Platon

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un
filozof al Greciei antice, student al lui Socrate și învățător al lui Aristotel.
Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale.
Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice și
fondatorul Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din
lumea occidentală.

Platon vrea să ne arate că gîndirea noastră (fie că admitemsau nu că este aşa)

implică un nivel ce nu provine din experienţă, dar de care depinde relaţia noastră
cu experienţa. Graţie acestui nivel al Ideilor, absolutul se află pus în joc ori de
cîte ori, referindu-ne la el, sesizăm
relativitatea lucrurilor din lumea sensibilă. Acest nivel al absolutului se afirmă în
adevăr, pe cînd relativul aparţine domeniului amestecului, al aproximaţiei.
De unde provine deci cunoaşterea Ideilor? Socrate, după cîte ştim, vorbea despre
Idei înnăscute. Platon, la rîndul său,vorbeşte de reminiscenţă
Platon este în mod neîndoielnic un filozof care ne obligă să forţăm limitele
gîndirii noastre. înăuntrul obişnuitei gîndiri empirice, la nivelul lucrurilor
sensibile, este cu neputinţă să-1
înţelegem. El face apel la libertatea esenţială care permite fiinţei umane să se
depăşească pe sine. Este o formă reînnoită a avertismentului socratic „Ştiu că nu
ştiu nimic". La Platon,
el înseamnă: ştiu că am uitat. Trebuie, aşadar, să încerc să-mi reamintesc, să-mi
readuc în minte Ideile, fără de care nu există adevărată cunoaştere. La nivelul
lucrurilor sensibile, nu putem avea, crede Platon, decît opinii, mai mult sau mai
puţin probabile dat fiind
că realitatea empirică însăşi aparţine domeniului aproximaţiei.Adevărata
cunoaştere nu există decît la nivelul Ideilor.Omul se află la mijloc, între lumea
sensibilă şi Idei. El nu poate să renunţe la Idei deoarece acestea sînt esenţiale
pentru el; nu poate neglija nici lucrurile sensibile, pentru că, vrind-nevrînd, prin
intermediul lor trebuie să caute să-şi reamintească.
Atunci cînd încearcă să ne conducă acolo unde gîndirea raţională nu mai are
acces, Platon recurge, spre a ne înlesni trecerea prin zid, la o povestire
mitică.:Pestera.
De bună seamă că, în filozofia statului pe care o dezvoltă,Platon caută din
principiu stabilitatea. Un stat „armonios" sau „drept" ar fi, evident, un stat stabil.
Trebuie totuşi
ţinut seamă de faptul că, potrivit concepţiei platoniciene, virtuţile proprii
claselor inferioare nu trebuie nicidecum să fie străine claselor superioare.
Ţăranii şi meşteşugarii nu sînt
datori să dea dovadă de curaj sau de înţelepciune; războinicii, în schimb, au, ca
şi ţăranii şi meşteşugarii, datoria de a-şi înfrîna dorinţele. Cît despre magistraţi,
de la ei se cere
să fie capabili de cumpătare, aidoma ţăranilor şi meşteşugarilor, de curaj
asemeni războinicilor, şi, în sfîrşit, de înţelepciune, virtute ce le este proprie.
In ochii lui Platon, fie că e vorba de stat sau de persoana individuală, esenţialul e
întotdeauna educaţia. Cetăţenii trebuie formaţi în aşa fel încît să fie capabili să
judece drept,
să poată discerne adevăratul bine; să se poată călăuzi după lumea Ideilor; să
poată răspunde unei exigenţe absolute, impusă nu de fapte, ci de Idei. Altfel
spus: aceşti cetăţeni vor
refuza în orice împrejurare să reducă acţiunea politică la o abilă folosire a
tehnicilor de reuşită, graţie prezenţei statornice şi vii a Ideilor în spiritul lor.

In ochii lui Platan orientalii încarnează tipul omului practic în timp ce grecii se
dedică vieţii teoretice contemplative, nepătate de nici un interes practic In
Republica. (435e) Platon declară plin de o superioară conştiinţă de sine
-"dragostea de învăţătură (he to philomates) ar putea fi. cel mai bine. pusă pe
seama meleagurilor noastre, cât despre iubirea de arginţi (he to
philochrematon) aceasta s-ar potrivi cel mai bine cu fenicienii sau
egiptenii".

Filosofia lui Platon va fi una ce poartă amprenta analiticului şi a politicului în

acelaşi timp.

Dacă întâlnirea cu Socrate îl trezeşte la adevărata sa vocaţie şi îi aduce în faţă

Filosofia. atunci despărţirea de cariera politică îi consolidează această vocaţie,
fixându-l definitiv pe terenul filosofiei.

Creaţia filsofică s-a oferit pentru Platon drept o compensaţie mai cu seamă
pentru renunţarea sa politică Unii istorici ai filosofiei chiar au interpretat
filosofia lui Platon drept un ventil pe unde se eliberează imensa lui revoltă şi
nemulţumire acumulată contra regimului social al Atenei, care l-a condamnat la
ratare şi eşec
Platon a vrut sa faca în filosofie ceea ce nu a putut înfăptui în realitate,
elaborând aici imaginea utopică a statului ideal mult visat De altfel, chiar după
prima călătorie, eşecul înregistrat îl determină să deschidă în 387 î.e.n. o şcoală
filosofică proprie la Atena, vestita Academie. Decepţionat de viata politica se va
retrage tot mai mult în Academie, pe care o va părăsi doar cu ocazia celorlalte
două călătorii la Siracuza. concentrându-se aici asupra elaborarii operelor sale

Primul mare succes al studiilor umaniste este readucerea în focarul cel mai viu
al interesului a filosofiei platoniciene, datorită Academiei neoplatoniciene din
Florenţa (sec.XIV-lea), întemeiată şi patronată de familia Medici în decursul
evului mediu s-a putut urmării o interesantă dispută între platonism şi
anstotelism. în care domină alternativ când unul când celălalt din cele două
curente angajate în luptă. Provocarea aruncată scolasticii aristotelice în vederea
eliberării de sub tutela ei apăsătoare, capătă în Renaştere forma entuziasmului
nemărginit pentru filosofia lui Platon.

Interesul pentru Platon se explică şi prin complexitatea cu mult mai largă a

concepţiei sale filosofice, mai aptă decât anstotelismul sa satisfacă porniri şi
înclinaţii dintre cele mai opuse ale spiritului. Din platonism se vor putea desface
şi curente care manifestă preferinţă pentru matematic, şi logic, dar tot de la
acelaşi Platon, se pot revendica şi curentele opuse, ce se lasă îmbătate de
tendinţe şi preferinţe pentru mitic şi mistic. Dintre reprezentanţii Academiei
neoplatonice florentine, cu deosebire Marsilio Ficino (1433-l494) şi Pico
della Mirandola (1463-l494) au dat un impuls hotărât interesului cu privire
la Platon. Platonismul renascentist aşează peste stratul unor idei specifice
platoniciene - teoria ideilor, teoria nemuririi sufletului, teoria frumosului ca
perfecţiune, teoria amorului divin - şi amprenta neoplatonismului antic - Plotin
cu teoria sa a emanaţiei. Aceasta. în primul rând pentru motivul că alături de
traducerile lui Platon apar şi cele din neoplatonicieni, mai cu seamă din Plotin
Gânditorii platonizanţi ai Renaşterii susţin superioritatea lui Platon faţă de
Aristotel. Efortul lor principal se îndreaptă în direcţia elaborarii unei religii care
potrivit cu înclinaţiile spre sincretism ale epocii, să îmbine platonismul cu
gândirea ebraică, aşezând apoi acest aliaj intelectual pe schelăria oferită de
creştinism.

Aducerea la suprafaţă a platonismului nu scufundă în oceanul istoriei

anstotelismul care se menţine şi el în actualitate.
Bibliografie:
Vasile Musca- Introducere in filosofia lui Platon
Jeanne Hersch- Mirarea filozofica
www.wikipedia.ro