3.2.

Filosofia lui Platon despre virtute

Etica ca disciplină filozofică îşi are aplicabilitate în toate domeniile vieţii sociale şi
economice. Primele abordări ale eticii provin încă din antichitate, acum mai bine de 2400 de ani,
când Socrate dezvolta teoria eticii prin încercarea de a fundamenta noţiunile de bază, precum:
bine, datorie, onoare, virtute, cinste.
Platon, discipolul lui Socrate, a continuat meditaţia asupra problematicii eticii.
Una din teoriile etice standard la care se raportează argumentele specialiştilor de astăzi este –
etica virtuţilor.
În „Phaidros”, Platon compară sufletul uman cu o caleaşcă trasă de doi cai: - unul de origine
divină şi el urmează bucuros îndemnurile vizitiului, iar al doilea cal este de origine vulgară, ci nu
prea urmează îndemnurile vizitiului. Vizitiul este raţiunea.
Sufletul se compune din 3 facultăţi: raţiunea; voinţa şi curajul; poftele – cea mai rea parte a
sufletului.
Deci, facultatea de a gândi – raţiunea – se află în cap; Facultatea afectelor şi sentimentelor se
află în piept; Facultatea poftelor se află în pântece.
Astfel, caracterul oamenilor depinde de acea facultate a sufletului care domină în ei:
însetaţi după ştiinţă; vanitoşi şi iubitori de câştig.
Această tipologie la Platon are valabilitate şi pentru determinarea caracterelor
popoarelor. La sciţi şi traci domneşte voinţa, de aici simţul de onoare; la egipteni şi fenicieni
predomină câştigul, iar la greci predomină ştiinţa.
În concepţia sa etică, Platon dezvolta idei socratice. El spune că cine cunoaşte binele, este de
asemenea bun. Nimeni nu face nedreptatea de bună voie, ci din neştiinţă. Ca şi Socrate, susţine
că a suferi din pricina nedreptăţii e de 1000 de ori mai bine, decât a făptui o singură nedreptate.
Etica platonică este fundamentată pe metafizica ideilor.
În dialogul „Gorgias”, Platon menţionează că pentru viaţa omului sunt posibile doar două
idealuri: plăcerea şi binele. Cale de mijloc nu există.
Tot în acest dialog, Platon se întreabă „Ce este binele?” – bun este omul care se află în
posesia virtuţii. După părerea lui există o singură virtute: ştiinţa despre bine.
În „Menon” şi „Phaidon”, Platon face deosebire între o virtute adevărată şi una cotidiană.
Dispreţuieşte virtutea cotidiană: plăcerea se schimbă pe plăcere, teama pe teamă, suferinţa pe
suferinţă de parcă a fi monede.
Platon apreciază înalt doar virtutea filosofică, care se fundamentează pe cunoaşterea ideilor
eterne.
Platon leagă etica cu psihologia prin aceea că afirmă că celor trei facultăţi psihice le corespund
trei virtuţi. Fiecare facultate duce dacă e corect educată la o virtute cardinală: gândirea – la
înţelepciune, voinţa – la vitejie; pofta - la cumpătare. Cea mai înaltă dintre aceste virtuţi este
înţelepciunea, care trebuie să le dirijeze pe celelalte două. Prin înţelepciune se înfăptuieşte
dreptatea.
Filosofia politică ocupă un loc foarte important şi este în legătură strânsă cu etica. Statul este
asemenea omului şi omul este asemenea statului. De aceea omul poate fi perfect din punct de
vedere moral, doar într-un stat bine organizat. Scopul statului e de a crea condiţii pentru
realizarea dreptăţii. Platon porneşte de la ideea că statul este un individ de proporţii mari, iar
fiecare acţiune necugetată poate să aducă prejudicii statului. Astfel, virtuţile sociale şi cele
individuale se condiţionează reciproc. Oamenii întotdeauna îşi merită societatea în care trăiesc.
Statul e întotdeauna aşa cum sunt cetăţenii lui.
De asemenea, pentru menţinerea ordinii şi a unităţii statului, cea mai mare importanţă o are
înfăptuirea dreptăţii. Iar dreptatea presupune ca fiecare să-şi facă datoria spre binele comunităţii.