Note de curs

Comunicarea didactică bazată pe valorile culturii emoţionale

Veronica Oboroceanu
I. Repere teoretice ale comunicării didactice emoţionale
Valorile noii paradigme a educaţiei, promovate de societatea modernă, implică echilibru între IQ
(coeficientul de inteligenţă) şi EQ (coeficientul de emoţionalitate), armonie în comunicarea profesorului
cu sine şi cu elevii, dezvoltarea emoţională pentru comunicarea didactică eficace fiind o serioasă
provocare sistemului de învăţămînt în contextul tendinţei spre integrare europeană, comunicare globală
şi mobilitate şcolară.
I.1. Definiri şi precizări terminologice privind comunicarea didactică, cultura emoţională,
discursul didactic, competenţa de comunicare didactică, valori afective.
Problematica comunicării didactice reprezintă una dintre componentele esenţiale ale teoriei instruirii,
iar realizarea eficace a demersurilor comunicative constituie una din atributele culturii profesionale a
cadrelor didactice. Un aspect demn de luat în consideraţie în abordarea culturii profesionale a
educatorului este inteligenţa sa emoţională prin care se înţelege arta gestionării emoţiiilor în relaţiile
interpersonale. Din această perspectivă apare semnificativ faptul că procesul de comunicare
mijloceşte/susţine interacţiunea dintre profesor şi elevi prin mesaje didactice cu intenţia de a influenţa
formarea la elevi a unui comportament comunicativ bazat pe cultură emoţională pentru a asigura
ascultarea optimă, persuadarea/înţelegerea, buna relaţionare a acestora şi compatibilizarea educaţională
între actorii educaţiei.

Prin conceptul de comunicare didactică emoţională sau comunicare didactică bazată pe

cultură emoţională înţelegem comunicarea specifică procesului educaţional cu scopul de a
dezvolta în cadrul obiectivelor didactice potenţialul emoţional al agenţilor educaţiei (a
profesorilor şi elevilor), exprimat în valori emoţionale concretizate într-un stil de comunicare
charismatic (fascinant şi atractiv).
Simplul fapt de a reflecta asupra comunicării didactice bazate pe cultură emoţională poate aduce
clarificări esenţiale în modul de a acţiona eficace în relaţiile interpersonale din contextul şcolar pentru
a transmite explicit şi implicit nu doar conţinuturi ştiinţifice, ci şi conţinuturi afectiv-atitudinale (emoţii,
sentimente, dispoziţie generală pozitivă). Această nouă viziune asupra comunicării didactice
promovată de noi, necesită analiza conceptelor de bază pentru a surprinde şi explica competent cele
mai subtile cauze ale fenomenelor de disconfort emoţional în viaţa şcolară care subminează de cele
mai multe ori calitatea predării-învăţării.
!!! Vom debuta cu precizările semnificaţiei termenilor care permit înţelegerea textului ştiinţific al
suportului de curs şi achiziţia strategiilor comunicative bazate pe cultură emoţională în contextul
didactic.

-2-
I.2. Corelaţia comunicare didactică – cultură emoţională

Comunicarea didactică este un principiu axiomatic al activităţii de educaţie şi o formă a

comunicării umane, utilizată pentru vehicularea conţinuturilor specifice predării – învăţării -
evaluării care presupune raportul bilateral dintre profesor – elev prin intermediul mesajului
educaţional elaborat de profesor şi codificat divers, capabil să provoace reacţia formativă (de
 schimbare pozitivă) la elevi, ce poate fi măsurată prin gradul retroacţiunii (conexiune înversă)
în comunicare.
Pentru analiza competentă a comunicării didactice e nevoie să cunoaştem elementele structurale
ale comunicarii didactice (Pânişoara, O., 2003 ):
I. Cel puţin doi parteneri (emiţătorul şi receptorul), între care se stabileşte o relaţie
II. Mesajul – cea mai complexă componentă a procesului de comunicare care presupune structurarea
informaţiei după anumite reguli lingvistice şi psihologice de transmitere a limbajelor verbal, paraverbal
şi nonverbal.
III. Canalul de comunicare – mijloace de transmitere şi receptare a mesajului.
IV. Contextul comunicării – mediul de comunicare.
V. Feed-back-ul sau retroacţiunea (conexiunea inversă dintre interlocutori) – determină înţelegerea
mesajului şi acceptarea, fiind o reacţie de răspuns (informaţii transmise înapoi la sursă).
Calitatea procesului didactic depinde semnificativ de eficacitatea proceselor comunicative prin
necesitatea amplificării continue a retroacţiunii comunicative. Transmiterea cunoştinţelor în
comunicarea didactică se realizează diferenţiat în dependenţă de particularităţile de vîrstă şi nivelul de
educaţie/pregătire a elevilor.

Prin urmare, comunicarea didactică bazată pe cultură emoţională întruneşte anumite

caracteristici definitorii:
1) crearea unui cîmp afectiv pozitiv şi favorabil învăţării prin exprimarea unor atitudini de inters
pentru dezvoltarea comunicării cu elevii;
2) caracterul pronunţat explicativ (importanţă majoră acordată înţelegerii mesajului);
3) structurarea mesajelor didactice conform logicii pedagogice şi dispoziţiei emoţionale (dezirabil
pozitive);
4) rolul activ al profesorului, de emiţător şi receptor care selectează informaţiile, le
accesibilizează, le organizează şi, mai ales, le personalizează în funcţie de particularităţile de
vîrstă şi individuale ale elevilor;
5) dominarea comunicării verbale iniţiată şi susţinută mai ales, de profesori (60-70%);
6) realizarea funcţiilor afectivă/expresivă, evaluativă şi autoevaluativă, în egală măsură, pentru
educat şi educator, urmărind atingerea finalităţilor propuse, acoperirea nevoilor şi intereselor
elevilor.
Tabel 6. Caracteristici definitorii ale comunicării didactice bazată pe valorii culturii emoţionale
Analiza comunicării didactice impune logic explicaţia intercondiţionărilor (relaţiilor de influenţă
reciprocă) dintre comunicare şi cultură emoţională. Arhicunoscut faptul că limbajul este instrumentul
comunicării, de aceea doar utilizarea corectă de către profesor a acestuia (avînd în vedere şi limbajul
emoţiilor) poate preveni multiple conflicte afective în relaţiile cu elevii.
Astfel, funcţiile limbajului: de comunicare, cognitivă (de cunoaştere/transmitere a informaţiilor),
semnificativă (de păstrare/transmitere a unor semnificaţii personale), dialectică (de dezvoltare),
practică (de aplicare în acţiuni practice),afectivă (de transmitere a unor atitudini), ludică (de joc),
cathartică (de satisfacţie ) şi reglatoare (de conexiune inversă cu scop de disciplinare şi dezvoltare a
comunicării) pot fi realizate prin comportamente comunicative proiectate şi desfăşurate de către
profesor conform anumitor principii şi reguli de comunicare emoţională.

-3-
Importanţa culturii emoţionale pentru activitatea didactică reiese şi din afirmaţia lui Fr. Bresson care a
caracterizat vorbirea profesorului ca un sistem al conduitelor de comunicare cu scopul de a influenţa
elevii (receptorii), aceasta devenind posibilă prin realizarea obligatorie a funcţiei afective a limbajului,
denumită de unii autori “funcţie expresivă” deoarece vizează comunicarea/transmiterea stărilor
emoţionale prin intermediul limbajului nonverbal (gesturi, mimică, postură etc.) avînd aceeaşi
importanţă ca şi limbajul verbal (cuvînt) şi paraverbal (intonaţie, melodie, tempou etc.).
Arta de a transmite, în afară de informaţii, şi atitudini prin exprimarea calitativă a emoţiilor este o
componentă esenţială a oratoriei (arta de a vorbi în public); activînd cultura emoţională prin
declanşarea funcţiilor reglatoare şi cathartică a limbajului, permite prin intermediul vorbirii a regla
circuitele comunicative, contribuind la micşorarea stării de tensiune şi la echilibrarea intra- şi
interpersonală. Raţiunile expuse confirmă faptul că relaţionarea cu elevii devine mai dificilă, atunci
cînd ne propunem să trasmitem nu doar informaţii, ci şi atitudini, să formăm sau să modificăm anumite
convingeri ale acestora. Devine tot mai evidentă prezenţa în limbaj a stărilor afective (A. Cosmovici,
1996), iar realizarea funcţiilor limbajului: de comunicare, afectivă sau expresivă, conativă, fatică (R.
Iakobson,1981) în mediul şcolar este posibilă numai în cazul conştientizării profunde de către
profesori a implicaţiilor psihopedagogice ale comunicării didactice cu elevii, marcată de o accentuată
problematică de ordin afectiv.
Problemele afective în comunicarea didactică sînt:

 rezistenţă scăzută la comunicarea emoţională,

 deficitul de energie emoţională, schimbare de dispoziţie,
 lipsă de expresivitate şi originalitate emoţională, agitaţie sau apatie,
 ritm scăzut de adaptare la cîmpul şcolar, analfabetism emoţional,
 nivel scăzut al culturii emoţionale a elevilor reflectată prin dezechilibru emoţional,
 lipsă de sensibilitate şi maturitate afectivă,
 conflicte interpersonale, stres,
 rezistenţă scăzută la activitatea de învăţare şi studiu individual,
 inexpresivitate afectivă, nedezvoltarea competenţei sociale şi comunicative,
 eforturi minimalizate de autoeducaţie şi evaluare subiectivă,
 incoerenţă acţională, dificultatea sau incapacitatea de a descrie propriile sentimente,
 de a percepe emoţiile altora, de a diferenţia stările emoţionale exprimînd vocabular emoţional
limitat,
 incapacitate de cunoaştere a dispoziţiei emoţionale,
 rigidizarea vieţii emoţionale (constricţia),
 inabilitatea de autoexaminare şi incapacitatea de autocunoaştere,
 capacităţi minime de a conştientiza, de a trăi şi de a exprima sentimentele.
Şcoala este un cîmp de acumulare/validare a experienţelor emoţionale unde apar permanent probleme
de adaptare la amplificarea continuă a vieţii emoţionale, stresul fiind un corelat constant al
circumstanţelor educaţionale. Vulnerabilitatea elevilor şi a profesorilor faţă de bolile psihice,
surmenajul intelectual atenţionează asupra necesităţii de a preveni consecinţele acestora şi a menţine
viaţa şcolară la parametrii înalţi. În aceste condiţii este dezirabil ca profesorul să bloceze efectele
distructive ale stresului şcolar dezvoltînd propria conştiinţă emoţională şi a elevilor prin comunicarea
didactică eficientă.

-4-
I.3. Importanţa culturii emoţionale pentru raporturile comunicative şcolare
Profesiunea de educator, susţine I. Nicola (2000) ca de altfel orice profesiune, este rezultatul educaţiei
şi pregătirii sale prin acumularea unei culturi profesionale, al formării unor calităţi specifice pe care le
presupune această profesiune. Componentele culturii profesionale a cadrelor didactice sînt: cultura
generală şi filosofică, cultura de specialitate şi cultura psihopedagogică. Cultura emoţională a
profesorului se subscrie componentei psihopedagogice.
Demersul de analiză a comunicării didactice emoţionale face actuală necesitatea de a lua în discuţie, în
mod detaliat, conceptul de cultură emoţională a profesorului, întrucît discursurile profesorului
produc nu doar efecte cognitive, ci şi afective(emoţional/atitudinale) şi psihomotorii, atît în planul
personal al elevului, cît şi în planul relaţiilor interpersonale, avînd caracter explicit/clar sau
implicit/subînţeles.
Aceste efecte apar dacă profesorul face efortul de a păstra priza de conştiinţă cu elevii şi menţine
conştiinţa activă şi motivantă a relaţiilor interpersonale pe cît e posibil. Actul cunoaşterii devine o
veritabilă construcţie din materie de cunoştinţe (segmentul instrumental) şi din relaţia însăşi (segmentul
afectiv-atitudinal). Acest tip de relaţii comunicative se caracterizează prin empatia profesorilor
(crearea senzaţiei de rezonanţă afectivă cu elevii pentru a acţiona în funcţie de stările cognitive şi
emoţionale ale acestora), subliniează L. Ezechil [5, p.77].
Procesul didactic elaborat şi condus de profesor depinde de şi capacităţile persuasive/de receptare ale
elevilor. Deci, profesorul are directa funcţie de a dirija circuitul conţinuturilor şcolare şi de a asigura
circuitul conţinuturilor afectiv-emoţionale/atitudinale care se degajă în condiţiile interacţiunii cu elevii
prin două coduri comportamentale distincte: codul mesajelor şcolare şi codul mesajelor emoţionale.
Bernard Rime analizează şi afirmă că experienţele emoţionale în comunicare au serios impact cognitiv
şi social [1,p. 18

Sintetizînd putem afirma că profesorul trebuie pregătit prin studii sistematice atît pentru
aplicarea codului comunicativ şcolar, cît şi pentru valorizarea/aplicarea codului afectiv al
comunicării, deoarece doar convergenţa acestora asigură eficienţa circuiturilor comunicative
în acţiunea didactică. Caracteristica profesorului eficace, din acest punct de vedere, constă în
preocuparea pentru operarea cu două tipuri de conţinuturi: şcolar şi afectiv – emoţional.
Termenul “cultură emoţională”, vehiculat preponderent în sursele ruse, apare în literatura străină şi
română în anii 90, ca noţiunea de „inteligenţă emoţională”, concept comparativ mai îngust intergrîndu-
se în structura complexă a culturii emoţionale la nivelul culturii profesionale a educatorului.
Prin urmare, în opinia noastră, cultura emoţională a cadrelor didactice constituie o subcomponentă
a culturii profesionale de natură psihopedagogică, formaţiune dinamică a personalităţii reflectată în
unitatea dimensiunilorintrapersonală cu componentele structurale subordonate: imaginea de sine
(consideraţia de sine şi de alţii, asertivitatea), motivaţional-normativă (principii, reguli, funcţii ale
expresiilor emoţionale didactice), cognitivă (cunoştinţe şi experienţe emoţionale), conotativă
(semnificaţii atribuite conduitelor emoţionale) şi dimensiunea comunicativ-relaţională cu
componentele: discursivă (funcţionalitatea strategiilor discursive aplicate), managerială (arta
gestionării emoţiilor), integratoare (premise ale inteligenţei sociale – aptitudini sociale de
autorealizare, autonomie şi inserţie maximă), axiologică (valori emoţionale pedagogice reflectate în
comportament) reprezentate într-un sistem de valori emoţionale, elaborate/adoptate de profesori
pentru maximizarea eficienţei profesionale/sociale, integrate într-un stil pedagogic, catalizator de
confort profesional.
Valorile emoţionale exprimate în conduita comunicativă a profesorului pot fi următoarele:

 dispoziţie generală pozitivă şi satisfacţie profesională,

 capacitatea de a aprecia starea afectivă a elevilor,
 conştientizarea gradului de implicare emoţională în comunicare,
 capacitatea de gestionare a propriilor stări afective,
 capacitatea de a exprima într-o manieră culturalizată stările emoţionale;
 capacitatea de a conştientiza/ recunoaşte/diferenţia propriile emoţii şi emoţiile altora;
  capacitatea de a controla emoţiile şi ghida conduita didactică într-o manieră afectivă
echilibrată;
 capacitatea de a reprima impulsurile de ordin conflictogen;
 capacitatea de a asigura/favoriza interacţiunile optime emoţionalitate-raţionalitate la nivel
intrapsihic şi comportamental;
 flexibilitate emoţională (capacitatea de a trece de la o stare emoţională la alta);
 capacitatea de a maximiza starea de optimism pedagogic;
 capacitatea de a comunica clar emoţiile/sentimentele;
 capacitatea de a fi empatic;
 capacitatea de automotivare şi autoinspiraţie;
 capacitatea de lua decizii afective;
 capacitatea de asumare a responsabilităţii pedagogice pentru emoţiile / sentimentele
exteriorizate;
 capacitatea de încredere profesională;
Aceste valori afective sînt caracteristice dezvoltării multidimensionale optime ale personalităţii.
Dezvoltarea valorilor emoţionale la profesori şi elevi asigură calitate serviciilor educaţionale/prestaţiei
didactice/activităţii didactice, fiind totodată expresii comportamentale care definesc cultura emoţională
a cadrelor didactice prin stilul de conduită profesională rezultat/derivat dintr-o vastă experienţă
emoţională şi gestionarea mecanismelor emoţionale, a reacţiilor afective ale elevilor, în tendinţa umană
de perfecţionare continuă a profilului emoţional. Avînd grade de formare diferite, cultura emoţională
este un concept mai larg decît inteligenţa emoţională.
Comunicarea didactică stimulează sau frînează dezvoltarea afectivităţii şi construirea imaginii de
sine positive a elevilor? În comunicarea didactică afectivitatea are un rol deosebit de important, întrucît
crează fondul unor relaţii eficiente dintre actorii cîmpului şcolar. Pentru a pune în acţiune emoţiile şi a
da spor de calitate comunicării didactice e necesar a dezvolta competenţa de comunicare didactică a
profesorului. Dezvoltarea valorilor emoţionale la profesori şi elevi asigură calitate serviciilor
educaţionale/prestaţiei didactice / activităţii didactice, fiind totodată expresii comportamentale care
definesc cultura emoţională a cadrelor didactice prin stilul de conduită profesională rezultat/derivat
dintr-o vastă experienţă emoţională şi gestionarea mecanismelor emoţionale, a reacţiilor afective ale
elevilor, în tendinţa umană de perfecţionare continuă a profilului emoţional.

-5-
I.4. Competenţa de comunicare didactică
Calitatea discursului şi a comunicării didactice în ansamblu este dată de nivelul de dezvoltare a
competenţei de comunicare didactică (CCD). Rezultatele cercetării realizate de către cercetătoarea L.
Sadovei (2008), pune în valoare Modelul competenţei de comunicare didactică organizat pe două
dimensiuni reprezentative: discursivă şi relaţională (Figura 7).

Competenţa de comunicare didactică, în viziunea autoarei, constituie un ansamblu de

comportamente comunicative de elaborare/transmitere/evaluare a discursului didactic şi de
asigurare a unor reţele comunicaţionale productive în context educaţional (vezi figura Structura
CCD).
Dacă abordăm CCD, e necesar a defini capacitatea lingvistică care se referă la gradul de respectare a
normelor limbii literare. Diferenţierea dintre capacitatea de comunicare şi competenţa de comunicare
este evidenţiată de faptul că prima este determinată genetic, fiind ereditară, cea de-a doua se dobîndeşte
prin învăţare. Comunicativitatea se exprimă prin sociabilitate, disponibilitate spre interacţiune şi
deschidere. Unii profesori exprimă o adevărată dispoziţie comunicativă prin: vorbire expresivă, gestică,
capacitate de demonstraţie instructivă şi logică, adecvare la tempoul mediu al elevilor, expuneri
semnificative şi inteligente.
 El. Macavei susţine că trebuinţele biopsihice - nevoia de informaţii şi nevoia de comunicare creează
fundamentul motivaţional pentru dezvoltarea competenţei de comunicare didactică. În ierarhizarea
competenţelor profesionale ale cadrului didactic Călin M. plasează argumentat în prim plan competenţa
comunicativă a profesorului, subliniind că problema de fond a eficienţei acţiunii educaţionale este
calitatea comunicării didactice. Comunicarea şcolară emoţională, definită drept arta de a folosi limbajul
afecţiunii/emoţiilor, realizată prin discurs didactic şi prin vorbire, persuasivă nuanţează discursul
informativ, deşi nu e lipsită de intenţii informative. De importanţă majoră pentru dezvoltarea
capacităţilor de a proiecta/declanşa/evalua discursuri didactice este componenta discursivă a
competenţei de comunicare didactică.
Componenta discursivă a CCD vizează transpunerea mesajului educaţional, asigurînd prin aceasta
realizarea funcţiilor comunicării didactice. Componenta discursivă a CCD poate fi reprezentată pe două
planuri: cognitiv şi retoric.Planul cognitiv presupune capacitatea profesorului de a programa strategii
discursive cognitive: de descriere, argumentare, definire, ilustrare, exemplificare, explicare,
demonstraţie. În plan retoric, discursul didactic vizează nu doar transmiterea ideilor, ci şi arta de vorbi
unui auditoriu (arta oratorică), printr-o argu­mentare bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales
şi un limbaj agreabil. Discursul didactic, subiect al unor studii pluriaspectuale, constituie un demers
de explorare a conţinuturilor explicite şi implicite, specifice domeniului educaţiei, structurate şi
transmise prin strategii discursive cu scopul de ainfluenţa/forma/schimba reprezentările, atitudinile şi
comportamentul elevilor.
În continuare putem urmări structura competenţei de comunicare didactică avansată de cercetătoarea L.
Sadovei.

-6-
Modelul discursului didactic, propus de Peytard Moirand, (1992) se constituie din trei planuri: retoric,
argumentativ (atitudini, intenţii, poziţii, critici) şi cognitiv (elemente ale cunoaşterii, prezentate în
judecăţi şi raţionamente).
Discursul informativ, utilizat frecvent de profesor, este mai explicit şi operează cu conţinuturi logice
care antrenează procese analitice (definirea termenilor şi interpretarea afirmaţiilor), empirice
(enunţarea faptelor şi explicaţiilor),evaluative (exprimări de opinii şi justificări). Pentru a impune
elevilor adevărul ştiinţific, profesorul recurge şi la mijloacele vorbirii persuasive prin transpunerea
didactică (remodelarea mesajelor didactice pentru a le face accesibile elevilor).
În concluzia celor expuse anterior, menţionăm ca indispensabilă pentru realizarea unei comunicări
didactice bazate pe cultură emoţională analiza componentei relaţionale a competenţei de comunicare
didactică, care din punctul de vedere al cercetătoarei L. Sadovei (2008) precizează variabilele ce permit
cadrului didactic interacţiunea didactică şi socială prin reguli conversaţionale, norme de politeţe,
principii de cooperare şi interferenţă. Acestea pot fi urmărite în tabelul Structura competenţei de
comunicare didactică.
I.5. Stilul de comunicare charismatic
Comunicarea didactică bazată pe cultură emoţională presupune formarea la profesori a unui stil de
comunicare charismatic. Charisma pedagogică este o caracteristică a conduitei comunicative prin care
profesorul se face plăcut şi agreabil.Ce este charisma? Cum o poţi spori? Cum şi unde poţi urmări
charisma? E posibil a amplifica charisma prin eforturi individuale? Conceptele cu care operează
cercetătorii în studiile privind charisma sînt: magnetismul personalităţii, apropiere afectivă, conduită
comunicativă charismatică, influenţă charismatică a personalităţii asupra altor persoane, autoritate
charismatică etc.
Personalitatea charismatică a profesorului, aureolată de însuşiri individuale deosebite influenţează şi
atrage elevii. Ne exprimăm acordul în acest sens, faţă de punctul de vedere al unor psihologi americani
( H. S. Friedman, R. E. Riggio, D. F. Cassela, 1988 ) care propun o definiţie a „charismei pedagogice”.

Charisma pedagogică este conduita bazată pe însuşiri şi structuri de personalitate înăscute

sau dobîndite, care se dezvoltă şi se organizează într-un stil de comunicare emoţională de
excepţie, şi prin aceasta însufleţeşte şi fascinează elevii.
Charisma pedagogică presupune anumite caracteristici psihocomportamentale intraindividuale,
particular ierarhizate, însă comparabile interindividual: 3 categorii de însuşiri (însuşiri afective -
capacitatea de a comunica trăiri afective, de automonitorizare a conduitei afective, echilibrul afectiv;
însuşiri cognitive - stilul cognitiv interpersonal, percepţia socială, imaginea de sine; însuşiri
relaţionale – empatia, extraversia, orientarea prosocială).
Tipurile charismei (Dodrovolschii, p. 11) sînt: charisma raţiunii, charisma puterii fizice, charisma
banilor, charisma spirituală etc. Fenomenul charismatic este unul de natură psihosocială, întrucît
presupune un stil de comunicare charismatic. Complexitatea problemei dezvoltării stilului charismatic
al profesorului rezultă din dubla determinare: una genetică şi alta socială, cu care interacţionează
sistemul trăsăturilor de personalitate ce dă specificitate conduitei profesorului.
Condiţiile pentru amplificarea forţei charismatice a personalităţii sînt: motivaţia intrinsecă puternică în
vederea armonizării intra şi interpersonale, fără de care nu există rezonanţă cu sine şi cu alţii. Esenţa
armonizării constă în crearea reţelei de comunicare cu elevii pentru realizarea coerentă a scopurilor.
Pentru a clarifica anumite aspecte ce vizează charisma pedagogică, sugerăm a studia în literatura
recomandată: 1. structura psihologică a charismei pedagogice, 2. funcţionalitatea conduitei
charismatice în relaţia interpersonală, 3. modul în care această conduită influenţează activitatea,
atitudinea elevilor, performanţele lor şcolare sau sistemul de atitudini orientative şi voliţionale,
4.descoperirea principalelor trăsături de personalitate ce alcătuiesc modelul/structura ierarhizată a
conduitei charismatice. Mai multe informaţii puteţi colecta din studiul lui Marcus Stroe Charismă şi
personalitate, Bucureşti, 2000, 144 p.
-7-
II. Recomandări practice pentru dezvoltarea competenţei de comunicare didactică
emoţională
II.1. Strategii discursive şi de relaţionare comunicativă
Pentru proiectarea discursului didactic recurgem la strategii şi proceduri discursive ce asigură
eficienţa comunicării didactice: reducerea-condensarea de conţinut, expansiunea-redundanţă,
figurativizarea-narativizare etc., activate, în mod constant, prin tehnici de captare/amplificare a
atenţiei, antrenînd curiozitatea ştiinţifică a audienţei, urmărind dezvoltarea competenţei ştiinţifice
(cognitive) a elevilor.
Strategia discursivă este modalitatea prin care profesorul combină enunţurile, formele de
raţionare, tipurile de argumente, modalităţile de descripţie si explicaţie, procedurile stilistico-
persuasive în secvenţe discursive, astfel încît conţinutul să fie cît mai bine receptat de elevi şi
realizate obiectivele ( Sălăvăstru D.).
Calitatea discursului didactic este dată de: claritatea mesajelor, vivacitatea expunerii, adecvare şi
adresativitate. Efectul de sporire a impactului interpersonal şi a forţei persuasive a discursului poate
fi obţinut prin resursele de paralimbaj.
NB: Discursul devine mai persuasiv dacă se asociazã la receptor cu emoţii pozitive, dacă la informaţii
se adaugă argumente emoţionale.
NB: Prin orientările sale atitudinale profesorii şi elevii potenţează sau blochează comunicarea, sporesc
sau anulează efectele didactice, în cazul nostru.
Finalitatea discursului didactic, afirmă V. Dospinescu este transmiterea eficace a valorilor ştiinţei şi
culturii demonstrînd calitatea competenţei de comunicare didactică, grad înalt de cultură profesională
şi inteligenţă emoţională. Se consideră realizată finalitatea discursului didactic, atunci cînd elevii aderă
la valorile avansate de profesor, indiciu care poate fi obţinut prin interes şi preocupare pentru dezvoltare
emoţională şi prin transpunere didactică eficientă.

Prin transpunere didactică se înţelege acţiunea de a face accesibilă informaţia transmisă prin
anumite strategii de simplificare, reformulare, explicare inteligibilă a conţinuturilor.
NB: Strategiile discursive operaţionalizate într-un stil individual de comunicare emoţională vor
determina imaginea profesorului şi autoritatea sa deontică/profesională, deaceea trebuie învăţate
coerent şi sistemic pentru a avea putere de influenţă asupra grupului de elevi.
NB: Strategiile de relaţionare de tip comunicativ presupun: tranzacţie (conştientizarea de către
interlocutori a avantajelor şi cerinţelor care trebuie respectate pentru a menţine echilibrul relaţional),
mediere (în funcţia sa de mediator, pentru a exercita corect rolul de interlocutor atît profesorul, cît şi
elevii trebuie învăţaţi a se autoechilibra); negociere(deoarece manifestările comunicative sînt dificil de
controlat avînd în vedere imprevizibilitatea situaţiilor de comunicare, elevii trebuie exersaţi în
construcţia consensurilor mutuale, acordul fiind produsul finit al negocierii).
Strategiile discursive trebuie proiectate în raport de scopul, rolul şi funcţiile comunicării combinând
resurse psihologice, coduri lingvistice şi structuri de argumentaţie.
Expunerea este metoda cea mai frecvent utilizată în discursurile didactice de orice natură.
Criteriile de evaluare a expunerii sînt următoarele:

 discurs bine structurat;

 volumul şi stăpînirea solidă a cunoştinţelor;
 valabilitatea planului;
 exactitatea informaţiilor;
  gestiunea timpului;
 calitatea demonstraţiei şi argumentaţiei;
 forţa de convingere;
 claritate şi deschidere spre comunicare epistemică;
 pertinenţă şi adecvare;
 logică şi adaptabilitate;
 entuziasm şi putere de a argumenta/convinge;
 capacitatea de a asigura feed-bach înalt.
Dificultăţi înregistrate în prezentarea discursului didactic:

 probleme de dicţie;
 abuz de interjecţii şi ticuri verbale (” bun”, „să spunem”, „deci”, „mi se pare”, „ să
vedem”...);
 proastă gestionare a timpului;
 repetiţii sau o reluare a formulării temei;
 umplerea discursului cu consideraţii personale inutile;
 ritm grăbit, imposibil de urmărit din cauza dezechilibrului emoţional;
 insistare pe lucruri cunoscute deja;
 trecere rapidă peste neclarităţi.

-8-
Pregătiri anterioare discursului didactice:

 pregătiţi-vă cît mai bine şi nu mizaţi pe improvizaţie;

 analizaţi aşteptările destinatarilor (elevilor);
 elaboraţi-vă suporturi grafice: pentru retroproiector, diapozitive, audiovizual;
 nu ezitaţi să vă pregătiţi serios prestaţia comunicativă.
Verbalul:

 pronunţaţi fiecare sunet şi cuvîntul în întregime.

 debutul contează mult. Începutul rapid este perceput ca semn de agitaţie/nervozitate, lentoarea
duce la plictiseală şi somnolenţă;
 viteza fluxului verbal se va situa aproximativ între 145-160 termeni pe minut;
 urmăriţi claritatea şi eleganţa cuvintelor;
 distribuiţi chibzuit timpul avut la dispoziţie, supraveghind cu atenţie ceasul;
 fiţi în conformitate cu ritmul de percepţie a audienţei;
 fiţi întotdeauna explicit;
 definiţi termenii prea complicaţi pentru a vă face uşor de înţeles;
 notaţi un plan precis şi detaliat, utilizaţi dimensiuni, caractere şi chiar culori diferite pentru a
distinge ideile principale, cifrele, citatele, numerotaţi subdiviziunile;
 fiţi lizibil prin notiţele care le faceţi;
 folosiţi formulări cît mai clare;
 zîmbiţi uşor.
Vocea:

 educaţi-vă vocea, îngrijind permanent organele fonatoare;

 lucraţi asupra vocii înainte de ţinerea discursului, analizaţi serios, adresîndu-vă unele întrebări
pentru a constata dacă vocea dvs. nu este surdă sau cavernoasă, răguşită sau autoritară, nazală
 (fonfăită) sau delicată. Lucraţi pentru a o îmbunătăţi prin exerciţii specifice cu gîtul şi capul
drept în continuarea axei trunchiului.
 Excludeţi bîlbîelile şi ă-urile repetate;
 Folosiţi maximal resursele vocii. Combateţi monotonia, schimbînd tonul, modificînd ritmul şi
debitul.
Paraverbalul:

 folosiţi mijloacele paraverbale – inflexiuni, intonaţii, pauze pentru a acorda unor pasaje atenţie
sporită;
 educaţi-vă respiraţia, renunţaţi la inspiraţiile scurte şi rapide, reoxigenaţi creierul prin inspiraţii
periodice, profunde şi ritmice, segmentate de logica discursului, pentru a evita eventuale
pierderi a suflului şi oboseala rapidă;
 menţineţi şi sporiţi atenţia publicului prin melodie ascendentă şi descendentă;
Privirea:

 caracteristici posibile – fixitate, mobilitate, circularitate, vid. Interpretări derivate – aroganţa,

nervozitatea oratorului:
 atenţie la gradul de deschidere a ochilor, la direcţia privirii;
 creaţi un cîmp favorabil de comunicare prin mişcarea argumentată a muşchilor oculari, prin
fixarea atenţiei vizuale şi prin distribuirea echilibrată a atenţiei;
Nonverbalul:

 inteligenţa mînilor este necesară unui orator;

 gesturile pot sprijini argumentare sau trădează dezechilibrul emoţional generat de frică şi stres;
 combinaţia de gesturi va fi pe cît posibil de naturală şi originală pentru a produce efecte teatrale;
 gestica va fi suplă. Evitaţi crisparea şi rigiditatea, ticurile motorii şi mişcări stîngace;
 gesturile nu înlocuesc, ci completează mesajul verbal, deaceea nu gesticulaţi exagerat;
 mişcările capului (clătinări, verticalitate, rigiditate, întinderea gîtului, balansări) se utilizează
pentru punctarea frazei şi accentuarea cuvintelor;
 poziţia corpului generează informaţii despre gradul de siguranţă, convingere sau timiditate,
deaceea corpul se va păstra vertical în limitele poziţiei naturale;
 zgomotele de tipul tusă, potrivirea vocii, suspinele trădează plictiseala, enervarea, timiditatea;
 senzaţiile fiziologice (înroşirea feţei, tremurul, respiraţia precipitată scot în evidenţă tensiunile
interne.
Atenţie! evitaţi anumite gesturi:

 de autocontact: atingerea nasului, urechii, gurii, percepute ca semne de nervozitate,

nesiguranţă şi imaturitate;
 de substituire: lustruirea hainelor, tragerea mînecelor, aranjarea părului denotă prezenţa unui
conflict interior;
 de acompaniere: pumnul închis traduce agresivitate, indexul îndreptat spre cineva sugerează
ameninţare;
 nu vă jucaţi cu stiloul, ochelarii, arătătorul.
Discursul didactic trebuie prezentat într-un limbaj terminologic, vorbire elevată şi oratorică, îngrijită şi
specializată.
NB: Faceţi distincţie între vorbirea elevată şi vorbirea curentă (familiară şi populară)! Este important
să evitaţi redundanţa (vorbăraia) şi superlativele; să aveţi grijă de înlănţuirea corectă a frazelor; să
respectaţi regulile gramaticale uzuale; să valorizaţi un vocabular adecvat şi actualizat din punct de
vedere al termenilor.
NB: Orice discurs acţionează fizic, moral, cognitiv sau psihologic asupra audienţei prin felul cum se
spune. Universul discursiv este predominant polemic.

-9-
Tehnicile de persuasiune se utilizează pentru a deveni mai convingător:

 respectaţi consecutivitatea („Astfel, încît...”), cauzalitatea („Fiindcă...”);

 lansaţi clar anumite provocări;
 formulaţi concluzii generalizatoare la anumite intervale ale discursului;
 prezentaţi exemple care vorbesc de la sine;
 profitaţi de afirmaţiile ce nu pot fi contrazise („ trebuie să recunoaştem că...”);
 evitaţi afirmaţii cu caracter definitiv („ pe viitor”);
 prezentaţi şi opinii controversate lansînd contrargumente solide.
Aceste tehnici funcţionează în situaţia valorificării unor mijloace stilistice corespunzătoare atît pe axa
paradigmatică (prin alegerea termenilor), cît şi pe axa sintagmatică (prin combinarea cuvintelor).
Ultimile aranjamente vor include: adaptarea la locul unde veţi ţine discursul, verificarea tehnicii şi
rezonanţei, relaxaţi-vă, concentraţi-vă energia spre activitatea discursivă.
Explicaţia este o strategie discursivă, ce poate fi numită motorul discursului, prin care profesorul
transpune înteligibil anumite informaţii, susţine V. Dospinescu. J. B. Crize propune următoarele
înţelesuri pentru conceptul „a explica”: a comunica/a dezvolta/a învăţa pe cineva /a interpreta, /a
motiva, /a da o determinaţie precisă la ceea ce era necunoscut, vag sau obscur, /a scoate la lumină
sensul lucrurilor spre înţelegere. Trebuie să facem distincţie între explicaţia ştiinţifică şi explicaţia
didactică. Conceptul de explicaţie ştiinţifică comportă sensurile de demers cognitiv într-un domeniu al
ştiinţei şi corectitudine epistemică. Discursul didactic are caracter polemic, spre deosebire de discursul
didactic explicativ ce urmăreşte schimbarea unor comportamente ale elevilor. Definiţia ca formă
discursivă, este o explicaţie, profesorul arătînd ce se înţelege, ce trebuie de înţeles prin noţiunea
concretă. Prin urmare, toate aceste forme discursive pe care se sprijină argumentaţia didactică extind
semnificaţia conceptului de explicaţie ştiinţifică pînă la „ a defini”, „a ilustra”, „a simplifica”, „a
compara”, „a face analogie”, „a repeta.
Exemplificarea şi ilustrarea sînt forme ale explicaţiei didactice, secvenţe discursive care pot lua
forma naraţiunii, descrierii, explicaţiei, definiţiei. Acestea sînt secvenţe discursive de exemplificare. În
elaborarea/ţinerea discursului didactic profesorul apelează constant la acest procedeu. Exemplificarea
funcţionează ca argument, acţionînd pe direcţia sprijinirii procesului de înţelegere în interiorul structurii
argumentative a textului. Discursul recurge în exemplificare la schematizări grafice pentru motivarea
didactică.
Dacă exemplul trebuie să fie riguros, incontestabil, fiind chemat să confirme o regulă, o lege, atunci
ilustrarea diferă de acesta prin caracterul mai puţin riguros, dar mult mai frapant imaginativ pentru a
se impune atenţiei şi a facilita înţelegerea.
Analogia vizează punerea în relaţie a unui obiect sau a unui fapt problematic cu altul mai bine cunoscut,
structurează organizarea şi clasificarea obiectelor cunoaşterii, fiind sursa reformulării şi a transpunerii
didactice a cunoştinţelor.
Repetarea unui concept, a unei idei, a unei explicaţii este procedeul de argumentare generat de însăşi
natura didactică a discursului. Simplificarea şi amplificarea ca manifestare şi efect al repetiţiei, sînt
forme curente pe care le poate îmbrăca actul discursiv al repetării.
Argumentarea este metoda de dezvoltare a raţionamentelor pentru a fi mai convingător. A argumenta
înseamnă a justifica, a explica, a întări argumentele.
În comunicarea didactică reacţiile elevilor, manifestate lingvistic şi nonverbal (aprobări mimico-
gestuale, dezaprobări şi întreruperi implicite) constrîng şi determină traseul şi natura argumentelor
invocate de către profesor. Profesorul şi elevii îşi distribuie şi asumă rolurile, se pune în scenă rînd pe
rînd, propunînd celuilalt o reprezentare despre sine şi asupra temei discursului, recurgînd la acte de
reglare şi corectare. În acest mod, putem afirma că interacţiunea discursivă se obţine prin convingere,
demonstraţie/argumentare, avînd un rol deosebit de important în negocierea şi impunerea unui punct de
vedere. Comunicarea didactică pune în valoare anumite comportamente ale elevilor ce exprimă:
susţinere(drept construire), propunere (ca atac a opiniei altora), dezacord (ca apel la alte surse), sugestie
(ca excludere), rezumarea (ca dezvoltare a informaţiei), deschiderea (drept cooperare), blocarea (ca
absenţă).

- 10 -
II. 2. Coordonatele competenţei de comunicăre didactică emoţională
Competenţa de comunicare este rezultanta achiziţiei de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, atitudini şi
trăsături temperamental-caracteriale de îndeplinire a funcţiilor comunicării, dobîndită prin dezvoltarea
capacităţilor de comunicare relaţională. Competenţa de comunicare didactică a profesorului trebuie să
asigure pe de o parte, proiectarea şi dirijarea circuitului conţinuturilor didactice într-un limbaj
ştiinţific, pe de altă parte, să favorizeze circuiturile, definite de Ezechil L.- circuitul conţinuturilor
afectiv-atitudinale, exprimate prin acceptare, izolare, aprobare, conformare, renunţare, protest,
apreciere valorică etc.
Astfel, transmiterea cunoştinţelor asigură schimbul informaţional, menit să faciliteze integrarea
cunoştinţelor şi formarea deprinderilor, iar codificarea mesajelor afective favorizează schimbul
interpersonal ce dezvoltă circulaţia stărilor afectiv-emoţionale şi a atitudinilor.

La nivelul intrapersonal La nivelul interpersonal

-stabilirea şi exprimarea echilibrului afectiv -verificarea disponibilităţii de a acorda
interior; atenţie;
-asigurarea unei stări de confort, dispoziţie şi
-pregătirea pentru acceptarea schimburilor,
orientare pozitivă; într-o atitudine principial nondefensivă şi de
- transparenţă; nonrespingere;
-valorizarea personalităţii la nivel intelectual;
-asigurarea de faptul că diferenţele de roluri
- scopuri şi intenţii; nu produc blocaje în comunicare;
-asigurarea înţelegerii de către audienţă a -verificarea gradului de acceptare;
intenţiilor de comunicare; -organizarea ritmului de vorbire, a
-ascultarea(asigurarea compatibilităţii cu secvenţelor comunicative;
audienţa, asigurarea feedback-ului optimal). - alegerea comportamentului de răspuns
adecvat dintr-o varietate (de decizii, de
suport, de evaluare, de chestionare în
concordanţă cu atitudinea reală).
Tabel 7. Circulaţia stărilor afectiv-emoţionale şi a atitudinilor la nivelele intrapersonal şi
interpersonal
!!! Trăirile emoţionale influenţează felul în care percepem activitatea didactică, deaceea în
comunicare elevii percep aceste stări şi în dependenţă de acestea, respectiv, iau atitudini faţă de dvs.
Trăirile emoţionale negative ce pot fi exprimate în comunicare sînt: furios, ruşinat, timid, nerăbdător,
corupt, cinic, morocănos, nesigur, slab, egoist, plictisit, indispus, îngîmfat, îngrijorat, supărat, scîrbit,
jenat, apatic, frustrat, vulnerabil, obosit, fricos, leneş, nervos, sufocat, dezorientat.
Trăirile emoţionale pozitive dezirabile în activitatea pedagogică sînt: inspirat, iubitor, pur, puternic,
creativ, flexibil, hotărît, încîntat, mulţumit, entuziasmat, calm. echilibrat, nobil, carismatic.

Obiective Modalităţi de abordare

A informa prin diverse conţinuturi  folosiţi un limbaj ştiinţific şi afectiv-
A descrie fenomene educaţionale emoţional adecvat;
A analiza rezultatele  explicaţi semnificaţia cuvintelor;
 folosiţi exemple şi ilustraţii;
 utilizaţi deducţii;
 urmăriţi ordinea cronologică şi spaţială
în relatare.
 utilizaţi obligator material didactic
A instrui (scheme, diagrame, demonstraţii);
 alegeţi cuvintele pentru explicaţie
A explica asociindu-le cu imagini;
 concentraţi-vă şi explicaţi de ce
lucrurile au loc în modul acesta;
 utilizaţi analogii;
 folosiţi ordinea deductivă, cronologică
sau spaţială
A convinge  captaţi atenţia audienţei;
A influenţa  structuraţi informaţia într-o ordine
A inspira logică ;
 explicaţi argumentele, atunci cînd vă
bazaţi pe presupuneri;
 faceţi anumite referiri asupra cazului ce
este dezbătut;
 demonstraţi cum puteţi satisface
necesităţile;
 vorbiţi puţin;
A schimba şi a forma atitudini  vorbiţi scurt;
 învăţaţi umorul raţional şi fin (citate);
 fiţi personali, cît mai fireşti şi
charismatic;
 demonstraţi interes celor care vă ascultă
şi vă întreabă.
Tabel 8. Obiectivele comunicării didactice bazate pe cultură emoţională

- 11 -
Strategii de menţinere a atenţiei:

 asiguraţi-vă o prezenţă fizică sănătoasă;

 dovediţi calm şi talent de bun vorbitor;
 fiţi credibil şi charismatic folosind strategii de atracţie personală;
 creaţi o imagine bună despre dvs.;
 dovediţi originalitate în exprimare;
 simţiţi-vă prezenţa alături de ascultători;
 controlaţi-vă mereu starea dvs. afectivă şi a audienţei;
 reacţionaţi emoţional şi raţional la orice atitudini expuse.
Blocaje în comunicarea didactică emoţională pot apărea din cauza unor:
1. bariere de limbaj:
• anumite cuvinte au semnificaţii afective diferite pentru diverse persoane;
• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregatire şi experienţă, fapt ce determină
distorsiuni (modificări de sens şi neînţelegeri) în comunicare;
• starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
• ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;
• dificultaţile de exprimare verbală şi nonverbală;
• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze
2. bariere de mediu:
• climat afectiv necorespunzator (poluare fonică ridicată);
• folosirea suporturilor informaţionale necorespunzătoare, fiecare om avînd un cadru de referintă
propriu (la nivelul de dezvoltare psihologică, intelectuală, senzorială);
•climatul şcolar poate determina elevii grupului să-şi ascundă gîndurile adevarate pentru că le este
frică să spună ceea ce gîndesc.
3. bariere ce ţin de pozitia emiţătorului şi receptorului în comunicare:
• imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine (conservarea imaginii de sine) şi despre
interlocutor (egocentrism, tendinţe polemice, rezistenţă la schimbare, lipsa de interes, idei
preconcepute);
• semnificaţii diferite acordate situaţiei de comunicare;
• sentimentele şi intenţiile interlocutorilor participă la comunicare.
4. bariere de concepţie
• existenţa presupunerilor;
• exprimarea cu stangăcie a mesajului de către emiţător;
• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
• concluzii grăbite asupra mesajului (nu ascultă activ);
• lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
• plictiseală şi lipsă de energie în procesul comunicării.
!!! Constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare, barierele nu sînt de neevitat.
Anumite aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea blocajelor:
• planificarea discursului şi a comunicării;
• determinarea precisă a scopului comunicării;
• alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
• clarificarea ideilor principale ale comunicării;
• asigurarea relaţiilor interpersonale.
II. 3. Condiţiile de eficientizare a comunicării didactice vizează cerinţele:
a) mesajul didactic trebuie să fie consistent şi semnificativ pentru elevi;
b) comunicarea - expresivă, nuanţată emoţional (susţinută prin para- şi nonverbal);
c) discursul inteligibil (informaţia - structurată logic);
d) comunicare adecvată situaţiilor didactice (repertoriile să fie armonizate, respectiv receptorul să
vină în întîmpinarea emiţătorului cu propria sa experienţa de cunoaştere, cu dispoziţia şi motivaţia
sa);
e) codarea şi decodarea corecte (înţelesurile atribuite de cei doi parteneri mesajelor utilizate să fie
echivalente);
f) reglarea şi autoreglarea comunicării pri n feed-back.
Atenţie! ascultînd profesorul, putem aprecia cultura şi nivelul de educaţie de aceea pentru
transmiterea conţinuturilor afectiv-atitudinale în comunicarea didactică, recomandăm învăţarea şi
utilizarea corectă a limbajelor verbal, para- şi nonverbal, abordînd şi comportamentele specifice
fiecărui tip de comunicare.

- 12 -
Comunicare verbală/comportament verbal (CV)
Comunicarea didactică prin specificul său este preponderent verbală apelînd la cuvînt pentru a codifica
şi transmite informaţia, avînd forma orală/scrisă, utilizînd canalul auditiv şi/sau vizual. O particularitate
a comunicării didactice esteredundanţa verbală sau altfel, spus – verbalismul. Prin urmare, ceea ce
scapă atenţiei este stabilirea acordurilor cu elevii asupra semnificaţiilor cu care se operează. Important
devine a cunoaşte calităţile vorbitorului (cadru didactic sau şcolar) şi calităţile ascultătorului (şcolar
sau cadru didactic).
Calităţi dezirabile ale vorbitorului (cadru didactic/şcolar)sînt claritatea, acurateţe (presupune
folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite); empatia (deschiderea
interlocutorilor care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile,
manifestînd în acelaşi timp amabilitate şi prietenie); sinceritatea (evitarea rigidităţii sau a stangăciei);
realizarea contactului vizual; fiind o probă a credibilitătii şi a disponibilităţii pentru dialog; aspectul
exterior; vocea (reglarea volumului vocii în funcţie de sală, de distanţa pînă la interlocutor); viteza de
vorbire (adecvată interlocutorilor şi situaţiei, pentru a nu pierde interesul ascultătorului); pauzele de
vorbire – sînt recomandate atunci cînd vorbitorul doreşte să pregătească elevii pentru a recepţiona o
idee importantă.
Calităţi dezirabile ale ascultătorului (școlar/cadru didactic):
disponibilitatea pentru ascultare, manifestarea interesului, ascultarea în totalitate, urmărirea ideilor
principale, ascultarea critică, concentrarea atenţiei, luarea de notiţe.
Comunicarea paraverbală /comportamentul paraverbal (CPV) este o formă a comunicării didactice
sincronizată cu verbalul realizată prin transmiterea elementelor vocale şi prozodice ce însoţesc vorbirea:
caracteristicile vocii(comunică date primare despre locutori: bărbat-femeie, tînar-bătrîn, alintat-hoţărît,
energic-epuizat etc.), accentul în pronunţie (oferă date despre mediul de provenienţă: urban-rural, zonă
geografică, despre gradul de instrucţie etc.),intensitatea rostirii, ritmul,intonaţia, pauza etc.
Comunicarea paraverbală sau paralimbajul rezultă din: intonaţie, ritm (discurs lent sau rapid), timbru,
volum (intensitatea sunetului). Intonaţia are multe componente psihice, cea mai importantã fiind
considerată tendinţa exteriorizării pe plan social a trăirilor emoţional-afective. Astfel, intonaţia bogată
în inflexiuni este caracteristică indivizilor cu un fond afectiv bogat şi care în acelaşi timp tind, conştient
sau mai puţin conştient, să-şi impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonaţia plată, monotonă,
săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în
comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizării propriilor sentimente, dificultăţi în
stabilirea de contacte din cauza timidităţii etc. Pronunţia şi intonaţia depind de caracteristicile
neuropsihice, reflectă gradul de cultură generală, profesională şi de educaţie a studentului. Plasticitatea
şi expresivitatea, sînt acele însuşiri ale limbajului care reflectă capacitatea de a reda realitatea şi
atitudinea sa faţă de ea, într-un mod susceptibil de a provoca şi la cei din jur aceeaşi rezonanţă afectivă.
Valenţele/importanţa/impactul tăcerii în comunicarea didactică emoţională
Elevii şi profesorii apelează sistematic la tăcere, care poate avea diverse conotaţii: tacere-nedumerire;
tăcere-vinovăţie; tăcere – protest; tăcere-aprobare; tăcere provocatoare; tăcere laborioasă (se
gîndeşte intens), tăcere simulativă; tăcere încăpăţînată; tăcere obraznică; tăcere-pedeapsă etc.
Comunicarea paraverbală exprimă, deci, o stare atitudinală manifestată, fiind importantă pentru relaţia
profesor –elev.
Comunicarea nonverbală/comportamentul nonverbal (CNV) este deosebit de importantă deoarece
asigură transmiterea conţinuturilor afectiv-atitudinale, respectiv 55%. Acest procentaj a fost stabilit la
mijlocul anilor ’70 de M.Weiner, care a subliniat valoarea comportamentului nonverbal în cadrul
comunicarii didactice.
Pantelimon Golu (1989) realizează inventarul mijloacelor de comunicare paralingvistică, specificînd:
modalităţile de exprimare aparente: vestimentaţia, alura generală, ţinuta, postura, maniera de a te face
prezent, atitudini observabile, dispoziţia afectivă; paralimbajul gestual şi motor: mişcările braţelor, a
umerilor, a capului, gîtului, mimica; paralimbajul asociat cuvîntului: aspecte verbo-motorii (ritm, debit,
articulaţie specifică), efectele vocii (înălţime, timbru, intensitate), efectele cuvintelor, frazelor. Cel mai
mare impact interpersonal este faţa, adevărat tablou de bord al personalităţii profesorului (Jean
Coussin); elementul cel mai expresiv este privirea care îndeplineşte după unii autori (Miron Ionescu,
V. Chiş, 1992, p. 234), mai multe roluri: de vector, expresiv (evidenţierea trăirilor afective şi
atitudinale), receptiv.
Modul de folosire a privirii de către profesor şi elevi ajută la asigurarea unui permanent feed-back.
Comunicarea nonverbală derivă din următoarele surse majore: contactul vizual mutual, gura (zîmbetul
şi grimasele), postura, gesturile, orientarea corpului, distanţa, mirosul, pielea, părul (lungime, textură,
stil de coafură), vestimentaţia. Conţinuturile implicite se transmit prin CPV şi CNV, în timp ce prin CV
se transmit conţinuturi explicite, CNV în acest caz, avînd rol explicativ şi ilustrativ subliniază L. Iacob
(1995).
Luminiţa Mihaela Iacob (1998, p. 230) relevă cîteva sublinieri privind verbalul, paraverbalul şi
nonverbalul:

 în funcţie de una sau alta dintre formele descrise mai sus, comportamentele comunicaţionale
reale pot fi cu dominantă verbală, cu dominantă nonverbală (pantonima) sau mixtă;
 CV, CPV şi CNV nu au aceleaşi regimuri şi ritmuri de codare, transmitere şi decodare. CPV şi
CNV sînt de 4,5 ori mai rapid decodificate decît CV;
 conţinuturile afectiv-atitudinale, indispensabile dimensiunii relaţionale a oricărei comunicări,
se transmit, prin CPV şi CNV: 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal;
 faţă de implicarea voluntară şi conştientă a partenerilor în CV, celelalte forme de comunicare -
CPV şi CNV - scapă, cel mai adesea, conştientizării, gradul lor de spontanietate fiind ridicat;
 într-o comunicare cu dominantă verbală, cum este şi cea didactică, CPV şi CNV nu se adaugă
verbalului, ci formează un întreg bine structurat, complex şi convergent.
Să reţinem: vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp şi nu
numai. Semnificative sînt şi îmbrăcămintea, relaţiile pe care le stabilim (democratice, autoritare,
indiferente), spaţiul pe care îl controlăm şi distanţa care ne plasăm faţă de interlocutor.

- 13 -
Feed-back-ul comunicativ(conexiunea inversă) în relaţia profesor – şcolar are rol reglator, privind
calitatea relaţiei de comunicare, informînd interlocutorii asupra modului de receptare a mesajelor,
asupra importanţei pe care o atribuie acestora, a modului în care aceştea sînt receptaţi şi apreciaţi.
Evident că nu se mai poate avea pretenţia de a gestiona toate aspectele relaţiei profesor – şcolar.
Modificările sînt marcate (evidenţiate) de rezultatele şcolarului: cognitive, afective, comportamentale.
Rezultatele cognitive se materializează în: achizitii de cunoştinţe, idei, metode şi strategii rezolutive,
modificări pe planul opiniilor, concepţiilor şi mentalităţilor, judecăţilor, noţiunilor ştiinţifice şi
operaţiilor intelectuale, înţelegerea şi exprimarea conţinutului şi semnificaţiilor mesajelor
informaţionale etc.
Rezultatele afective – sînt evidenţiate prin: acceptarea impersonală a intervenţiilor mediului social,
dezvoltarea unor sentimente şi pasiuni, schimbarea dinamicii stărilor emoţionale şi motivaţionale
începînd de la simple dispoziţii, dorinţe, interese şi afirmaţii şi pînă la atitudini, credinţe, convingeri, în
acelaşi timp cu schimbarea viziunii asupra nivelurilor de valorizare, diminuarea stărilor anxioase,
frustrarea şi creşterea sentimentului de satisfacţie.
Rezultatele comportamentale – iau forma unor noi modalităţi şi maniere/stiluri de învăţare şi răspuns,
a unor conduite verbale, nonverbale, de participare conştientă şi responsabilă, competenţă şi
performanţă, cooperantă a unor comportamente de rol perfecţionate. Sînt reacţii specifice de răspuns,
de implicare în învăţare, decizie, rezolvare etc.
Implicaţii psihopedagogice ale comunicării didactice relevate de L. M. Iacob:
Analiza formelor comunicării ne permite acum evidenţierea unor aspecte demne de luat în seamă pentru
o conduită didactică eficientă:
a) randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale. Dacă prin
componenta verbală se exprimă un anumit conţinut, în acelaşi timp, prin componenta para- şi
nonverbală se exprimă atitudini.
NB: Prin orientările lor atitudinăle, pozitive, neutre sau negative, profesorul ori elevul potenţează sau
frînează comunicarea, sporesc sau anulează efectele conţinuturilor didactice propuse.
b) comunicările para- şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal. S-a demonstrat
experimental că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sînt mai bine reţinute, în timp ce un
climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efort excesiv etc.) facilitează uitarea;
c) combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale asigură spor de claritate
şi economie de timp;
f) comunicarea divergentă poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise
de către profesor.
Autoritatea socială a cadrului didactic, definit în literatura de domeniu ca om de ştiinţă şi cultură este
dată, în primul rind, de autoritatea sa epistemică (ştiinţifică), apoi de autoritatea deontică. Indicator
principal al autorităţii epistemice a profesorului este adoptarea unui comportament comunicativ
echilibrat ce favorizează instaurarea unui climat psihologic ce sporeşte impactul asupra elevilor.
Participarea emoţională a elevilor şi a educatorului la comunicarea/interacţiunea didactică,
subliniează L.Ezechil(2007) este influenţată: de temperamentul profesorului (introvert/extrovert,
sociabil/nesociabil); de gradul de solicitare a elevilor în situaţiile de învăţare; de atractivitatea pe care
o inspiră, de capacitatea stimulativă a profesorului în raport cu clasa de elevi; de optimismul şi gradul
de satisfacţie profesională şi personală; de măsura de satisfacere a aşteptărilor şi de climatul socio –
afectiv stabilit în clasa de elevi. Elevii/educabilii trebuie să aibă motive întemeiate logic şi emoţional
pentru a se lăsa atraşi în interacţiunea cu profesorul şi a demonstra eforturi maxime de învăţare. Din
aceste raţiuni autoarea consideră climatul afectiv al grupului şcolar în care este integrat elevul – o
variabilă decisivă pentru modelarea comportamentului afectiv de tip comunicativ.
Concluzii generale:
1. Statutul de funcţie al profesorului impune cunoaşterea fundamentelor teoretice ale comunicării
didactice şi implicaţiilor psihopedagogice ale culturii emoţionale în relaţiile cu elevii,
solicitînd acestuia dezvoltare profesională continuă.
2. Esenţa şi sensul comunicării didactice emoţionale constă nu doar în dezvoltarea circulaţiei
informaţiilor, cît mai ales în schimbul de atitudini şi convingeri, împărtăşirea stărilor de spirit
 care menţin conştiinţele activ-participative în căutări de strategii ale cunoaşterii şi
autoformării.
3. Operantă şi cooperantă în toate sferele comunicării, cultura emoţională implică realizarea
dimensiunii atitudinale a relaţionării prin componenta para- şi noverbală şi prin
oportunităţile de limbaj în cadrul competenţei comunicative.
4. Comunicarea nonverbală (CNV) prezintă comportamente primare ale emoţiilor/sentimentelor.
Conţinuturile afectiv-atitudinale, indispensabile în construirea condiţiilor pentru relaţii
interpersonale, se transmit prin CPV şi CNV: 55% - nonverbal, 38% - paraverbal, 7% - verbal.
5. Gama de nevoi emoţionale în continuă dezvoltare a elevilor provoacă probleme care solicită
formarea la profesori a unor competenţe specifice de autoreglare emoţională pentru
recuperarea organismului, relaxarea progresivă prin alternarea eforturilor, adaptarea la
schimbări şi păstrarea integrităţii mentale. Inteligenţa emoţională este o competenţă
reprezentativă în structura personalităţii pentru soluţionarea problemelor de ordin afectiv a
studenţilor. Intelectualizarea sentimentelor şi maturizarea afectivă, factori dinamogeni ai
dezvoltării emoţionale pentru o comunicare eficientă, vor stabiliza predominarea unor
sentimente superioare, asigurînd astfel o conduită civilizată derivată dintr-un sistem de valori
adecvat societăţii informatizate şi a cunoaşterii.
6. Considerăm important a dezvolta cultura emoţională a profesorului pentru a intelectualiza
impulsurile afective şi a extinde spectrul emoţiilor specifice contextului educaţional, sporind
astfel valenţele formative ale comunicării didactice.
7. Există corespondenţă directă între stabilitatea sistemului emoţional, comunicarea didactică
eficientă şi reuşita şcolară.