Funcţiile memoriei

Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai
important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi
imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental în
echilibrul vieţii psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă.
Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile
prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.

Produsul memoriei
În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim despre
reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi
reproducerea.

Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie recunoscute

între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai ales
implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării.

Reproducerea este forma complexă şi superioară a reactualizării, ea realizându-se în

absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând mai ales
reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta subiectului, a
stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii procedeelor mintale folosite,
precum şi a procedeelor mnemotehnic.

Conţinutul informaţional al memoriei

Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul
reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în
trecut.

Conţinuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de ordin

senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe, noţiuni, experienţe afective, experienţe sociale,
ş.a.m.d.. Conţinutul reflectoriu constituie şi un criteriu de clasificare a unor forme
specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă,
motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie
cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.

Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă,

selectivă, situaţională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe

cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, EU-l, dobândeşte continuitatea identităţii în timp.
Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în
faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de
nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi
erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei şi adaptării

optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se datorează plasticităţii creierului
– proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi – şi
capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat
atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate
(prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere,
ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi
evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi
comunitar.

Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferenţierea şi individualizarea

capacităţii reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informaţiei şi
experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se
leagă de prezent, iar prezentul de viitor.

La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită
mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar,
spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci
mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi
modul de funcţionare al percepţiei, reprezentării şi gândirii există o condiţionare
reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în
desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul
procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi sunt imprimate de

integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă,
selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic.

În investigarea şi evaluarea nivelului de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în

considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea,
promptitudinea.

După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe forme ale
acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi controlului voluntar în
procesele de engramare, păstrare şi reactualizare, delimităm memoria involuntară şi
memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate, memoria poate fi
mecanică sau logică. După modalitatea informaţională preferenţială, s-au identificat
memoria imagistic-intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului,
se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă
durată.