4.1. Concepţiile morale ale lui Socrate.

Socrate este filozoful care întemeiază ştiinţa moralei pe autoritatea raţiunii teoretice, luând ca
punct de plecare, principiul înscris alături de alte patru maxime, de la intrarea în templul de
la Delphi – „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

În opinia lui Socrate, sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar necunoaşterea este
izvorul tuturor relelor şi viciilor, deoarece nimeni nu greşeşte de bună voie, ci numai din
neştiinţă şi din necunoaşterea esenţei noţiunilor morale. Socrate este cel dintâi gânditor care
pune temelia ştiinţifică moralei, astfel, fiind numit întemeietorul moralei.

În concepţia lui Socrate, cunoaşterea binelui şi practicarea virtuţii sânt identice. O atare
cunoaştere nu este doar o simplă înregistrare şi memorizare mecanică de noţiuni, ci o
descoperire proprie în care efortul celui ce cunoaşte, presupune o conversiune (transformare)
spirituală profundă. Virtutea şi cunoaşterea ei sânt identice, deoarece virtutea provine din
cunoaşterea clară, iar viciul din ignoranţă, adică, din cunoaşterea incorectă. La aceasta mai
putem adăuga că, virtutea la Socrate este identică cu binele.

Aceasta este marea idee a învăţăturii socratice la care s-ar putea face următoarea obiecţie:
dacă oamenii înclină natural spre binele propriu şi dacă binele este identic cu virtutea, ar
urma că oamenii pot fi virtuoşi de la sine, astfel, încât nici chiar învăţătura şi metoda
socratică nu şi-ar mai avea rostul. Este sigur, însă, că Socrate are în vedere binele ideal,
suprem.

Virtutea poate fi, deci, învăţată nu ca un comportament oarecare; spre deosebire de acesta,
Socrate demonstrează că viciile pot fi înlăturate printr-o metodă sigură asemănătoare unei
„aritmetici morale". Prin cunoaştere şi autocunoaştere de sine poate fi instaurată în viaţa
noastră psihică o ordine morală similară ordinii fizice.

Socrate este primul filozof grec care s-a preocupat de statuarea universalului ca temei filozofic
al ştiinţei morale. El susţinea, că acest universal este virtutea morală ce poate fi cunoscută,
învăţată şi practicată concomitent. Acest universal poate căpăta forme diverse şi, astfel, în
domeniul voinţei este curaj, în cel al sensibilităţii este temperanţă (cumpătare), în cetate este
justiţie iar, raportată la zei, virtutea este pietatea. Pietatea - (evlavie, credinţă).