe timpul când era șeful Centralei CIA
din Mexico City, pasionat de călărie și-a instruit subordonații ca atunci când șefii de la Langley îi
întrebau la telefon subalterni unde este Rodriguez și ce face, să le răspundă ”că este plecat cu
Afaceri”. Șefii din Langley nu știau că pe calul său preferat îl numise ”Business” (Afaceri), iar
subordonații acestuia le comunicau un adevăr respectiv că ”Rodriguez este plecat cu Business”
iar șefii înțelegeau că acesta este plecat cu afaceri în interesul Agenției (serviciului) respectiv un
”adevăr dorit, acceptat” și nicidecum că Rodriguez este plecat cu calul preferat Business să se
plimbe. Era de fapt o ”eroare de înțelegere” ca urmare a unei interpretări greșite a unei afirmații
pasibile de două sensuri opuse adică minciună și adevăr, din lipsă de date suficiente.

8
 - reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate30, care sugerează
stări, situaţii neadevărate.
- minciuna înecată într-un noian de informaţii, existând
posibilitatea de a fi regăsită ulterior pentru a servi drept punct de
referinţă ca adevăr.
- citate aproximative sau trunchiate scoase din context sau
împrejurări și care au alt sens decât cel dat de autor.
- afirmaţii făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat, urmărind
opusul exprimării, folosind subînţelesul.
- exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă
în numele unor principii morale, pentru a deturna atenţia de la
adevăr, de la esenţă etc..
- sabotarea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau
persiflatoare.
- etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la
un anumit sistem de idei ce poate fi respins mai uşor decât
discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate de acesta.
- spunerea adevărului lăsându-se să se înţeleagă că este minciună
sau negarea unei afirmaţii în aşa fel încât interlocutorul să creadă
că, de fapt,
Forma minciunii are și ea un rol însemnat în structura acesteia. Din punct
de vedere al formei avem minciună elaborată, minciună prin alterarea adevărului,
minciună prin mascarea adevărului, ascunderea adevărului sau suprimarea
adevărului, minciună prin omisiune, etc. În cazul disimulării forma este de esența
minciunii deoarece aceasta conține mesajul minciuni, adevărul fiind îmbrăcat într-
o formă care exprimă contrariul acestuia respectiv minciuna (pe scurt camuflarea
adevărului)31. Mobilul minciunii îl constituie cauza, respectiv, trebuințele,
dorințele, emoțiile, ura, invidia, lăcomia, dragostea, necesitatea, egoismul,
narcisismul etc. Scopul este proiecția modului sau mijlocului de satisfacere a
mobilului. Mijlocul folosit în producerea minciunii este, tehnica, tactica,
30
De pildă publicitatea comparativă se sancționează cu amendă conform art. 10 din Legea nr. 158/2008.
31
De exemplu instrumentele financiare derivate care au constituit una din cauzele crizei
financiare din 2008, formal păreau sigure, garantate iar în realitate fiind fără acoperirea necesară
au dus la falimentul unor bănci, agenți economici și chiar foarte multe persoane fizice.
Instrumentele derivate sunt instrumente financiare a căror valoare depinde de sau derivă din
valoarea altui activ denumit activ suport. Iar activele suport, negarantate au fost denumite active
toxice deoarece nu concordau în realitate cu aparența lor.. A se vedea Rene Zeyer, Escrocherii din
lumea bancară, Editura Meteor Press, Traducere din limba germană, București 2011, p. 201-205. Dirk
Müller îl citează pe Waren Buffet privind părerea acestuia referitoare la derivate și riscurile acestora
astfel: ”Investitorul american Waren Buffet a numit derivatele arme financiare de distrugere în masă,
generatoare de riscuri colosale.” Dirk Müller, Crashkurs, Manual de criză, Editura Meteor Press,
București 2010, p.30.

9
instrumentele, metodele, etc., care determină credibilitatea minciunii. Minciuna
incredibilă, imposibilă, din punct de vedere al adevărului, deci de natură a nu avea
o finalitate negativă nu este sancționabilă. Finalitatea minciunii o reprezintă
comportamentul destinatarului care poate fi pozitiv, negativ sau zero când
minciuna nu a avut niciun efect asupra sa. Justificarea minciunii poate fi inclusă
în aceasta, sau exterioară acesteia, concomitentă ori ulterioară. Justificarea este
strâns legată de legitimitatea mobilului, scopului, mijlocului folosit, finalitatea
acesteia și fundamentarea lor în morală, drept, libertate și alte valori pozitive
recunoscute.32 Sun Tzu spunea că arta războiului se bazează pe inducerea în
eroare.33 Când războiul este just, de apărare, inducerea în eroare inclusiv
folosirea propriei forțe a agresorului contra sa, este scuzabilă având în vedere
scopul acesteia. De asemenea uneori minciuna pentru a provoca râsul,
curiozitatea, distracția (iluzionismul, prestidigitaţia, scamatoria, şotia,
păcăleala, pozna, ghiduşia, farsa etc.), minciuna în interesul just al altuia,
minciuna în interesul propriu just şi nu în ultimul rând minciuna în interesul
just al minţitului, este acceptată, nesancționată. Ca urmare socotim că în
comunicarea umană, minciuna este afirmaţia, negaţia, prezentarea
necorespunzătoare a realităţii făcută în mod intenţionat, sau din culpă 34,
cunoscând, bănuind, sau necunoscând adevărul. De aceea indiferent de scopul
acesteia, bun sau rău, ori inexistența scopului socotim că afirmaţia, negaţia
sau prezentarea necorespunzătoare a realităţii făcută sau transmisă în mod
neintenţionat tot minciună se cheamă deoarece raportăm conținutul minciunii
la adevăr nu la sinceritatea sau nesinceritatea autorului acesteia sau
transmițătorului. Însă minciuna poate fi scuzabilă sau nu, ba chiar justificată
atât atunci când este făcută sau transmisă cu intenție cât și atunci când este
32
A se vedea în cele ce urmează paragraful ”Dreptul de a minți.”
33
De pildă Sun Tzu afirma: ”Când ești în stare să ataci, ar trebui să simulezi că ție teamă; când
treci la acțiune, trebuie să te prefaci că stai nemișcat. Când ești aproape, lasă să se creadă că ești
departe; când ești departe, fă să se creadă că ești aproape, Simulează dezordinea și momește-l pe
inamic să cadă în capcană. Simulează inferioritatea ca să-i încurajezi aroganțe, ațâță-i forța ca să-
i sporești confuzia și să-l lovești mai bine.” Sun Tzu, Arta războiului, Editura Nicol, București,
2012, p. 10.
34
În art. 16 din Codul penal se face deosebirea între diferite grade de vinovăție astfel: ” (2)
Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. (3) Fapta
este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. (4) Fapta este săvârşită din culpă, când
făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se
va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.” Este
evident că atunci când autorul minciuni nu a prevăzut că actul sau faptul său este o minciună,
deoarece nu putea să prevadă acesta și nici nu era obligat să prevadă aceasta, nu se poate vorbii
de o minciună imputabilă acestuia.

10
din culpă, sau inconștient. Minciuna din culpă deci cu acest grad de vinovăție
nu se confundă cu aceeași minciună dar făcută sau transmisă de cel care nu știe
că este minciună respectiv de către cel căruia nu i se poate reproșa ceva în
legătură cu aceasta.
67. Sancționarea minciunii este strâns legată de raportul dintre scopul
minciunii, mijloacele utilizate în minciună și finalitatea minciunii. Cu alte
cuvinte, în principiu, minciuna este acceptată dacă valoarea vizată sau obținută prin
minciună este mai mare decât prejudiciile materiale sau morale cauzate prin
mijloacele mincinoase. În dreptul penal român când prin minciună în comunicarea
umană se manipulează și se cauzează un prejudiciu fapta constituie infracțiunea
de înșelăciune și se pedepsește cu închisoare.35 De asemenea, tot în penal,
minciuna mai este sancționată numai în anumite condiții, cum ar fi sub formă de,
infracțiuni denumite astfel: mărturie mincinoasă, nedenunțarea unor infracțiuni,
omisiunea sesizării, inducerea în eroare a organelor judiciare (denunțarea
calomnioasă), insulta36, calomnia37, abuzul de încrederea creditorilor, evaziunea
fiscală, bancruta frauduloasă, comunicarea de informații false, falsul intelectual,
falsul material, falsul informatic, falsul în declarații, propaganda pentru război,
etc.
69. Minciuna nu se confundă cu promisiunea. Numai promisiunea
verbală sau scrisă, imposibil de realizat făcută cu rea credință poate fi calificată
drept minciună iar actul respectiv act fals. Aprecierea ca minciună a promisiunii
scrise imposibil de realizat se face în raport de gradul de credibilitate al acesteia,
destinatarul acesteia, scopul urmărit, valori lezate sau apărate etc. Promisiunea
scrisă, probabilă de îndeplinit dar care nu este îndeplinită poate fi analizată ca
35
În vechiul Cod penal înșelăciunea era definită în art. 215 și pedepsită drastic astfel: ”Art. 215.
Înşelăciunea. Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune,
se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu
prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat
nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în
alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.” În noul Cod penal înșelăciunea are un tratament
juridic mai blând, pedepse mai mici, fiind susceptibilă de împăcarea părților
astfel:”Art.244.Înşelăciunea. 1)Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani. 2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi
o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. 3) Impacarea inlatura raspunderea
penala.”
36
Din păcate în noul Cod penal nu mai este sancționată ca infracțiunii insulta și calomnia.
37
Referitor la dezincriminarea calomniei ne vom referi ulterior într-un alt capitol .

11
minciună în raport de reaua credinţă a autorului când a fost făcută şi când nu s-a
respectat. Nerespectarea unei promisiuni făcută cu bună credinţă, din cauza forţei
majore, a cazului fortuit, sau a altor cauze externe de regulă nu poate fi minciună.
70. Minciuna poate fi simplă sau calificată. Minciuna calificată
presupune o construcţie inteligentă38, mijloace frauduloase de cauzare a erorii
provocate, un nivel ridicat de credibilitate provocată, etc. În astfel de situaţii se
spune că ne aflăm în cazul manipulării prin dezinformare39, care de regulă se
bazează pe minciuna calificată. Piotr Wierzbicki vorbeşte de Secolul XX, ca
secol al adevărului şi al minciunii arătând, că drept răspuns la oraşele de
aluminiu şi sticlă ale laboratoarelor înţelepciunii, s-au înălţat spre cer coşurile
murdare ale fabricilor de falsuri40. Secolul XX a găsit minciuna în bordee şi în
manufacturi, pe cărări, la răscruci, pe străzi şi pe la colţuri, oferindu-i fabricile şi
autostrăzile moderne, pieţele centrale, radioul, televiziunea şi internetul. Secolul
XX a găsit mincinosul care înşela la cărţi, falsifica socotelile, cerşea pomană, pe
care l-a transformat într-un ”specialist” care folosind cuceririle civilizaţiei,
conduce de la pupitrul de comandă al marelui dispecerat al minciunilor.
71."Secolul al XX-lea a preluat, în general, minciuna simplă, primitivă,
rectilinie, de tipul "doi plus doi fac cinci", minciună care mergea sub deviza:
"puterea", "banii", "obedienţa", "conservatorismul", şi a făcut din ea o
minciună complicată, echivocă, crescută într-o structură subtilă, acţionând sub
deviza "libertate", "cauză", "omenire", "progres", "înlăturarea dictaturii",
„exportul de democraţie”, „active financiare izvoare de bogăţie”, în realitate
active toxice, etc.41. Lipsa de cunoaştere, de pregătire, de experienţă şi în
general de comunicare accentuează caracterul de junglă bazat pe instinct,
minciună calificată, incompetenţă, haos, manipulare, dezinformare, fake news,
instigare, etc., cu toate consecinţele negative pentru societate.42
38
A se vedea Charles R. Morris, Criza de un trilion de dolari, Editura litera, București 2010.
39
După unii autori „dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice,
folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate.” Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare,
Editura Antet, Iaşi, p.25. În opinia noastră considerăm că dezinformare nu se face numai în
scopuri politice ci și economice, militare, sociale, de apărare, de atac etc.
40
Piotr Wierzbicki- Structura minciunii, Editura Nemira, 1996, p. 7
41
Piotr Wierzbicki, op. cit. p. 8. “Dacă cineva ar dori să facă o hartă a lumii care să configureze sfera,
acţiunea şi repartizarea tuturor sistemelor minciunii care există astăzi, ar trebui să înfăţişeze o adevărată
junglă, într-atât se întrepătrund nenumăratele, multicolorele sisteme ale minciunii” arată Piotr
Wierzbicki.
42
Referitor la dezinformare și minciună rafinată Jan Van Helsing arată că nu încălcarea
drepturilor omului în Libia ar fi constituit cauza intervenției militare în această țară astfel: ”Dacă
luăm Libia drept exemplu: știați că ”dictatorul brutal” Gaddafi a transformat Libia dintr-o țară
foarte săracă a Africii în cea mai prosperă țară de pe continent? Chiar mai prosperă decât țări ca
Arabia Saudită și unele state membre UE? În Libia nu se plăteau facturile la curent electric, spre
exemplu, energia electrică era gratuită, prețul benzinei era 14 cenți pe litru, existau numai

12
 72. Minciuna privită ca o maladie a comunicării trebuie prevenită,
demascată43, combătută prin mijloacele sociale, culturale, morale, religioase,
inclusiv juridice atunci când este cazul și în raport de locul, rolul, mijlocul, scopul
și finalitatea acesteia. Prevenind, descoperind și demascând minciuna, prevenim
dezinformarea și manipularea. Omul mincinos care montează o minciună cu
aparență de realitate, folosește cuvinte mieroase, persuasive sau calde și
măgulitoare creând o adevărată pânză de păianjen, în care cade destinatarul
minciunii din cauza naivității, credulității, comodității și neglijenței sale în gândire.
Prin minciună, de regulă, se încalcă o serie de drepturi, începând cu dreptul la
adevăr, dreptul la informaţie, libertatea de opinie şi până la dreptul la viaţă.
Minciuna, insulta, calomnia, dezinformarea produse cu actualele mijloace ale
comunicării sunt cele mai perfide şi eficiente arme în războiul informaţional prin
care se obține decredibilizare, diabolizare, destabilizare, dezorganizare,
dezechilibrare, divizare, dezbinare, crearea de false convingeri, declanşarea
autodistrugerii44, autodizolvării a grupurilor, claselor, popoarelor, naţiuni, state,
conducători, oameni politici, lideri, etc.. Minciuna sancționabilă nu se confundă cu
eroarea, cu necunoaşterea, deoarece presupune intenţie, scop, şi de cele mai multe
ori rea credinţă. Cunoaşterea cauzei şi scopului comunicării, ne permite să
împrumuturi cu 0% dobândă, educația și serviciul medical erau gratuite, peste de 80% din libieni
știu să citească – o cifră aproape identică cu a Republicii Federative a Germaniei. Dacă un libian
dorea să devină agricultor, primea teren agricol, o casă, echipament, vite și semințe gratuit din
partea statului; dacă libieni doreau să își cumpere o mașină, statul subvenționa 50%. Dar cel mai
interesant era proiectul lui Gaddafi legat de resursele de apă, deoarece Libia are cel mai mare
bazin hidrografic din Africa, iar acesta valorează mai mult decât puțurile de petrol. Prin
intermediul proiectului, Libia, care numai avea datorii internaționale, ar fi putut îndepărta
dependența statelor vecine și a celor industrializate față de Fondul Monetar Internațional (FMI).
Acesta era unul din obiectivele sale, ba chiar mai mult: Gaddafi voia să-i fie restituit un
împrumut internațional de 150 de miliarde de dolari (mai ales din Franța), ceea ce ar fi declanșat
un haos bancar – și probabil sfârșitul monedei euro. În plus dorea să introducă o nouă monedă
suflată din aur pentru comerțul african – dinarul aurit. Obiectivul era înlocuirea dolarului
american în comerțul cu petrol. Acest fapt nu putea fi tolerat. De aceea, astăzi nu mai există
Gaddafi….” Jan Van Helsing, Politic incorect, Fapte incomode și adevăruri periculoase
despre care ne este interzis să discutăm!, Editura Antet XX Press, București 2016, p.17. A se
vedea și Miguel Pedrero, Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială,
Editura ”Litera Internațional”, București 2008.
43
Arthur Schopenhauer îndemna atât de bine în proverbul său: “Când presupui că cineva te
minte, fă-te că-l crezi; atunci el devine îndrăzneţ, minte mai tare şi se demască singur.”
44
Dacă în timpul Revoluţiei din 1989 mulţi oameni înarmaţi, militari sau civili, au fost
determinaţi să tragă uni într-alţi cu plumbi, ulterior numărul celor manipulaţi de aşa zişi
formatori de opinie autodeclaraţi sau nu, analişti, oameni politici, a crescut iar gloanţele au fost
înlocuite cu minciuni calificate, insultele, calomnii, dezinformări, manipulări sofisticate şi de
masă de la simpla comunicare şi până la comunicarea prin lege cu toate consecinţele pe care le
vedem şi le trăim zi de zi.

13
descoperim mecanismul actelor, faptelor, evenimentelor, proceselor, adevăratele
scopuri, finalităţi, obiecte, obiective, să distingem între adevăr și minciună și să
acţionăm în consecinţă fie asupra cauzei pentru a înlătura efectul nedorit, pentru a
ne apăra sau pentru a urgenta obținerea efectului dorit. Numai aşa putem să
descoperim scopul manipulator sau fraudulos45 ori justificat46 în actul
comunicării umane indiferent de domeniu și să acționăm în consecință. De
pildă multe din aşa zisele dezvăluiri din precampanii şi campaniile electorale se fac
nu în scopul informării publicului pentru a satisface dreptul la informare ci pentru a
deteriora imaginea candidatului nedorit şi a manipula votul în sensul urmărit
afectând astfel libertatea de opinie a alegătorilor. De asemenea multe media
formează, manipulează47 şi nu informează ceea ce nu este de dorit, deoarece se
45
Pentru a prevenii actul manipulator sau fraudulos, legiuitorul referindu-se la comunicarea științifică, în
art. 4 din Legea nr. 206/2004 privind buna conduitã în cercetarea ştiinţificã, dezvoltarea tehnologicã şi
inovare dispune: ”(1) In sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi după cum urmează:  a)
coautor al unei publicaţii - orice persoană nominalizată în lista de autori a unei publicaţii stiinţifice; b)
confecţionarea de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu sunt rezultatul
real al unei activităţi de cercetare-dezvoltare; c) falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă
sau respingerea datelor ori a rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustraţiilor; alterarea
aparatului experimental ori numeric pentru a obţine datele dorite fără a raporta alterările efectuate; d)
plagiatul - expunerea intr-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode stiinţifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale; e) autoplagiatul - expunerea intr-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în
format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode stiinţifice
extrase din opere scrise, inclusiv in format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale. (2) Abaterile grave de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare sunt cele prevăzute la art. 310 din Legea nr. 1/2011."
46
Referindu-se la analiza actului divulgării unor informații secrete de către funcționarul public, în
raport cu principiul proporționalități dintre ingerința în libertatea de exprimare a acestuia, și
exercitarea libertății de exprimare Curtea Europeană arată: ”În cadrul aprecierii
proporționalității restricției privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, să
ia în considerare dacă persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe
care a intenționat să-l dezvăluie.(…). Interesul opiniei publice față de o anumită informație
poate fi, câteodată, atăt de puternic, încât să depășească chiar și o obligație de confidențialitate
impusă de lege (…) Motivația angajatului care face dezvăluirea este un alt factor decisiv pentru
a stabili dacă demersul trebuie sau nu să beneficieze de protecție. De exemplu, o acțiune
motivată de o doleanță sau animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj
personal, în special un câștig pecuniar, nu justifiă un nivel de protecție deosebit de ridicat (…).
În cele din urmă, evaluarea proporționalității ingerinței în raport cu scopul legitim urmărit se
face printr-o analiză atentă a pedepsei aplicate și a consecințelor acesteia.. (….) Cauza Bucur și
Toma c. României, Hotărârea CEDO din 8 ianuarie 2013, §§ 92-93, M. Of. nr. 350 din 13 iunie
2013.
47
În Ziarul „Evenimentul zilei” din 20 octombrie 2010 ziaristul Mircea Marian în articolul
„Implacabila depravare a jurnalistului în epoca Vântu” referindu-se la interceptările discuţiilor

14
lezează libertatea de opinie. Ba mai mult chiar și unele asociații și fundații, ce se
pretind subiecții ai societății civile, manipulează, servind alte interese decât cele
declarate oficial și respectiv public.48
78. Dreptul la îndoială presupune dreptul de a nu crede fără o minimă
verificare. În dreptul roman găsim adagiul ”IN DUBIIS ABSTINE” respectiv
abține-te (să judeci, să decizi) dacă ai îndoieli. Socotim că dreptul la îndoială este
de foarte mare actualitate în orice cercetare prin care se caută adevărul, se
cunoaște adevărul, se caută noi descoperiri având în vedere relativitatea sistemelor
cu legile lor specifice, principii și nu în ultimul rând în comunicarea umană. Noile
dimensiuni ale minciunilor calificate ale dezinformării, și manipulării impun cu
necesitate abordarea dreptului la îndoială, cu toate consecințele ce decurg din
acesta. În DEX cuvântul îndoielnic este definit ca fiind: ”cuvântul care provoacă
îndoială, care nu poate fi primit ca sigur; dubios, echivoc, discutabil, care pare
telefonice dintre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu şi ziarişti din trustul Realitatea-Caţavencu
afirmă: „Era nevoie de stenogramele din dosarul (penal) Vântu pentru ca publicul, inclusiv
onorabilul Cristian Tudor Popescu (fost preşedinte al Clubului Român de Presă), să-şi dea seama
ce se petrece în trustul Realitatea-Caţavencu? Nu trebuia decât să deschizi televizorul, o dată pe
săptămână, ca să observi că acest personaj îşi mobilizează toată „organizaţia” pentru a lupta
împotriva lui Băsescu (preşedintele României)…. Că talk-show-urile erau o pastişă a proceselor
staliniste, în care moderatorul juca rolul lui Vâşinski. Iar analiştii independenţi erau de fapt nişte
îmbogăţiţii din presă, afacerişti dubioşi din liga lui Chiriac şi Roşca Stănescu, despre care se ştia
perfect, înainte de a fi invitaţi, ce partitură vor recita.”A se vedea şi articolele: Adrian Cochino,
Un oligarh rus pentru binele presei britanice. După ce a achiziţionat „The Evening Standard”,
Alexander Lebedev doreşte şi The Independent”. Motiv de nelinişte pentru unii jurnalişti., în
Evenimentul zilei din 23 februarie 2010 precum şi Ion Cristoiu, Contribuţia presei la tâmpirea
poporului, în Adevărul din 9 noiembrie 2009.
48
David Horowitz și Richard Poe, referindu-se George Soros și Fundația sa pentru o Societate
Deschisă arată: ”Filialele Fundației pentru o Societate Deschisă au pus umărul la lovituri de stat,
și revolte în multe țări, de fiecare dată, aparent, în numele democrației. Într-un interviu acordat,
în 1995, publicației Nerw Yorker, Soros a declarat că, pentru scopuri subversive ale Fundației
sale pentru o societate Deschisă, a fost nevoie să ia mai multe fețe, de-a lungul anilor. În anumite
țări, a adoptat o poziție pro-comunistă, în timp ce în altele a jucat rolul anti-comunismului. Doar
el știe unde se poziționează – și, probabil, nici el. Într-o țară spui ceva, în alta, altceva, s-a
amuzat el. Revolta din noiembrie 2003, care l-a înlăturat pe președintele Eduard Șevarnadze, este
o dovadă în acest sens. În timpul unei vizite în Ucraina, Soros a negat categoric informațiile din
presă care îl legau de această lovitură de stat. El le-a declarat jurnaliștilor, la Kiev, pe 21 martie
2004: Ceea ce s-a întâmplat în Georgia este opera georgienilor, nu a mea. Nu am avut nici o
legătură cu asta”. Dar, în luna iulie, Los Angeles Times a publicat următorul citat din Soros.
”Sunt încântat de ceea ce s-a întâmplat în Georgia și sunt mândru că am putut să-mi aduc
contribuția. Care versiune este adevărată? Partidul din Umbră reflectă, în multe privințe,
personalitatea creatorului său, și este o manifestare instituțională a fascinației fondatorului pentru
fumigene și jocuri de culise. Disimularea, inducerea în eroare și dezinformarea sunt apanajul său.
O pâclă de înșelătorii îi acoperă acțiunile la fiecare nivel.” David Horowitz și Richard Poe,
George Soros, Puterea din Umbră, Editura Contra Mundum, București 2017 p. 33.

15
puțin probabil; nesigur; care nu respiră încredere; suspect, necurat; șovăitor,
nehotărât,”49 Inceritudinea este definită ca fiind: dubiu, îndoială, neîncredere,
nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială;50 Iar prin cuvântul cert se înțelege
potrivit DEX ”de care nu te poți îndoi; sigur, neîndoios”. Potrivit DEX prin adevăr
se înțelege: ”Concordanța între cunoștințele și realitatea obiectivă; oglindire fidelă
a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a
întâmplat în realitate; Adevăr obiectiv-conținutul obiectiv al reprezentărilor
omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul
cunoscător. Adevărul relativ-reflectare justă, însă aproximativă a realității.”51
Prin îndoială înțelegem starea psihico-fizică a persoanei de a nu crede ceea
ce aude, vede52, citește, simte, miroase53 într-un cuvânt percepe. Îndoiala este strâns
legată de credibilitate. Îndoiala nu se confundă cu supunerea, și nici cu proverbul
”capul plecat sabia nu-l tae”. Prin credibilitate se înțelege însușirea informației,
proceselor, lucrurilor, ființelor de a se impune cu valoare de adevăr. Credem că
dreptul la îndoială poate fi analizat sub două aspecte. În primul rând dreptul la
îndoială presupune dreptul persoanei de a nu crede că ceea ce vede indirect, ce
aude, ce citește, ce simte, ce miroase este o realitate, un adevăr. Dreptul de a nu
crede, de a nu te comporta imediat în sensul ce ți se induce de cineva care nu-și
asumă responabilitatea necesară, permite acțiunea sau inacțiunea în sensul ce
decurge din îndoială. În Biblie nu vom găsi sintagma ”crede și nu cerceta” ci din
contră îndemnul din Tesaloniceni cap. 5 versetul 21 ”Ci cercetaţi toate lucrurile
şi păstraţi ce este bun”. De pildă în jurnalistică pentru a transforma o informație
primită în știre, este obligatoriu de a o verifica din cel puțin trei surse
independente și dacă a constatat că este adevărată o poate difuza ca știre. Deci
când jurnalistul califică o informație drept știre, transmite și că aceasta are
însușirea de a fi fost verificată anterior din cel puțin trei surse independente.
Unii jurnaliști ascund respectarea acestui principiu afirmând că a obținut
informația din sursele sale, a căror identitate nu o poate dezvălui invocând dreptul
la protecția sursei, or aceasta echivalează cu neindicarea probelor în susținerea
informației. Este un transfer de responsabilitate de la jurnalist la persoane anonime
sau care pur și simplu nu există. Or o astfel de informație nu trebuie asimilată unei
știri ci mai de grabă zvonului care evident presupune un alt indice de credibilitate
decât cel al unei știri. Necesitatea uzării de dreptul la îndoială 54 este din ce în ce
mai actuală în condițiile în care minciuna, știrile false, fake news, dezinformarea
49
DEX, p. 527
50
DEX p. 482
51
DEX p. 12
52
Nu tot ceea ce se vede în film, la teatru, la televizor, sau se aude la radio corespunde și realități și deci
este adevărat.
53
Sunt multe cazuri când mirosul, gustul sunt înșelate prin folosirea unor aditivi, substanțe chimice care
imită ”gustul”, mirosul, unor ”produse” naturale, în lipsa acestora.

16
și manipularea au atins cote nemaintâlnite, devenind chiar adevărate arme, nu
numai în războiul informațional dar și în comunicarea dintre clase, partide, dintre
alegători și candidații, dintre stat și cetățeni, dintre companii și clienți, profesioniști
și consumatori etc. Dreptul la îndoială presupune să uzăm de gândirea critică, să
posedăm o anumită cultură critică. Dreptul la îndoială este folosit în activitățile
de cercetare științifică, de investigare, de cercetare penală, de cercetare
judecătorească, în practica medicală, dar și în ziaristică, etc., a cărui consecință este
dreptul de a verifica îndoiala. De pildă, în ziaristică, o informație prezentată ca
știre, conform dreptului de a verifica, presupune verificarea acesteia din cel
puțin trei surse independente. În al doilea rând dreptul la îndoială poate fi
analizat ca dreptul persoanei de a cere unei autorități să i-a măsuri sancționatoare
asupra sa, numai după ce i-a stabilit vinovăția dincolo de orice îndoială
rezonabilă. Îndoiala poate fi de trei categorii: îndoială simplă, îndoială rezonabilă
și îndoială totală. De aceea credem că trebuie făcută o distincție între dreptul la
îndoială și dreptul la îndoiala rezonabilă, folosit în procedura penală când
suspectul sau inculpatul pot solicita aplicarea principiului ”in dubio pro reo” în
cadrul prezumției de nevinovăție. Astfel cel cercetat penal are dreptul de a cere
instanței constatarea îndoielii rezonabile ce rezultă din probele de la dosar și în
consecință să nu se pronunțe condamnarea sa. În acest sens în art. 103 alin.2 din
Codul de procedură penală referitor la aprecierea probelor în procesele penale și
temeiul hotărârii de condamnare se dispune: ”Art. 103. (1) Probele nu au o
valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. (2) În luarea
deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța
hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se
dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită
dincolo de orice îndoială rezonabilă.” Iar la art. 4 alin. 2 din Codul de procedură
penală se instituie principiul ”prezumției de nevinovăție” și respectiv ”in dubio pro
reo” astfel: ”Art. 4. - (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După
administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Astfel suspectul și inculpatul pot cere organelor judiciare să constate îndoiala
rezonabilă în cauza lor și să aplice ”principiul in dubio pro reo”, respectiv, să

54
Descartes referindu-se necesitatea îndoielii arăta: ”Primul precept era de a nu accepta
niciodată un lucru ca adevărat dacă nu l-am cunoscut în mod evident că este; adică de a
evita cu grijă graba și prejudecata; și de a nu cuprinde în judecățile mele nimic mai mult decât
ceea ce s-ar înfățișa minții mele atât de clar și de distinct, încât nu am nici un prilej de a mă
îndoi.” Rene Decartes, ”Discurs asupra metodei de a neconduce bine rațiunea și a căuta
adevărul în știință,”,Editura Științifică, București 1957, p. 48.

17
dispună clasarea cauzei sau achitarea acestora, deoarece nu s-a probat adevărul
dincolo de orice îndoială rezonabilă.
68. Dreptul de a minți. După cum se se știe sunt și minciuni care uneori
servesc aflării și apărării adevărului, justei valori, respectiv atunci când se
aplică principiul scopul scuză mijloacele, inclusiv minciuna-mijloc 55, sau sunt
folosite în cadrul legitimei apărări, ori stării de necesitate. Pentru Platon doar
medici şi conducătorii cetăţii aveau dreptul de a minţi56, primii pentru binele
pacienţilor, iar cei din urmă pentru binele republicii. 57 Dreptul de a minții este
strâns legat de legitimitatea, valoarea și legalitatea mijlocului, scopului
urmărit58 dar și a finalității realizate prin minciună în raport cu valorile încălcate
prin actul sau faptul de a minți, prejudiciile materiale sau morale cauzate nemijlocit
prin mijloacele mincinoase, justificarea acestora, etc.. Uneori dreptul de a minții
este legat de necesitatea confidențialității secretului scop apărat prin minciună și
nu în ultimul rând de justețea, legitimitatea și valoarea a ceea ce se apără prin
scopul minciunii. Minciuna este folosită în politică 59, diplomaţie60, spionaj,

55
Uneori starea de necesitate scuză minciuna, cum ar fi în condițiile art. 20 din Codul penal
român.
56
”La opt ani după ce și-a dat demisia din funcția de președinte al SUA, Richard Nixon a negat
că a mințit, dar a recunoscut că, la fel ca alți politicieni, a trecut sub tăcere. Este nevoie de acest
lucru ca să câștigi și să ocupi o funcție publică, a zis el: ”Nu poți spune ceea ce gândești despre
un individ sau altul, pentru că s-ar putea să ai nevoie de el…. nu-ți poți spune părerea despre
conducătorii unor țări, pentru că ar putea să ai de-a face cu ei pe viitor. Nixon nu este singurul
care evită să folosească termenul a minți atunci când a nu spune adevărul are o justificare. ” Paul
Ekman Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică, Editura Trei,
București, 2011, p.27.
57
Fostul premier israelian Yitzhak Shamir afirma ”De dragul Pământului Israel este în regulă să
minți” John J. Mearsheimer, op. cit. p. 33.
58
Arthur Sylvester adjunctul Secretarului Apărării însărcinat cu afacerile publice în Administrația
Kennedy, exprima limpede acest lucru imediat după criza rachetelor din Cuba: ”Cred că dreptul
inerent al guvernului de a minți pentru a se salva când se confrunta cu un dezastru nuclear este
fundamental.” John J. Mearsheimer, op. cit. p. 45.
59
Jody Powell secretarul de presă al fostului președinte al SUA Carter, justifică anumite
minciuni, astfel: ”Din prima zi când primul reporter a pus prima întrebare dură unui oficial din
guvern, s-a pus problema dacă guvernul are sau nu dreptul să mintă. Îl are. În anumite
împrejurări, guvernul nu numai că are dreptul, ci și obligația pozitivă să mintă. În patru ani
petrecuți la Casa Albă, m-am confruntat de două ori cu asemenea împrejurări”. Și descrie apoi un
incident în care a mințit pentru a scuti de ”o mare suferință și stânjeneală o mulțime de oameni
absolut nevinovați”. Cealaltă minciună la care a apelat a fost pentru a nu dezvălui planurile
militare de salvare a ostaticilor americani din Iran (Jody Powell, The Other Side of the Story,
New York, William Morrow și Co., Inc., 1984 apud Paul Ekman Minciunile adulților. Indicii ale
înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică, Editura Trei, București, 2011, p.28.
Sir Henry Wotton, diplomatul britanic din secolul al XVII-lea, remarca odată că un ambasador este ”un
60

om cinstit trimis în străinătate să mintă pentru binele țării sale.” John J. Mearsheimer, op. cit.p.31.

18
contraspionaj, în războiul convențional, războiul informaţional 61 într-un scop injust
sau just, depinde la ce criterii, valori o raportăm și mai ales cui servește. Dar nu
întotdeauna scopul scuză mijloacele, şi atunci minciuna este blamabilă,
sancţionabilă și chiar pedepsibilă penal. Însă justețea scopului se judecă în raport
de drepturile, liberățile și interesele legitime ale persoanei, ale grupului sau unui
popor ori țări, precum și ale majorității și minorității. 62 Socotim că într-un stat
democratic, interesul public și dreptul public au prioritate față de interesul și
dreptul privat inclusiv al individului, pe de o parte dar pe de o altă parte orice
prejudiciu cauzat individului sau minorității în scopul promovării majorității
trebuie reparat, chiar dacă nu a fost cauzat prin încălcarea legii. 63 Se mai
susține că în materia negocierilor în anumite limite ar opera dreptul de a minți
deoarece negociatorii știu și se așteaptă la acest lucru.64 Unii susțin că în domeniul
politicii externe minciuna este necesară fiind un ”instrument al politicii de stat” 65.
Minciuna umană poate fi verbală sau scrisă ori prin imagini sau disimulări în
natură (de pildă camuflajele). În unele situaţii minciuna scrisă poate avea valoarea
unui act fals cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Minciuna scrisă raportată

61
A se vedea Emil Străinu, Războiul informațional, Editura Solaris Print, București 2009.
62
Justețea scopului minciunii depinde și de moralitatea folosirii acesteia. Considerăm că
moralitatea unui act sau fapt depinde de însușirea acestuia de a apăra un drept, o libertate, starea
de bine, echitatea, atât ale celui care minte dar și a celor care suportă consecințele minciunii. Per
a contrario prin imoralitate înțelegem însușirea unui act sau fapt de a leza un drept, o libertate,
starea de bine, echitatea, a altuia sau altora.
63
De pildă Statul trebuie să răspundă nu numai pentru prejudiciile cauzate prin acte
administrative ilegale, legi, neconstituționale ci și prin legi constituționale sau acte
administrative legale atunci când se lezează un drept, o libertate sau un interes legitim al
persoanei.
64
De pildă ”puterea de negociere” este în opinia lui Thomas Schelling, laureat al Premiului
Nobel pentru economie, ”puterea de a păcăli și de a blufa”, iar bluful, desigur, nu înseamnă
altceva decât ”transmiterea de informații false.” John J. Mearsheimer, op. cit. p. 119.
65
Profesorul Robert O. Keohane referindu-se la lucrarea ”Adevărul despre minciuna din poltica
internațională” scrisă de John J. Mearsheimer arăta: ”Autorul Tragediei politicii de forță și a
beetsellerului Lobby-ul israelian și politica externă a Statelor Unite oferă prima analiză
sistematică a minciunii ca instrument al politicii de stat. În bună tradiție a realismului, el susține
că liderii se situează deasupra ordinii morale obișnuite, răspândind neadevăruri în interesul
strategic al unor rațiuni de stat greu accesibile muritorilor de rând. Liderii dispun însă și de alte
instrumente, periculoase pentru principiile democrației, cum ar fi jumătățile de adevăruri și
dezinformarea. Cu toți ar trebui să distingem între minciuna justificată, din sfera politicii
intenaționale, unde totul este permis, și înșelarea propriului popor. Sub aparența rațiunii de stat,
liderii sunt mult mai înclinați să-și mintă concetățenii, provocând uneori consecințe dezastruoase.
În această carte fascinantă, John J. Mearsheimer susține că minciuna în politica externă este
parte intrinsecă a modului de viață democratic. Aceasta este un mesaj important pentru
democrații care doresc să nu fie luați drept fraieri de liderii lor.”

19
la realitatea obiectivă trecută sau prezentă, de regulă, constituie un act fals și se
sancționează penal.

Notă în atenția studenților:

A. Fiecare cursant va trebui să răspundă la următoarele întrebări la
această temă:

1. Prezentați definiția minciunii pe care o considerați cea mai corectă!

Argumentați!
2. Comparați minciuna cu adevărul!
3. Minciuna o raportăm la realitatea obiectivă sau la intenția celui care
o comunică?
4. Este corectă afirmația: ”la minciună prezintă interes: conținutul,
forma, mobilul, scopul, mijlocul folosit, mesajul transmis sau
mesajul înțeles, finalitatea, justificarea, sancțiunea sau
recompensa”?
5. Clasificați minciunile după mobil și scopul acestora!
6. Comparați conceptele de minciună, nesinceritate, înșelăciune,
autosugestie, promisiune imposibilă, promisiune posibilă și
autoeroare!

Răspunsul la aceste întrebări va fi trimis pe adresa

valerica.dabu@comunicare.ro sau diana.gavra@comunicare.ro până
la data de 25.03.2020.

Conf. univ. dr. Dabu Valerică,

T. 0722888842

20
 Răspunsuri la întrebări cursul nr. 3 DCS

1.Prezentați definiția minciunii pe care o considerați cea mai

corectă! Argumentați!
R : În opinia noastră minciuna este o reprezentare falsă a realității la
un moment dat. Deci de esența minciunii în comunicarea umană este
neadevărul total sau parțial în afirmații sau negații exprimate
verbal, scris sau în imagini, premise sau concluzii. Conținutul
minciunii este opusul total sau parțial al adevărului.
a) Aceasta nu reduce minciuna numai la comunicarea umană
și nici numai la intenție deoarece minciuna se poate găsi în
comunicarea în natură, în comunicarea umană și în alte
forme de comunicare ;
b) Minciuna se săvârșește printr-o multitudine de forme ea
nu poate fi redusă la negare, exprimare verbală,
nonverbală putând îmbrăca o multitudine de forme.
c) Totodată nu putem fi de acord cu reducerea conținutului
minciunii numai la ”afirmații false” deoarece minciuna poate
fi și prin ”omisiune” precum și prin ”negații”.
d) Sfera conceptului ”minciună” este mai mare și include și
sfera conceptului ”înșelăciune”, a conceptului de
”interpretare părtinitoare” și altele.
e) Minciuna nu se confundă nici cu nesinceritatea pe care o
include.
f) Minciuna ca reprezentarea falsă a realităţii poate fi făcută
cu intenţie66, din culpă67, sau fortuit, pe când înșelăciunea
66
De exemplu într-o intersecție cel întrebat respectiv un localnic din zonă, să spună care este direcția de
mers către București, acesta indică intenționat direcția greșită, gândindu-se că ulterior se va distra cu
prietenii lui când le va povesti această farsă.
67
De pildă într-o intersecție polițistul întrebat, să indice care este direcția de mers către București, acesta
în loc să-i comunice, că nu știe, îi indică o direcția la întâmplare acceptând ca aceasta să fie greșită,

21
 presupune întotdeauna intenție calificată printr-un scop
respectiv obținerea unui folos injust.
g) De regulă scopul vizat prin minciună este ilegal, imoral, cu
unele excepţii cum ar fi când minciuna este necesară în
legitima apărare, în starea de necesitate68, pentru aflarea
adevărului, în scop distractiv (teatru, circ, glume
nevinovate, iluzii, trucuri etc.), în domeniul comercial și în
publicitate în anumite limite, etc.

2. Comparați minciuna cu adevărul!

a) Minciuna presupune reflectarea denaturată a realității iar
adevărul este reflectarea corectă a realității;

3. Minciuna o raportăm la realitatea obiectivă sau la intenția celui

care o comunică?
a) Minciuna o raportăm la realitatea obiectivă nu la intenția celui
care o comunică?
b) Cineva poate comunica din eroare o faptă falsă, mincinoasă ca
adevărată el crezând că este adevărată, or în astfel de situația
comunicarea sa nu corespunde adevărului, chiar dacă el și alții o
pot considera adevărată. Aceasta tot minciună rămâne. De pildă
cineva cu intenție compune o minciună și o difuzează printr-un
intermediar care poate fi o persoană credulă, de bună credință,
un minor, un iresponsabil etc.

determinându-l astfel pe turist să consume timp și combustibil inutil. Aceasta este o minciună acceptată
de autorul acesteia cu urmările negative pentru cel care a întrebat, ceea ce are aspectul unei manipulări din
culpă, deoarece polițistul era obligat să îi comunice adevărul, trebuia și putea.
68
Potrivit art. 20 alin.2 din Codul penal român: ”(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește
fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat.”

22
 4. Este corectă afirmația: ”la minciună prezintă interes: conținutul,
forma, mobilul, scopul, mijlocul folosit, mesajul transmis sau
mesajul înțeles, finalitatea, justificarea, sancțiunea sau
recompensa”?
a) Da deoarece este o analiză cât mai aproape de analiza însușirilor
minciunii și în raport de rezultate se poate înșelege și acționa
sau reacționa ;
b) Așa am putea găsi soluție și la o altă problemă privind
calificarea acesteia, respectiv atunci când înşelarea bazată pe
minciună nu este cauzatoare de prejudiciu pentru destinatarul
mințit, ori chiar servește dreptul sau interesul acestuia,
satisfăcându-i o necesitate. Ba mai mult când sunt două interese
contrare și ambele părți prezintă în interesul său fapte nereale,
cum calificăm aceste fapte?69 Mint ambele părți, numai una
dintre ele, sau niciuna? Dacă interesul uneia dintre părți este
legitim fapta sa de a prezenta deformat realitate în apărarea
acestuia mai este sau nu minciună?

5. Clasificați minciunile după mobil și scopul acestora!

a) Minciuna în interesul mincinosului ;
b) Minciuna în interesul mințitului (copil, pacient, iresponsabil,
imatur, etc.);
c) Minciuna în interesul societății ;
d) Minciuna în interesul statului ;
e) Minciuna în interesul poporului ;

69
Interesantă este o speță în care, în anii `90 un președinte de partid a obținut o copie a unui tablou de
Eugėne Delacroix, pe care l-a depozitat la bancă pretinzând că este original, și a solicitat în acest sens o
recipisă. Apoi, uzând de recipisa obținută a scos la vânzare tabloul ca original pentru o sumă apreciabilă
și a încheiat contractul de vânzare cu un cetățean român care i-a făcut plata cu o filă CEC pe care era
consemnat prețul convenit. Cumpărătorul a sperat să obțină tabloul să-l revândă la un preț mai mare din
care să-i rămână un profit substanțial. Când a încercat să revândă tabloul, în străinătate, a constatat că
acesta nu este original ci o copie și că prețul acestuia este modic. Vânzătorul tabloului (copie) a introdus
cecul în bancă și a aflat că nu poate fi onorat deoarece în contul trecut pe acesta nu era nici o sumă. Ca
urmare a reclamat la parchet că a fost înșelat cu un cec fără acoperire. Pe de altă parte și cumpărătorul a
reclamat că a fost înșelat vânzându-i-se o copie a unui tablou de Eugėne Delacroix în loc de tabloul
original.

23
f) Minciuna din necesitate ;
g) Minciuna în legitimă apărare ;
h) Minciuna scuzabilă ;
i) Minciuna pedepsibilă ;

24