Adevăr, transparență și minciună

Prof. Conf. Univ. Dr. Studenți:

Cîrtiță-Buzoianu Cristina Bulai Roxana Georgiana
Lucanu Carmen Petronela
Vițăl Alexandra Adina
 Cuprins

1. ARGUMENT…………………………………………………….. 3

2. Sinceritatea şi minciuna....................................................................................4

3. Minciuna în actul didactic.................................................................................8

4. Transparența comunicării................................................................................11

5. Studiu de caz......................................................................................................12

6. Concluzii.............................................................................................................14

7. Bibliografie.........................................................................................................15
 ARGUMENT

Realitatea ar trebui să fie sursa adevărului, aceasta să aibă la bază fapta reală în sine.
Numai că oamenii deţin capacitatea subtilă, de altfel, de a transforma realitatea în minciună, în
funcţie de interese, scopuri sau pentru salvarea unei situaţii pe care cu bună ştiinţă au creat-o.
Acest tip de oameni, progresiv şi aparent, câştigă teren în faţa adevărului, dar fără să realizeaze
viziunea de perspectivă asupra unor lucruri. Minţind, omul se minte pe sine, devine un nimic
pentru ceilalţi, aceştia pierzîndu-şi încrederea şi respectul faţă de el. În acest sens W. Forster
afirma: ,,Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ
prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”
Minciuna devine o rutină pentru cine a minţit o dată şi se bucură că nu a fost descoperit, a
doua oară i se va părea mult mai uşor să ascundă adevărul. În goana sa după minciună, omul va
amplifica şi mai mult faptele, le va îmbrăca în formele degradante şi imorale ale minciunii, fără
să observe chiar nici el că a devenit un mincinos. Oamenii slabi, lipsiţi de personalitate mint cu
scopul acoperirii neputinţei sau a mediocrităţii lor. Mint, pentru că prin miciună şi dezinformare,
cred că pot stăpâni sau domina. În minciună zace numai răutate şi înşelăciune, iar perfidia, o
rezultantă a minciunii, are întotdeauna un scop negativ şi, nu unul nobil.
Limita dintre adevăr şi minciună este greu de descifrat, adevărul poate fi ușor alterat de
minciună. Acea deviere a adevărului înspre minciună, acea picanterie a miciunii presărată peste
adevăr, nu face decât să realizeze procesul de ,,fardare” a adevărului.
Dacă cele două noţiuni: adevăr şi minciună au fost privite în relaţie, ele sunt fundamental
şi în esenţă antagonice. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale.
Comparaţiile obiective şi cât mai sincere asupra unor lucruri, situaţii sau fapte duc înspre adevăr.
A face diferenţele dintre real şi ireal, înseamnă a fi în spiritul adevărului, iar dacă omul
recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să
descopere minciuna.
 1. Sinceritatea şi minciuna

Aceste valori şi virtuţi morale se manifestă mai ales în procesele de comunicare umană,
reprezentate mai tehnic prin schema relaţiilor dintre emiţători şi receptori. Dacă ţinem seama şi
de autoreflexivitatea acestora, atunci trebuie să avem în vedere fenomenele de autoamăgire, când
distincţia dintre emiţător şi receptor se estompează.
Deoarece comunicarea poate transmite cunoştinţe, sentimente şi valori adevărate
(autentice) sau false (eronate,neautentice), sinceritatea şi minciuna sunt un fel de metavalori,
pentru că sunt valori morale care se raportează la valorile preponderent epistemice de adevăr şi
fals. Prin uz şi abuz de utilizări cotidiene sau ştiinţifice şi filosofice, noţiunea de adevăr s-a
banalizat în aşa măsură încât pentru foarte mulţi oameni ea pare evidentă şi de la sine
înţeleasă.Evidenţa aceasta a fost şi este înşelătoare de foarte multe ori.
În secolul XX, tot mai mulţi filosofi, logicieni şi matematicieni au arătat că ideea de
adevăr epistemic nu este chiar atât de clară şi uşor de înţeles deoarece, pe lângă faptul că sunt
mai multe concepţii despre adevăr (concepţia realistă a adevărului-corespondenţă, concepţia
utilitaristpragmatică, teoria consensuală ş.a), fiecare din ele evoluează de regulă spre o explicaţie
mai aprofundată şi mai bogată în sensuri.Astfel, ideea de corespondenţă implicată în definiţia
realistă a adevărului trebuie completată cu ideea de grad mai mare sau mai mic, rezultat din
reprezentări mai complete sau mai puţin complete ale faptelor sau atitudinilor în cadrul
diferitelor modele, care amplifică apoi procesele de interpretare. De asemenea, trebuie
valorificate şi achiziţiile privind raportul dintre exact şi inexact pe linia sferei, structurii şi
înţelesurilor ideilor, precum şi relaţia cu o informaţie mai mare sau mai mică despre realitate.

Intervenţia eticienilor în dezbaterile privind adevărul au pus în evidenţă, pe de o parte,

specificul acestei valori în morală, pe de altă parte, de ce nu se poate accepta verismul, concepţia
care consideră că adevărul trebuie să fie valoarea morală fundamentală a omului. În acest caz, fie
că se omit celelalte valori morale, fie că toate se reduc la un adevăr care, la o cercetare mai
atentă, se va dovedi că este incomplet, că se asociază cu multe incertitudini, că în spatele său se
ascund multe falsuri şi erori intenţionate (sofisme) sau neintenţionate (paralogisme).

Adevărul moral nu se confundă cu adevărul etic, aşa cum nu se confundă nici morala cu
etica .De asemenea, adevărul moral nu trebuie confundat cu adevărul în morală. Adevărul moral
este acea valoare morală care conferă viabilitate unui sistem moral împărtăşit de către membrii
unei comunităţi. Adevărul moral se converteşte într-o serie de imperative practice ca: fii sincer!
spune adevărul! ai curajul să spui adevărul! să nu fii talger cu două feţe! etc. Adevărul în
morală se referă la: diversitatea formelor sale, generată de faptul că morala interacţionează cu
toate celelalte sfere ale vieţii umane: adevăr epistemic, adevăr estetic, adevăr religios etc.; faptul
că adevărul în morală se află în evoluţie şi schimbare în timp; că acelaşi adevăr îşi schimbă
semnificaţiile în Buda faţă de Pesta, după cum el îşi schimbă înfăţişarea atunci când este rostit de
un om scump la vorbă faţă de unul atât de vorbăreţ încât devine palavragiu sau flecar.

De foarte multe ori se spune că minciuna este opusul adevărului moral. Iar această
opoziţie se manifestă şi ca intercondiţionare, care l-a determinat pe Esop (sec.VII-începutul
sec.VI î.H) să susţină în fabulele sale că, dacă nu ar fi minciuna, atunci nu ar fi nici adevărul.

Minciuna interacţionează cu sinceritatea, dar sinceritatea nu ţine numai de imperativul de

a spune mereu adevărul şi numai adevărul. Aşa cum au arătat moraliştii secolului al XVII-lea,
sinceritatea înseamnă şi a-ţi deschide inima şi spiritul faţă de cei din jur, a nu fi prea rezervat şi,
mai ales, a nu te preface cu dibăcie pentru a câştiga încrederea altora. Or, nu toţi oamenii pot să
adopte asemenea conduite. Firile slabe, oamenii care au trăit anumite întâmplări nefericite în
copilărie nu pot să fie la fel de sinceri ca şi cei ce şi-au sporit mereu forţa spirituală şi fizică, prin
educaţie şi autoeducaţie corespunzătoare. Aceştia din urmă nu sunt nici ei omogeni în
comportamente. Şi ei manifestă oscilaţie între încredere şi neîncredere faţă de sinceritatea celor
cu care comunică. Până la urmă însă iese victorioasă acea încredere că cei cu care vorbesc sunt
mai sinceri cu ei decât cu alţii (La Rochfoucault).

Cercetarea ştiinţifică a minciunii ca expresie a manifestării judecăţii morale la copil a

întreprins-o Piaget şi colaboratorii săi cu circa 70 de ani în urmă. El pornea de la ideea kantiană a
interacţiunii eteronomiei şi autonomiei (autodeterminării), pe care o aplica în cercetarea jocurilor
cu bile şi a jocurilor competitive ale băieţilor şi fetelor din Geneva şi Neuchâtel drept principale
căi de formare a cunoaşterii şi a conştiinţei lor morale. Pe parcurs, însă, Piaget şi-a modificat
ideea iniţială despre morală ca acţiune bazată pe reguli, datorii şi obligaţii, adoptând ideile de
cooperare, bine, idealuri pozitive care stau la baza asimilării corecte a definiţiei minciunii ca
deformare intenţionată a adevărului, de către copiii din stadiul trei de evoluţie fizică şi mentală
(12-14 ani). Cercetarea a relevat şi faptul că asimilarea regulilor morale care îi permit copilului
să înţeleagă minciuna-sinceritatea se face cam în acelaşi timp cu dobândirea competenţelor
aritmetice şi de limbaj, cu formarea noţiunilor de securitate, proprietate, ordine şi politeţe.
Parţial, s-au pus în evidenţă şi imitaţiile de către copii a conversaţiilor din familie.

Ca valori morale caracteristice comunicării umane, sinceritatea-minciuna pot şi trebuie să

fie privite şi dinspre situaţiile-limită ale comunicării: incomunicarea, adică tăcerea şi excesul de
comunicare, adică fabulaţia, pălăvrăgeala, flecăreala .Nu este exclusă posibila interacţiune a lor
în tăcerea vorbitoare (B.Blanchard).

Tăcerea poate avea mai multe temeiuri. Astfel, tac pentru că sunt constrâns, tac într-un
mod semnificativ, adică în felul acesta vorbesc despre ceva, protestez, aprob etc. Alteori tăcerea
poate fi dovadă de laşitate sau de minciună, de nesinceritate, după cum prin ea se poate da
dovadă de tact, politeţe, delicateţe.

A tăcea vorbind este un talent pe care nu-l au toţi oamenii, dar care poate fi format prin
învăţare, şi anume: să te înveţi să deplasezi o conversaţie de pe un teren primejdios pe unul
neutru, să nu te grăbeşti să pronunţi cuvinte care produc neplăceri receptorului. Pentru a ajunge
aici, se recomandă să nu rosteşti cuvinte categorice despre viitor sau despre nişte convingeri pe
care evenimentele sau experienţa le pot modifica. Foloseşte cu mult tact butadele, căci uneori
sunt luate în serios. Răspunde la o întrebare cu o altă întrebare care îl pasionează pe interlocutor,
fără a cădea în pericolul de a transforma conversaţia în interogatoriu sau în duel lingvistic. Cere
mereu lămuriri, iar în răgazul ce ţi l-ai creat aşa, chibzuieşti, îţi cântăreşti cuvintele. Pe flecari şi
palavragii lasă-i să vorbească, şi aşa discuţia se va transforma în monolog, iar tu ştii cu cine ai de
a face. Se recomandă şi unele procedee retorice. Astfel, când aprobi sau dezaprobi spui: dacă
lucrurile s-ar fi petrecut normal, atunci ar trebui să judecăm cu oarecare asprime, dar să nu uităm
că anumite împrejurări îl absolvă pe cel ce a greşit (o practică la care apelează adesea avocaţii).
Sau: nu putem să nu condamnăm faptele care au lezat interesul general; rămâne de văzut dacă
lucrurile s-au petrecut aşa cum ni se spune, dacă nu au fost condiţii care… (aşa fac apărătorii
abili).

Fabulaţia este opusul tăcerii şi un corelat al minciunii. Se manifestă prin vorbărie

nesfârşită, despre situaţii închipuite, generându-se aşa calomnii şi bârfe, autominţirea. Fabulaţia
poate fi şi un început de creaţie literar-artistică. Inversând corelaţiile, Platon a formulat ideea
care s-a reluat continuu până astăzi, şi anume că arta este o mare minciună, deoarece în artă
obiectul reflectat (Ideea) şi expresia creată nu coincid niciodată.

Din punct de vedere afectiv-emoţional sinceritatea se corelează cu patosul, adică cu o

mare adeziune afectivă faţă de adevăr şi cu o tot atât de hotărâtă respingere a neadevărului.
Istoria filosofiei occidentale ne oferă câteva exemple de pasionaţi ai adevărului: G.Bruno, care a
preferat arderea sa pe rug şi nu renunţarea la ideile sale despre lume şi om; Galileo Galilei deşi a
abjurat în faţa Inchizitorilor, la ieşirea sa de la judecată ar fi spus despre Pământ că, totuşi se
învârte!; R.Descartes era atât de ataşat îndoielii sale metodice, încât, atunci când Inchiziţia a
stabilit ca un tratat al său să se ardă, s-a simţit obligat să arunce pe foc şi ultimul exemplar pe
care îl avea în biblioteca proprie, pentru a nu mai rămâne nici un fel de îndoială.
 2. Minciuna în actul didactic

Minciuna este prezentă în actul didactic. În fond, ce este educaţia? O modalitate de

administrare deliberată a imaginarului în perspectiva căreia oamenii sunt formaţi sau deformaţi.
O cale de insinuare a unei realităţi care nu există în momentul invocării ei („idealul educativ”,
„scopurile educaţiei” etc.). Un efort metodic de acomodare a celor tineri cu „măştile” lumii.

A educa înseamnă a adăuga la natura intimă a copilului date noi, pe care acesta nu le are.
A educa presupune, totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta „excrescenţele”
negative ale spiritului, a dezvăţa individul de obişnuinţe potrivnice creşterii sale. Oricum am lua-
o, educaţia presupune intervenţie „ne-naturală”, crearea unui orizont ideatic în numele căruia
actul paideic se întemeiază, întrebuinţarea unor artificii metodice de schimbare şi transformare -
desigur benefice - a naturii umane.

Educatorul poate fi vizat şi ca un simulant: al atoate- sau al atotcunoscătorului, al

stăpânirii situaţiei sau a sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al
înţeleptului, al prietenului. Pe de altă parte, elevii sunt puşi în situaţia de a se adapta unei situaţii
oarecum artificiale, cea creată şi regizată de profesor. Elevii, în clasă, nu mai sunt ceea ce sunt de
fapt; nici profesorii. Şi profesorii şi elevii simulează constant comportamente aşteptate,
prognozate, normate în consens cu modelele de profesor, de elev, de şcoală. Înregimentarea în
acest „spaţiu de joc”, până la un punct, este benefică şi garantează eficienţa demersului didactic.
Naturalitatea situaţiilor şi a relaţiilor nefiind posibilă, rămâne să se apeleze la substitute, modele,
mai mult sau mai puţin abstracte. Sub „clopotul de sticlă” al instituţiei şcolare, sunt exersate
cunoştinţe şi experienţe condensate, tipice, exemplare, în ritmuri prestabilite, calculate,
parcimonios desfăşurate. Randamentul încorporării acestor instrumente ţine şi de dimensionarea
acestui „spaţiu de simulare” care este şcoala. Nu de puţine ori s-a cerut expres ca şcoala să aducă
în ea realitatea, sau, mai mult, să fie viaţa însăşi. Numai că aşa ceva nu-i posibil. Ne mulţumim
ca şcoala să fie un simulacru al realităţii, o „antecameră” a ei, o experienţă „in vitro”. Iar
eficienţa ei este dată nu de concretitudinea stufoasă a existenţei (ne)desfăşurate în ea, ci de
abnegaţia cu care izolează şi selectează faptele, cazurile, posibilităţile. Eficienţa instrumentului
incorporat ţine şi de calea abstractă, „sintetică” de derivare a lui, ceea ce-l poate face mai suplu şi
mai pasibil de generalitate.
 Limbajul educaţional permite o alunecare considerabilă spre ficţiune. Orice enunţ cu
privire la educaţie nu numai că descrie o realitate, dar construieşte şi prescrie ceea ce aceasta
trebuie să devină în perspectivă. Saltul din real în ireal se face cu ajutorul cuvântului mincinos.
Discursul normativ face loc, de obicei, voluntarismului şi subiectivismului. Reperele valorice ale
educaţiei viitoare se pierd în spaţiul nedeterminat al reveriei. De regulă, terminologia
educaţională suferă de o ambiguitate semantică şi imprecizie referenţială. Când se desenează
obiectivele, cuvintele îşi dau concursul pentru a nega realitatea existentă şi se pregătesc pentru a
adula virtualitatea. Substanţa limbii, în această încercare de trasare a proiectului, se rarefiază,
mlădiindu-se în conformitate cu alura şi valoarea ţintei. Încă din faza conturării scopului,
discursul însuşi vine în întâmpinarea ţintei chiar făcând-o în parte. Există o forţă presupoziţională
a cuvintelor care se actualizează în orice proiect didactic. Cuvântul educativ este un cuvânt
insidios. Discursul pedagogic nu numai descrie sau prescrie, ci crede că şi face efectiv ceea ce
este doar în proiect. Premisa aceasta este: a spune înseamnă deja a face! Făcutul se ascunde la
adăpostul spusului. De multe ori, educaţia se limitează doar la a spune ceva despre ceea ce se
face, pentru a crede că se şi face ori s-a făcut cu adevărat ceea ce se invocă. Uneori, se vorbeşte
mult şi se întreprinde puţin sau deloc. Se caută a se înlocui fapta cu vorba. Dar a face educaţie nu
înseamnă numai a vorbi despre educaţie. Ea începe cu vorba ce urmează obligatoriu să se prefacă
în faptă.

Minciuna directă, identificabilă, este rar folosită în actul didactic. Se recurge la această
strategie doar în cazuri extreme. Sub o formă travestită, în doze şi în modalităţi diferite, ea se
actualizează foarte des în contrafacere, ocultare, tăcere, omisiune, ascundere, plăsmuire, fantezie,
prefăcătorie, disimulare, simulare, modelizare etc. Ea se manifestă ca supra-procedeu
generalizat, la nivelul tuturor componentelor actului didactic. Cum acţiunea educativă se naşte în
clivajul dintre real şi posibil, dintre actual şi potenţial, acest spaţiu de manevră este locul
predilect al contrafacerii. Ori de câte ori se vorbeşte în numele viitorului, ceva din irealitatea lui
este adusă şi folosită în prezent ca şi ceva real. Viitorul este deja presupus în actul în curs de
derulare. Finalitatea (nerealizată) a actului paideic prezidează (real!) procesualitatea educativă
prezentă. Şi conţinuturile vehiculate în actul educativ suferă un proces de denaturalizare şi
decontextualizare. În procesul didactic, savoir-ul de transmis reprezintă o esenţializare, o
prezentificare interesată (deontologic, logic, didactic) a datelor emise de comunitatea ştiinţifică
la un moment dat. Normativitatea instituită în acest perimetru regizează jocurile de rol pe care
protagoniștii trebuie să le adopte. Relaţiile care se nasc suportă aceleaşi constrângeri cerute de
caracterul artificial al noului mediu. Tehnicile şi mijloacele materiale desfăşurate sunt rezultate
ale unor presiuni şi contextualizări cerute în chip explicit. Alături de denaturarea obiectivă,
necesară, admisibilă, se poate naşte, în învăţământ, și o contrafacere pernicioasă, dinspre
comunitate, când toate evoluţiile invocate mai sus depăşesc cotele normalului.
 3. Transparența comunicării

• Prin multiplicitatea imaginilor lumii se întâmplă să pierdem sensu realitaţii iar lumea
realului va devenit o lume creată de intenţionalitatea colectivă, o lume a mărfurilor, o
lume creată de mass-media. Sensul realitaţii – după cum afirmă Habermas– intervine
aşadar ca o categorie centrală în sistemul cunoaşterii şi a acţiunii în mediu “ comunicării
verbalizate ( al limbii) încât luarea sub control în reproducerea socio -umană a vieţi în
sistemele sociale de complexitate înaltă de astazi nu se poate asigura doar printr-o
comunicare nedistorsionată “

• Comunicarea fiind un proces de interacţine între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită

prin diferite tipuri de semne, astfel cu cât interpretarea mediatica a acestora este realizată
superficial sau prin nuanţare exagerată a acestora, cu atât valoarea mesajului transmis
permite o neînţelegere sau o înţelegere eronată a conţinutului informaţional.

• Realitatea este ansamblul obiectelor respectiv un sistem sintactic în care omul îşi caută
reprezentările.

• Între realitate şi gândire se instituie o relaţie de semnificare efectivă fie prin reflectare, fie
prin reprezentare conştientă a lumii.

Putem vorbi de o primă relaţie semantică a lumii stabilită între reprezentarea mentală şi
referenţialul obiectual direct sau indirect perceptibil. Extrinsec această relaţie se manifestă prin
limbaj ca transmiţător de semnificaţie ca o componentă pragmatică

Performanţa în vorbite a unui agent în comunicare depinde de opt factori:

1. Stabilirea unor obiective măsurabile în timp scurt , uşor de măsurat.

2. Cunoaşterea interlocutorului

3. Alegerea unui context favorabil

4. Planificarea vorbirii

5. Manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă.

6. Folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului.

7. Receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului.

8. Adaptarea continuă a situației la comunicare.

 4. Studiu de caz

Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. De multe

ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă proprii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu
sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci când
este căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, el nu va fi învăţat să mintă şi este învăţat
că poate trece peste obligaţiile sociale, recurgând la minciună. Copiii nu sunt naivi, proşti, surzi
sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie totul şi sunt de preferat discuţiile oneste,
pe înţelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni. Factori care pot cauza minciuna la copii:

 părinţii aşteaptă prea mult de la ei,

 lipsa unei explicaţii plauzibile pentru un anumit comportament,

 lipsa unei educaţii consistente,

 lipsa de atenţie acordată de covârstnici sau adulţi,

 teama; frica de pedeapsă,

 dorinţa de autoafirmare.

Minciuna poate fi, deasemenea, o manifestare tipică a tendinţei de supraapreciere. Unii

copii mint din dorinţa de a-i acoperi pe alţi copii. Orice vină ascunsă prin minciună trebuie
sanctionată, astfel încât să se înţeleagă că vina se agravează minţind; sinceritatea reduce vina şi
pedeapsa. Din educaţie trebuie eliminate procedeele care induc teamă în legătură cu
recunoaşterea greşelii. La baza tratării individuale e necesar să stea încrederea în copil.

Viaţa grupului, a clasei, nu poate fi concepută decât având la bază relaţii de sinceritate, de
încredere reciprocă. Această încredere este compromisă ori de câte ori un gest, un cuvânt, o
atitudine ascund o minciune. Învăţătorii trebuie să înlăture şi să prevină orice formă de minciună
şi de a promova comportamentul caracteristic formării unei personalităţi morale.

Andre Berge, fără a intenţiona o clasificare, enumeră următoarele cauze ale minciunii:
nevoia de afecţiune, dorinţa de a fi lăudat şi admirat, intenţia de a obţine anumite favoruri,
nevoia de bani, dorinţa de a ieşi de sub controlul şi autoritatea pă rinţilor, plăcerea de a minţi,
unele confuzii,anturajul.

Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să minţim, Piaget a identificat
trei stadii: pănă la şase ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim pentru că vor fi pedepsiţi;
de la şase la opt ani,subiecţii consideră că nu trebuie să minţim findcă aceasta este o faptă rea;
începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna dăunează afecţiunii şi bunei
înţelegeri.
 Am constatat că cei care interzic să se spună minciuni sunt: părinţii, bunicii, învăţătorii,
deci un adult care îi cere copilului să respecte o anumită regulă.

Gigel este elev în clasa a-III-a, fiul unor părinţi, vanitoşi, ambiţioşi care doresc ca fiul
lor să fie cel mai bun elev din clasă. De aici, un regim excesiv de riguros, de rigid, pe care
părinţii i-l impun copilului.

Orice tentativă de a ieşi din steriotipul de viaţă impus,este pedepsit sever de către
părinti, care au o pregătire medie, fără prea multe cunoştinţe despre psihologia copilului.

Copilul prezintă o inteligenţă generală, care-i facilitează asimilarea fără efort a

cunoştinţelor la toate obiectele, dar nevoia lui de mişcare,de de joc,îl fac uneori să viseze la
momentele de destindere alături de colegi.

Într-una din zile, profitănd de întârzierea părinţilor, a stat mai mult la joacă cu copiii şi
nu şi-a pregătit temeinic temele pentru a doua zi.

Amintindu-şi palma pe care a primit-o anul trecut când a primit calificativul (B) la
matematică, Gigel se hotărăşte să facă carnetul de note pierdut.În urma unei vizite la şcoală,
tatăl află că a primit din nou acest calificativ la matematică.Gigel motivează că a fost bolnav şi
nu s-a putut concentra.

La remarca tatălui său că este inegal în muncă şi este un mincinos, Gigel îi dezvăluie
motivul real pentru care a minţit.

„Mi-a fost frică că ai să mă baţi!”

Analizănd acest caz am putut constata următoarele:

 Uneori copilul se pune la adăpost inventând o scuză care pănă la urmă devine obişnuinţă
ce duce la mari carenţe în instrucţie şi educaţie;

 În situaţia aceasta asistăm la declaraţia sinceră a copilului în urma unei minciuni de

apărare;

 Este o reacţie a copilului la teama de pedepse brutale;

 La intervenţia învăţătorului, părinţii suprimă pedeapsa şi trec în poziţia de neîncredere

făţişă faţă de spusele copilului.
 5. Concluzii

În concluzie: sinceritatea şi minciuna sunt valori morale cu multiple funcţii în viaţa

social-culturală a oamenilor, dintre care subliniem:

- funcţia de cunoaştere, accentul căzând mai mult pe comunicarea de informaţii;

- funcţia axiologică intrinsecă, manifestată în simulări şi disimulări ce se pot demasca prin

sinceritate;

- funcţii sociale de realizare a transparenţei relaţiilor interumane atât în plan cognitiv, prin
divulgarea minciunilor,cât şi afectiv, prin depăşirea nesincerităţii;

- sinceritatea optimizează raportul dintre interesele individuale şi cele comunitare, pe când

minciuna întreţine conflictele de interese între indivizi sau grupuri umane.
 Bibliografie

1. Bârzescu, Ilona, Axiologie (curs), Editura Universității de Vest, Timișoara, 1994.

2. Bertrand, Calude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,
Iaşi, 2000