4.3. Sistemul etic al lui Immanuel Kant.

Etica lui Im. Kant expusă în Critica raţiunii practice şi Întemeierea metafizicii moravurilor
este întemeiată pe raţiune care, ca raţiune practică, fără a o putea demonstra, ne impune
totuşi legea morală, imperativul categoric, care ne apare prin el însuşi evident, necesar şi
general valabil: „Acţionează în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în
acelaşi timp ca principiu al unei legiferări generale”.

Din legea morală derivă datoria care este o formă proprie de manifestare a imperativului
categoric. Nu afectivitatea, ca la Rousseau, reprezintă sursa şi suportul justificativ al
imperativului categoric. Inconstantă, capricioasă, în demersurile şi deciziile ei spontane,
afectivitatea nu poate constitui fundamentul unor norme obiective, de o valoare necesară şi
universală, aşa cum doreşte Im. Kant. Numai raţiunea singură e capabilă să confere
condiţiei morale acel statut riguros la care râvnea Im. Kant.

Dacă există conceptul şi posibilitatea imperativului categoric, a datoriei care comandă în

chip absolut, independent de orice considerent afectiv sau utilitar, lucrul acesta se datoreşte
exclusiv raţiunii. Legea morală este învestită la Im. Kant cu o demnitate supremă, căci dacă
noi suntem cei care ne-o impunem, ea se manifestă cu caracterul unei necesităţi absolute.
La acest aspect al imperativului kantian, care ar presupune detaşarea de cerinţele şi
înclinaţiile naturii umane, se referă constatarea rigorismului, ca trăsătură specifică,
fundamentală a moralei kantiene.

Kant admite şi existenţa unei voinţe pure, o voinţă bună, pe care o recunoaşte sub
denumirea simplă şi populară de bună- voinţă, aceea care se defineşte şi se constituie prin
năzuinţa spre ideal, spre ceea ce trebuie să fie, prin refuzul tuturor acelor acţiuni care sânt
generate de dorinţa „sensibilă", sau de o spontaneitate care nu ar putea să exprime decât
„naturalitatea" fiinţei noastre.

Voinţa bună este aceea ce acţionează sub forma datoriei şi nu conform cu datoria, deoarece
finalitatea unei acţiuni calculate, sau spontaneitatea unei înclinaţii naturale, susţine Kant,
pot foarte bine realiza ceea ce este „conform datoriei", dar nu făcut „din datorie".
Conformitatea faţă de datorie ţine de „materia" sau „materialitatea" actului.

Spre exemplu, mă abţin să-mi însuşesc un bun ce aparţine altcuiva. Dar conformitatea unui
act cu norma imperativă nu e suficientă pentru a asigura înfăptuirea deplinei moralităţi. Şi
voinţa bună nu poate cunoaşte o altă motivaţie decât aceea a datoriei, a datoriei care se
defineşte prin caracterul ei categoric, necondiţionat.
Morala kantiană s-a constituit pornind de la o reflexie asupra teoriilor morale istorice, de la
constatarea că aceste teorii nu au putut fundamenta certitudinea unui stil de viaţă, a unui cod de
comportament cu o orientare fermă, conform principiilor raţiunii.

Din legea morală a lui Im. Kant derivă nu numai datoria, ci şi posibilitatea de a o îndeplini.
Aparţinând lumii fenomenale, în care totul e supus cauzalităţii, s-ar părea că omul nu e liber, ci
acţiunea lui este strict şi întru totul determinată. Legea morală însă, prin însuşi caracterul ei
imperativ, care se impune necondiţionat conştiinţei noastre, ne arată că şi putem să o îndeplinim,
deci că suntem liberi în voinţa noastră să o îndeplinim.
Kant defineşte prejudecata ca fiind tendinţa raţiunii spre pasivitate.
El subliniază necesitatea combaterii lor din 2 motive:

1. În numele adevărului. Daca raţiunea este pasivă, atunci se întâlneşte eroarea şi iluzia.
2. În numele libertăţii. Asa cum raţiunea este pasivă, subiectul nu gândeşte el însuşi,ci
priveşte lumea din exterior.

Omul este scop şi niciodata mijloc, în interpretarea Kantiană.

• Kant este primul filozof care pune conceptul de “datorie” în centrul eticii.
• Datoria este reprezentată de către cerinţele impuse unei persoane, în dependenţă de
ocuparea unei anumite poziţii sociale ,economice sau politice.
Astfel, Kant distinge două tipuri de datorii:
1. Perfecte (datoria de a nu te sinucide, de a nu face promisiuni false, etc.)
2. Imperfecte (datoria de a ne cultiva talente, de a-i ajuta pe alţii, etc.)