Forma logică, validitatea şi corectitudinea logică

Orice obiect (material sau ideal) are conţinut şi formă. În sens general
(filosofic), conţinutul reprezintă totalitatea elementelor, relaţiilor dintre ele
organizate într-un anumit mod şi care constituie obiectul (fenomenul, procesul)
dat. De pildă, conţinutul unei instituţii de învăţământ include următoarele momente
constitutive: elevii (sau studenţii), relaţiile dintre ei, mijloacele instructive,
tehnologia didactică ş. a.
Forma este modul de existenţă, de manifestare a conţinutului, organizarea
elementelor constitutive, structura internă şi externă a unui obiect. De exemplu,
există multiple forme de instituţii de învăţământ: preşcolare, primare, secundare,
profesionale şi tehnice, superioare, postuniversitare ş. a.
Gândirii, de asemenea, îi sunt caracteristice conţinutul şi forma. Conţinutul
gândirii este alcătuit din cunoştinţele (informaţia, mesajele) despre anumite obiecte
ale naturii, societăţii, cunoaşterii. Să analizăm, sub acest aspect, câteva exemple de
propoziţii logice (judecăţi).
1. Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.
2. Toate mamiferele sunt vertebrate.
3. Toţi procurorii sunt jurişti.
4. Toate cunoştinţele sunt imagini ideale.
Aceste enunţuri au conţinut diferit, deoarece corespund diferitor obiecte. Ele au, în
acelaşi timp, acelaşi mod de organizare, aceeaşi structură care poate fi redată,
simbolic, în felul următor:
S sunt P, unde S şi P reprezintă variabile logice care înlocuiesc termenii respectivi
din propoziţiile concrete. De asemenea, există şi diferite raţionamente cu structuri
identice.
Exemple:
1. Toate mamiferele sunt vertebrate;

Toate caninele sunt mamifere;

Toate caninele sunt vertebrate.
2. Toate infracţiunile sunt fapte ilicite;

Toate actele teroriste sunt infracţiuni;

Toate actele teroriste sunt fapte ilicite.
3. Toate normele sociale au caracter impersonal;.
Toate normele juridice sunt norme sociale;

Toate articolele din Codul Penal au caracter impersonal.

Structura acestor raţionamente este identică şi poate fi redată, simbolic, în felul
următor:
Toţi M sunt P

Toţi S sunt M
Toţi S sunt P
Structura logică a propoziţiei logice (judecăţii), a inferenţei (raţionamentului) şi a
altor „construcţii” mintale se numeşte formă logică.
În sens general, prin formă logică înţelegem structura, ordinea, schema de
organizare a gândurilor, ideilor, argumentaţiilor, demonstraţiilor ş. a.
Tipurile fundamentale ale formelor logice sunt următoarele:
· noţiunea (conceptul);

 propoziţia logică (judecata);

· inferenţa (raţionamentul); Gândirea, manifestându-se sub diferite forme, este

determinată de anumite condiţii (principii), legi, reguli. În logică, ca şi în alte
domenii ale activităţii teoretice, este, frecvent, utilizat conceptul „lege”.
Legea logică reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil,
constant inerent formelor şi proceselor mintale: noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor, demonstraţiilor ş. a.
Există multiple legi logice, cu diferite grade, niveluri de generalitate. În logica
clasică (generală), un rol important le revine aşa ziselor principii –
ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente – care sunt
condiţii necesare, de a căror respectare de-pinde gândirea logică corectă. Un număr
considerabil de legi conţine logica enunţurilor (logica propoziţională), de
pildă, legea contrapozi-ţiei, legile lui De Morgan ş. a. Corectitudinea anumitor
operaţii logice care au o sferă mai îngustă, mai redusă este determinată de
anumite reguli (legi „particulare”), de pildă, regulile distribuirii termenilor în
propoziţiile categorice, regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric ş.
a. (ele vor fi studiate la temele respective).
Una dintre trăsăturile fundamentale ale raţionamentelor o
constituie validitatea sau adevărul formal. Pentru a înţelege această problemă ne
vom referi la momentele abordate în paragraful 1.1. E vorba de exemplele
raţionamentelor logic incorecte (primele patru) şi logic corecte (ultimele două)
care conţin propoziţii adevărate sau false atât în premise, cât şi în concluzie.
În primele patru raţionamente, din premise adevărate au fost deduse concluzii
adevărate, dar nu în mod necesar, legic, ci doar accidental (întâmplător).
Să revenim mai întâi la primul exemplu:
Orice infracţiune este faptă ilicită;

Prietenia nu este infracţiune;

Prietenia nu este faptă ilicită.
Dacă înlocuim una dintre primele două propoziţii (premise) cu altă propoziţie
adevărată, atunci structura (forma) raţionamentului nu se schimbă. Înlocuim a doua
propoziţie cu următoarea: ”Căsătoria între înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune”
(adică nu este faptă penală, nu cade sub incidenţa codului penal). Ca rezultat
obţinem următorul raţionament:
Orice infracţiune este faptă ilicită;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este faptă ilicită.
Observăm că concluzia este o propoziţie falsă, deoarece normele de drept ale
căsătoriei (ale Republicii Moldova şi ale altor ţări) interzic căsătoria dintre înfietori
şi înfiaţi.
Schema acestui raţionament (exemplul 1) este următoarea:
Toţi M sunt P;

Nici un S nu este M;
Nici un S nu este P
În genere, raţionamentele a căror structură formală este greşită se numesc logic
nevalide (logic false). Raţionamentele care au structuri formale adevărate se
numesc valide. Cu alte cuvinte, schema raţionamentului din exemplul 1 reprezintă
o structură formală falsă, nevalidă.
Validitatea sau nevaliditatea structurilor formale ale raţionamentelor pot fi
demonstrate cu ajutorul diagramelor propuse de Euler (cunoscute din cursul de
matematică din şcoala medie). Schema de mai sus are următoarea diagramă, adică
înfăţişare grafică:
Dacă M este inclus integral în P, iar S şi M nu au elemente comune, atunci
între S şi P există trei variante de raporturi:
1. S1-P (contrarietate);
2. S2-P (intersecţie);
3. S3-P (ordonare).
Cu alte cuvinte, în această schemă, raportul dintre S şi P nu este bine determinat,
ceea ce înseamnă că concluzia (raportul dintre S şi P) nu decurge în mod univoc
(necesar) din premise.
Există unele cazuri de raţionamente valide, a căror structură formală se aseamănă
(dar nu coincide întocmai) cu cea de mai sus. Să analizăm un astfel de exemplu:
Toate infracţiunile prevăd pedeapsă penală;

Contravenţia administrativă nu este infracţiune;

Contravenţia administrativă nu prevede pedeapsă penală.

Graţie structurii specifice a primei propoziţii (care este o propoziţie exclusivă),
această formă de raţionament are următoarea diagramă:
M şi P se află în raport de identitate (Toate infracţiunile şi numai ele prevăd
pedeapsă penală). Din cele expuse până acum putem formula câteva concluzii:
· Validitatea, respectiv, nevaliditatea, sunt proprietăţi ale structurii formale a
raţionamentului şi nu depinde de conţinutul (“materia”) lui.
· Forma logică adevărată (validă) asigură necondiţionat (în mod necesar) o
concluzie adevărată, din premise adevărate, adică în raţionamentele valide este
exclus ca concluzia să fie falsă, dacă premisele sunt adevărate.
· De asemenea este adevărată şi expresia inversă: dacă într-un raţionament valid
(formal adevărat) concluzia este falsă, atunci cel puţin una dintre premise este
falsă.
· Raţionamentele valide (formal adevărate), alcătuite din premise adevărate sunt
denumite conclusive. Deci conclusivitatea este o calitate a raţionamentului valid în
care adevărul concluziei decurge (rezultă) cu necesitate (siguranţă, certitudine)
din premise adevărate.
Între adevărul premiselor, validitatea raţionamentului şi conclusivitatea
raţionamentului există următoarea relaţie, redată prin tabelul de mai jos:

Validitatea Conclusivitatea
Nr. d/o Valoarea de adevăr a premiselor raţionamentului raţionamentului

1 Adevăr valid conclusiv

2 Adevăr nevalid neconclusiv

3 Fals valid neconclusiv

4 Fals nevalid neconclusiv

În legătură cu validitatea (adevărul logic), e necesar să ne pronunţăm asupra

conţinutului noţiunii „corectitudine logică”. Aceasta vizează raportul actelor
noastre mentale în raport cu anumite reguli: „Un act este corect dacă şi numai dacă
el este conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie… Dacă actul nu
este conform cu o lege (respectiv cu regula corespunzătoare), atunci el nu
este corect” [25, p. 12,13]. Cu alte cuvinte, corectitudinea gândirii presupune că
procesele raţionale concrete (subiectuale) decurg în conformitate cu legile, regulile
formale, structurile, schemele valide, adevărul formal. Distincţia
dintre validitate şi corectitudine logică este importantă îndeosebi pentru viitorii
jurişti care, în activitatea lor profesională vor fi implicaţi în multiple discursuri,
dezbateri, procese judecătoreşti concrete şi vor trebui să manifeste corectitudine
logică.
1.5. Problematica şi definiţia logicii. Specificul
logicii juridice. Însemnătatea logicii
În paragrafele anterioare am constatat că logica face abstracţie de la conţinutul
concret al gândirii, accentuând forma gândirii, validitatea structurilor de inferenţă.
Problemele logicii sunt foarte variate. Vom contura doar unele dintre multiplele
probleme pe care le studiază logica.
În general, logica studiază:
· principiile logice, legile care determină corectitudinea gândirii;
· tipurile de noţiuni (concepte) şi raporturile dintre ele;
· definirea, diviziunea, clasificarea, generalizarea, determinarea şi alte operaţii
logice cu noţiunile;
· tipurile de propoziţii logice şi raporturile dintre ele;
· operaţiile logice (negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia ş. a.) şi funcţiile
valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse;
· predicatele ca funcţii logice şi operaţiile cu cuantorii;
· tipurile, formele de inferenţe şi regulile care determină validitatea lor ş. a.;
· argumentarea ca proces raţional, prin care sunt realizate anumite obiective
(scopuri), este demonstrat adevărul (sau falsitatea) anumitor aserţiuni, enunţuri ş.
a.;
· ipoteza ca formă raţională cu ajutorul căreia sunt obţinute cunoştinţe noi, sunt
explicate, testate (verificate) anumite fapte ştiinţifice, juridice ş. a.
Mai există şi alte probleme importante (ce nu pot fi analizate într-un curs
introductiv) care reprezintă obiectul de studiu al „logicilor” contemporane
specializate: modale, deontice, interogative, temporale, decizionale, polivalente ş.
a.
Rezumând cele expuse până acum, putem concluziona că logica studiază:
1. formele gândirii, făcând abstracţie de la conţinutul ei concret;
2. validitatea structurilor inferenţiale;
3. legile şi regulile care determină corectitudinea gândirii.
Aceste note esenţiale ne permit să formulăm următoarea definiţie:
Logica este ştiinţa care studiază formele raţionale, validitatea inferenţelor
(raţionamentelor), principiile, legile, regulile care asigură corectitudinea
gândirii.
Prin faptul că logica studiază formele gândirii, ea se deosebeşte de toate celelalte
ştiinţe care cercetează conţinutul concret, particular al gândirii. Logica, de
asemenea, se deosebeşte şi de disciplinele psihologice care studiază gândirea
ţinând seamă de particularităţile psihice ale subiectului uman care o efectuează:
vârsta, temperamentul, inteligenţa, cultura, memoria, atenţia, voinţa, imaginaţia ş.
a. Ca ştiinţă, logica ne dezvăluie un domeniu al realităţii subiective, pe care nu-l
cercetează nici una dintre celelalte ştiinţe, în primul rând, condiţiile, legile, regulile
care asigură corectitudinea gândirii.
Prin specificul său ca ştiinţă formală, logica are multiple aplicaţii în gândirea
ştiinţifică şi activitatea practică, inclusiv, în drept. Ea poate fi aplicată la elaborarea
actelor normative, interpretarea normelor juridice, stabilirea şi calificarea juridică a
faptelor ş. a.
În ultimele două decenii, în ţările occidentale şi în unele din statele ex-socialiste,
de pildă, Rusia, România au fost publicate lucrări ştiinţifice şi didactice de logică
juridică. În legătură cu aceasta, s-a discutat îndelung problema cu privire la
existenţa logicii juridice ca disciplină regională autonomă (de sine stătătoare). S-a
constatat, că chiar dacă aria problematică a logicii juridice nu este încă precis
delimitată, studiul multor teme de interes major pentru jurişti are o vechime
considerabilă ca disciplină aplicată, specifică ştiinţei dreptului. Logica juridică
„este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de
formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice,
soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţiona-mentului
juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor
juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea
juridică etc.” [43, p. 9].
În literatura de specialitate există diferite păreri cu privire la problemele aplicării
logicii în drept, statutului logicii juridice ca disciplină teoretică şi didactică. E de
menţionat că în domeniul juridic există un puternic curent antiformalist care s-a
dezvoltat paralel cu evoluţia gândirii logistice. Printre principalele argumente ale
curentului antiformalist vom remarca următoarele:
1. Discursul juridic se confruntă cu opoziţia dintre rezonabil şi raţional.
Problemele umane, politice, morale nu pot fi reduse la antinomia adevăr-fals, la
teoriile demonstraţiei şi verificării, la raţional şi logic. Rezonabilul se manifestă în
contextul opiniilor participanţilor la discursul judiciar;
2. Normele morale şi juridice pot fi întemeiate prin convingerea participanţilor
discursului, pe baza argumentării;
3. Fiecare aplicare a legii are caracter creativ şi deci nimic nu rezultă în mod
automat din enunţurile generale ale legilor, aşa cum se întâmplă în cazul logicii
formale;
4. Raţionamentului juridic îi este specific actul dialogării şi argumentării, al
convingerii şi al echilibrării;
5. În domeniul juridic, este posibilă numai o înţelegere internă pozitivă, deoarece
evaluările constituie părţi integrante ale actului juridic; deci o înţelegere, pur
externă, este exclusă (vezi, de pildă: [1, p. 80]).
Adepţii logicii juridice, ca disciplină autonomă, dimpotrivă, consideră că logica
este metodă de cercetare utilizabilă în domeniul dreptului, instrument util în
analiza raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Logica se
constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra fenomenului juridic care
poate fi definită ca „o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi
ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului
juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul
de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice
situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept” [22, p. 19]. Această
definiţie conţine următoarele momente: „(1) raţionamentul juridic trebuie privit ca
specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există
sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele
de exprimare logică, am spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt
forme polare ale gândirii noastre şi rămân astfel şi în drept, în măsura în care
formulăm propoziţii de constatare despre norme sau principii de drept în vigoare;
(4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai
astfel devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de
îndoială” (idem., p. 19-20).
Din cele expuse mai sus, putem constata cu siguranţă că activitatea raţională în
drept este imposibilă fără cunoaşterea logicii. Activitatea legislativă, de
interpretare şi aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile, legile
logice. Schemele formale pe care le aplică juristul sunt aceleaşi ca şi în cazul
gândirii matematice, fizice, biologice ş. a. Cu alte cuvinte, a gândi corect, coerent
nu e altfel în drept decât în alte domenii ale activităţii raţionale, deoarece juristul
nu operează cu alte norme de gândire formală decât chimistul, fizicianul ş. a.
Logica juridică este adaptarea logicii formale la nevoile dreptului: „Dispunem de o
singură logică, iar faptul că ştiinţa Logicii se formalizează tot mai mult, că ştiinţele
se formalizează şi ele în măsura în care folosesc aparatul formal al ştiinţei Logicii,
nu atestă că am gândi într-o diversitate de logici sau împotriva legilor de coerenţă
şi claritate, ci că modelăm logicitatea „standard”; dacă gândirea juridică nu e
formalizabilă, asta nu se datorează faptului că – minimal – ar dispune de o logică
potrivnică raţiunii noastre sau de una în care ar desfide modelul standard de a
gândi” [47, p. 26]. Cu alte cuvinte, „în spaţiul spiritual al juridităţii nu există o
logică de sine stătătoare…, dar e limpede că legile logice (formale) sunt în
corelaţie cu regulile de procedură juridică, cu principiile de drept, cu intenţiile de
îndreptăţire din norme” (Idem, p. 100-101). Există multiple raţiuni care justifică
aplicarea, utilizarea logicii în drept:
· caracterul raţional al normelor juridice;
· caracterul logic al elaborării legii;
· orientarea activităţii legislative în conformitate cu un model raţional;
· caracterul logic al activităţii de aplicare a dreptului ş. a.
Autoritatea hotărârilor judecătoreşti este determinată, în mare măsură, de justeţea
raţionării prin care ele sunt întemeiate, a argumentelor pe care se sprijină soluţia
dată. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului, la consolidarea securităţii
juridice şi întărirea legalităţii. Deci precizia şi justeţea gândirii juridice depinde de
conformitatea ei cu principiile, legile, regulile logice. Studiul logicii contribuie la
formarea culturii gândirii, la depistarea erorilor, corijarea, combaterea lor, la
perfecţionarea gândirii viitorilor jurişti ş. a.
Logica juridică include totalitatea mijloacelor raţionale ce asigură validitatea
inferenţelor (raţionamentelor), corectitudinea gândirii în materie de drept. Ea este
unitatea dintre logica dreptului obiectiv şi logica dreptului subiectiv. şi vieţii
sociale.
Logica juridică este şi o disciplină didactică normativă, complementară altor
disciplini, cum sunt retorica judiciară, hermeneutica juridică (teoria interpretării
textelor juridice), psihologia judiciară ş. a. care întregesc sistemul raţionalităţii
juridice subiectuale, deoarece gândire fără subiectul raţional nu există.

Se disting 3 forme ale gândirii (sau 3 structuri ale gândirii, sau 3 unităţi ale
gândirii):
1. Noţiunea
2. Judecata
3. Raţionamentul.
Psihologia noţiuni
2.1. Noţiune despre … noţiune. Mai întâi să examinăm câteva definiţii ale
noţiunii de … noţiune.
Df1: Noţiunea este forma elementară a gândirii care conţine totalitatea
caracteristicilor esenţiale ale obiectului supus reflecţiei.
Df2: Noţiunea este acea formă a gândirii care exprimă esenţa obiectului.
Df3: Noţiunea e esenţa obiectului reflectată şi exprimată prin semn
(cuvânt).
Df4: Noţiunea este reflectarea a ceea ce este dincolo de realitatea
senzorială nemijlocită, dincolo de ceea ce vede ochiul sau aude urechea.
Noţiunea structurează informaţiile generale şi esenţiale despre un obiect,
proces sau însuşire şi le exprimă în cuvânt.
Sinonime: concept, categorie.
Notă: termenul categorie se referă de obicei la noţiunile de bază ale unei
ştiinţe. De exemplu, categoriile psihologiei
sunt: psihic, personalitate, conştiinţă, comportament, activitate, în timp
ce gândire divergentă, memorie episodică, senzaţii, percepţii sunt simple
noţiuni psihologice.
Echivalentele în alte limbi: ru – понятие, en – concept, fr – concept.
Analogul conceptului în cunoaşterea senzorială este percepţia (sau perceptul:
imaginea integră a unui obiect).

2.2. Noţiunea şi cuvântul. Noţiunea există şi funcţionează în cuvânt şi prin

cuvânt. Să ne amintim că cuvântul ca semn are structură binară: 1)
semnificaţie şi 2) semnificant.
Noţiunea este semnificaţia pe care o degajă cuvântul ca semn. Deci, noţiunea
mai înseamnă semnificaţia, sensul unui cuvânt.
Noţiunile ştiinţifice se exprimă prin cuvinte speciale, deosebite care se
numesc termeni. De exemplu, conştiinţa este un termen ştiinţific ce exprimă
noţiunea ştiinţifică psihologică conştiinţa.
Deci, cuvântul este mai larg decât noţiunea. Noţiunea reprezintă aria
semantică a cuvântului, sensul, semnificaţia lui.

2.3. Noţiunea şi definiţia. Definiţia este enunţul ce descrie şi explică o

noţiune. Definiţia redă conţinutul noţiunii. O definiţie întotdeauna răspunde
la întrebarea: Ce înseamnă cutare noţiune? Ce înseamnă gândirea, de
exemplu? Răspuns: gândirea e procesul psihic superior care reflectă
generalizat şi abstractizat esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele, utilizează
limbajul ca mijloc şi are drept produs gânduri, idei, soluţii, probleme etc.
Acest răspuns este de fapt definiţia noţiunii de gândire.
Definiţia este constituită din:
1) definit şi
2) definitor.
Definitul e noţiunea definită.
Definitorul e partea definiţiei care conţine:
1) raportarea la noţiunea generică (… ”este un proces cognitiv…”) şi
2) seria de caracteristici esenţiale: (
1. a) reflectă generalizat;
2. b) reflectă abstractizat;
3. c) reflectă esenţa lucrurilor;
4. d) reflectă relaţiile dintre lucruri;
5. e) reflectă mijlocit (cu ajutorul limbajului);
6. f) are drept produs gândurile)).
Schema definiţiei: Definitul → Raportare la noţiunea gen → Enumărarea sau
listarea caracteristicilor esenţiale.
Este foarte important să ştim a defini clar şi exhaustiv noţiunile cu care
operăm.
Leibniz: „Dacă s-ar da definiţii edificatoare, disputele ar înceta curând”.
Voltaire: „Dacă vrei să discuţi cu mine, defineşte-ţi termenii”.
Maurois: „Se poate dovedi orice dacă cuvintele de care te serveşti nu sunt
clar definite”.
Spinoza: „Adevărata definiţie a oricărui lucru nu implică nimic şi nu exprimă
nimic decât natura lucrului definit”.

2.4. Noţiunea şi relaţiile ei cu alte noţiuni (sistemul de noţiuni). Noţiunile

intră în relaţii de supra- şi sub-ordonare (pe verticală) şi de coordonare
(orizontală) unele cu altele formând sistem.
Exemplu.
Procese psihice

Cognitive Afective Volitive

Senzaţii Percepţia Gândirea Imaginaţia Memoria

Convergentă Divergentă
2.5. Tipologia noţiunilor. După criteriul: caracterul concret sau abstract al
conţinutului ce-l exprimă noţiunea, distingem: noţiuni concrete şi noţiuni
abstracte.
Noţiuni concrete sunt noţiunile ce se referă la obiecte şi lucruri „cu corp”,
care au substanţă, au caracter material şi le corespunde în plan perceptiv o
imagine certă. Exemplu: uşă, tablă, pix…
Noţiuni abstracte sunt noţiunile ce se referă la produse ale spiritului, la
realităţi ce nu au existenţă materială, ci doar una ideală. Evident, lor nu le
corespunde în plan perceptiv o anumită imagine. Exemplu: onoare, voinţă,
gândire…
După criteriul: modul de constituire, de formare a noţiunilor, distingem:
noţiuni empirice şi noţiuni ştiinţifice.
Noţiunile empirice sunt noţiunile care au apărut în mod spontan în procesul
real al vieţii. Noţiunile ştiinţifice au fost însuşite în şcoală, în mod special. Cu
învăţarea definiţiilor.
Exemple de noţiuni empirice: drum, copac, fântână… Exemple de noţiuni
teoretice: anxietate, frustrare, afect, substantiv, consoană, vocală …
Noţiunile empirice şi ştiinţifice, relaţiile dintre ele, dinamica lor au fost
studiate de Vîgotsky şi expuse în opera sa fundamentală Мышление и речь.
După criteriul prezenţa relaţiilor de presupunere reciprocă a existenţei, de
determinare reciprocă, distingem noţiuni independente şi noţiuni corelative.
Noţiunile independente există de unele singure, izolat, separat; cele corelative
există doar împreună cu altele creând dihotomii.
Exemple de noţiuni independente: carte, clădire, ardezie …
Exemple de noţiuni corelative: conţinut-formă; adevăr–minciună; materie –
spirit…
După criteriul mărimii ariilor semantice distingem: noţiuni gen (generice) şi
noţiuni specii.
Noţiunile gen sunt cele care cuprind în ele noţiunile specii ca făcând parte din
ele.
Noţiunea gen Memoria. Noţiuni specii: memoria sensorială, memoria de
lucru, memoria episodică, memoria semantică …
2. 5. Psihogeneza noţiunilor. Problema apariţiei şi dezvoltării noţiunilor în
ontogeneză a fost studiată de către Vîgotsky. Până la el se credea că
 noţiunile apar dintr-odată ca forme de gândire ce reflectă esenţe ale
lucrurilor. Vîgotsky spune: se credea că noţiunea se naşte ca Venus din
spuma mării. Dintr-odată matură, frumoasă… În realitate lucrurile stau cu
totul altfel. Noţiunile se nasc, se dezvoltă trecând anumite stadii, ajung la
maturitate şi în dezvoltarea lor ele mereu îşi schimbă formele…
Metodologia. Tehnica de studiere a psihogenezei noţiunilor a fost elaborată şi
aplicată împreună cu colaboratorul său Saharov. De aici denumirea
tehnicii:„Tehnica Vîgotsky-Saharov”.
Ea constă în:
Prezentarea subiecţilor a 22 piese de diferită culoare (albastră, galbenă…),
forme (cub, cilindru, piramidă…), înălţime (joase, înalte), greutate (uşoară,
grea).
Piesele aveau un nume (noţiune) inexistent în limbă. Aceste nume-noţiuni
erau: gaţun, bat, dec.
Gaţun era piesa: cub – înaltă – grea – roşie.
Bat era piesa: cilindru – joasă – grea – albastră.
Dec era piesa: piramidă – uşoară – înaltă.
Experimentatorul lua o piesă şi spunea: această piesă se numeşte în limba
papuaşilor bat. Alegeţi şi puneţi de o parte toate piesele bat…
Subiecţi: copiii de la 3 la 16 ani.
Rezultatele. Au fost identificate 3 etape şi corespunzător 3 forme ale
noţiunilor în dezvoltarea lor.
Acestea sunt:
Etapa 1: Grămada («куча»)
Etapa 2: Complex.
Etapa 3: Noţiunea propriu-zisă.
Grămada: piesele sunt grupate prin tatonare sau prin legături spaţio-
temporare sau prin subordonare la o semnificaţie neesenţială. Este o sumaţie
de obiecte accidentală şi slab organizată. (Exemplu. Copilului i se spune să
aleagă bat-urile. Bat-ul trebuie sa fie: cilindru jos, greu, albastru. El ia un
cilindru. Alături stă o oricare altă piesă şi el o ia şi o pune la bat-uri, deşi ea
nu e bat…
Complex: la clasificare se ţine seama de ceea ce se vede la exterior fără a se
pătrunde în esenţă. Astfel obiectele sunt asociate după formă, culoare sau
înălţime… Sunt grupate în lanţ cu schimbare alternativă a criteriilor.
Exemplu: Copilului i se spune să aleagă bat-urile. Bat-ul trebuie sa fie:
cilindru jos, greu, albastru. El ia un cilindru albastru. Apoi ia un cub albastru,
apoi ia un cub greu şi a.m.d. Face colecţie de obiecte.
Noţiune: Clasificarea se face în baza tuturor criteriilor şi alege pentru
grupul bat doar piesele ce sunt cilindri, de înălţime joasă, de culoare albastră
şi grele. Gruparea se face ţinând seama de caracteristicile esenţiale. Aceasta
are loc de abia la vârsta adolescentină.

3. Psihologia judecăţii
3.1. Definirea noţiunii de judecată. Judecata este a doua formă a gândirii.
Să examinăm câteva definiţii.
Df1: Judecata este acea formă a gândirii, construită din noţiuni, prin care se
afirmă sau se neagă ceva şi care poate fi adevărată sau falsă.
Df2: Judecata este un enunţ care afirmă ceva sau neagă ceva despre
ceva (Aristotel).
Df3: Judecata este forma gândirii, exprimată printr-o propoziţie, în care se
afirmă sau se neagă ceva.
Caracteristicile esenţiale:
 reflectă o afirmaţie sau negaţie a ceva
 poate fi adevărată sau falsă
 este compusă (construită) din noţiuni.

3. 2. Structura judecăţii. Judecata este alcătuită din:

4. Subiectul logic (S)
5. Predicatul logic (P).
Subiectul logic indică despre cine sau ce se afirmă sau se neagă ceva.
Predicatul logic reprezintă însăşi afirmaţia sau negaţia a ceva ce este
subiectul judecăţii.
Exemplu: Gândirea este un proces psihic cognitiv. Subiectul logic –
„Gândirea”; Predicatul logic: „este un proces psihic cognitiv”.

3.2. Clasificarea judecăţilor.

După criteriul afirmă sau neagă se disting:
1. Judecăţi afirmative
2. Judecăţi negative.
Exemple.
Memoria este un procesul psihic cognitiv.
Emoţia nu este un proces psihic cognitiv.
După criteriul corespunde sau nu adevărului se disting:
1. Judecăţi adevărate
2. Judecăţi false.
Exemple.
Volumul ML este egal cu 7 ± 2 chunkuri.
Volumul ML este egal cu 7 ± 2 itemi.

3. 3. Psihogeneza judecăţilor. Judecăţile ca şi noţiunile nu sunt date de-a

gata. Ele se nasc într-un timp anume, se dezvoltă, ajung mature, după care
ar putea interveni procese de regresie şi disoluţie. Cum apar şi cum se
dezvoltă judecăţile vom stabili analizând studiul lui Lawrance Kohlberg
(1927 – 1987), psiholog american, discipol al lui J. Piaget, consacrat
problemei psihogenezei judecăţilor morale.
Prin judecată morală înţelegem acea judecată care se referă la faptele
oamenilor şi care exprimă o apreciere morală a acestor fapte, care poate fi
pozitivă (faptă bună, faptă frumoasă) sau negativă (faptă rea, urâtă).
Experimentul lui Kohlberg e analog cu cel al lui Vîgotski & Saharov privind
psihogeneza noţiunilor şi al lui Piaget privind psihogeneza inteligenţei.
Iată pe scurt momentele principale ale experimentului lui Kohlberg.
Eşantion: copii de la 3 la 18 ani.
Metoda: povestiri cu dileme morale / colizii morale = istorioare despre
situaţii dramatice în care eroul este pus în dilemă morală, adică este constrâns
de împrejurări să procedeze fie corect (moral), fie incorect (amoral).
Exemplu. Mama unui tânăr bărbat bolnavă foarte grav. Medicul: ea poate fi
salvată, dacă va fi tratată cu un preparat ce costă extrem de scump, 50 mii
USD. Bărbatul nu dispunea de această sumă şi nici nu a găsit pe cineva care
să-i împrumute. Ce să facă? Să fure – va face păcat. Să nu fure – o pierde pe
mamă… Eroul a hotărât să fure. Întrebare către subiecţii experimentali: Cum
a procedat? Bine sau rău?
În consecinţă, Kohlberg a obţinut o colecţie de judecăţi morale. El le-a supus
analizei şi a determinat că judecata morală parcurge în evoluţia sa 3 nivele de
dezvoltare, iar fiecare nivel, la rândul lui, conţine 3 stadii.
Iată tabelul care reflectă rezultatele cercetării lui Kohlberg.

Nivelul Stadiul Reperul Întrebarea

1. Morala ascultării şi
supunerii. Este bine
ceea ce adultul cere şi
recompensează. Pedeapsa Ce păţesc?

2. Morala hedonismului
instrumental naiv. Este
bine ceea ce oferă
avantaje. Plăcerea de a
face bine derivă din
1. Preconvenţional (4 beneficiul obţinut. A
– 10 ani) face bine = instrument,
nu scop. Beneficiul Ce primesc?

Statutul în Ce vor
grup spune?

4. Morala ordinii şi
1. Convenţional (11- datoriei. Este bine ceea
16 ani) ce corespunde legii.
2. Morala bunelor Legea este necesară
relaţii. Este bine ordinii sociale,
ceea ce anturajul conveţuirii. Chir dacă
apreciază pentru a te nu convine, oricum
considera „băiat/fată trebuie respectată. Dura Datoria faţă Ce spune
bun(ă)” lex, sed lex. de lege legea?

5.Morala contractuală.
Morala socială, legea,
regulile de comportament
III. sunt contracte, convenţii,
Postconvenţional (17 pe care oamenii decid să le Angajamentul
– 22 ani) respecte. Ele trebuie să civic Ce trebuie?
 corespundă valorilor
absolute: libertăţii,
egalităţii, respectului vieţii.

6. Morala principiilor
individuale. Conştiinţa
individuală este ceea
care ghidează
comportamentul în
situaţii dificile (dilemă)
când recursul la norma Propria
morală nu este conştiinţă
suficient. (совесть) Ce cred?

3. Psihologia raţionamentului
3.1. Definirea raţionamentului.
Raţionamentul este a treia formă a gândirii.
Raţionamentul este forma gândirii prin care se obţin informaţii noi din
combinarea celor deja existente.
Raţionamentul este compus din judecăţi.
Judecăţile la rândul lor sunt compuse din noţiuni.
Prin raţionament se pătrunde dincolo de realitatea dată în senzaţii şi percepţii
şi se produc cunoştinţe noi despre aceste realităţi „de dincolo”.

3.2. Clasificarea raţionamentelor. Criteriul: direcţia mişcării actului

raţionării. Actul raţionării se poate mişca de la particular la general, fie
invers: de la general la particular. După acest criteriu raţionamentele se
împart în:
Raţionamente inductive
Raţionamente deductive.
Raţionamentul inductiv constă în inducerea unei însuşiri a obiectelor unei
clase la clasa întreaga.
Exemplu. Copilul vede un corb. E negru. Al doilea tot negru, al treilea –
negru… Ca apoi, în sfârşit, să tragă concluzia: corbii sunt negri sau toţi corbii
sunt negri.
Mişcarea gândirii: de la particular la general.
Raţionamentul deductiv este raţionamentul ce transferă o însuşire a unei clase
de obiecte la un anumit obiect ce face parte din această clasă.
De obicei, raţionamentul deductiv este alcătuit din 3 judecăţi: premisa
majoră, premisa minimă şi concluzia.
Exemplu.
Toate metalele sunt conducătoare de electricitate.
Ferul este metal.
Deci, ferul este conducător de electricitate.

3.3. Dezvoltarea raţionamentului ca formă superioară a gândirii.

Piaget consideră că raţionamentul se instalează în sistemul psihic al omului
de abia spre pubertate şi că inteligenţa cu care se operează raţionamente
inductive şi deductive autentice este inteligenţa operaţiilor formale.
1. Stern a studiat evoluţia capacităţii de a raţiona la copii şi a descoperit la ei
o formă de raţionament specifică: transducţia, care e un fel de limbaj
egocentric. Ea constă în faptul că transferul de la o judecată la alta se face
nu în baza necesităţilor logice, ci mai degrabă în baza unor coincidenţe
întâmplătoare. Exemple. „Luna nu cade de pe cer pentru că e prea sus”
(Stern). „Câinele bate pentru că e bătut” (5 ani).
Formele mature de raţionament apar la vârsta adolescentină, vârsta la care
apare şi se dezvoltă inteligenţa operaţiilor formale. Ea, inteligenţa operaţiilor
formale, este responsabilă de elaborarea raţionamentelor.