Platon și teoria ideilor

În cadrul lucrării am realizat o cercetare ce cuprinde în prima parte o scurtă

introducere în viața lui Platon, urmând ca în restul lucrării să se axeze pe unul dintre
subiectele cele mai interesante la Platon, teoria ideilor.

Biografie
Platon (427 – 347 î. Hr.) este unul dintre cei mai mari filosofi, la care găsim un sistem
filosofic, o filosofie originală și profundă. Provine dintr-o familie de aristrocrați, bucurându-
se de o educație aleasă. A învățat literatura în școala lui Dionysios, cum amintește singur în
dialogul „Rivalii”, iar gimnastica a învățat-o cu Ariston, atletul din Argos și de la el a primit
numele de Platon, din cauza înfățișării sale viguroase, în locul numelui său original,
Aristocles, după bunicul său. Unii afirmă că a primit numele de Platon din pricina abundenței
stilului său sau a lățimii frunții sale, cum sugerează Neanthes, retor și istoric din școala
Philiscos.
În tinerețe s-a ocupat de poezie și pictură. Pe lângă acestea una dintre principalele sale
preocupări era politica, de care nu s-a despărțit toată viața. La vârsta de 20 de ani, venind să
participe la un concurs de poezie la citit și l-a ascultat pe Socrate. Puternic impresionat de
înțelepciunea acestuia, el se dezice pentru totdeauna de poezie, devine elevul lui Socrate și nu
îl mai părăsește până la moartea sa. El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoricienilor și
ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, în doctrina
realităților inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.
Se spune că cel care a scris primul dialoguri a fost Zenon din Elea, însă mulți scritori,
de exemplu Diogenes Laertios, sunt de părere că cel care adus geniul dialogului la
desăvârșire, care i-a dat frumusețea și a descoperit-o este Platon.
Un dialog este un discurs format din întrebări și răspunsuri asupra unor chestiuni
filosofice sau politice cu respectarea caracterului persoanelor care vorbesc și felul lor de a
vorbi. Personificările din dialoguri sunt oamenii și filosofii contemporani cu el sau filosofii
care au trăit înainte, dar în aproape toate dialogurile nu lipsește ca persoană Socrate. În
filosofie Platon merge pe urma vieții grecești(Heraclit, Pitagora, Parmenides). În același timp
el prelucrează natura, religia, miturile străvechi cu ajutorul cărora își argumentează unele idei.
Dialogurile platoniciene pot fi împărțite în trei grupe:

1
 - Dialoguri de tinerețe (Apărarea lui Socrate, Lysis, Menon);
- Dialoguri de maturitate (Banchetul, Phaidon, Phaidros, Republica);
- Dialoguri de bătrânețe (Parmenides, Timaios, Legile, Sofistul).
Între 388 – 387 î.Hr. intervine în viața lui Platon episodul primei călătorii siciliene,
având ca motiv unul politic. Eșecul acestei călătorii a produs o ruptură între diferitele planuri
ale gândirii sale, filosoful schimbându-și concepția asupra acțiunii politice. Întors la Atena
întemeiază Academia platoniciană, principalul său obiect de studiu fiind teoria ideilor. Unul
dintre obiectivele cele mai importante ale școlii sale, care a funcționat 1000 de ani, a fost
acela de a contribui la pregătirea politică a celor care urmau să poarte răspunderea treburilor
publice.

Teoria ideilor
Între diferitele ipostaze în care se desface în timp evoluția gândirii lui Platon există un
organ comun, un corp de legătură, care introduce și realizează unitate, și anume: Teoria
Ideilor. Aceasta reprezintă „axul central de susținere a construcției filosofice a platonismului,
motivul fundamental, permanent reluat, mereu amplificat și detaliat, continuu nuanțat al
gândirii lui Platon”1.
Chiar dacă teoria ideilor nu apare în lucrările perioadei de tinerețe, numite și socratice,
ea este deja previzibilă. A apărut în prima sa formă de redactare în dialogurile de maturitate,
numite și dogmatice, de exemplu în: Republica, Phaidon, Symposion(Banchetul), Phaidros.
Platon este continuatorul și desăvârșitorul concepției socratice. Impresionat de
descoperirea lui Socrate, Platon o generalizează și o reinterpretează. El aprofundează
conceptul(noțiunea) socratic și o transformă în idee. Tot ce există are un corespondent
conceptual. Ca și Socrate, Platon susține că simțurile ne dau doar cunoștințe relative, iar
adevărul nu poate fi cunoscut decât cu rațiunea. Conform învățăturii lui, existența se
scindează în două lumi radical deosebite: lumea lucrurilor, alcătuită din existențele materiale,
sensibile, trecătoare, schimbătoare, imperfecte într-un cuvânt și lumea ideilor formată din
existente spirituale, inteligibile, eterne și neschimbătoare, perfecte într-un cuvânt.
La baza teorii ideilor se afla cele două mari concepții ale gândirii presocratice, cea a
lui Heraclit, și cea a lui Parmenide, a căror opoziție, Platon încearcă s-o stingă printr-o
formulă de compromis.
1
Vasile Muscă, ”Introducere în filosofia lui Platon”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994,
pag. 6

2
Motivele apariției teoriei ideilor
a) Motivul de natură teoretică. Teoria ideilor este considerată cea dintâi încercare de a
pune și a soluționa problema fundamentală a oricărei filosofii , și anume problema de a
răspunde la întrebarea: cum este posibilă cunoașterea științifică? Pentru a răspunde la
această întrebare, Platon preia presupunerea socratică că numai orice capacitate
tehnică sau politică și chiar orice virtute morală trebuie să se fundamenteze pe știință.
Și din acest motiv este necesar să se clarifice mai întâi ce este știința. Deci rezultă că
doctrina ideilor s-a născut din nevoia de a asigura o temelie sigură științei. Știința
platoniciană se poate defini drept cunoaștere a generalului, iar cât privește acest
general, el se confundă cu ideea. Teoria ideilor pornește dintr-o anumită concepție cu
privire la știință, la specificul și menirea ei.
b) Motivul practic (social-politic și moral – educativ). Platon a fost urmărit toată viața sa
de interesul pentru sfera social – politică, arătându-se profund decepționat de realitatea
social-politică din Atena vremii sale, care evolua sub semnul mare al instabilității si al
nesiguranței. Ceea ce îl nemulțumea era faptul că o victimă nevinovată a acestor
instabilități a fost Socrate însușii, tocmai acela pe care îl vedea drept cel mai înțelept și
mai drept dintre oameni. Platon visa la un regim politic ideal, durabil și stabil, dat
odată pentru totdeauna. Modelul care se oferea pentru înfăptuirea reformei social-
politice, menită să ducă la o asemenea societate este lumea ideilor. Ideile alcătuiesc o
lume proprie, în care domnește suverană legea statorniciei, stabilitatea și
neschimbarea. Pentru Platon adevăratul om politic, ce se angajează în conducerea
societății nu poate fi decât acela care s-a dovedit a fi capabil să se înalțe până la
cunoașterea ideilor, adică omul teoretic, filosoful.

Ce este ideea?
Teoria ideilor corespunde pe de o parte teoriei existenței, ontologiei, iar pe de altă
parte teoriei cunoașterii, gnoseologiei platoniciene. În concepția lui Platon ideile înseamnă
deopotrivă principii ale existenței și principii ale cunoașterii: „ceea ce există cu adevărat sunt
ideile, iar ceea ce cunoaștem cu adevărat sunt iarăși ideile”2.
Cuvântul „idee” are un dublu înțeles. Ca activități intelectuale, ideile sunt noțiuni,
concepte, mai ales concepte universale. Ca obiecte ce sunt cunoscute în conținutul

2
Idem, pag. 83
3
conceptelor, ideile sunt forme ale realității adevărate, sau principii ale formării, ceea ce
înseamnă, la Platon, existența întreagă.
Ideea nu se află ca atare in mente, ci extra mentem. Sediul ideilor nu se află în
intelectul uman, și nici măcar în cel divin, ci într-o lume cu totul aparte, dincolo de lucruri și
fenomene, dar și de gândirea omenească ori chiar divină. Ea constituie o cunoștință a priori,
adică este dată de înainte de experiență și independent de ea. Pentru a fi adevărată, ideea nu
este constrânsă să se raporteze la lucruri, nu ideea trebuie să se adecveze lucrurilor, ci exact
invers, pentru a fi lucrurile trebuie să se conformeze ideilor.
După Platon există câte o singură idee pentru fiecare clasă de lucruri sau specie de
ființe de acelașii fel. Să luăm ca exemplu ideea de frumos, înfățișată într-un pasaj din
Banchetul, frumosul în sine și prin sine. ”E vorba de acel frumos către care se îndreptau mai
înainte toate străduințele noastre, un frumos ce trăiește de-a pururi, ce nu se naște și piere, nu
crește și nu scade, ce nu e în sfera dintre privință și frumos, ce nu se înfățisează cu fața sau cu
alte întruchipări trupești, frumos ce nu-i cu știința, ce nu sălășluiește în altă ființă, pururi
identic în sine, ca fiind de un singur chip frumos în care se împărtășește tot ce-i frumos, fără
ca prin aparență obiectul să se micșoreze ori să îndure o cât de mică știrbire”3. Din acest
fragment reiese că ideea în sine nu este altceva decât universalul în sine, reiese că ideea în
sine este modelul ontologic al tuturor lucrurilor sensibile, rezultând deci că toate lucrurile din
ordinea fizică a filosofiei sunt, adică există.
Să luăm mai multe lucruri frumoase și să le comparăm între ele. În ciuda diversității
lor regăsim în toate aceste lucruri o trăsătură comună, calitatea de a fi frumoase. Constatăm
întotdeauna că în spatele unei diversități de exemplare, individuali de același gen, întâlnim
ceva comun. Există un ansamblu de trăsături ce angajează și asigură unitatea în acea
diversitate de lucruri și care face din ea un gen ca atare, adică acătuiește un tip ideal, perfect.
Acest tip ideal, perfect, identic pentru toate exemplarele de același fel, Platon îl numește idee.

Trăsături ale ideii

Ideea platoniciană desemnează în primul rând o existență absolută. Aceasta înseamnă
că în lumea lucrurilor, dată în experiența sensibilă a omului, toate existențele sunt variabile și
multiple, dar niciuna trecătoare și schimbătoare, adică nu există într-un sens absolut. Conform
lui Platon în sens absolut nu se poate spune că o persoană ar fi frumoasă fără nicio lipsă sau că
o persoană ar fi înțeleaptă fără nici un defect. Aceasta explică faptul că în lumea sensibilă, a

3
Apud Dialoguri - Platon, traducere Petru Creția, ed. Humanitas, București, 1997, pag.
33
4
lucrurilor nu găsim calități pure, perfecte, nu există un frumos pur, un bine pur, o înțelepciune
pură, care să nu aibă nici un defect. Doar frumosul pur, înțelepciunea pură nu suportă datorită
perfecțiunii lor nici un adaos. Platon e de părere că „în simplitatea frumosului se ascunde
infinita bogăție a ceea ce există întradevăr”4.
În al doilea rând ideea este o existență substanțială. Prin aceasta Platon înțelege că
ideea există întotdeauna în sine și prin sine, și niciodată înafară de sine și prin altceva. Altfel
zis ideea există doar ca substanță.
Ideea reprezintă o existență eternă. Conform lui Platon se poate spune că principiul
omeniei îl reprezintă omul etern. Omul ideal este acela care adună într-un singur ansamblu tot
ceea ce apare ca nemuritor în oamenii muritori, tot ceea ce este perfect în oamenii imperfecți.
Există deci ceva etern care după Platon face ca omenia să fie posibilă, și mai mult decât atât,
chira reală, și anume, ideea eternă de om.
Ideea constituie o existență universală. Universalitatea ideii nu înseamnă că aceasta ar
fi un simplu atribut general care se distribuie lucrurilor, ci constă în faptul că ea închide în
sine toate calitățile particulare, care în forma lor imperfectă se pot depista în lucruri.
Ideea desemnează o existenață imuabilă (neschimbătoare).

Cunoașterea ideilor
Expresia cea mai plastică, de factură mitică, a teoriei ideilor se găsește la Platon în
dialogul Republica, în cartea a VII-a unde întâlnim celebrul mit al peșterii. Potrivit acestui mit
oamenii sunt comparați de el cu niște prizonieri legați într-o peșteră. „Ei nu pot privi înapoi și
nu văd lumina soarelui care luminează din spate. În fata lor, ei văd doar umbrele obiectelor și
propria lor umbră, proiectate pe pereții peșterii”5. Mitul are următoarea semnificație:
prizonierii închiși în peșteră suntem noi oamenii, legați cu lanțurile simțurilor noastre de
lumea în care trăim. Simțurile ne crează iluzia că umbrele pe care le vedem sunt unica lume
reală. Noi vedem doar lucrurile sensibile care sunt doar niște umbre ale prototipului etern.
Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoașterea superficială a lucrurilor ca umbre și
să se adâncească până la cunoașterea esențelor. Smuls cu forța din peșteră și adus la lumina
soarelui, prizonierul nu este în stare să vadă nimic, deoarece lumina îl orbește. Pentru a fi în
stare să cunoască esențele, prizonierul trebuie mai întâi sa-și obișnuiască ochii, să vadă
lumina. Odată ce a văzut lumina, însă, el nu-și mai dorește să se întoarcă în peșteră. El știe
4
Idem, pag. 34
5
Vasile Muscă, ”Introducere în filosofia lui Platon”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994,
pag. 92
5
deja că realitatea adevărată nu este cea a umbrelor, a sensibilului, ci aceea pe care o
cunoaștem prin inteligență.
Omul ajunge la cunoașterea ideilor prin mai multe trepte. Prima treaptă, scrie el în
dialogul Republica este opinia sau părerea. Treapta a doua este cunoașterea logică, superioară
primei, iar treapta a treia este cunoașterea intuitivă, care ne duce la cunoașterea ideilor. Platon
numeste această intuiție reamintire, care nu trebuie confundată cu memoria obișnuită, inutilă
lumii inteligibile.
Teoria ideilor se sprijină pe o credință religioasă fără de care de care s-ar prăbuși
întreg edificiul teoretic al platonismului: nemurirea sufletului. În dialogul „Fedon”, este
argumentată această credință a nemuririi sufletului, în dialogul dintre Socrate și Kebes.
Socrate îi spune lui Kebes:„Fiindcă sufletul și trupul stau un timp împreună, natura a rânduit
trupului să slujească și să fie călăuzit; sufletului să călăuzească și să stăpânească”.6 Deci
sufletul comandă, iar corpul i se supune. „Sufletul e asemenea cu ce e divin, nemuritor,
inteligibil, simplu, veșnic același, veșnic asemenea lui însuși; corpul, în totul asemenea cu
ceea ce este omenesc, muritor, neinteligibil, supus descompunerii, veșnic schimbător,
niciodată asemenea cu el însuși”7, afirmă Socrate.
Dificultatea teoriei platoniciene constă în faptul că obiectul adevărat al cunoașterii nu
este localizat în lumea de aici, a lucrurilor și a fenomenelor, în care omul se află ancorat prin
simțurile sale, în care el trăiește și moare, simte și gândește. Așezat încă din naștere sub
clopotul acestei lumi, prin moarte omul trebuie să spargă peretele transparent pentru a evada
din lumea de aici în lumea de dincolo. Conturul perfect al acestei lumi ideale el îl poate
întrezări de aici numai în rare momente de luciditate ale conștiinței sale, pentru că a ajuns
dincolo să-și împlinească destinul său propriu-zis, cunoașterea intelectuală a ideilor, care a
început aici prin cunoașterea sensibilă a lucrurilor.

Concluzii
Teoria ideilor a fost supusă unei ample revizuiri în dialogurile de bătrânețe, începând
cu dialogul Parmenide, care conține o amplă critică a teoriei, întreprinsă de însuși Platon. El
dezvăluie slăbiciunile teoriei ideilor, formulează argumente împotriva lor, asumându-și-le în
totalitate. Chiar dacă critica teoriei ideilor a început încă din timpul vieții lui Platon, ea a fost
pe deplin eleborată mai târziu de Aristotel. Cu toate neajunsurile ei teoria ideilor a ridicat în
fața gândirii filosofice probleme de mare însemnătate.
6
Platon - Dialoguri, traducere Cezar Papacostea, editura IRI, București, 1995, p. 183
7
Idem, p. 184
6
 Poate tocmai pentru că reprezintă punctul de gravitație spre care duc și dinspre care
vin toate liniile mari de forță ale platonismului, autorul dialogurilor a refuzat să dea o
formulare explicită teorii ideilor. Platon a folosit termeni variați cu scopul ca sistemul să fie
mai puțin înțeles de cei inculți. Și poate că tocmai astfel, păstrată, în formă implicită decât
exprimată în formă explicită, teoria ideilor a reușit să constituie , de fapt, și obiectul acelei
secrete doctrine nescrise, despre care ne pomenește nu numai Platon însuși în Scrisoarea a
VII-a, ci și Aristotel, discipolul său cel mai apropiat într-o vreme, fără ca vreunul dintre ei să
detalieze problema și s-o dezvolte.
Din punctul meu de vedere Platon și ideile lui au avut un impact imens asupra
evoluției gândirii omenești. Platonismul a fost ceea dintâi doctrină din antichitate, care în
vremea renașterii a adus un nou suflu filosofic, o nouă concepție și viziune asupra vieții.
Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziiile necesare
din filosofia acestuia și a dezvoltat-o. Desigur, fără Platon n-ar fi existat Aristotel, și nici
Plotin și neoplatonismul.
Teoria ideilor a rămas alături de Organonul aristotelic, una din realizările cele mai
durabile, rezistentă până astăzi ale gândirii grecești.

Bibliografie

1. Diogenes Laertios, „Despre viețile și doctrinele filosofilor”, Editura Polirom, Iași,

1997;

7
2. Vasile Muscă „Introducere în filosofia lui Platon”, Editura Dacia, Cluj – Napoca,
1994.

3. Platon , „Dialoguri”, traducere Cezar Papacostea, editura IRI, București, 1995.