Sunteți pe pagina 1din 34

1.Obiectul de studiu al pedagogiei.

Obiectul de studiu al pedagogiei este Educația. Omul funcționează și devine ceea


ce este,prin educație. Practica educativă este una dintre cele mai importante activitați
specifice comunității umane. Din momentul în care a aparut omul, educația l-a însoțit, l-
a modelat,l-a spiritualizat. Ca orice tip de practică umană,acesta a fost și este dublată de
reflecție, de interogație,de punerea sub semnul si ghidajul raționalitații.
Din punct de vedere etimologic, termenul « PEDAGOGIE » derivă din cuvantul
grecesc «PAIDAGOGIA » ( Pais,paidos= copil , iar Agoge= acțiune de a conduce(
semnificand în sensul propriu, conducerea copilului,creșterea acestuia sub aspect
practic,concret. În greaca veche, mai exista un termen provenit din aceeași lingvistică,
cel de « PAIDAGOGOS » care ăl desemnează pe sclavul însărcinat să conducă copii la
școală. Pedagogul antic era un serv,adeseori de origine obscură, îndeplinind o funcție
umilă,neluată în seamă. În literatura anglo-saxonă, întalnim doar termenul de
EDUCATION, care desemnează si acțiunea de formare a omului dar și știința care
studiază această procesualitate. Denumirea Pedagogiei se regăsește integrată în toate
limbile de circulație internațională, astfel, avem PEDAGOGY în engleză, PEDAGOGIE
în franceză, PADAGOGIE în germană, PEDAGOGIA în spaniola, PEDAGOGHIKA în
rusă.
Pedagogia are ca obiect de studiu independent,unitar și de aprofundare,
EDUCAȚIA. A nu se confunda Pedagogia cu Educația, deoarece Pedagogia este știința
care studiază legile educației. Atunci cand afirmăm că Pedagogia este o știință,înseamnă
că acesta are o esență,un obiect,un ideal,conținut,metode,mijloace și forme specifice.
Pedagogia face parte din categoria științelor socio-umane, educația fiind de altfel,
un fenomen social specific uman. Este o știință cu un caracter teoretic și practic precum
si gnoseologic,adica de cunoaștere a adevărului. Există astfel o dilemă: ce este
Pedagogia? Știință? Tehnică? Artă? Totuși înclinăam să credem că disciplina în discuție
este știință,discurs teoretic asupra unui fenomen care, în unele circumstanțe se
prelungește în acțiuni concrete, întruchipand astfel note ale tehnicii (tehnica educativă).
Pedagogia poate fi considerată o artă în cazuri speciale cand pedagogul este un artist al
cuvantului,care scrie o pedagogie expresivă,asemenea literaturii. Este o arta în măsura
în care tehnicile deduse din acestă știință trebuie aplicate cu măiestrie,astfel încat să fie
respectat umanismul relației profesor-elev.
Diderot susținea că « Arta profesorului se apropie cel mai mult de arta actorului
din teatru,deoarece ca si în cazul geniului actorului,profesorul trebuie să dea dovadă de
geniu, într-o dedublare momentană a personălitații. Ca și în teatru,publicul nu este
niciodată același,elevii sunt mereu alții. Profesorul se comportă mereu diferit,de la un
public la altul: alte inflexiuni ale vocii,alte gesturi,alte metode,alte relații,etc. Cu alte
cuvinte,omul este opera de artă pe care educatorul,prin educație,încearcă să-l
creeze,conform unei armonii universale.
Sistemul științelor educației
În calitate de știință a educației, Pedagogia studiază esența și trăsăturile
fenomenului educațional,scopul și sarcinile educației,valoarea și limitele
ei,conținutul și principiile,metodele și formele de desfășurare a metodelor
paideutice.
Există mai mult clasificări propuse pentru științele pedagogiei. Este
adevarat că educația se află și în atenția altor dscipline științifice. Printre
acestea,amintim: Biologia ( care vizează condiționările neurofiziologice ale dezvoltării
copilului), Psihologia ( interesată de procesele psihice implicate în învățare),
Antropologia ( investighează resorturile cultural-istorice în devenirea ființei umane),
Sociologia ( radiografiază condiționările și repercursiunile sociale ale educației),etc.
Pedagogia cunoaște un proces de specializare a teoriei pe domanii, conținuturi sau etape
de varstă relativ delimitate formand sistemul disciplinelor pedagogice: Pedagogia
Generală, Pedagogia Școlară ( cu subdiviziunile : Antepre-, Pre- și Școlară ),Pedagogia
Specială ( surdo-,tiflo-,oligofreno-pedagogia), Pedagogiile Profesionale (
agricultură,economică,artistică,juridică,etc.), Pedagogia Comparată,Istoria
Pedagogiei,Filosofia Educației,Metodicile,Pedagogia Familiei,etc.
Să descriem foarte pe scurt,unele dintre întruchipările Pedagogiei:
1. Pedagogia Generală-ipostaza cea mai cuprinzătoare a discursului
pedagogic și are ca obiect de studiu legitățile,principiile generale ale
educației,cauzalitatea și determinările acesteia,dimensiunile și formele
educației,specificitatea conținuturilor care se transmit,strategiile și
metodologiile implicate,formele concrete de organizare,conducerea și
dirijarea proceselor instructiv-educative.
2. Pedagogia Preșcolară- specie a Pedagogiei care se centrează pe
specificitatea educației copilului preșcolar,a celui care intră în prima fază/
formă instituționalizată a educației-grădinița.
3. Pedagogia Școlară-domeniu ale Pedagogiei interesat de identificarea
problematicii și tehnicii educative valabile pentru copilul integrat în
instituția școlară.
4. Pedagogia Comparată- demersul de reliefare a asemănărilor și deosebirilor
dintre mai multe sisteme educative editate simultan în mai multe arealuri
socio-culturale,naționale,statale.
5. Pedagogia Școlară Specială- are ca obiect educația copiilor cu nevoi
speciale, a acelor subiecți ce ies din sfera normalității fizice,psihice și
comportamentale.
Sintagma « științele educației » tinde să ia locul termenului PEDAGOGIE,acest
proces fiind legat de evoluțiile epistemologice actuale,de cerințele de comparații
oarecum speculative,filosofice,științele educației capătă noi demnități epistemice datoriă
focalizării cercetării asupra aspectelor delimitate, secvențiale,cu un mai mare aport de
date identificate,de multe ori, prin cercetarea unor aspecte concrete, factuale.
6. Filosofia Educației- ar putea avea drept preocupare integrarea procesului
educațional din punct de vedere a trei etape/ repere:
existenă,cunoaștere,valori.
2.OBIECTIVELE PEDAGOGIEI.

Obiectivele pedagogice reprezinta finalitatile'pedagogice microstructurale care asigura orientarea


activitatii educative/didactice la nivelul procesului de invatamant. Ele reflecta dimensiunea valorica a
finalitatilor macrostructurale, (idealulpedagogic; scopurile pedagogice) definite pe termen mediu si
lung la scara sociala a intregului sistem educational.
Obiectivele pedagogice ale procesului de invatamant sunt elaborate la nivel de politica a educatiei
Aobiectivele generale ale planului de invatamant si obiectivele specifice stabilite pe trepte si discipine
de invatamant, definite, de regula, la nivelul programelor scolareAiniversitare) si prin efortul de
operationalizare realizat de fiecare cadrul didctic Aobiectivele concrete).
in ansamblul lor, "obiectivele urmaresc rationalizarea demersurilor pedagogice in vederea ameliorarii
actului pedagogic", activitate complexa, realizabila prin: a) precizarea intentiilor educative in sensul
unor comportamente observabile; b) anuntarea "tintelor" instruirii inaintea declansarii actiunii
didactice/educative (de predare-inva-tare-evaluare): c) evaluarea intregului proces in termeni
raportului "intrare" (obiective proiectate) - "iesire" Aobiective realizate) - Dictionnaire encyclopedique
de l'e-ducation et de laformatwn, , .-).
Definirea conceptului de obiectiv pedagogic presupune avanasarea a doua criterii de referinta care
evidentiaza continutul teleologic si sfera de manifestare axiologica a finalitatilor educatiei.
Continutul teleologic al finalitatilor educatiei permite sesizarea relatiei de determinare pedagogica
existenta intre finalitatile macrostructurale valabile la nivelul intregului sistem de educatie/invatamant
(ideal pedagogic - scopuri pedagogice) si finalitatile microstructurale, valabile la nivelul intregului
proces de invatamant, de la dimensiunea sa functional-structurala Aobiective generale-specifice) pana
la dimensiunea sa operationala, proprie oricarei activitati didactice/educative Aobiective concrete).
Sfera de manifestare axiologica a finalitatilor educatiei permite o dubla definire a obiectivelor
pedagogice: o definire in sens larg, care evidentiaza capacitatea obiectivelor pedagogice de a desemna
intentionalitatea activitatii de instruire si de formare a personalitatii ( Potolea, Dan, , . ); o definire in
sens restrans, care evidentiaza capacitatea obiectivelor pedagogice de a desemna actiunile concrete
realizate de prescolar, elev, student etc. sub indrumarea profesorului, in cadrul unei secvente didactice
controlabila pe criterii de evaluare precise.
Corelarea celor doua criterii de referinta permite definirea obiectivelor pedagogice la nivelul unui
concept pedagogic fundamenta/, care reflecta: a) normele valorice de raportare la fmalitaple
macrostructurale (care evidentiaza faptul ca "scopul poate fi atins numai prin obiective", iar
"obiectivele nu ar a-vea nici o ratiune daca nu ar fi raportate la scop" - Potolea, Dan. , . ); si la
activitatea didactica/educativa (care evidentiaza importanta corelatiei proiectare-re-alizare in conditii
concrete) b) strategiile de organizare a discursului pedagogic/didactic angajate in termeni de
prospectare-planificare-programare a activitatii didactice/educative, cu e-fecte formative maxime pe
termen lung-mediu-scurt; c) tacticile de evitare si de corectare a tendintelor didacticiste, exprimate
polar prin: mentinerea activitatii didactice doar in sfera obiectivelor generale (ceea ce duce la
formalism); faramitarea activitatii didactice in numeroase actiuni si operatii concrete. fara nici un efort
de raportare a acestora la obiectivele specifice si generale si la finalitatile macrostructurale (ceea ce
duce la o pseudoactivizare, respectiv la un "exces reductionist").
Obiectivele pedagogice pot fi definite, astfel, ca finalitati microstructurale, care reflecta normele
valorice, de politica a educatiei - stabilite prin finalitatile macrostructurale - angajate in cadrul
procesului de invatamant, pentru orientarea proiectarii acestuia de la nivelul planului si al programelor
scolare/universitare pana la nivelul activitatii didactice realizata pe baza corelatei functional-structurale
profesor-elev.
Functiile obiectivelor pedagogice evidentiaza conexiunile necesare intre normele valorice asumate si
actiunile didactice declansate la diferite niveluri de generalitate, specificitate si operationalitate.
Literatura de specialitate analiieaza patru functii pedagogice specifice obiectivelor pedagogice: functia
de comunicare axiologica, functia de anticipare a rezultatelor, functia evaluativa, functia de organizare
si reglare a intregului proces de invatamant ( Potolea, Dan, , . -).
Analiza sistemica, optima, strategica, a acestor functii poate conduce la procesarea si integrarea lor pe
doua coordonate manageriale specifice teoriei finalitatilor: o coordonata valorica, prioritar normativa;
o coordonata metodologica, prioritar directiva. Prima coordonata implica exercitarea functiei de
proiectare axiologica a obiectivelor pedagogice; cea de-a doua coordonata implica exercitarea functiei
de (auto)reglare metodologica a obiectivelor pedagogice.
A) Functia de proiectare axiologica a obiectivelor pedagogice vizeaza "rationalizarea demersului
educatiei" prin comunicarea - inainte de declansarea actiunii - a scopurilor care ghideaza activitatea de
predare-invatare-evaluare la nivel: general ( obiectivele generale ale planului de invatamant);
particular/specific ( obiectivele specifice ale programelor (pre)scolare/universitare);
concret/operational ( obiectivele concrete/operationale ale activitatii didactice: lectie, seminar, curs
etc.) - Dictionnnaire encyclopedique de l'education et de laformation, , .).
Functia de proiectare axiologica a obiectivelor pedagogice angajeaza practic doua categorii de actiuni
pedagogice complementare:
- actiunea pedagogica de comunicare a scopurilor activitatii didactice, intelese in sens axiologic, de
norme valorice care orienteaza predarea-invatarea- evaluarea in directia obtinerii unor rezultate
scolare/universitare etc. relevante in plan individual si social;
- actiunea pedagogica de anticipare a produselor activitatii didactice, intelese in termeni de schimbari
provocate in procesul de formare-dezvoltare a elevului/studentului, prin: gradul de atingere a
obiectivelor concrete propuse; gradul de progres realizat la "iesire", evaluat in raport de resursele
investite la "intrare".
Comunicarea pedagogica evidentiaza calitatile de manager ale cadrului didactic, care pot fi
demonstrate explicit la inceputul fiecarei lectii prin: scopurile de perspectiva asumate conform
capitolului, subcapitolului ; obiectivele concrete asumate - tinand seama de scopuri si de resursele
existente - care trebuie realizate pana la sfarsitul lectiei, activitatii de laborator, cursului, seminarului
etc.
Lectia, cursul, seminarul etc, au astfel o deschidere axiologica permanenta. A-ceasta permite sesizarea
efectelor formative imediate si de perspectiva care reflecta capacitatea profesorului de diferentiere
intre continuturile pedagogice esentiale si cele neesentiale, intre metodologiile de predare-invatare-
evaluare relevante pe termen mediu si lung si cele valabile doar pentru rezolvarea sarcinilor curente,
punctuale, conjuncturale, imediate.
3.Categorile de baza a pedagogiei.
Categoriile pedagogiei sunt notiuni (concepte) fundamentale care exprima notele (insusirile) esentiale,
generale ale fenomenului educational in ansamblu sau ale unor laturi, aspecte, elemente ale acestora.
Orice stiinta si-a elaborat categoriile specifice, asa cum sunt. pentru exemplificate: fizica -materie,
miscare, forta, timp. spatiu ele; matematica - numar, marime, ecuatie, algoritm, probabilitate etc;
biologia -ereditate, metabolism etc. in orice stiinta, categoriile constituie limbajul de baza al fiecareia.
Pedagogia si-a elaborat categoriile sale specifice, care alcatuiesc limbajul fundamental in cunoasterea
si actiunea educationala. Categoriile pedagogiei au sfere de esentialitate si generalitate deosebite, unele
au o sfera de generalitate foarte larga, exprimand notele esentiale ale intregului proces instructiv-
educativ, asa cum sunt categoriile de educatie si de invatamant; altele exprima notele esentiale numai
ale laturilor importante ale procesului educational, asa cum sunt categoriile de instructie si educatie
moral-civica; cele mai multe dintre categoriile pedagogiei exprima diverse dimensiuni, aspecte,
elemente sau raporturi ale acestora, asa cum sunt categoriile de educabilitate. ideal educational,
educatie intelectuala, educatie profesionala, educatie morala, educatie estetica si educatie fizica,
obiective educationale, principii, metode si forme de activitate didactice etc, numarul lor fiind de
ordinul miilor, incat numai dictionarele pedagogice reusesc sa le cuprinda intr-o masura importanta.
Vom prezenta categoriile pedagogiei cu sfera relativ mare de generalitate, care contribuie intr-o
masura deosebita la alcatuirea limbajului fundamental al pedagogiei, pentru care vom folosi
formularizarea matematica1 si anume: a) Educatia cu semnificatie larga - E; b) Instructia - I; c)
Educatia moral-civica - Emc; d) invatamant - inv.
Multe categorii vor fi prezentate treptat in cadrul cursului, insa alte categorii vor putea fi cunoscute in
dictionarele pedagogice.
a)Educatie - E
Educatia a fost definita la tema „Educatia ca obiect de studiu al pedagogiei". Educatia este categoria cu
cea mai mare sfera de generalitate, incluzand notele esentiale ale procesului educational in ansamblul
sau. In acest context se va folosi indeosebi conceptul de educatie ca fenomen pedagogic (instructiv-
educativ), care reprezinta procesul constient, organizat de transmitere si dobandire de cunostinte, de
formare de priceperi si deprinderi, de dezvoltare a capacitatilor si aptitudinilor, de formare a constiintei
si a conduitei morale si a trasaturilor de vointa si caracter, astfel:
„Educatia - E" cuprinde urmatoarele note esentiale:
A - dobandirea de cunostinte generale si de specialitate",
B - formarea priceperilor si deprinderilor intelectuale si practice de specialitate;
C - formarea capacitatilor si dezvoltarea aptitudinilor generale si de specialitate (profesionale);
D- formarea conceptiei despre lume;
E' - formarea constiintei moral-civice, estetice etc;
F- formarea conduitei moral-civice, a comportarii civilizate;
G -formarea trasaturilor de vointa si caracter.
Formalizat „Educatia - E" se poate exprima astfel:
b) Instructie - I
Denumirea de instructie provine din limba latina de la „instructie" - stiinta, cultura, invatatura,
pregatire obtinuta prin studii, fn limbajul pedagogic, atunci cand se vorbeste de „om instruit",
inseamna ca este vorba de un om invatat, cult, competent, pregatit prin studii.
Categoria de „Instructie - I" este cuprinsa in cea de „Educatie - E", avand astfel o sfera de generalitate
si un numar mai mic de note esentiale; iar unele cu o sfera de generalitate mai redusa.
Notele esentiale care caracterizeaza „Instructia - I" sunt:
A - dobandirea de cunostinte; B - formarea de priceperi si deprinderi;
C - formarea capacitatilor intelectuale, dezvoltarea aptitudinilor si a competentelor generale si de
specialitate;
D - formarea conceptiei despre lume si viata.
Avand in vedere legitatea pedagogica „a unitatii dintre instructie si educatie", inseamna ca „Instructia -
l" cuprinde, la 0 scara mai redusa si celelalte note ale „Educatiei - E", adica elemente de educatie
moral-civica, estetica etc. (e*), de formare a conduitei moral-civice, a comportarii civilizate (0 si de
formare a trasaturilor de vointa si caracter (g), pe care le-am notat cu litere latine mici. Pentru
argumentarea celor afirmate, mentionam faptul ca atunci cand predam o disciplina de specialitate, spre
exemplu, in afara de componentele specifice instructiei de specialitate, noi contribuim si la ceea ce
urmarim sa realizam, desigur intr-o pondere mai redusa, „omul educat", dezvoltandu-i acestuia
elemente de constiinta morala, de ordine si disciplina in viata si munca, de conduita morala demna si
de comportare civilizata in viata si productie etc.
c) Educatie moral-civica - Emc
In limbajul pedagogic general se fac adesea aprecieri privind calitatea omului si anume de „om
educat". Aceasta apreciere tine de categoria de „Educatie moral-civica - Emc". Astfel, in dezvoltarea
personalitatii sunt exprimate mai intai o serie de insusiri (note) esentiale care privesc indeosebi nivelul
si valoarea constiintei sale moral-civice, estetice etc. (E'), apoi nivelul, valoarea si eficienta
comportarii sale moral civice, a comportarii sale civilizate (F), precum si nivelul si valoarea
atitudinilor si trasaturilor sale de vointa si caracter (G). Desigur, asemanator cu explicatiile date la
categoria de „Instructie _ I"; categoria de „Educatie — Emc", in baza aceleiasi legitati „a unitatii dintre
instructie si educatie", in mod obiectiv si necesar include, la o scara mai redusa, si notele categoriei de
„Instructie - I". pe care le notam cu litere latine mici - a,
b, c, si d.
in aceasta viziune, categoria de „Educatie - Emc" poate fi formalizata astfel:
d) invatamant - inv
Aceasta categorie are in vedere doua semnificatii - aceea de „sistem de invatamant" - adica de
ansamblul institutiilor scolare, care va face obiectul unei tratari ulterioare separate si aceea de „proces
de invatamant" - care va fi explicata in contextul de fata. Procesul de invatamant exprima activitatea
complexa de transmitere si dobandire a cunostintelor, de formare a priceperilor si deprinderilor, de
dezvoltare a capacitatilor si aptitudinilor, de formare a conceptiei despre lume, de formare a constiintei
si conduitei moral-civice si a trasaturilor de vointa si caracter. Categoria de invatamant exprima
actiunea de realizare a tuturor notelor cuprinse in categoria generala de „Educatie - E" sau cu alte
cuvinte exprima actiunea de punere in opera (de realizare practica), in interactiune, a celor doua laturi
esentiale ale „Educatiei - E" si anume ale „Instructiei - I" si „Educatiei moral-civice - Emc". in acest
context procesul de invatamant poate fi denumit si proces instructiv-educativ.
Categoria de „invatamant - inv." sau de proces instructiv-educativ poate, pe baza formalizarii
prezentate, sa fie exprimata si printr-o reprezentare grafica (fig. 1).
in completarea celor patru categorii pedagogice au aparut si alte concepte pedagogice, care vor fi
prezentate treptat, pe parcursul predarii cursului. Marea lor majoritate fiind insa prezentate in
Dictionarul de pedagogie.
4.EDUCAȚIA CA FENOMEN SOCIAL,CARACTERUL EI ISTORIC.

Educaţia este factorul determinant al formării şi dezvoltării personalităţii umane. Omul trăieşte în
societate, existenţa lui fiind consubstanţială cu societatea. Asupra lui se exercită o serie de influenţe ale
mediului social: unele conştiente, altele spontane. Desigur, şi influenţele spontane, incidentale pot avea
o contribuţie la dezvoltarea şi modelarea omului. Dar acestea au caracter întâmplător şi, scăpând de
sub controlul omului, pot conduce la efecte pozitive sau negative. Încă de la apariţia preocupărilor
pentru formarea omului, educaţia a fost constituită din acele influenţe care au un caracter conştient,
organizat şi sistematic. Acestea au calitatea de a asigura dirijarea dezvoltării omului, modelarea
personalităţii lui în conformitate cu anumite scopuri stabilite anticipat, vizând întotdeauna efecte
pozitive. Educaţia constituie o necesitate biopsihică a individului, precum şi o necesitate a societăţii.
Conceptului de educaţie i s-au dat diverse definiţii în raport de criteriul care a primat în analiza notelor
ei definitorii. Cele mai multe dintre acestea sunt descriptiv-explicative.

Educaţia este un fenomen social, reprezentând categoria celor mai organizate şi sistematice influenţe
ale mediului social. Ea face parte din practica socială de formare şi transformare a omului, de modelare
a lui de la biologic la social şi uman. Omul s-a ridicat din stadiul de animalitate din momentul în care a
început să-şi construiască unelte şi să intervină asupra naturii, modificând-o în interesul său. Munca a
condus la apariţia conştiinţei şi a limbajului articulat. Şi, de atunci, prin muncă, societatea a
transformat natura şi pe om, acumulând cuceririle civilizaţiei umane. Prin muncă se asigură existenţa şi
progresul societăţii. Aşa cum nu poate exista societate fără muncă, nu poate exista nici societate fără
educaţie. Munca şi educaţia, fiind consubstanţiale societăţii, au, ca şi aceasta, un caracter permanent,
veşnic. Anghel Manolache spune că „educaţia apare ca o funcţie originară şi eternă, un efort al
comunităţii umane către o viaţă superioară". Aceasta exprimă caracterul de continuitate al educaţiei.
Când analizăm, însă, fenomenul educaţiei, nu putem să-l considerăm numai la modul general, ca
fenomen universal şi veşnic. Fiecare epocă istorică, având o viaţă socială, economică şi spirituală
caracteristică, are în acelaşi timp şi un sistem de educaţie propriu, pe măsura cerinţelor acelei societăţi.
De aceea, educaţia variază de la o epocă la alta, având un caracter concret, istoric, care exprimă, în
acelaşi timp, caracterul ei de discontinuitate.
5.Domenile ale pedagogiei.

“Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenele educationale cu toate


implicatiile acestora asupra formarii personalitatii umane in vederea integrarii
sale active in viata sociala. Este stiinta in conformitate cu propria sa logica ce
decide asupra finalitatii actiunii educationale in concordanta cu un system de
valori sociale asigurand totodata mijloacele necesare transpunerii in practica a
acestor finalitati.” (Ioan Nicola)
Domeniul pe care il abordeaza pedagogia ca stiinta este cel al educatiei in
toata compexitatea sa:
 Educatia ca proces - pedagogia urmareste transformarea pozitiva a
fiintei umane in perspectiva unor finalitati explicit formulate.
 Educatia ca actiune de conducere – coordonare a procesului de formare si
dezvoltare a omului.
 Educatia ca actiune sociala – actiune de durata in formarea
personalitatii individului.
 Educatia ca interrelatie umana.
 Educatia ca proces de transmitere.
 Educatia ca ansamblu de influente.
Pedagogia provine din grecescul << paidos >> = copil si <<agage>> =
conducere, indrumare; sugereaza stiinta educatiei copilului.
Prin extensiune si generalizare a dezvoltat astazi stiinta integrativa care studiaza
educatia dintr-o multitudine de ipostaze.Educatia este implicata in vastul proces
al dezvoltarii umane si sociale in acelasi timp. Datorita importantei majore a
acesteia in viata omului s-au conturat de–a lungul timpului mai multe domenii de
cunoastere care au abordat fenomene educationale din diverse perspective:
filosofia, sociologia, bibliopsihologia, economia etc; aparitia unor ramuri
extensive: psihologia educatiei, sociologia educatiei demonstreaza ca in interiorul
stiintelor educatiei a devenit obiect de reflexie dintr-un unghi de vedere propriu,
dictat de logica interna a acelei stiinte. Complexitatea demersului de analiza a
pedagogiei ca stiinta trebuie sa se centreze pe particularitatile actiunii educative
din diferite ipostaze. Pedagogia ca stiinta pozitiva si filosofica in acelasi timp este
o stiinta pozitiva care are in vedere realul concret si urmareste sa surprinda
relatiile de tip cauza-efect.
Pedagogia intra in sfera domeniului filisofic prin reflexiile asupra valorii si
prezenta unor finalitati demonstrand valentele filosifice ale fenomenului
educational conferind pedagogiei si un statut de stiinta filosofica. Problematica
ridicata de statutul pedagogiei ca stiinta este subiect de dezbatere si este stiinta
pentru ca indeplineste o serie de conditii:
- obiect de studiu bine conturat si un domeniu de cercetare constituit
din fenomene educationale;
- metodologie specifica: observatie, experiment etc;
- finalitati cognitive: idealuri, scopuri, obiective ce desemneaza
intentiile procesului instructiv educativ;
- normativitate specifica: principii pedagogice ce ghideaza demersurile
educatiei pedagogice;
- rezultatele cercetarii si refletiei pedagogice sunt stocate in ansamblul
educational: teorii.
Momentele principale constituirii pedagogiei
Ca fenomen social educatia a aparut odata cu societatea umana
implicandu-se nemijlocit in procesul muncii, ea s-a desprins treptat de aceasta
prin activitate de sine statatoare, in doua etape:
1. Etapa reflectarii educatiei in constiinta comuna a oamenilor.
2. Reflectarea stiintifica a fenomenului educational.
1. Etapa reflectarii educatiei in constiinta comuna a oamenilor surprinde
fenomenul educational sub forma de idei si reprezentari izolate, sporadice,
ocazionale constituite in mod empiric in procesul activitatii practice
nemijlocite prin transmiterea sub forma de sfaturi, indemnuri, povete etc.
Treptat apar primele incercari de teoretizare a fenomenului educational si
implicit primele teorii pedagogice care marcheaza saltul in cea de-a doua
etapa.
2. Reflectarea stiintifica a fenomenului educational caracterizeaza
preocuparile de a unifica intr-un tot diferite idei privitoare la educatie cu
scopul de a oferi o explicare mai profunda asupra acestui fenomen.
Sistemul teoriilor ce s-au inchegat a avut menirea de a orienta activitatea
educationala practica. In faza initiala a acestei etape teoria pedagogica era
parte componenta a sistemelor filozofice, ulterior ea s-a desprins de
filosofie constituindu-se in adevarate sisteme pedagogice. Catre sfarsitul
sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea ca urmare a rezultatelor obtinute
de sociologie si psihologie, pedagogia cunoaste un nou salt in evolutia ei,
prin diverse curente si orientari predominant sociologice sau psihologice.
Orientarea sociologica a vizat cu precadere subordonarea educatiei
trebuintelor societatii prin cultivarea doar a acelor calitati indispensabile in
comunitate a tanarului. Orientarea psihologica plaseaza in centrul sau
copilul cu interesele si trebuintele sale.
Ideea de baza la aceste orientari demonstreaza ca educatia trebuie sa
porneasca de la copil, de la nevoile si aspiratiile lui, cerintelor specifice varstei
sale.
Conceptia interdisciplinara in cercetarea si interpretarea fenomenului educativ
Sistemul stiintelor pedagogice cuprinde stiinte educationale; ramuri si
discipline. Delimitarea lor in functie de componentele sau laturile actiunii
educationale care intra in aria lor de studiu, putem desprinde mai multe ramuri
ale stiintelor educationale:
 Pedagogia generala este disiplina teoretica ce studiaza actiunea
educationala urmarind sa-i surprinda anumite legitati valabile
indiferent de locul si timpul in care se desfasoara, studiul
fenomenului eucational din perspectiva esentei, a finalitatilor si a
dimensiunii sale fundamentale. Diferenta dintre punctele de abordare
a pedagogiei au generat in plan teoretic constituirea unor ramuri
particulare ale pedagogiei: pedagogia prescolara, pedagogia scolara.
Obiectivul acestora fiind educatia asa cum se desfasoara ea in
gradinita si scoala. Campul preocuparilor celor doua ramuri il
constituie:
a) studiul activitatii si comportamentelor cadrelor didactice ca agenti
ai actiunii educationale;
b) studiul tehnologiei educationaleca strategie didactica, a mijloacelor
de predare-invatare, a formelor de organizare, situatiilor de
invatare;
c) investigarea activitatii si comportamentelor copiilor in procesul de
invatare din gradinita si scoala.
 Pedagogia speciala se delimiteza de celelalte ramuri prin
problematica si tehnologia desfasurarii actiunii educationale cu copii
deficienti din punct de vedere fizic, psihic, psiho-motric in scoli si
institutii speciale

 Pedagogia experimentala reprezinta investigarea experimentala


prin provocarea si organizarea unor situatii noi, prin prelucrarea si
interpretarea datelor constatate; ea se pronunta in legatura cu
valorile si utilitatile unor principii si tehnici noi penttru activitatea
practica.
 Pedagogia comparata urmareste surprinderea realizarilor
educationale in diverse tari comparativ; ea se ocupa cu
particularitatile nationale ale educatiei, cu ceea ce este specific
fiecarui sistem educational precum si cu ceea ce este tipic si
universal. Comparatia dintre sistemele diferitelor tari se face atat
transversal cat si longitudinal, individual sau global urmarind
tendintele si evolutia fenomenului educativ in diferite perioade social
istorice, anlizand comprativ viziunea continutului invatamantului,
modul de desfasurare a examenelor si concursurilor, orientarea
scolara si profesionala, invatarea limbilor straine, sistemul de
pregatire a cadrelor didactice etc.
 Sociologia edicatiei este revendicatra de sociologie ca fiind o
ramura aplicata a acesteia, ea poate fi considerata in acelasi timp o
ramura a stiintelor educatiei, studiaza fenomene, relatia dintre
educatie si societate, fenomene sociale ce apar la nivelul scolii,
fenomene privitoare la comportamentul social al colectivului de elevi.
 Filosofia educatiei este disciplina in plina constituire ca urmare a
implicatiilor pe care educatia le are in lumea contemporana; reflectiile
in cadrul acestei discipline se refera l interpretarea finalitatilor
educationale prin prisma contributiei sale la dezvoltarea personalitatii
umane, iar pe de alta parte la fundamentarea dialectica a cunoaterii
stiintifice a fenomenelor educationale.
 Metodicile predarii diferitelor obiecte de specialitate (didactica
aplicata) se ocupa de problematica organizarii si desfasurarii
procesului de invatamant la un obiect determinat: matematica,
istorie etc. Metodicile predarii diferitelor obiecte de specialitate au
prin excelenta un caracter normativ indicand modele concrete dupa
care profesorul trebuie sa se conduca in activitatea sa.
Disciplinele pedagogice pot fi grupate in trei categorii:
1. grupari de institutionalizare a educatiei: pedagogia prescolara, pedagogia
scolara, pedagogia scolarului mic, pedagogia profesionala, pedagogia
militara, pedagogia religioasa, pedagogia universitara.
2. studierea mai profunda a unor laturi, sarcini sau forme ale educatiei:
didacticile (metodicile): metodica jocului in gradinita de copii, dezvoltarea
vorbirii, didactica activitatii matematice, teoria educatiei intelectuale in
scoala primara, metodologia educatiei, teoria evaluarii etc.
3. discipline care evidentiaza caracteristici sau aspecte ale educatiei: istoria
pedagogiei, pedagogia comparata, pedagogia experimentala, defectologia.
Fiecare dintre aceste stiinte asigura intr-o maniera specifica sub aspect
teoretic si practic formatia pedagogica a cadrelor didactice. Ele ofera informatii
generale si de detaliu in legatura cu conceperea si desfasurarea actului
instructiv-educativ.
Continutul pedagogiei: in general are trei parti constitutive: introducere in
pedagogie, didactica, teoria educatiei integrale (laturile educatiei).
6.RELAȚILE PEDAGOGIEI CU ALTE ȘTINȚE.

Relatiile interdisciplinare ale pedagogiei decurg din legitatea generala -conexiunea universala, care
evidentiaza adevarul ca fenomenele realitatii obiective, mai ales cele care au o serie de asemanari, de
legaturi, sunt in interactiune, se conditioneaza reciproc. Acest fenomen se accentueaza in conditiile
revolutiei stiintifico-tehnice contemporane, cand rezolvarea unor probleme stiintifice necesita in mod
obiectiv nu numai relatii interdisciplinare, ci si relatii multidisciplinare, asa cum este cazul abordarii
cibernetice - care implica relatii intre fizica, chimie, matematica, biologie, psihologie, informatica etc.
Caracterul interdisciplinar al pedagogiei este generat de faptul ca omul -obiect si subiect al educatiei,
este studiat din anumite unghiuri de vedere si de alte stiinte - cum sunt biologia, anatomia si fiziologia,
filosofia, sociologia, psihologia, logica, ergonomia, cibernetica etc. Ca atare, studiul legilor si
strategiilor educatiei nu poate fi realizat in mod aprofundat si complet fara a avea in vedere legile si
datele suintelor ce studiaza omul din anumite unghiuri de vedere. Desigur, caracterul interdisciplinar al
pedagogiei trebuie sa aiba in vedere deosebirile calitative, diferenta specifica a datelor oferite de o
stiinta sau alta cu care intra in relatii, abordandu-le in stransa legatura cu specificul fenomenului
pedagogic, educational.
Relatiile pedagogiei cu alte stiinte au determinat, asemanator altor domenii ale cunoasterii, aparitia
unor noi discipline stiintifice, ca rezultat al influentelor reciproce ale disciplinelor in relatie, denumite
„discipline de granita". in acest context, pedagogia are numeroase relatii cu anumite discipline
stiintifice, printre care mentionam:
a) Filosofia - stiinta legilor celor mai generale ofera pedagogiei elemente de fundamentare teoretica si
de metodologie generala de cercetare asupra lumii, deci si a omului. Din relatiile dintre filosofie si
pedagogie s-a dezvoltat ,filosofia educatiei' (pedagogia filosofica).
b) Psihologia2 - stiinta legilor dezvoltarii proceselor psihice, constiintei si personalitatii individuale
umane. Procesele psihice, constiinta si personalitatea individuala umana se dezvolta si se manifesta in
procesul educational. Legaturile dintre pedagogie si psihologie sunt dintre cele mai puternice si
nemijlocite. Din relatiile dintre ele s-a dezvoltat „psihologia pedagogica" (educationala) sau
„pedagogia psihologica". „Psihologia este pentru pedagog ceea ce este matematica pentru fizician" (G.
Mialaret, Nouvelle pedagogie scientifique, PUF, Paris, 1954, p. 112).
c) Sociologia3 - stiinta care studiaza procesele sociale (socio-umane), relatiile dintre oameni si
institutiile socio-umane. Pedagogia, in abordarea educatiei, ca fenomen socio-uman, tine seama de
datele sociologiei. Din relatiile dintre ele a aparut disciplina denumita „sociologia pedagogica
(sociologia educatiei)" sau „pedagogia sociologica".
d) Logica - stiinta care studiaza legile gandirii umane, gandirii stiintifice, operatiile logice (analiza,
sinteza, compararea, abstractizarea si generalizarea) si formele cunoasterii (notiunea, judecata si
rationamentul). Se poate sustine ca orice stiinta tine seama de datele logicii. Pedagogia tine seama de
datele logicii, deoarece nu se poate concepe act de predare-invatare, de educatie, in general, fara datele
logicii. Dezvoltarea unei stiinte de granita ar fi absolut necesara.
e) Ergonomia (grecescul ergon - munca) - stiinta care studiaza legile si conditiile muncii umane.
Educatia, invatatura sunt procese de efort, de munca. Pedagogia tine astfel seama de datele
ergonomiei, iar din relatiile dintre ele a aparut disciplina de granita - ergonomia invatamantului
(scolara sau educationala), care la randul ei are o stransa legatura cu pedagogia muncii.
f) Statistica-matematica (stiinta descrierii si interpretarii unor date de masa in termeni matematici).
Pedagogia, pornind de la datele statisticii-matematice, surprinde fenomenul pedagogic sub raport
cantitativ - tabele, diagrame, reprezentari grafice, procente, formule sau modele matematice privind
conceperea, desfasurarea si rezultatele procesului instructiv-educativ, oferindu-i prin acestea
posibilitatea unei masurari si evaluari obiective.
g) Cibernetica - stiinta studiului matematic al legaturilor, comenzilor si controlului in organismele vii
si sistemele tehnice privind analogiile formale. stiinta care se bazeaza pe principiul feedbackului.
Procesul de invatamant poate si trebuie abordat din punct de vedere cibernetic si pedagogia tine astfel
seama de datele acestei stiinte. Din relatiile dintre ele a aparut „pedagogia cibernetica" sau „cibernetica
pedagogica", avand ca aplicatii .instruirea asistata de calculator".
h) Biologia, anatomia si fiziologia, precum si igiena. Copilul se dezvolta din punct de vedere fizic,
biologic in timpul activitatii educationale. Pedagogia tine seama de datele acestor stiinte in realizarea
cu eficienta a actului educational. Din relatiile pedagogiei cu aceste stiinte au aparut elemente ale unor
noi discipline de granita: „pedagogia biologica", „igiena scolara" etc.
I) Antropologia (grecescul antropos - om; logos - stiinta) - stiinta care studiaza originea, evolutia si
variabilitatea biologica a omului in corelatie cu conditiile naturale si socio-culturale. Pedagogia,
studiind educatia - ca fenomen socio-uman, tine seama si beneficiaza de datele antropologiei, iar din
relatiile dintre ele a aparut o disciplina de granita: „pedagogia antropologica".
j) Grafologia1 - stiinta studiului particularitatilor individuale ale scrisului, intre pedagogie si grafologie
relatia este relativ noua. iar psihologii si pedagogii incep sa-i dea atentie. Ea a fost folosita in
criminalistica, in psihiatrie etc. si mai recent in educatie. Scrisul individual poate dezvalui anumite
trasaturi de personalitate (fiziologice - de sanatate sau boala, psihice, comportamentale etc), care pot fi
valoroase pentru actul educational. Din relatia dintre acestea se dezvolta elemente ale unei noi stiinte
de granita - grafopsihopedagogia.
k) Disciplinele umaniste - etica, dreptul, arta (literatura, teatrul, cinematograful, dansul, muzica etc). in
continutul acestor discipline exista numeroase elemente de sensibilizare a fiintei umane de natura
emotionala, morala, juridica, estetica si chiar cognitiva. in cadiul actiunilor instructiv-educative,
folosirea cu pricepere si tact a acestor elemente poate avea un rol modelator al personalitatii umane.
De aceea, crearea conditiilor ca tineretul studios sa vina in contact direct cu aceste discipline constituie
un demers valoros de amplificare a influentelor educative pozitive.
l) Tehnologia (grecescul techne - mestesug, iscusinta, stiinta aplicata; logos -cuvant, vorbire, discurs,
justificare rationala, stiinta). Relatiile pedagogiei cu tehnologia au determinat crearea si introducerea in
actul educatiei, in procesul didactic, a unor mijloace tehnice si a unor tehnici didactice moderne,
contribuin-du-se la dezvoltarea a ceea ce s-a denumit „tehnologia didactica". Este de amintit pe aceasta
linie crearea si folosirea pentru realizarea actului instructiv-educativ a unor mijloace tehnice moderne,
cum sunt: modelele si simulatoarele didactice, mijloacele didactice audiovizuale, masinile electronice
de instruire si evaluare etc. care, implementate cu competenta, aduc o contributie valoroasa la cresterea
calitatii si eficientei educatiei si invatamantului.
m) Irenologia - stiinta pacii (grecescul irenos - liniste, pace). in conditiile existentei inca a unor
conflicte si a armelor de distrugere in masa, a armelor nucleare indeosebi, este absolut necesara o
educatie pentru pace, ca atare si dezvoltarea „pedagogiei pacii".
n) Deontologia - stiinta a moralei (grecescul deontos - moral, etic: logos -stiinta), studiaza drepturile,
indatoririle si etaloanele de actiune, apreciere si comportare intr-o profesiune, intr-un anumit domeniu
al vietii social-utile. Pedagogia ca stiinta a educatiei trebuie sa aiba in vedere ca teoriile si strategiile ce
le elaboreaza sa fie in concordanta cu conceptiile si strategiile deontologiei; educatorii si profesorii
trebuie sa conceapa educatia in spiritul acestei stiinte, pentru a determina tinerele generatii sa aiba un
comportament deontologic. Din relatia pedagogie si deontologie se dezvolta o stiinta de granita
denumita deontologia pedagogica (deontologia didactica).

o) Democratia (grecescul demos - popor si kratos - putere). Conducerea cu competenta si eficienta


de catre popor a societatii civile, a statului de drept, intr-un spirit profund democratic, in conditiile
economiei libere, de piata necesita in mod obiectiv cunoasterea conceptelor, caracteristicilor si
cerintelor acestora si, pe aceasta baza, educarea omului, a tineretului pentru democratie. in realizarea
acestui obiectiv deosebit, pedagogiei ii revine un rol important, acela de a concepe si implementa
teoriile si strategiile educationale in asa fel, incat ele sa asigure o valoroasa si eficienta educatie pentru
democratie a omului, a tinerei generatii in special. Din relatia pedagogiei cu democratia se poate
dezvolta o disciplina de granita, care ar putea fi pedagogia democratiei.

.
7.EDUCAȚIA ȘI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE.
Societatea actuală se caracterizează prin schimbări continue în toate planurile:social, economic,
politic, cultural. Toate acestea au condus la unele schimbări şi în planuleducaţional. Educaţia, ca
fenomen social fundamental, trebuie să răspundă continuu, prinstructură, obiective şi conţinut,
schimbărilor, exigenţelor şi problemelor societăţii. Esteadevărat că, prin analiza comparativă, se pot
identifica uneori, diferenţe mari atât întresocietăţi, cât şi între sistemele de învăţământ din anumite
state, la un moment dat.Rezolvarea problemelor şi a diferenţelor existente în plan educaţional se
poaterealiza prin abordarea globală a acestora şi prin găsirea celor mai eficiente mijloace care trebuie
utilizate pentru depăşirea lor. În acest sens Clubul de la Roma înfiinţat în 1968 şicondus de Aurelio
Peccei a introdus conceptul de „problematica lumii contemporane”.Acest concept scoate în evidenţă
caracteristicile societăţii de azi şi necesitatea găsiriiunor soluţii la problemele cu care se confruntă
omenirea. Pentru prevenirea şi rezolvareaunor probleme ca poluarea, conflictele dintre naţiuni,
creşterea demografică, maladiigrave etc., se impune cu siguranţă implicarea specialiştilor din diverse
domenii.Specialiştii din domeniul educaţiei, în urma analizei problemelor existente, au
propusimplementarea „noilor educaţii” sau a unor conţinuturi noi ca:
•educaţia relativă la mediu;
•educaţia pentru bună înţelegere şi pace;
•educaţia pentru participare şi democraţie;
•educaţia în materie de populaţie;
•educaţia pentru o nouă ordine internaţională;
•educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media;
•eduacţia pentru schimbare şi dezvoltare;
•educaţia nutriţională;
•educaţia casnică modernă.Implementarea „noilor educaţii” presupune elaborarea şi
aplicarea unor strategii pedagogice speciale:
•S t r a t e g i a i n f u z i o n a l ă c a r e p r e s u p u n e c u p r i n d e r e a c o n ţ i n u t u r i l o r ş i m e t o d o l o
g i e i specifice noilor educaţii în aria unor discipline şcolare diferite şi a unor
dimensiuniale educaţiei diferite. De exemplu, problemele educaţiei pentru comunicare şi mass-
media sunt abordate simultan la limba şi literatura română şi străină,
psihologie, p e d a g o g i e , s o c i o l o g i e e t c . , d a r ş i l a n i v e l u l m a i m u l t o r d i m e n s i u n i
a l e e d u c a ţ i e i (intelectuală, morală, estetică şi tehnologică).
•Strategia modulară/disciplinară presupune includerea unui „modul” din noile educaţiiîn cadrul unor
discipline de studiu integrate la nivelul unor trepte şcolare dar şi
lan i v e l u l u n o r d i m e n s i u n i a l e e d u c a ţ i e i . D e e x e m p l u , „ e d u c a ţ i a e c o l o g i c ă ” e s t
e abordată ca „modul” în cadrul biologiei, în învăţământul liceal, cu obiective specificedimensiunii
educaţiei intelectuale
•Strategia disciplinară presupune constituirea unei discipline şcolare distincte pe bazaconţinutului
specific unui tip din noile educaţii. De exemplu, educaţia nutriţionalăapare ca disciplină
de învăţământ integrată în planul de învăţământ, cu obiective şimetodologie precizate în
programa şcolară.
•Strategia transdisciplinară presupune abordarea „noilor educaţii” la nivelul unor sinteze
ştiinţifice propuse de echipe de profesori. De exemplu, problemele legate dee d u c a ţ i a p e n t r u
schimbare şi dezvoltare sunt abordate de o echipă formată
in profesori de economie, filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie, biolog
i e , geografie etc., în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii, conferinţe, dezbateri.D e ş i s -
au propus diverse strategii de implementare a noilor educaţii, soluţi
a rezolvării problemelor actuale existente în lume trebuie să vină din mai multe
direcţii:s o c i a l ă , p o l i t i c ă , e c o n o m i c ă e t c . E d u c a ţ i a s i n g u r ă n u v a p u t e a f a c e
faţă valurilor
de p r o b l e m e ş i d e s i t u a ţ i i c o m p l e x e c a r e v o r a p ă r e a t o t m a i d e s , d e c
â t p r i n a c ţ i u n i convergente cu alte sectoare ale societăţii.
- creşterea în cifre a numărului săracilor, a analfabeţilor, a şomerilor, a tinerilor;
-degradarea mediului înconjurător şi a resurselor naturale;
- degradarea stării de sănătate a populaţiei; ÿ
-exacerbarea terorismului, rasismului şi intoleranţei;
- în ţările europene asistăm la o scădere a indicilor natalităţii şi la îmbătrânirea populaţiei;
- în ţările din Africa şi Asia expansiunea demografică este un fenomen cu implicaţii cu atât mai grave
cu cât condiţiile economice din aceste ţării sunt mai vitrege, nivelul de trai e mai scăzut, iar
analfabetismul cunoaşte cote ridicate.
- Analfabetismul este una dintre cele mai grave probleme:
- analfabeţi sunt cei care nu ştiu să scrie şi să citească şi cei care au deficienţe în cunoştinţele şi
deprinderile de bază (analfabetismul funcţional);
- datorită expansiunii tehnologice şi a internetului se poate vorbi şi de analfabetism computerial.
Aceste probleme se impun atât prin caracterul lor complex, grav, persistent şi presant, cât şi prin
dimensiunile lor globale, având o evoluţie rapidă şi greu previzibilă (G.Văideanu).
Priorităţi de acţiune pentru rezolvarea unora dintre problemele lumii contemporane:
- apărarea păcii;
- salvarea mediului;
- propagarea democraţiei;
Ÿ-refacerea unităţii spirituale a Europei în scopul întăririi unităţii sale economice şi politice.
Rolul educaţiei în ameliorarea problemelor lumii contemporane: ÿ educarea tinerei generaţii în spiritul
respectării diversităţii, a protejării mediului;
-conştientizării acesteia privind pericolele şi efectele acţiunilor nesăbuite;
- formarea priceperilor şi deprinderilor de acţiune controlată şi de intervenţie;
- educaţia nu poate face totul şi nu poate fi supraestimat potenţialul acesteia pentru ameliorarea
problemelor, fiind necesară o acţiune conjugată cu celelalte subsisteme ale sistemului social: cel
economic, politic, cultural.
Necesitatea schimbării în educaţie:
Ÿ-trunchiul comun de competenţe de bază (cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi valori) nu mai poate fi
garantat pe toată durata vieţii deoarece cunoştinţele se depreciază rapid datorită evoluţiei cunoaşterii,
a tehnologiei şi a organizării social politice;
- socializarea exclusiv prin educaţie formală are limite importante în condiţiile în care azi se vorbeşte
tot mai mult despre socializare secundară, realizată prin interacţiunea instituţiilor formale de
învăţământ cu alte medii educative, iar noile medii de învăţare sunt tot mai atractive şi mai frecvente
la elevi;
- formarea profesională in iţială se decalează şi se depreciază rapid in comparaţie cu evoluţiile pieţei
muncii;
-acţiunea emancipatoare a instituţiilor educaţionale a devenit limitatădatorită ofertelor de exprimare şi
manifestare a libertăţilor individuale pe care le propune societatea civilă.
8.ETAPELE DE DEZVOLTARE A PEDAGOGIEI.

Pedagogia, asemanator altor stiinte, a parcurs un drum lung, o adevarata istorie proprie pana la
constituirea ei ca disciplina stiintifica.
in aceasta istorie a sa, pedagogia a aparut si s-a dezvoltat folosind datele altor stiinte socio-umane - asa
cum au fost filosofia, sociologia, logica, etica etc. Datele acestor stiinte fie ca se refereau la anumite
aspecte ale cunoasterii si evolutiei omului,,fie priveau chiar unele aspecte educationale, fiind luate in
seama de pedagogie in explicarea si conceperea fenomenului educational specific. Pedagogia a
generalizat datele experientei valoroase in domeniul educatiei, valorificand indeosebi rezultatele
cercetarii stiintifice in domeniul educatiei, cercetarea pedagogica fiind factorul cel mai important al
aparitiei si dezvoltarii pedagogiei, al constituirii statutului ei de stiinta a educatiei.
Privita intr-o perspectiva istorica, aparitia si dezvoltarea pedagogiei poate fi marcata de urmatoarele
perioade:

- La inceputul dezvoltarii societatii, educatia era un fenomen relativ simplu, in mare masura
nediferentiat de celelalte fenomene socio-umane indeosebi. In aceste conditii nu se poale vorbi de
aparitia pedagogiei. Educatia, integrata fenomenelor socio-umane, se desfasura in mod empiric, fara
teorii si strategii de real izare specifice. Procedeele generale de munca - de culegerea fructelor, de
pescuit, de vanat etc. erau cele ce ofereau „educatie", pregatind tinerii pentru activitatea social-utila.
-Pe masura diferentierii activitatilor sociale, a efectuarii unor actiuni specifice de educare a tinerei
generatii pentru activitatea social-utila, au aparut si unele „indrumari, procedee etc. educationale",
concretizate indeosebi in anumite proverbe, zicale, povete (povestiri) etc. cu semnificatii educative
care serveau pregatirii tinerelor generatii pentru viata, penuu activitatea practica. Aceste ..indrumari"
educationale s-au dezvoltat treptat, ca urmare a generalizarii experientei educationale, constituind ceea
ce specialistii numesc ..pedagogia populara (folclorica)". Aceasta pedagogic populara s-a dezvoltat
continuu pana in zilele noastre. Multe din clementele de pedagogie populara au un caracter pozitiv.
Mentionam cateva: „spunc-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti"; „orice fapta rea se
pedepseste candva"; „vorba dulce mult aduce";,.repetitia este mama invataturii" (repetito mater
studiarum est); „exercitiul le face maistru" (iibung macht meistef); „ai carte, ai parte"; „minte
sanatoasa in corp sanatos" (mens stata in corpore sano); „nimic nu se invata fara osteneala" etc.: aceste
aprecieri pot fi folosite in gandirea si practica educationala. Sunt si elemente de pedagogie populara cu
caracter negativ (care au capatat caracter negativ), astfel: „bataia este rupta din rai"; „unde nu poate
vorbi cuvantul, ispraveste batul"; „copilul necertat ramane neinvatat"; ..unde este multa invatatura este
si multa prostie"; „cartea prea multa strica"; „cu capul cu care s-a nascut, cu acela moare" etc; astfel de
elemente trebuie eliminate din gandirea si practica educationala contemporana. O indelungata perioada
din istoria societatii, indeosebi in cea antica, teoriile pedagogice au aparut si s-au dezvoltat in cadrul
unor conceptii (teorii) filosofice, politice, etice, religioase etc. asa cum au fost cele din operele
filosofilor antici - Conl'ucius, Platon, Socrate, Aristotcl, Dcmocrit etc.

Pedagogia, ca disciplina de studiu de sine statatoare, cu teorii, idei, strategii etc. proprii fenomenului
educational, a aparut si s-a dezvoltat indeosebi in timpul Renasterii, secolele XIV-XV, etapa despre
care se poate aprecia ca a marcat o prima explozie informationala, de mare diversitate. Atunci datele
cunoasterii umane n-au mai putut fi studiate de cateva stiinte, asa cum au fost filosofia, politica etc,
determinandu-se in mod necesar si obiectiv diferentierea stiintelor, aparitia si dezvoltarea stiintelor
particulare, specifice studiului unor fenomene delimitate, asa cum a fost si aparitia si dezvoltarea
pedagogiei, ca disciplina de studiu a fenomenului specific - educatia. Concomitent cu acest domeniu
distinct al cunoasterii, au aparut pedagogi si alti oameni de stiinta care studiau educatia, fiind
preocupati de explicarea acestui fenomen specific, de descoperirea legilor si elaborarea esentei,
scopului, teoriilor si strategiilor educationale, de constituirea treptata a unei stiinte sistematice despre
educatie - pe care au denumit-o pedagogia.

Printre pedagogi si alti oameni de stiinta si de cultura straini si romani, care prin activitatea si operele
lor au contribuit la dezvoltarea pedagogiei si a statutului ci de stiinta, indeosebi din perioada Renasterii
si pana in secolul al XX-lea, mentionam: Fr. Kabelais (1494-l553), Jan Amos Comenius-Komcnsky
(1592-l670) - fondatorul pedagogiei modeme, John Locke (1632-l704), Jean Jacques Rousseau (1712-
l778), Johann Heinrich l'estalozzi (1746-l827), Johann F. Hcrbart (1776-l841), Friedrich Wilhem
Diesterweg (1790-l866), Maria Montcssori (1870 -l952), John Dewcy (1859-l952). Jean Piaget (1896-
l980). Josif Mesiodax (1896-l980), Gheorghe Lazar (1779-l823), Ion Eliade Radulescu (1802-l872),
Pctrache Poenaru (1799-l875), Gheorghe Asachi (1788-l869), Stefan Ludwig Roth (1796-l848). Anton
Velini (1812-l873), Simion Barnutiu (1808-l864), Stefan Michailcscu (1846-l899), Spiru Haret (185l-
l912), C. Dumitrescu-Iasi (1849-l923), Ion Gavanescul (1859-l951), Gheorghe Comicescu (1892-
l972), Constantin Narly (1896-l955). G. G. Antonescu (1892-l955), I. C. Petrescu (1892-l967),
Onisiror Ghibu (1883-l972), Stefan Barsanescu (1895-l984), Stanciu Stoian (1900-l984), Iosif Gabrea
(1893 - 1976), Vasile Bunescu (1922 - 1994), Nicolae Apostolescu, Ilic Popescu-Tciusan, Anghel
Manolachc, Dimitrie Todoran, Iosif Antohi si altii.

Luand in considerare datele pedagogiei universale si nationale, pedagogia romaneasca desfasoara o


sustinuta activitate de cercetare stiintifica prin specialistii din Institutul de Stiinte ale Educatiei si
cadrele didactice din invatamantul preuniversitar si universitar, contribuind la dezvoltarea,
consolidarea si formarea gandirii si practicii pedagogice, al statutului de stiinta a pedagogiei.
9.Idealul pedagogiei la greci si romani.

timologic, termenul provine din latinescul idealis, care semnifica "existent in mintea noastra",
"ceea ce poseda perfectiunea la care aspiram". Idealul, exprima, in esenta sa, modelul sau tipul de
personalitate solicitat de conditiile sociale ale unei etape istorice si pe care educatia este chemata sa-l
formeze in procesul desfasurarii ei. (Stanciu, 1999, Stan, 2001).
El este categoria de generalitate maximala care surprinde paradigma de personalitate, oarecum
abstracta, proiectul devenirii umane la un moment dat, intr-o societate data; instanta valorica din care
iradiaza norme, principii, stategii, scopuri ;i obiective determinate, care directioneaza procesul de
formare al tinerei generatii (Cucos, 1999).

Idealul educational "este rezultatul unui compromis inteligent ce se negociaza intre sistemul
educativ, sistemul culturii si macrosistemul social." (L. Antonesei, 1996, p.39)

Este o finalitate de maxima generalitate a actiunii educationale.(Sas Cecilia, 2007, p.91).

Dupa cum se poate observa idealul educational se raporteaza intotdeauna la om, la ceea ce el
trebuie sa devina.

Idealul educational nu este o propunere exclusiva a sistemului educativ, el se delimiteaza la


zona de contact dintre acesta si spatiul socio-cultural al unei epoci istorice date, cu propriile sale
exigente educative.

Pe baza acestui model putem spune ca idealul educational este un proiect dinamic deschis care
sintetizeaza un asamblu de insusiri si determinari proprii omului societatii noastre. Nucleul acestui
ideal este format din vocatie si creativitate. Cele doua componente constitue nucleul valoric al
personalitatii. Idealul educational implica doua laturi complementare: una antropologica si cealalta
actionala. Prima se refera la desavarsirea interioara a personalitatii, iar a doua vizeaza implicarea si
exercitarea unei profesiuni in mod creator si cu randament sporit. Cele doua laturi ale idealului,
antropologica si actionala, formeaza un tot unitar. Cu cat dezvoltarea integral-volutionala este mai
intesa, cu atat actiunea este mai eficienta si cu cat implicarea individului este mai puternica, cu atat
urmarile ei asupra devenirii personalitatii sunt mai profunde.

Dupa cum se observa, idealul educational nu este un model standard impus o data pentru
totdeauna, ci un model dinamic, ce permite redimensionari in functie de campul de posibilitati in care
are loc educatia (Cucos, 1999).

A avea ideal inseamna a construi mintal un model perfect. A tinde spre ideal inseamna a aspira
spre perfectiune, spre desavarsire. Idealul este un model, un prototip perfect, o imagine construita a
perfectiunii.(E. Macavei, 1997)

Idealul educational cuprinde atat elemente constante cat si elemente variabile datorate
specificului si nivelului de dezvoltare a societatii. Idealul educational nu este imuabil, el nu are doar o
determinare sociala ci si una istorica. Nu a existat vreun sistem educativ, indiferent de gradul de
structurare care sa nu fi avut in atentie un ideal educativ.

Idealul educativ a evoluat de la o epoca istorica la alta, cunoscand diferentieri in cadrul


diverselor societati (Stanciu, 1999):

-in antichitate, in Atena, idealul educational urmarea dezvoltarea armonioasa a personalitatii, in plan
estetic, moral, fizic si militar, valorile supreme fiind adevarul, binele, frumosul reunite in conceptul
clasic al kalokagathiei, iar in Sparta viza indeosebi dezvoltarea fizica si militara, educatia fizica si in
plan moral, desfasurata cu severitate, urmarea pregatirea militara a tanarului, consacrand astfel celebra
formula de "educatie spartana".

-in evul mediu idealul educational avea o dubla orientare:una cavalereasca care concepea personalitate
ca rezultat al insusirii celor sapte virtuti cavaleresti(calaria, manuirea spadei, vanatoarea, inotul, sahul,
cantul si recitarea de versuri.) si una monastica, ecleziastica, predominant livreasca, incurajand asceza,
si ridicarea deasupra framantarilor pamantene, destinata pregatirii clerului. Exista si o sinteza intre cele
doua, ipoztazata in Calugarul-Cavaler. (L. Antonesei, 1996, p.41)

- in Renastere idealul concepea personalitatea ca "homo universale", readucand in prim-plan interesul


fata de maretia naturii umane, fata de valorile filosofice, artistice, literare ale antichitatii grecesti si
romane. Ideile dominante cu privire la educatie in epoca Renasterii ar putea fi exprimate in urmatorii
termeni: libera dezvoltare a fiintei umane, ca o consecinta a increderii in bunatatea naturii omului,
dezvoltarea armonioasa-intelectuala, morala, estetica, fizica. Dupa expresia lui C. Narly, Renasterea
reprezinta "o eroica afirmare a intregului omenesc".

-secolul al XVIII-lea, supranumit si secolul didacticii, aduce in centrul actiunii educationale ideea
necesitatii pregatirii fiintei umane pentru viata viitoare, pentru fericirea eterna, prin cunoasterea de sine
si a tuturor celorlalte lucruri, stapanirea de sine si indreptarea spre Dumnezeu. Idealul reprezinta o
sinteza a trei aspecte ale devenirii fiintei umane: educatia intelectuala, educatia morala si educatia
religioasa.(C. Sas, 2007, p.99)

-Iluminismul se caracterizeaza printr-o impetuoasa contestare a privilegiilor nobiliare, afirmarea


drepturilor egale ale oamenilor, a accesului liber al tuturorcategoriilor sociale la conducerea societatii.
Iluminismul a fost o expresie a increderii in capacitatea ratiunii de a patrunde in tainele lumii, de a
infaptui progresul.

-secolul al XIX-lea a fost perioada afirmarii pedagogiei ca disciplina stiintifica aducand mari
schimbari atat in ceea ce priveste ideile/teoriile cu privire la educatie, cat si ceea ce priveste practica
educationala si institutiile de educatie a tinerei generatii: indatorirea statului de a se ingriji de instruirea
tinerei generatii obligativitatea si gratuitatea scolii primare.

-secolul al XX-lea aduce o competitie a teoriilor pedagogice, impunandu-se cateva orientari:


pedagogia experimentala, pedagogia sociologica, "Educatia noua".

-in epoca moderna se impune idealul personalitatii eficiente intr-o activitate productiva (faza de
industrializare timpurie), idealul personalitatii complexe, multilaterale (faza industrializarii avansate)
si idealul personalitatii creatoare (societatea postindustriala). Modernitatea aduce in prim-plan valorile
umane astfel adaugand valorilor clasice(adevarul, binele, frumosul, sfintenia) valorile
sociale(libertatea, egalitate, fraternitatea), valori care definesc idealul educaliv al modernitatii.
In concluzie, idealul educational concentreza modelul sau tipul de personalitate solicitat de
conditiile si aspiratiile sociale ale unei etape istorice, iar educatia are datoria sa-l formeze in procesul
desfasurarii ei. Idealul educational desemneaza finaitate generala a educatiei, modelul de om, proiectul
teoretic care orienteaza si regleaza intregul proces educational dintr-o epoca istorica data.

Formularea idealului educativ pentru o anume temporalitate istorica este o operatie dificila si
extrem de importanta. Stanciu (1999) considera ca idealul educativ al societatii romanesti
contemporane trebuie sa valorifice ideile care s-au vehiculat in cultura romaneasca interbelica.

"Itreaga istorie a pedagogiei, dintr-un anumit unghi privita, este istoria idealurilor care au
stapanit mentalitatea diverselor epoci, idealuri pe care educatia a tins sa le realizeze in om." (C.
Narly)
10.Idealul pedagogiei In EVUL MEDIU ]N EPOCA RENASTERII ȘI LUMINILOR.

Urmărind evoluţia istorică a idealurilor educaţionale suntem puşi in imposibilitatea de a constata


existenţa unei succesiuni ascendente a acestora, realitate determinată de faptul că idealul educaţional
exprimă
practic valoarea dominantă specifică fiecărei epoci istorice.
Prezentăm spre exemplificare diferite caracteristici ale idealului educaţional existente de-a lungul
diferitelor epoci istorice. Idealul educaţional al Antichităţii elene era atletul, urmărindu-se dezvoltarea
armonioasă a omului şi imbinandu-se frumuseţea fizică cu trăsăturile morale şi intelectuale ale
personalităţii sale
iar in Sparta idealul educaţional era o concretizat prin modelul conducătorului militar. In Evul Mediu
idealul
avea un puternic accent cavaleresc şi religios, predominand ca idealuri distincte sfantul şi cavalerul. In
epoca
Renaşterii intalnim idealul omului universal, accentul punandu-se pe dezvoltarea şi cultivarea
armonioasă a
personalităţii umane iar in Epoca luminilor se impune tot mai mult prezenţa raţiunii in conţinutul
idealului
educaţional.
Epoca modernă impune la randul său, in funcţie de caracteristicile diferitelor sale etape, idealuri
educaţionale diferite: idealul personalităţii eficiente, in faza industrializării timpurii, idealul
personalităţii
multilateral dezvoltate, in faza industrializării avansate şi idealul personalităţii creatoare, specific
societăţii postindustriale.

În pedagogie finalitatea se configurează prin trei categorii de concepte: ideal,

scopuri şi obiective. Aceste categorii au atât sensuri comune cât şi sensuri deosebite.

Sensurile comune, asemănările între ideal, scop, obiective se referă la:

- toate vizează obţinerea unor mutaţii, schimbări, ameliorări, perfecţionări în

fiinţa omului în formare şi maturizare;

- aceste transformări privesc atât dezvoltarea conştiinţei, cât şi a conduitei

umane;

- categoriile finalităţilor educaţionale sunt reciproc convertibile.

Deosebirile dintre aceste categorii ale finalităţilor educaţionale constau în:

- caracterul concret, acţional al obiectivelor;

- caracterul abstract al scopurilor;

- caracterul general şi unitar al idealului.


Caracterul social- istoric al idealului educaţional

În proiectarea modelului de personalitate umană, un rol important l-au avut nivelul

şi tendinţele de dezvoltare ale societăţii sub raport material şi spiritual, concepţia despre

om şi lume la un moment dat istoric.

Astfel în antichitate idealul educaţional al Spartei era dezvoltarea fizică şi militară a cetăţenilor
liberi spre deosebire de cel al Atenei care consta în dezvoltarea armonioasă a personalităţii. In
epoca feudala idealul educativ al clericilor concretizat în studiul gramaticii, al retoricii , al
dialecticii şi astronomiei era deosebit de idealul educativ al feudalilor laici care erau preocupati
de călărie, vânătoare, înnot, cânt, mânuirea spadei, recitarea de versuri.

In timpul Renaşterii(sec.XIV-XVI) idealul educaţional era”homo universale”(omul universal ,


care ştie totul).Leonardo da Vinci era reprezentantul genial al acestui tip de om, cu performanţe
în aproape toate domeniile de activitate. 22 În epoca modernă (sec. XVII-XIX) idealul educativ a
cunoscut diferite variante: formarea omului cu iniţiativă în afaceri(J.Locke), a omului cu bune
deprinderi(J.A.Comenius), a omului bun meseriaş(J.J.Rousseau).

Marxismul induce utopia egalitarismului, egalitatea forţată între oameni, masificarea omului ,
transformarea lui în omul -masă.Idealul educaţional al comunismului exagerează dimensiunea
socială a idealului reducând la maxim dimensiunea psihopedagogică a acestuia.Deşi idealul
educaţional în comunism era exprimat printr-o formulă complexă ca “formarea personalităţii
multilateral dezvoltate” între forma şi conţinutul idealului comunist s-a instalat treptat o
adevarată ruptură.Notele esenţiale ale idealului referitoare la unitatea, armonia şi complexitatea
personalităţii umane erau afectate în însăşi substanţa lor.Dacă în mod normal între ideal,
scopuri şi obiective există o anumită continuitate preponderentă , comunismul în fazele sale
avansate a reuşit să accentueze discontinuitatea între caracterul general al idealului şi cel practic
acţional al obiectivelor sau între ceea ce se spunea în mod oficial şi ceea ce se realiza în mod
practic.

În societatea informaiei şi a cunoaşterii în care evoluează lumea de azi , idealul educaţional


reflectă aceste schimbări, cu privire la necesitatea formării unui tip de om deschis spre
schimbare, comunicare, creaţie, colaborare.

În România după decembrie 1989, răsturnarea violentă a dictaturii ceauşiste a generat un şir de
alte mişcări violente bazate pe răsturnarea ierarhiei de valori comuniste.Ca urmare în această
etapă de dezvoltare a societăţii post-comuniste , idealul educaţional este în curs de elaborare,
proces care constă în realizarea unităţii între aspectele sale formale” dezvoltarea liberă ,
integrală şi armonioasă a individualităţii umane , formarea personalităţii automome şi
creative(Legea învăţământului, 1995) şi aspectele sale de conţinut

Din punct de vedere istoric, idealul educaţional a fost reprezentat astfel:


-la greci (Platon) valorizarea individualităţii este în funcţie de stat, tocmai prin ce are specific,
diferit de ceilalţi, omul poate să servească statul prin profesiunea sa;
-la romani: idealul pedagogic „humanitas” exprimă înţelegerea supranaturalului;
-în Evul Mediu, chiar sub haina religiei era „omul”, antichitatea acoperea omul cu toga iar Evul
Mediu cu sutana călugărească;
-Renaşterea nu descoperă un ideal nou umanismul este principala caracteristică a renaşterii;
-Epoca luminilor aduce în prim plan ştiinţele naturale, de unde şi încrederea în puterea minţii, a
raţiunii, idealul educaţional viza un om ce devenea tot mai dotat instrumental.
Deci, idealul educaţiei este tipul de personalitate pe care societatea doreşte să- l formeze la
cetăţenii săi, fiind un compromis între educaţie şi sistemul social.
Modernitatea propune un ideal educaţional ca o configuraţie de valorii fundamentale: adevărul,
binele, frumosul, sentimentul sacrului, legalitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea (Legea
învăţământului, Art. 3). Modernitatea este dezvoltarea accelerată în toate domeniile vieţii comunitare
(economie, ştiinţă, tehnologie). Cu alte cuvinte modernitatea înseamnă progres iar progresul nu poate
fi realizat fără educaţie.
11.Iealul pedagogiei la Etapa contemporana.
Epoca modernă impune la randul său, in funcţie de caracteristicile diferitelor sale etape, idealuri
educaţionale diferite: idealul personalităţii eficiente, in faza industrializării timpurii, idealul
personalităţii
multilateral dezvoltate, in faza industrializării avansate şi idealul personalităţii creatoare, specific
societăţii postindustriale.
În pedagogie finalitatea se configurează prin trei categorii de concepte: ideal,
scopuri şi obiective. Aceste categorii au atât sensuri comune cât şi sensuri deosebite.
Sensurile comune, asemănările între ideal, scop, obiective se referă la:
- toate vizează obţinerea unor mutaţii, schimbări, ameliorări, perfecţionări în
fiinţa omului în formare şi maturizare;
- aceste transformări privesc atât dezvoltarea conştiinţei, cât şi a conduitei
umane;
- categoriile finalităţilor educaţionale sunt reciproc convertibile.
Deosebirile dintre aceste categorii ale finalităţilor educaţionale constau în:
- caracterul concret, acţional al obiectivelor;
- caracterul abstract al scopurilor;
- caracterul general şi unitar al idealului.
Caracterul social- istoric al idealului educaţional
În proiectarea modelului de personalitate umană, un rol important l-au avut nivelul
şi tendinţele de dezvoltare ale societăţii sub raport material şi spiritual, concepţia despre
om şi lume la un moment dat istoric.
-in epoca moderna se impune idealul personalitatii eficiente intr-o activitate productiva (faza de
industrializare timpurie), idealul personalitatii complexe, multilaterale (faza industrializarii avansate)
si idealul personalitatii creatoare (societatea postindustriala). Modernitatea aduce in prim-plan valorile
umane astfel adaugand valorilor clasice(adevarul, binele, frumosul, sfintenia) valorile
sociale(libertatea, egalitate, fraternitatea), valori care definesc idealul educaliv al modernitatii.
In concluzie, idealul educational concentreza modelul sau tipul de personalitate solicitat de
conditiile si aspiratiile sociale ale unei etape istorice, iar educatia are datoria sa-l formeze in procesul
desfasurarii ei. Idealul educational desemneaza finaitate generala a educatiei, modelul de om, proiectul
teoretic care orienteaza si regleaza intregul proces educational dintr-o epoca istorica data.

Formularea idealului educativ pentru o anume temporalitate istorica este o operatie dificila si
extrem de importanta. Stanciu (1999) considera ca idealul educativ al societatii romanesti
contemporane trebuie sa valorifice ideile care s-au vehiculat in cultura romaneasca interbelica.

"Itreaga istorie a pedagogiei, dintr-un anumit unghi privita, este istoria idealurilor care au
stapanit mentalitatea diverselor epoci, idealuri pe care educatia a tins sa le realizeze in om." (C.
Narly)
12.Conceptele de baza privitor la dezvoltarea personalitaților.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ – adaptativă a omului, care
presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o
imagine proiectivă a conţinutului acestora. Prima naştere a personalităţii” se leagă de momentul
cristalizării „conştiinţei de sine”,Aceasta presupune raportarea critică:  la propriile acte de conduită,
 la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii;  aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi
restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii
contradictorii dintre „conştiinţa obiectiv㔺i „autoconştiinţă”. Utilizarea noţiunii de „personalitate”,
presupune examinarea omului ca subiect (creator) şi obiect (operă) a procesului social-istoric.

Conştiinţa de persoană este rezultatul unui proces psihosocial: procesul de personalizare (ca proces de
desăvârşire a Eului). Persoana este produsul personalizării, cu alte cuvinte al socializării şi al
culturalizării. Personalitatea: o desemnează persoana maximal valorizată social (persoana plus o notă
de valoare). Implică două condiţii: o a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie
substanţial la viaţa socială; o a avea conştiinţa că personal reprezinţi ceva valoros. În sens strict
psihologic, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la
nivelul teoriei ştiinţifice – modalităţii de fiinţare şi funcţionare al persoanei. Reprezintă modul specific
de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză
(unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile
mediului natural şi mai ales, social. Are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic,
trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea
conduitelor sociale (D. Cristea, 2000). Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne
permite izolarea ei de „infrastructura” biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este
persoană, orice persoană este individ, deoarece personalitatea – din punct de vedere genetic – nu este o
simplă suprapunere, ci un salt şi o restructurare. De aceea, prin persoană şi personalitate nu înţelegem
numai conţinutul conştiinţei de sine şi imaginea Eului în conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă umană,
adică, aşa cum precizau Sheldon şi Allport, organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective,
conative, fiziologice şi morfologice ale individului. Personalitatea este o persoană în devenire. Dacă la
nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al deciziei, personalitatea
constă dintr-un stil comportamental. Dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea
obiectivă pe care ne-o facem despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel,1963);

Din punct de vedere etimologic, conceptul de personalitate provine din latinescul


"persona" care se referea la masca pe care actorii o purtau în reprezentatiile lor teatrale.
Analizând conceptul de personalitate în contextul lumii antice, Guilford sesizeaza în
scrierile lui Cicero patru sensuri principale ale acestui termen:

a. personalitatea se referea la un set de calitati si însusiri personale, de factura


psihica si fizica, ce definesc individualizeaza si exprima persoana asa cum este
ea în realitate;

b. personalitatea era considerata în sensul sau etimologic de masca, respectiv de


modalitate a persoanei de a se înfatisa altora, de a prezenta deliberat o
imagine de sine care nu se suprapune decât în mica masura sau deloc cu
realitatea;
c. personalitatea era identificata cu rolul social, politic sau economic deosebit al
unei anumite persoane, existând în acest context o anumita juxtapunere cu
conceptul de "personaj de exceptie" într-un anumit domeniu;

d. personalitatea avea ca referential mai ales un ansamblu de calitati de ordin


etic (onestitate, demnitate, sobrietate) prin intermediul carora persoana
respectiva se impunea în planul valorilor morale; (Guilford, J.P., 1985).

Fiinta umana exista deci nu doar ca indivi 828e45i dualitate biologica ci si ca


realitate de factura psihologica, dispunând de o structura si de o organizare proprie, fapt
ce-i confera acesteia atributul identitatii personale si irepetabilitatii.

Definitiile si acceptiunile acordate conceptului de personalitate cunosc si în zilele


noastre o varietate uimitoare de sensuri. stiinta contemporana, în ciuda marilor progrese
înregistrate, nu a ajuns nici ea pâna la ora actuala la o explicatie unitara cu privire la
personalitatea umana, la structura si dinamica acesteia. Explicatia acestei stari de fapt
se afla în constatarea ca persoana umana este probabil unul dintre cele mai elaborate si
complexe fenomene din întregul univers cunoscut.

Astfel exista definitii marcate de psihologia asociationista care considera


personalitatea ca o simpla suma de elemente unitare, unele înnascute (instincte,
pulsiuni, dorinte) iar altele dobândite prin intermediul experientei personale si al
interactiunilor cu factorii de mediu.

Acestei perspective i se adauga definitiile de factura integrativa si ierarhica ce


acrediteaza ideea de organizare pe principiul subordonarii a factorilor constitutivi ai
personalitatii, rezultând astfel o structura dinamic organizata.

Nu mai putin interesante si argumentate sunt teoriile care pornesc în definirea


personalitatii de la relatia om-mediu afirmând ca aceasta este constituita din structuri si
scheme psihice ce controleaza adaptarea individului la mediul sau.

În acceptiunea majoritatii specialistilor contemporani personalitatea este


rezultatul interactiunii tuturor proceselor psihice si se refera la organizarea dinamica a
unor aspecte de factura cognitiva, afectiv-motivationala si comportamentala într-o
structura bio-psiho-socio-culturala de o înalta complexitate, organizare si specificitate,
structura dotata cu capacitatea de autoreglaj.
13.Factorii dezvoltării personalității.
Allport defineste personalitatea ca fiind „ organizarea dinamica, in cadrul individului, a acelor sisteme
psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”.

Desi o persoana se dezvolta, se transforma, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are
constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe
care le sufera de-a lungul intregii vieti. Acest lucru dovedeste ca personalitatea are o anumita structura,
care insa, poate fi modelata pe parcursul vietii.

Cine influenteaza, cine ne modeleaza personalitatea?

Referitor la identificarea factorilor implicati in dezvoltarea umana, sunt discutati ca factori ai


ontogenezei: ereditatea, mediul si educatia.Ereditatea este insusirea fundamentala a materiei vii de a
transmite, de la o generatie la alta, mesajele de specificitate sub forma cadrului genetic.

OBSERVATII:

! Mostenirea ereditara apare ca un complex de predispozitii si potentionalitati si nu ca o transmitere a


trasaturilor antecesorilor;

! Trasaturile morfologice si biochimice se transmit cu o mai mare certitudine decat insusirile psihice;

! Diversitatea psihologica umana are cu certitudine si o radacina ereditara (constitutie, baze


comportamentale etc.) dar nu se reduce la aceasta;

! Ceea ce este ereditar nu coincide intotdeauna cu ceea ce este congenital (sau innascut) unde sunt
cuprinse si elementele dobandite in urma influentelor dinaintea nasterii,

! Ceea ce tine de ereditate se poate exprima in diverse momente de varsta sau poate ramane in stare de
latenta pe tot parcursul vietii, in absenta unui factor activizator;

! Potentialul genetic al fiecarui individ se selecteaza prin hazard si este, mai ales sub aspectul
exprimarii psihice, polivalent;

! Ereditatea confera unicitatea biologica, ca premisa a unicitatii psihice;

! Din perspectiva filogenetica, ereditatea umana confera cea mai mica incarcatura de comportamente
instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinta total de dependenta de membrii propriei specii. Din
acest motiv omul este singurul care isi pierde specificitatea daca, in dezvoltarea sa timpurie, este
asistat de membrii altor specii: ex.: copiii crescuti de animale, s-au animalizat, in ciuda ereditatii de tip
uman;

! Prin „orarul” proceselor de crestere si maturizare, ereditatea creeaza premisele unor momente de
optima interventie din partea mediului educativ, in asa – numitele perioade sensibile sau critice.
Anticiparea sau pierderea acestor perioade se poate dovedi ineficienta: ex.: achizitia mersului, citi-
scrisului, achizitia limbajului, dezvoltarea operatiilor gandirii etc.;

! Rolul ereditatii nu se exprima in aceeasi masura in diversele aspecte ale vietii psihice: unele poarta
mai puternic amprenta ereditatii (temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihica) altele
mai putin (atitudinile, vointa, caracterul);
! O aceeasi trasatura psihica poate fi, la doua persoane diferite, rodul unor factori diferiti (pentru o
anumita persoana, hotaratoare poate fi ereditatea, in timp ce pentru alta persoana mediul sau educatia
au contribuit decisiv).

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Influentele mediului pot fi studiate pe mai multe planuri:

· mediul natural geografic: clima, relief;

· mediul social: familie, grup de joaca;

· mediul proximal: obiecte personale, situatiile zilnice;

· mediul distal: influente venite de la distanta(TV., ziare, calculator).

Mediul poate influenta in mod direct personalitatea individului (alimentatie, clima etc.), sau in mod
indirect (grad de cultura, nivel de trai, tip de organizare, activitati dominante etc.).

Atunci cand este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii in functie a
potentialului nervos, deci are o actiune directa asupra dezvoltarii psihice. Ea se coreleaza cu cea
indirecta, de sustinere a dezvoltarii psihice: crestere si maturizare a sistemului nervos, osificare,
dentitie, greutate, inaltime etc.

Harkeness (1986) a introdus termenul de nisa de dezvoltare, desemnand totalitatea elementelor cu care
copilul intra in relatie, la o anumita varsta. Structura unei nise de dezvoltare vizeaza:

· obiectele si lucrurile accesibile copilului, la diferite varste;

· raspunsurile si relatiile anturajului fata de copil;

· cerintele adultului vizand competentele copilului, astfel incat acesta sa fie incurajat
permanent, prin solicitarea unor nivele de performante gradat;

· activitatile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta.

Culturi diferite folosesc nise de dezvoltare diferite, chiar pentru aceeasi varsta, ceea ce si explica
diferentele de dezvoltare bio-psiho-sociala.

Witkin face o paralela intre nisa de dezvoltare de tip occidental si cea traditionala africana, indicand
urmatoarele diferente:

· copilul occidental are jucarii ca obiecte specifice si locul sau, special amenajat – in casa; de
regula, prezenta lui este exclusa din locurile si activitatile adultilor; nu este implicat de
timpuriu in sarcini casnice sau sarcini specifice adultilor.

· copilul african are ca obiecte de joaca lucruri din casa, locul sau special, ca spatiu fizic
distinct, nu exista; el este cel mai adesea apropiat de mama, atasat chiar de trupul acesteia;
acest statut de „copil la purtator” il face prezent, extrem de timpuriu, in mai toate activitatile si
locurile comunitatii din care face parte (munca, petreceri, reuniuni).
Astfel, rezulta ca stimularea occidentala, ca factor al dezvoltarii, este mai redusa pentru copilul
occidental, ceea ce si explica ritmul mai lent al dezvoltarii acestuia in primii 2-3 ani de viata, fata de
copilul din culturile traditionale. Dupa aceasta perioada, raportul ritmului de dezvoltare se inverseaza,
deoarece nisa sde dezvoltare al copilului occidental se diversifica (cresa, gradinita, mass-media etc.),
in timp ce nisa de dezvoltare traditionala vine cu o oferta mai saraca si mult mai aspra, introducand de
timpuriu (3 ani) munca – ca forma de activitate pentru copil.

Este de subliniat impactul reprezentarilor sociale despre copil si copilarie in structura continutului nisei
de dezvoltare. Aceasta se prezinta ca un mixaj intre ceea ce este in realitate copilul la o varsta data si
ceea ce se crede ca este. Faptul poate explic, alaturi de alti factori, de ce o aceeasi realitate infantila (de
exemplu copilul intre 4 si 9 ani), in culturi diferite, prezinta sub aspectul utilizari bugetului de timp,
alte dominante de activitate: copilul american acorda cel mai mult timp studiului, cel din Japonia –
jocului, cel din Kenia – muncii, iar cel din India – interactiunilor sociale. (Bril, Lehalle)

Desi apare ca furnizor al materialului ce stimuleaza potentialul ereditar, actiunea mediului poate fi in
egala masura o sansa de dezvoltare (un mediu favorabil) dar si o frana sau chiar un blocaj al dezvoltarii
(un mediu sub-stimulativ, ostil, insecurizant).

Educatia reprezinta activitatea specializata, specific umana, care mijloceste si diversifica raportul
dintre om si mediul sau, favorizand dezvoltarea omului prin intermediul societatii si a societatii prin
intermediul omului.

Educatia face medierea intre ceea ce s-ar putea (ereditatea) si ceea ce se ofera (mediul). O actiune
educativa reusita armonizeaza cererea si oferta, desi nu exista retete. Ceea ce intr-un moment si pentru
un anume individ se dovedeste o educatie sau o influenta benefica, poate fi daunator in urmatorul
moment, sau pentru un alt individ.

Dezvoltarea apare doar daca se mentine un optim intre ceea ce poate, vrea, stie individul la un moment
dat si ceea ce i se ofera. Oferta trebuie sa fie stimulativa, cu un grad mai inalta decat poate, vrea sau
stie individul respectiv. O oferta prea ridicata, dar si una banala, poate perturba dezvoltarea psihica.

Educatia actioneaza programat si cu stiinta, in sensul dezvoltarii individului; este o activitate umana
specializata in dezvoltare, deci este un factor conducator al dezvoltarii ontogenetice.
14.Educația ca factor hotărîtor în dezvoltarea personalități.
Școala contemporană este centrată pe elev. În procesul instructiv-educativ, nu se urmărește doar
atingerea unor obiective, ci și dezvoltarea personalității elevului.
Etimologic, educație (lat. educo, -are) înseamnă ”a crește”, ”a instrui”, ”a forma”, ”a scoate din”, ”a
aduce” etc. Despre rolul educației și ponderea ei în dezvoltarea psihică a omului s-au formulat, în
curgerea vremii, diverse concepții și teorii.

Pedagogia abordează problema personalității sub aspectul dezvoltării și al educației, cu scopul de a


identifica, pe această bază, cele mai eficace căi, metode, mijloace și procedee de orientare și formare a
personalității.

Dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare
etapă reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, cu un specific calitativ
propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât și salturi calitative, aceasta
aflându-se într-o condiționare reciprocă. Dezvoltarea personalității se manifestă prin încorporarea și
constituirea de noi conduite și atitudini care permit adaptarea activă la cerințele mediului natural și
social-cultural. Dezvoltarea permite și facilitează constituirea unor relații umane cu mediul în care
trăiește și se formează.

Școala, ca instituție specifică, destinată formării tinerelor generații, își justifică existența și rolul prin
procesele pe care le conduce și al căror rezultat – omul format ca personalitate – devine factorul
primordial al progresului social.

Educația, ca noțiune specifică domeniului pedagogiei, a fost definită în termeni diferiți, în îndelungata
istorie a gândirii pedagogice, întotdeauna însă asociată noțiunii de om. Definită, în ultima vreme, fie
din perspectivă sociometrică, fie din perspectivă antropocentrică (I. Nicola, p. 18) educația ca noțiune,
păstrează anumite note care îi dezvăluie conținutul:
a. esența socială a procesului;
b. caracterul conștient al acțiunii;
c. caracterul sistematic, progresiv și organizat;
d. existența obiectului – elev/grupă – asupra căruia se exercită influența;
e. subordonarea unor finalități conștient proiectate.

Esența socială a procesului de educație rezultă din specificul celor două entități implicate: educatorul și
educatul. Atât educatorul, cât și educatul sunt existențe sociale. Educatorul, ca factor ascedent, este
format într-atât încât este capabil să-l formeze pe cel supus procesului, în scopul de a-l integra în
societate, în acord cu cerințele acesteia, dar și ca personalitate independentă, creatoare, satisfăcut la
înălțimea aspirațiilor, a vocației sale.

Educația realizată prin intermediul școlii îl transformă pe elev din obiect în subiect al acesteia. Odată
cu formarea conștiinței de sine, feedback-urile sistematice determină atitudinea de cooperare a elevului
cu educatorul său.

Școala îi educă pe elevi. În fapt, ea continuă opera începută în familie. Ideea că învățământul primar
este ”prima treaptă” de școlaritate este de mult depășită. Copilul pe care îl preia școala, vine deja cu o
”zestre”, pe lângă cea biologică, cu una culturală, cu o sumă de comportamente mai mult sau mai puțin
elaborate. „Individul are un statut actual, dar și numeroase altele latente.” (R. Linton, p.19).
În primii doi-trei ani de şcoală, învăţătorul mai mult corectează, remodelează, concomitent cu
realizarea programului său prestabilit. Rezultatele școlare ale elevilor din clasele primare, dar și din
următoarele trepte de școlaritate vor depinde în măsura hotărâtoare de educația copiilor din primii ani
de viață și, în bună măsură, de educarea/reeducarea părinților. „Punctul de pornire îl constituie efectele
mediului familial.” (B.S.Bloom, p.103).
Instrucția ca proces școlar este strâns corelată cu educația. Ea susține dezvoltarea și modelarea
elevului, urmărind aceleași finalități socialmente determinate. Esența instrucției derivă din nivelul
cunoașterii umane, într-o anumită etapă istorică și din nevoia societății de a folosi omul, pe măsura
capacităților sale profesionale și a profilului său moral-spiritual. Corpul de cunoștințe și capacități
profesionale, necesare individului uman ca adult se dobândește de către acesta în mod organizat, după
un program stabilit pe etape de asimilare, în cadrul procesului de învățământ. Caracterul organizat al
instrucției școlare este reglementat de instrumentele specifice, numite generic curriculum. Acesta
reflectă interdependența dintre competențe, conținuturile propuse și strategiile de predare-învățare,
inclusiv metodele și tehnicile de evaluare. În fapt, curriculum-ul reprezintă planurile de învățământ,
programele analitice, manualele și alte materiale auxiliare, pe care cadrul didactic le transpune în
acțiune pedagogică după normele ce decurg din logica învățării de tip uman.

Planificarea instrucției pe nivele de școlaritate intră în atribuțiile organismelor. Transpunerea


conținuturilor informaționale în acțiune pedagogică intră în sarcina educatorului și ia forma unui
proces global, bipolar, dinamic, caracterizat între cel care dirijează procesul și cel care asimilează
conținutul propus. Competența cadrului didactic, măiestria sa pedagogică sunt exprimate în capacitatea
de a converti informația științifică în stimuli care să declanșeze energia biopshică a elevului, necesară
învățării. În felul acesta, obiectivele educaționale se intersectează cu cele instrucționale, concretizate în
diferitele tipuri de strategii sau deprinderi intelectuale, motorii, atitudini și trăsături de personalitate.

Instrucția școlară nu vizează numai atingerea unor obiective din domeniul cognitiv sau psihomotor.
Activitatea umană este de o vastă complexitate. Actualul elev este profesionistul și cetățeanul de
mâine. Ca adult, el va desfășura o activitate profesională, de presupus în raport cu aspirațiile și vocația
sa. Dar, orice profesie și orice personalitate care se dorește împlinită, se desfășoară pe fundalul unei
culturi generale îmbinată armonios cu cea profesională trăirii satisfacțiilor estetice, morale, fizice etc.
Toate aceste valori spirituale și însușiri de ordin superior ale personalității sunt, în ultimă instanță,
produsul instrucției ale cărei baze sunt puse în școală.

Factorul principal de dezvoltare a societății contemporane orientată spre democratizare, economie de


piață și informatizare îl constituie resursele umane. Idealul educațional al învățământului românesc, ce
decurge din idealul social, constă în formarea integrală și armonioasă a unei personalități creative și
autonome. Aceste finalități educaționale, integrate în formarea armonioasă a personalității, presupun
educație intelectuală, estetică, tehnologică, profesională, moral-civică, religioasă.

Educația intelectuală ocupă un loc central în formarea integrală a personalității elevului. Obiectivele
educației intelectuale se realizează prin procesul de învățământ, activitățile didactice opționale și în
afara clasei (cercuri de elevi, concursuri școlare, olimpiade), mass-media și practica productivă din
instituții.

Educația religioasă este o componentă a formării spirituale a omului, cu rezonanțe în plan intelectual,
afectiv și acțional. Aceasta se realizează diferențiat, în funcție de particularitățile pshihologice, de
vârstă și individuale ale elevilor.

Educația estetică este o componentă a educației integrale și armonioase cu ajutorul căreia realizăm
formarea personalității prin frumosul existent în natură, artă și societate, pentru a deveni consumator și
creator de frumos. Educația estetică a elevilor trebuie să înceapă cu sensibilizarea acestora față de
frumos, cu formarea simțului și a gustului estetic. Cultura estetică lărgește sfera culturii generale și,
deschizând orizonturi noi, înaripează gândirea și imaginația creatoare, contribuind la formarea
idealului estetic.

Educația moral-civică a elevilor este o dimensiune importantă a personalității omului societății


democratice, întrucât progresul economic și spiritual depinde de gradul de angajare al fiecăruia în
efortul comun de creștere a calității vieții. Morala cuprinde valorile, principiile, normele și regulile
determinate de cerințele societății pentru a reglementa relațiile comportamentale dintre oameni.

Umanizarea copilului și personalitatea sa sunt hotărâte de condițiile de mediu socio-cultural, iar din
cadrul acestuia educația are rolul deteminant. Copilul devine om social prin educație, cu ajutorul căreia
își însușește limbajul social, cultura generală și comportamentul moral-cetățenesc, își formează
concepția despre lume, își dezvoltă potențialul creator și se pregătește pentru integrarea socio-
profesională.

Scopul educației este ”de a înălța pe culmi mai nobile de viață omul, comunitatea etnică și umanitatea,
prin cultivarea valorilor spiritului”. (Gentile, G. ”The Reform of Education”).
În concluzie, întreaga personalitate, toată formația profesională și stilul de viață sunt produsul învățării,
în cadrul celor două procese la fel de importante educația și instrucția, realizate prin intermediul școlii
și al competențelor de profil.
15.Rolul activităților și aptitudinilor în dezvoltarea personalitaților.
Procesul dezvoltării tinerei generaţii nu poate fi redus numai la activitatea instructiv-educativă care
se desfăşoară în cadrul lecţiilor. În acest scop se folosesc şi alte forme de activitate, cum ar fi:
cercurile organizate la diferite obiecte, vizitele şi excursiile, concursurile şcolare etc., care contribuie
la adâncirea cunoaşterii, la descoperirea, dezvoltarea şi valorificarea intereselor şi pasiunilor,
stimulează creativitatea, oferă cadrul afirmării şi recunoaşterii performanţelor. În plan moral, aceste
activităţi contribuie la formarea şi dezvoltarea atitudinilor de respect pentru cunoaştere, pentru
cultură, pentru creatorii ei, la exersarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter. I. Nicola consideră
că „Activitatea extraşcolară oferă independenţă mai mare elevilor şi asigură o posibilitate de varietăţi
pentru manifestările disciplinare, ele presupun respectarea unei game variate de norme disciplinare”
[5, p. 288]. Activităţile extraşcolare au unele particularităţi prin care se deosebesc de activităţile
şcolare. Ele sunt diferite din punct de vedere al conţinutului, duratei, metodelor folosite şi formelor
de organizare a activităţii. Conţinutul activităţilor extraşcolare nu este stabilit printr-un curriculum
obligatoriu; elevii au libertatea deplină de a alege conţinuturile care sunt în perfectă concordanţă cu
interesele şi dorinţele elevilor. Astfel, acestea devin o formă complementară de activitate – parte
componentă a educaţiei – care stimulează valori, aptitudini şi dezvoltă vocaţia, talentul, încurajând
competiţia, asumarea de responsabilităţi, comunicarea, abordările bazate pe 28 iniţiativă, imaginaţie
și opţiune. Toate acestea duc la formarea unor personalităţi complete şi complexe. Având cel mai larg
caracter interdisciplinar, activităţile extraşcolare pot îmbrăca diferite forme: excursii, drumeţii, vizite,
spectacole cultural-artistice, tabere şcolare, vizionări de filme, competiţii sportive, cercuri de creaţie,
cercuri pe discipline, concursuri, care, prin specificul lor, imprimă copilului un anumit comportament,
o ţinută adecvată situaţiei, declanşând anumite sentimente. Prin activităţile la care participă, ei îşi
însuşesc cunoştinţe în domeniul ştiinţei, tehnicii, literaturii și artei. Participând la acţiuni cu caracter
artistic, la manifestări cultural-artistice, vizionând spectacole de teatru şi filme la cinematograf, elevii
îşi cultivă dragostea pentru frumos. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor extraşcolare respectă
anumite condiţii: sunt subordonate procesului de învăţământ care se desfăşoară în clasă; se evită
supraîncărcarea elevilor; se desfăşoară în colectiv, fiind create şi organizate pe principiul liberului
consimţământ; la antrenarea elevilor trebuie să se ţină seama de particularităţile de vârstă şi
interesele elevilor, precum şi de posibilităţile de realizare pe care le au, fără să fie reţinuţi de la ore
sau pregătirea lecţiilor. Excursiile şi vizitele sunt acţiuni cu caracter de masă organizate în scopul
îmbogăţirii experienţei de viaţă a elevilor. Aceste activităţi se organizează în funcţie de conţinutul
lecţiilor și „Prin conținutul lor se deosebesc de cele cu caracter didactic. Organizate la nivelul clasei
sau școlii, cu participare benevolă, ele urmăresc lărgirea orizontului de cunoștințe etc.” [5, p. 454].
Vizitarea unui muzeu, expoziţii, a unui atelier al meșterului popular sau artist plastic poate fi o
situaţie de învăţare cu scop cultural-artistic, dar şi un moment de reconciliere ori de introspecţie, în
funcţie de educaţia anterioară a elevilor sau de tematica în care se încadrează excursia. Legătura
organică a procesului de învăţământ cu excursiile şi vizitele asigură eficienţa educativă a acestor
activităţi. Menţionăm că influenţa educativă a excursiilor şi vizitelor depinde şi de caracterul lor
variat. Prin conţinutul lor, excursiile şi vizitele se deosebesc de activităţile cu caracter didactic.
Organizate la nivelul clasei sau şcolii, cu participare benevolă, excursiile şi vizitele au drept scop
lărgirea orizontului cognitiv, familiarizarea elevilor cu frumuseţile ţării.
Cercurile de elevi sunt un important mijloc de lărgire a orizontului cultural și ştiinţific al elevilor şi de
dezvoltare a interesului lor pentru artă. În general, cercurile cuprind un număr mic de elevi, înscrierea
făcându-se în funcţie de interesul pe care-l manifestă elevii pentru o anumită disciplină. La alegerea
temelor care se discută la cercuri, se va ţine seama de preocupările elevilor şi de nivelul lor de
cunoştinţe. Durata unei şedinţe a cercului este, în medie, de 90 de minute. Evidenţa frecvenţei o ține
conducătorul cercului. Varietatea activităţii în cerc constituie şi ea o condiţie a frecventării lui cu
plăcere de către elevi. Un rol important în educaţia elevilor îl joacă cercurile artistice. Cercurile
contribuie semnificativ la descoperirea şi stimularea talentelor şi aptitudinilor elevilor, la cultivarea
interesului şi pasiunii pentru meşteşugurile populare şi artă în general, la educarea elevilor pentru
folosirea utilă şi plăcută a timpului liber, la dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi a sensibilităţii artistice.
Înscrierea elevilor în cerc trebuie să se facă selectiv, pe bază de interese şi aptitudini, iar la organizarea
activităţii cercului trebuie să se ţină seama de preocupările, preferinţele, înclinaţiile şi capacităţile reale
ale elevilor. Întreaga activitate în cadrul cercului, de la concepţie la realizare, este opera elevilor.
Scopul general al cercului este educaţia estetică şi cultivarea dragostei pentru artă. Cercurile de creaţie
au ca scop descoperirea şi cultivarea talentului, aptitudinilor elevilor în diverse domenii ale artei
populare. Activităţile extraşcolare cer o bună pregătire metodologică din partea profesorilor. Este
necesar să se creeze o atmosferă deosebit de favorabilă pentru instruire şi educaţie, să se ofere
posibilitatea de completare şi de aprofundare a cunoştinţelor şi abilităţilor obţinute la lecţii, să fie
create condiţii de formare a personalităţii în spiritul culturii naţionale. Este necesar să se îmbine în
mod util şi plăcut timpul în afara orarului şcolar al elevilor, odihna activă să fie marcată de certitudinea
utilităţii organizării plăcute a timpului liber într-un mediu sărbătoresc sau firesc – toate aceste sunt
obiective preconizate de Legea Învăţământului din Republica Moldova. Pedagogul C. Cucoș [1]
consideră că, între activitatea desfăşurată de către elevi în cadrul lecţiilor şi activitatea desfăşurată de ei
în afara clasei şi a şcolii, există deosebiri din punct de vedere al conţinutului şi al formelor de
organizare: 1. Activitatea în afara clasei şi extraşcolară are un conţinut deosebit de activitatea în cadrul
lecţiilor. Desfăşurarea lecţiilor şi volumul cunoştinţelor predate sunt determinate de curriculumul la
disciplină, în timp ce conţinutul şi desfăşurarea activităţilor în afara clasei au conţinut flexibil 30 şi
foarte variat, cuprinzând cunoştinţe din domeniul artei, ştiinţei, tehnicii, sportului. Totuşi nici
conţinutul acestor activităţi nu se stabileşte în mod întâmplător, ci pe baza anumitor principii. 2.
Încadrarea elevilor în diferite forme ale activităţii în afara clasei şi extraşcolare se face pe baza liberei
alegeri, sub îndrumarea cadrelor didactice, care îi pot sugera fiecărui copil ce formă de activitate este
mai potrivită pentru interesele şi înclinaţiile lui. 3. Durata activităţilor în afara clasei şi extraşcolare
variază. O lecţie are durata fixă de 45 de minute, iar activitățile în afara clasei sau extraşcolare durează
de la o jumătate de oră până la două ore. 4. Verificarea, aprecierea şi evidenţa rezultatelor activităţii în
afara clasei şi extraşcolare au forme specifice. Verificarea are caracter practic. Spre deosebire de
aprecierea făcută în cadrul orelor prin intermediul notelor, ceea ce a făcut elevul în afara orelor de
clasă se concretizează prin intermediul calificativelor slab, bine, foarte bine. 5. Activitatea în afara
clasei şi extraşcolară este propice pentru manifestarea spiritului de independenţă şi a iniţiativei
elevilor. 6. O altă particularitate a activităţii extraşcolare o constituie legătura ei cu practica. Aplicarea
cunoştinţelor în cadrul activităţilor extraşcolare are şi valoarea unui exerciţiu de dezvoltare a
aptitudinilor elevilor.