CURS Minciuna.

Minciunile constituie comunicări cu conţinut fictiv orientat pe aşteptările unei persoane ori ale unui grup
social şi vizând o situaţie problematică. Instanţa comunicativă mincinoasă este lipsită de figură: nimeni când minte nu se declară
mincinos. Producţiile nu au un producător care să se prezinte drept mincinos, dar se evidenţiază întotdeauna printr-un anume
destinatar. Ele au un conţinut legat de interesele cognitiv-practice de moment ale ţintei. Ideea de neadevăr în sensul de minciună,
istoria o întâlneşte pentru prima oară în cultura europeană în Iliada lui Homer. În Cartea IX din scrierea homerică, Ahile
moralizează: "urăsc ca pe porţile morţii pe cel care gândeşte una şi spune alta".
Filosofii suspiciunii" (cum îi numeşte Paul Ricœur pe Nietzsche, Marx şi Freud) au în preocupările lor
problematica adevărului. În mod inerţial ei sunt împinşi, tocmai prin aceasta, către o gândire despre minciună.
Dintre cei trei, Friedrich Nietzsche este cel care pune cel mai radical problema raprotului adevăr-minciună. "Ce este
adevărul"? se întreabă el în "Despre adevăr şi minciună în sens extramoral" [391, p. 45]: adevărul este "o armată mişcătoare de
metafore, metonimii, antropomorfisme, pe scurt, un ansamblu de relaţii umane care au fost în mod poetic şi retoric argumentate,
transpuse şi făcute mai voioase: (...) adevărurile sunt iluzii despre care s-a uitat că ar fi aşa ceva". Căutarea adevărului se face pe
calea minciunii. Mincinosul acţionează pe două direcţii: denaturarea unei gândiri corecte, pervertirea limbajului. El este un om
lipsit de responsabilitate limbajuală şi de profitor al cogitaţiei. La Nietzsche adevărul nu este o obligaţie a limbajului. Responsabil
de limbaj şi de gândire este subiectul uman.
O cauză a minciunii ar fi impulsivitatea şi deteriorarea sentimentului adevărului. De aici rezultă disimulările şi simulările.
Alteori, minciunile sunt rezultatul unei „stări mentale singulare de automatism, asemănător celui al somnambulismului” ce
merge până la autosugestie. Minciunile vin şi din nevoia de a cunoaşte şi de a influenţa mediul, de a fi în centrul atenţiei [324, pp.
119-123]. Acest conţinut-mesaj este susţinut de un discurs ce se structurează pe idei din imediata apropiere a ceea ce ar dori să
ştie ţinta în legătură cu declanşarea ori soluţionarea unor situaţii problematice. Uneori, ţinta unei minciuni poate să fie însuşi
producătorul. Prin minciună şi neadevăr, acesta poate să înfrunte mai uşor realitatea şi timpul la care se raportează. „Omului îi
place să se mintă şi să fie minţit, şi când nu-l mai minte nimeni şi nimic, se dezagregă” (Tudor Arghezi). În acest caz, minciuna
capătă o funcţie protectoare şi terapeutică. Minciuna de sine se suprapune înclinaţiei aproape naturale de a respinge tot ceea ce
contravine echilibrului interior. Medicina minciunii nu este şi ea o formă de persuasiune, ca şi publicitatea, psihoterapia, sugestia,
hipnoza etc.? Minţitul descoperă informaţia ca impas epistemologic şi ca paradox: o obţine fără să o ceară, o primeşte fără să o
caute şi o utilizează fără să o verifice. Marea încercare pentru el este de a da dreptate unui mincinos. De fapt, arată J.-N. Kapferer,
verificarea informaţiei nu e un lucru de la sine înţeles, căci „cunoaşterea socială se întemeiază pe încredere şi nu pe dovadă”.
Minciuna se bazează pe lipsa de verificare.
Din punct de vedere cogitaţional, minciuna este un act psihic complex, ea dă semne că distanţa dintre real şi ireal este
reglabilă prin mecanisme semantice. Este un act comportamental deosebit de complex, ce antrenează toate componentele
personalităţii: gândirea, limbajul, afectivitatea, voinţa, atenţia etc.
Orice discurs mincinos are o motivaţie puternică. Obiectul minciunii este întotdeauna ceva de luat în seamă: opinii,
credinţe, consideraţii, atitudini, fapte, acte etc. Specific acestora le este capabilitatea de a fi înlocuite: substituibilitatea. Lucrurile
nesubstituibile blochează minciuna, sunt inabordabile ca obiecte ale discursului mincinos. Insubstituibilul nu admite ambiguitatea
şi confuzia; limbajul mincinos şi cogitaţia mincinoasă nu se pot aplica decât asupra ţintelor neclare. Minciuna se naşte "din" şi
dezvoltă "un" limbaj confuz şi o gândire confuză. A doua condiţie constitutivă a minciunii, după substituibilitate, o reprezintă
intenţionalitatea. Intenţia confuză anulează posibilitatea minciunii. Există intenţii explicite şi intenţii implicite. Adevărata
minciună se înscrie în circuitul acestora din urmă. Recunoaşterea intenţiilor face indecidabilă problema minciunii, iar, pe de altă
parte, constrânge consumatorul să formuleze conjecturi asupra intenţionalităţii şi sincerităţii.
Modelul, obiectul minciunii îl reprezintă valorile. Ele sunt profund confuze, şi intenţionale, şi substituibile. Valorile de
bine, adevăr, frumos, libertate, cinste nu sunt nici adevărate şi nici false. S-ar putea spune că valorile sunt confuze. Ele nu pot fi
obiect al demonstrabilităţii. Minciuna se alimentează din miezul confuz al valorii. Orice minciună ţine captivă o valoare. Astfel
minciuna prezintă un deosebit respect pentru valori. De asemenea, opiniile, în general legate de opţiuni şi decizii axiologice, nu
hotărăsc în mod absolut adevărul sau falsul. Opiniile sunt puternic subiectivate ca şi valorile. Opinia oferă contestabilului o mare
parte din conţinutul său de semnificaţii. Opinia se arată a fi locul ideal al minciunii.
Minciuna prezintă două subspecii principale: simularea şi disimularea. Simularea reprezintă o formă de comportament
mimetic prin care atitudinea individuală se subordonează obţinerii unor avantaje sau realizării unor scopuri cu mijloace care
depăşesc opţiunile valorice personale. Atitudinea aceasta este cunoscută sub numele de oportunism. Disimularea constă în
vehicularea unor opinii strict circumstanţiale şi în arborarea unor atitudini eminamente episodice, calchierea pe context fiind
precumpănitoare.
Este un discurs mincinos acea întreprindere limbajual-cogitativă produsă împotriva lucidităţii decalajului dintre spusă şi
gândire. Acest discurs începe în clipa în care producătorul capătă conştiinţa delimitării dintre adevăr şi falsitate, dintre realitatea
discursului şi realitatea lucrurilor. Conştiinţa diferenţei se întăreşte prin ascunderea, disimularea ori simularea coincidenţei dintre
relatare şi realitate.
 Există două tipuri de minciună publică: minciuna tactică şi minciuna mediatică [492, p. 240]. Cea dintâi consistă
în disimularea premeditată a intenţiilor unei persoane sau ale unui grup în a nu fi cunoscute de adversari, obligaţi astfel să ia
decizii greşite. Disimularea presupune nu numai o tăcere tactică din partea celor care uneltesc, ci chiar o modificare a conduitei
acestora pentru a nu trăda prin nimic intenţiile reale. În ce priveşte minciuna mediatică, aceasta presupune o formă de mijlocire în
promovarea interesului de grup. În mod concret, este vizată imaginea adversarului şi nu adversarul însuşi. Procedura de lucru în
scoaterea din cursă implică opinia publică, stimulată să refuze anumite opinii, atitudini, valori şi conduite considerate retrograde,
conservatoare ori îndreptate împotriva intereselor comunităţii.
Minciunile îşi ascund intenţiile. Discursul "mincinos" pentru a fi calificat minciună, trebuie să fie decodificat într-o dublă
intenţionalitate: intenţia manifestă şi intenţia ascunsă. Un discurs care şi-ar secretiza perfect intenţiile ar prezenta doar intenţii
manifeste. Orice discurs ce "scapă" în descifrare şi decriptare o intenţie ascunsă este un discurs mincinos. Mai exact, discursul
mincinos este singurul discurs incapabil să-şi ascundă totalmente intenţiile. Discursul fără intenţii subsidiare nu poate fi un
discurs mincinos. Intenţiile agresive se simulează, se disimulează, în principal, sub două ţinute: fie adoptarea unei conduite
seductive apte să camufleze agresivitatea scopurilor vizate, fie împingerea spre mitic, aşa încât efectele să pară a se limita doar la
nivelul discursului. Trei se profilează a fi strategiile disuasive ale deconspirării minciunii [492, p. 258]:
- supravegherea acţiunilor adversarului;
- analiza de conţinut a actelor cu caracter public întreprinse de acesta;
- pătrunderea în universul proiectelor confidenţiale ale adversarului.
Nu trebuie deci pierdut din vedere că informaţiile necesare desconspirării adversarului, în mare parte, nu sunt de natură
secretă ori confidenţială.
O a treia formă a minciunii o reprezintă mistificarea. Aceasta mizează în mod nemijlocit pe caracterul confuz, vag (nici
adevărat, nici fals) al valorii. Discursul ipocrit manifestat pe tema valorii este produsul lipsei unei consideraţii autentice faţă de o
valoare clamată. Discursul mistificator de-valabilizează adeziunea la valoarea invocată şi la importanţa atribuită acesteia.
Mistificarea se acoperă de gloria subminării valorii prin apelul la valoare.
Există, pe de altă parte, arată F. Deaver [145, p. 92], minciunile albe (nevinovate) prin care sunt avansate neadevăruri
evidente, justificate ca fiind spuse într-un scop benefic. Se admite ca nevinovată minciuna spusă de un medic ce ascunde unui
pacient în stare finală gravitatea bolii sale. O minciună nevinovată se acceptă a fi spusă de un membru al unei familii pentru a ţine
un altul departe de secretul unei petreceri-surpriză. O minciună nevinovată se spune unui prieten drept compliment pentru
achiziţionarea unor haine noi. Minciunile albe se justifică prin aserţiunea că scopul scuză mijloacele. Există şi minciuni sfruntate.
Acestea se definesc ca neadevăruri comunicate fără vreun scop compensatoriu, dintr-o dorinţă nejustificabilă de a înşela.
Specificul lor constă în aceea că nu conţin elemente de justificare şi că nu pot avea scopuri subiacente legate de transmiterea unei
înţelegeri mai profunde. F. Deaver consideră că minciuni sfruntate sunt de găsit în parabole, alegorii şi în jurnalism [145, p. 92] şi
că ele "nu ţin de ficţiune". O singură justificare ar putea avea minciunile sfruntate: utilizarea lor în evitarea unui deznodământ
tragic.
Înşelarea este şi ea o formă de minciună. Umberto Eco consideră că discursul persuasiv exclude înşelăciunea. Prezidată
de o retorică elevată, persuasiunea preia una dintre regulile discursive ale acesteia: argumentarea să pornească de la premise
probabile speciale, premise a căror probabilitate se explicitează. "Numai cu această condiţie, accentuează semiologul italian,
discursul persuasiv se deosebeşte de înşelăciune" [176, p. 363]. Incapacitatea practică de a opera distincţia între persuasiunea
manifestă şi înşelăciune a dus în antichitate practica retoricii la multiplele sale degenerări, justificând în mare parte atacul lui
Socrate la adresa sofiştilor. Socrate însuşi, susţine Eco, era un sofist, ba chiar cel mai mare dintre cei care foloseau persuasiunea
explicită şi manifestă. Pragul între persuasiunea onestă şi înşelăciune s-ar situa tocmai acolo unde premisele sunt recunoscute sau
ignorate în caracterul lor parţial. Când acest caracter este disimulat, fie prin înşelăciune, fie din slăbiciune, este vorba de o poziţie
ideologică. Aşadar, la Eco înşelăciunea ar fi domeniul premiselor probabile neexplicitate. Persuasiunea autentică este manifestă,
în sensul că-şi asigură onestitatea prin explicitarea premiselor. Persuasiunea manifestă se opune înşelăciunii, premisele explicite
stau împotriva premiselor implicite.
Înşelarea, consideră F. Deaver, include conceptele de intenţionalitate, comitere şi omisiune. Ea nu are un teritoriu, poate
apărea oriunde. O găsim adesea şi în mass-media, utilizată de jurnalişti şi de sursele lor, de specialiştii în publicitate şi în relaţiile
cu publicul [145, p. 101]. În aprecierea lui J.-A. Barnes [36, p. 115] noţiunea de înşelătorie ar fi mai largă decât cea de minciună.
Textele mincinoase sunt diverse: ştirea lansată de sursă, pentru a testa reacţiile publicului (trial baloon - balon de
încercare); zvonul (ştirea informală); argumentarea tendenţioasă (deviată, voit incorectă).
Sissela Bok se întreabă, în legătură cu o înşelătorie la care recurge jurnalistul, dacă este justificabilă din punct de vedere
moral. Ne pune apoi la dispoziţie în acest sens un model justificativ de testare. Grila aceasta, care poate fi considerată procedură
de disuadare, cuprinde trei întrebări în scară:
a) Există vreo formă de acţiune alternativă care să rezolve dilema, fără să se recurgă la ajutorul unei minciuni?
b) Ce morale ar putea fi invocate pentru a scuza o minciună şi ce motive pot fi prezentate drept contra-argumente?
 c) Ca un test la etapele anterioare, ce ar putea spune un public alcătuit din persoane rezonabile despre astfel de minciuni?
Un al patrulea criteriu ce poate fi adăugat este unul pus la dispoziţie de Bertrand Russell [456, p. 38], care arată:
"Totodată există o diferenţă între eficacitatea unei minciuni şi cea a adevărului: minciuna nu produce efectul căutat la fel de mult
timp faţă de adevăr".
Convingerea ce se desprinde este că majoritatea minciunilor nu vor reuşi să satisfacă aceste exigenţe de justificare.