4.1.

Etica in contextul competenței și măiestriei profesionale

V. Måndácanu (2000, p. 141) subliniază faptul că in comparație cu celelalte aspecte ale educației
(educația morala civică, estetică, fizică, religioasă etc.), educația etică pare a fi cea mai complexa,
presupunând nu numai competența profesională, ci și revizuirea unor orientari ideologice,
metodologice și psihopedagogice deja insuşite. Ce inseamna acest lucru?

in primul rând, în procesul educației intelectuale, mai bine zis in cel de dezvoltare a spiritului de
observație, a agerimii memoriei, a imaginației și a gândirii creative, care se dezvolta in procesul
instruirii, este important a se dobândi nu doar cunoștințe generale, a se dezvolta capacitățile de
cunoaştere, de formare a abilităților, ci și a se forma o veritabila concepție despre lume, convingeri,
sentimente, o conduită etica și conduită spirituală. Toate acestea cer competență profesională, care
să permită pedagogului a forma și a cultiva cultura etică a elevului. In al doilea rând, competența
etică nu înseamnă numai cunoașterea sistemului de valori și principii pe care-l promovează etica.
Este de la sine înțeles că fără cunoașterea sistemului de valori cuprinse in etică (iubirea, dreptatea,
adevărul, binele, responsabilitatea, respectul, virtutea și generozitatea), fără a cunoaște cum trebuie
pus in acțiune sistemul de valori ale eticii, principiile fundamentale ale eticii pentru a le transforma în
componente ale educației morale, etice și spirituale, nu vom putea realiza educația etică [7. p.141).
De ce? Pentru că educația etică este constituită din atitudinea morală care presupune acceptarea
unei concepții etice demne. Conștiința morala este întotdeauna complicată și dinamica, ea se
modifică și se află în permanentă schimbare. Intr-o societate liberă, când omul nu mai este dominat
de constrângeri, nu mai este legat mecanic de viața comunității, el Incepe să ia hotăråri responsabile.
Insă fără a fi competent într- o anumită problema, omului ii vine greu, sau ii e chiar imposibil să ia
decizii ferme. Un pedagog modern trebuie să cunoască idealurile morale, modelele pe care le oferă
progresul istoric al eticii umane, formele, metodele și conținuturile (organizarea faptelor felul în care
să permită realizarea obiectivelor şi finalităților educației etice) pentru a contribui la evaluarea lor la
elevi sau pentru a apăra personalitatea pedagogului. Or, competența pedagogului nu este suficientă
în acțiunea de asigurare automată a formării calităților spirituale la copii (7, p.142]. Se știe cât de
greu realizează pedagogii armonia între exigență și respect față de elev, între bunătate si
responsabilitate etc. De ce? Pentru că această corelație și armonie se naște din calitățile profesionale
(priceperi, deprinderi, abilități) ale pedagogului, din capacitatea de a folosi la maximum însuşirile pe
care le posedă. Aşadar, folosirea optimă a însuşirilor educative umane constituie un criteriu principal
al personalității dotate cu aptitudini, talent și har. A promova măiestria în educația etică înseamnă a
folosi cât mai eficace calitățile profesionale, competența și erudiția pentru a valorifica cu pricepere,
talent și vocație sistemul de valori care le promovează etica [Ibidem].

Din ce motiv competența nu este intotdeauna suficientă pentru realizarea educației în general și
pentru realizarea educației etice în special? Pentru că elevul, ca obiect și ca subiect al educației, ca
rezultat al efortului intelectual și educativ, opune o oarecare rezistență, dorind så fie mereu
independent pe parcursul procesului de educație. De felul cum va reuși pedagogul să instrumenteze
pedagogic stilul său comunicativ, tactul (tangențele cu personalitatea copilului), priceperea lui de a
folosi eficient competența și calitățile profesionale, raportându-le devotament, va depinde în mare
măsură educația etică. V. Måndácanu, (2000, p.141). Manualele morală sau bunele maniere au avut
întotdeauna scopul a încadra educația în activitatea de realizare a deschiderii, sincerității, simplității.
Acest scop poate fi exprimat prin mai multe „virtuți", dar mai ales prin angajarea omului într-o triplă
acțiune: de îngrijire, de îndrumare și de cultivare, de orientare spre crearea valorilor culturale și
sensibilizare a individului față de acestea. la răbdare, perseverență, de etică, Educația fiind organizată
și dirijată în conformitate cu provocările filozofice ale teoreticienilor din diferite timpuri, la sfärşitul
sec. XX a ajuns a fi tradițională, adică a pune accentul pe cunoștințe, pe formarea priceperilor și
obișnuințelor, pe cultivarea unor atitudini și capacități intelectuale. G.Väideanu (1988) consideră că
„astăzi, această triadă ierarhică trebuie inversată, pe primul loc plasându-se exigența formării de
atitudini și capacități spirituale, după care urmează formarea de transmiterea de priceperi și
deprinderi și, la sfârşit cunoștințe" [13, p. 83]. In procesul de pregătire a profesorului ar trebui
revăzută concepția învățământului tradițional, pe prim plan situându-se nu acumularea cunoștințelor
și a deprinderilor profesionale, ci formarea de abilități spirituale, a poziției civice, morale, etice [7,
p.143]. Un echilibru între fundamentele educației și cel al transmiterii cunoştințelor încă nu a fost
descoperit. Teoria care justifică importanța educativă a instruirii este nu altceva decât incercarea
omului de a crea o proprie viziune asupra educației.

In cărțile de pedagogie, ca și în cele de estetică, se vorbeşte despre virtuozitatea cu care pedagogul ar

trebui sa-şi dirijeze organismul, să-şi stăpânească instinctele. Se știe că o persoană indulgentă,
sinceră și iubitoare, chiar dacă nu posedă cele mai frumoase maniere, ne este mult mai plăcută decât
o persoană egoistă care, aparent, respectă regulile unei conduite bune. Cel mai bun rămâne a fi însă
individul care, pe långă faptul că iubește pe alții, știe să fie amabil, respectuos. In relațiile cu elevii,
pedagogul simte mereu necesitatea (amabilitatea, politețea, gingăşia, respectul, sinceritatea)
presupune un comportament corect, evitarea grosolăniilor, expresiilor nepoliticoase și a certurilor.
Cum să educăm aceste virtuți? Cum să însușim regulile de comportare civilizată? Educarea virtuților
naturale de comportare civilizată? In această ordine de idei ar trebui remarcat că etica, morala și
comportamentul pedagogic ocupă un loc important în viața studenților de la facultățile pedagogice.
De multe ori întâlnim studenți care nici în familie, nici în şcoală nu au respectat cultura manierelor
elegante. Copilul care a crescut de mic ca un „sălbatic", mai ales în situația copiilor a căror ambij
părinți sunt plecați peste hotare, se va confrunta și în continuare cu multe obstacole de comportare.
In școală putem întâlni copii grosolani, care au complexe de inferioritate, nu știu și nu pot să se
comporte cum și-ar dori. Or, prin instruirea in instituția de învățământ și a unei atmosfere de viață
comunicare și comportament civilizate aceste deprinderi pot fi dezvoltate la elevi, studenți. Ştiința
comportamentului s-a dezvoltat pe parcursul veacurilor, realizând progrese odată cu progresul social.
Odată cu democratizarea societății s-au înregistrat unele modificări de ordin lexical. De la formulele
„tovarășe", „cetățeanule" s-a revenit la formule de tipul „domnule", „doamnä", „domnişoară" etc.
Or, formulele sau regulile de comportare nu se însuşesc de la sine. Înainte ca bunele maniere să
devină o obişnuință, un reflex condiționat, o omniprezență, copilul trebuie să observe și să
îndeplinească permanent în cei „şapte ani de acasă" gesturi de politețe. Cele mai vechi cărți, cei mai
marcanți scriitori sau filozofi vorbesc despre necesitatea omului de a înviora edificiul comportării
civilizate cu exemple de politețe, respectare a regulilor de comportare care să formeze atitudini
fundamentale față de oameni, societate, natură, univers, față de sine însuşi.

Prin etica formulelor de adresare, de prezentare și salut, omul manifestă politețe față de alte
persoane. Atất adresarea. prezentarea, cât și salutul sunt însotite de anumite norme și reguli, gesturi
şi mimică care exprimă buna - cuviință, cinstea, respectul, onoarea, toleranța. Pentru ca toate aceste
calităti să fie cultivate elevilor, pedagogul trebuie să aibă măiestrie pedagogică. Ce presupune
măiestria pedagogică? După R. Poenaru (1989) măiestria pedagogică constă în dezvoltarea plenară a
tuturor componentelor personalității profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar.
Ea este o sinteză a tuturor însuşirilor general umane și psihopedagogice ale personalității
profesorului, care determină o performanță ridicată acțiunii sale educative pe linia înfăptuirii
idealului educației. Cadrele didactice care au măiestrie pedagogică îşi îndeplinesc exemplar
obligațiunile profesionale, ele, am putea zice, oficiază nu practică meseria de educator; la ele
educația este artă și nu o simplă instruire [10, p.41]. Mäiestria, menționa Victor Tircovnicu (1975), nu
se însuşeşte numai din cărți, dar nici nu se poate forma fără cunoașterea temeinică a psihologiei
copilului, a psihologiei pedagogice și a teoriei pedagogiei. Ea se formează în contactul permanent cu
elevii, în activitatea co preocuparea neincetată de perfecționare a muncii instructiv- educative și de
îmbunătățire a experienței personale. Pentru a ajunge la măiestrie pedagogică, la creativitate în
munca pedagogică, cadrul didactic trebuie să-și controleze şi să-și analizeze întreaga muncă. Pentru
asemenea cadre există „lucruri mărunte" în procesul educativ, pe care să nu le nuă la clasă, prin nu
observe şi să nu le supună unei analize temeinice. La măiestria pedagogică nu se poate ajunge fără
cunoașterea exemplară a materiei de învățământ ce va fi predată. Profesorul care stăpânește materia
nu mai este preocupat în timpul predării de grija de a nu face greşeli de conținut, ci se preocupă de
modul de a prezenta acel material cât mai clar și interesant pentru elevi, de a reliefa esențialul, de a
găsi exemplele cele mai potrivite pentru ilustrarea ideilor generale, de a dezvolta interesul elevilor
pentru studiul respectiv.

Måiestria pedagogică presupune: tact, spirit creator, inventivitate, pasiune pentru munca didactică,
pregătire profesională continuă, exigență față de munca proprie, analiza obiectivă a activității
prestate, pentru ca de la fiecare elev så obțină tot ce poate da. Munca unui astfel de pedagog va fi
artă și nu o simplă meserie [12, p.135]. Maiestria psihopedagogică, după Ioan Bontaş, se obiectivează
în a ști cât, ce șşi cum să faci eficientă instrucția și educația tineretului studios la disciplinele ce le
predai. Ea inseamnă capacitatea și competența de a-i invăța pe elevi (studenți) cum să învețe, cum să
se documenteze și, după caz cum să investigheze singuri, în mod independent. Ea înseamnă
capacitatea de a realiza relații eficiente cu elevii (studenții), care să asigure o îndrumare exigentă
înțeleasă, îmbinată cu acte suple de cooperare și întrajutorare, de răspundere și autoexigență din
partea tineretului studios [2, p.236]. In aceste condiții, în care pedagogul manifestă măiestrie
pedagogică, la elevi poato fi format sentimentul etic, care, la originea sa, este slab și nedezvoltat. El
nu se dezvoltă decât cu timpul și potrivit cu educația care o primesc copiii în familie, şcoală și în
societate. Educația și exemplu pedagogului care dispune de măiestrie pedagogică joacă un rol
determinant în dezvoltarea sentimentului moral [6, p.65].