1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de ,,etică”, ,,morală”, ,,moralitate”.

Noţiunea de „etică” provine de la cuvîntul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin acest
termen se înţelegea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi vizuinile fiarelor.
Ulterior ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter etc.
Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic pentru a elucida o
clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice”. Cicero, , a creat noţiunea de „moralis”
(moral), de la latinescul moris (număr), cuvînt similar grecescului ethos. După cum am remarcat mai sus,
ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială îmbrăcămintei.
În sec. IV d.Hr., în limba latină s-a încetăţenit noţiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o
analogie directă a noţiunii greceşti de „etică”. În accepţia iniţială, în limbile europene ce s-au consolidat
în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”, „moralitate” erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens.
Prin etică se subînţelege o ramură respectivă a cunoaşterii, o ştiinţă specifică, iar prin morală
(moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.
„Moralitatea”, în schimb, ar fi „un sistem special, o varietate particulară a gîndirii etice”, „una care are o
semnificaţie specială în cultura occidentală modernă; nota distinctivă a „subsistemului moralitate” e
dată de „noţiunea specială de obligaţie pe care o utilizează” şi de intenţia „universală” pe care o posedă.
„Etica” filosofică şi „etica” în sens nefilosofic au ca element comun obiectul lor.
Aşadar, etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale ce examinează esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii,
o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei. Totodată, etica
este o disciplină filosofică, întrucît în baza oricărei concepţii etice dezvoltate coerent stă explicit sau
implicit o concepţie generală asupra existenţei.

2. Dimensiunea morală a personalităţii şi a societăţii.

Morala era concepută încă din antichitate, ca măsură a dominării omului asupra propriului eu, un
indice al măsurii in care omul este responsabil față de propria persoană, față de ceea ce face.
Problema dominării omului asupra propriului eu presupune, înainte de toate, controlul rațiunii
asupra pasiunilor.Morala, in acest sens a, reprezentat întotdeauna un factor moderator, fiind
mai aproape de ascetism, de capacitatea omului de a se limita pe sine, de a fi in stare, in caz de
necesitate, să pună o stavilă in calea dorințelor sale naturale. Este vorba despre o abținere in
privința afectelor, pasiunilor ce îl îndeamnă pe om să se iubească pe sine însuți. În toate
timpurile și la toate popoarele, morala era asociată cu reținerea, iar printre facultățile morale, pe
primul loc erau situate moderarea și curajul, care erau indicii ai faptului că omul poate să reziste
fricii și pasiunilor trupești, care sânt niște chemări instinctive ale naturii sale animalice.
Conceperea perfecțiunii morale a personalității ca o interacțiune a principiilor raționale și
iraționale din individ, când primul domină asupra celui de-al doilea, ne demonstrează că morala
este o facultate pur omenească. Voința bună, fiind voință, nu poate să rămână un fapt al
conștiinței de sine a personalității și să se legitimeze numai in procesul autoanalizei. Prin
componenta sa volitivă, morala ține de sfera acțiunilor, a poziției practice și active a omului.
Iar acțiunile obiectivează motivele interioare și gândurile individului, îl pun pe om intr-o anumită
relație cu alți oameni. Conviețuirea umană este întreținută nu numai de morala, ci și de alte
instituții: tradiție, obicei, drept etc. Toate deprinderile, priceperile, formele activității omului și
nu numai facultățile lui morale sânt legate de caracterul social al existenței lui. Aceasta înseamnă
că morala este responsabila nu numai de un anumit fragment sau direcție, de condițiile materiale
ale existenței sociale, ci de însăși existența umană.
1
 3. Particularităţile funcţionării morale în societate.

Particularităţile funcţionării morale în societate depinde de însuşi societatea în care aceste

particularităţi sunt răspîndite şi întrebuinţate. Unii oameni preferă să vorbească despre „idealuri”
morale în loc de reguli morale, şi despre „idealism” moral în loc de supunere morală.
Perfecţiunea morală a societatăţii este un „ideal” utopic, în sensul că nu-l putem atinge. În
sensul acesta orice gen de perfecţiune este un ideal pentru întreaga societate.Viata este un vis
pentru un înţelept, un joc pentru un prost, o comedie pentru un bogat, o tragedie pentru cei
săraci…
Avem şi noi în Moldova două grupuri de cetăţeni bogaţi şi săraci. Cu adevărat pentru cei bogaţi
situaţia dată este tratată ca o comedie, iar pentru cei săraci orice zi trăită este o tragedie.
Ar fi şi mai periculos ca o persoană să creadă despre sine că are „idealuri morale înalte” pentru
că încearcă să nu spună deloc minciuni (în loc de numai câteva minciuni), pentru că încearcă să
nu comită niciodată adulter (în loc să-l comită doar din când în când) sau pentru că încearcă să
nu fie violentă (în loc să fie de o violenţă moderată). S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă
să devii o persoană mărginită şi plină de sine şi să crezi că eşti un om cu totul deosebit, care
merită să fie felicitat pentru „idealismul” său. În realitate, ai putea la fel de bine să te aştepţi să fii
felicitat pentru că ori de câte ori faci o adunare încerci să o faci cât se poate de corect.
Vorbind despre reguli şi despre supunere în loc de „idealuri” şi „idealism”, suntem ajutaţi să ne
aducem aminte de realităţile cotidiene a Republicii Moldova.

4. Funcțiile eticii
1. Functia cognitiva. Aceasta functie a eticii se realizeaza prin cel putin patru momente
distincte ale contactului cu lumea morala:

· momentul descriptiv, în care valorile, normele si faptele morale sunt puse în evidenta ca
realitati descoperite sau de descoperit;

· momentul analitico-sintetic, în care toate acestea trec din planul empiric în cel stiintific,
fiind supuse metodelor de tip epistemic;

· momentul explicativ, în care intra în functiune doctrinele etice, acelea care dau seama de
felul particular de interpretare a fenomenului moral;

· momentul comprehensiv, în care universul conceptual al eticii trece de la teoretician spre

producatorul de fapte morale, iluminându-l pe cale rationala sau intuitiva, între cunoasterea
comuna si cea stiintifica realizându-se astfel necesara unitate.

2. Functia normativa (axiologica). Prezentam aceasta functie ca produsul relatiei inseparabile

dintre valoare si norma, în lumea moralei. Este de retinut faptul ca etica nu creaza norme; ea doar
le descopera ca fiind consecinte ale universului axiologic, la rîndul sau originat în morala
individuala si colectiva.

3. Functia persuasive - stiintele normative nu numai explica, ci si conving, chiar daca, asa
cum interpretam noi etica, nu este vorba de convingere pe calea manipularii constiintelor, ci de
convingere pe calea deschiderii constiintei spre rationalitatea si eficienta respectarii normelor, în
eticile "consecintionaliste", respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al Legii morale, în
eticile "deontologiste".

2
 5. Paradoxul evaluării morale şi a comportamentului moral.
Este logic să presupunem că o atare funcţie şi-o pot asuma profesionalii care se
evidenţiază din facultăţile lor morare, în acelaşi mod cum acest lucru se produce în alte sfere
ale cunoaşterii şi practicii, în care cuvîntul decisiv îi aparţine unui specialist în domeniu
(dreptul de a judeca despre muzică îl are un muzician, în chestiunile juridice, un jurist etc.).
Însă una din calităţile morale indiscutabile ale profesionalului este modestia, mai concret, faptul
că el este conştient de caracterul imperfect al fiinţei sale.
Mai mult decît atît, cu cît este mai perfect omul în sens moral, cu atît mai critică este atitudinea
faţă de sine. De aceea un om moral cu adevărat nu se consideră pe sine vrednic de a judeca pe
cineva.
Pe de altă parte, acei oameni care îşi asumă cu dragă inimă rolul de învăţător şi mentor în
materie de morală dau dovadă de o astfel de calitate ca mulţumirea de sine, care este în mod
organic străină moralei şi ne vorbeşte în mod cert despre faptul că aceşti oameni se ocupă de un
lucru josnic. În rezultat, obţinem următoarea concluzie: cei care sînt în stare să efectueze
evaluarea morală nu o vor realiza, iar cei care vor să se ocupe de ea noi nu îi putem împuternici
cu astfel de prerogative. Evaluarea morală, în acest context, este concepută destul de amplu – ca
o îndrumare şi o condamnare morală, o laudă.

6. Idealul şi tipurile lui.

În limbajul cotidian, dar si in limbajul conceptualizat, termenul “ideal” are mai multe
concepții, dintre care doua sânt de baza. În primul rând, idealul si idealitatea reprezintă ceea
ce este distinct sau opus față de material și materialitate. Aceasta accepție este ontologica și, prin
urmare, filozofica.
În al doilea rând, idealul are o semnificație praxiologica şi axiologica (in general) şi etica
(in special), și aceasta semnificație ne interesează in cazul dat. Pe
un plan foarte larg, cele doua semnificatii sint corelate, idealul moral fiind forma deconfigurare
sau cristalizare a idealității in general.
Idealurile se clasifică:
A. Din punctul de vedere al conținutului valoric, putem obține de mai multe tipuri:
 Idealul valoric, care promovează o valoare ca posibilă şi necesară
 Contraidealul, care se instituie la nivelul subiectului individual
 Pseudoidealul este idealul care, la nivel de conținut, promovează
ca posibila și necesara o pseudovaloare
 Antiidealul promoveaza ca posibila și necesara o antivaloare.

7. Virtute şi viciu.
Virtute este moralitatea unei persoane sau a unui grup de oameni la modul superlativ.
Virtutea reprezintă ceea ce este mai bun în oameni și aspirația de a avea o fundație solidă pentru
a deveni o ființă umană moral superioară. Virtuțile personale promovează măreția la nivel
personal și ulterior la nivel colectiv.
Conceptul de viciu este opusul virtuții.
Potrivit lui Platon, virtuțile se bazează pe proprietățile sufletului: înțelepciune - rațiune;
curaj - voință; moderație, cumpătare - depășirea emoțiilor. Justiția/Dreptatea este o combinație a
celor trei virtuți precedente. În plan etic, în concepţia virtuţii (viciului) se remarcă un
important aspect al moralităţii, cel personal.
Viciul este o practică, un comportament sau un obicei în general considerat imoral,
păcătos, penal, grosolan, tabu, depravat sau degradant într-o societate asociată. În mai multe
utilizări minore, viciul se poate referi la un defect, o trăsătură de caracter negativă, o infirmitate
sau un obicei prost sau nesănătos (cum ar fi dependența de fumat sau de alcool). Viciile sunt de
obicei asociate cu temperamentul unei persoane, mai degrabă decât cu moralitatea lor. Sinonime
pentru viciu includ vina, păcatul, depravarea, nelegiuirea și a corupția.

3
 Viciile sînt tendinţe de a-ţi face răul, prin devieri mai mult sau mai puţin artificiale
de la ceea ce este normal să faci, potrivit firii lucrurilor. Spre exemplu, consumul de
droguri (de la cele îngăduite, cum sînt tutunul, cafeaua şi alcoolul, la cele interzise) se
transformă în viciu cînd se produce dependenţa pătimaşă de ele şi, implicit, intoxicarea fizică,
mentală şi interumană.
Vorbind despre vicii trebuie să ne referim la păcatele umane:
 Mîndria
 Zgîrcenia.
 Lăcomia.
 Invidia.
 Desfrînarea.
 Mînia.
 Lenea.

8. Etica utilului.
Utilul reprezintă o valoare pozitivă la baza căreia stau interesele, adică
relaţiile profesionalului cu diferite obiecte, a căror asimilare îi permite să-şi păstreze şi
ridice statutul lui social, economic, politic, profesional şi cultural.
Ca şi alte valori ale conştiinţei practice (succesul, eficienţa, raţionalitatea,
superioritatea etc.), utilul reprezintă o valoare relativă, spre deosebire de valorile supreme
(bine, frumos, adevăr, perfecţiune etc.).
Tendinţa spre util, succes, eficienţă presupune atitudinea profesionalului faţă de realitate,
luarea în consideraţie a circumstanţelor în vigoare, a existenţei reale a lucrurilor.

9. Noţiunea ,,echităţii”, esenţa şi conţinutul ei.

Echitatea reprezintă o înţelegere teoretică şi o aşezare practică a
raporturilor dintre oameni, popoare şi state, în conformitate cu principiile egalităţii,
echităţii şi justiţiei sociale. Echitatea este o comportare fondată pe respectarea riguroasă
şi reciprocă a drepturilor şi datoriilor, pe satisfacerea, în mod egal, a intereselor, a
drepturilor şi a datoriilor fiecăruia. Realizarea echităţii depinde, în plan obiectiv, de natura
relaţiilor sociale fundamentale.
Totodată, echitatea este un principiu ce reglementează relaţiile dintre oameni în ceea ce
priveşte repartizarea valorilor sociale, care sânt concepute în cel mai larg sens – libertate,
posibilităţi benefice, semne ale prestigiului şi respectului etc.
Echitatea cere să fie stimate drepturile altui om, să nu se atenteze la o persoană străină şi la
proprietatea ei. Atentatul la personalitate constă în provocarea atât a unui prejudiciu fizic, cât şi a
unor jigniri şi ofense de ordin moral, sau calomniere. Un tip deosebit al încălcării obligaţiunilor
este trădarea, care în gândirea filosofică şi juridică a fost denumită echitate dublă, care are loc
atunci când cineva, intrând într-o înţelegere şi asumându-și obligaţiunile respective, nu le încalcă
pur şi simplu, ci abuzează de drepturile acordate de înţelegerea în cauză pentru a provoca
partenerului o pagubă.
Principiul echităţii se concretizează în următoarele cerinţe: „Nu ofensa!”, „Nu aduce
prejudicii!”, „Nu încălca drepturile celorlalţi!”, care într-o formă pozitivă poate fi exprimat ca
cerinţa unei stime reciproce. Aceste cerinţe sânt concretizate prin diverse reguli, mai ales
prin eticheta ce reglementează relaţiile dintre diferiţi oameni.
Astfel, cel mai important lucru care stipulează principiul echităţii este respectarea
drepturilor şi demnităţii oamenilor.

4
 10. Noţiunea ,,milei”.
 O emoție de superioritate, care te pune pentru o clipă în pielea personajului de care ți-e
milă, te gândești cum ai simți tu în locul lui, apoi te bucuri că nu ești în situația
respectivă. „Eu sunt aici, tu ești acolo”.
 Când simți milă, în creierul tău se secretă endorfină, care te face să te gândești „Pffiuu!
Ce bine că nu sunt în locul omului.” Apoi, poate să apară frica să nu ajungi să treci și tu
prin acea situație.
Mila te face să te simți separat de ceilalți și împarte realitate în bine și rău, făcându-te
să te simți ușurat pentru viața ta (când vezi pe altul mai nenorocit decât tine) și
evitând acel rău.
 Nu este niciun sentiment nobil ascuns în milă pentru că scade stima de sine a celui
căzut, iar tu te raportezi la el ca și când nu ar avea resursele necesare pentru a reuși să
se ridice.
 Mila este o proiecție. Adesea, când auzi un om cu o întâmplare neplăcută, te gândești
ce ai simți tu în locul lui și proiectezi pe el posibilele tale trăiri (sau ce ai trăit în trecut,
privind o experiență asemănătoare). Îl limitezi în secunda în care îl privești cu milă,
căci nu ai de unde știi cum se raportează acea persoană la experiența ei, iar mila ta
poate să-i facă mai mult rău decât bine.
 Mila de sine este o boală și de cele mai multe ori duce la depresie. În acest caz, se
recomandă ajutorul unui psihiatru. Cei care cer milă (conștient sau inconștient) se
umilesc și se simt separați de ceilalți.

1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva;

compătimire; îndurare; milostenie
2. Ajutor, binefacere; pomană, milostenie.
3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. Tristețe, melancolie, jale.
4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere.

11. Noţiunea ,,perfecţiunii” şi căile de obţinere a ei.

În etică este vorba despre perfecţiunea profesionalului şi căile de obţinere a
perfecţiunii. Noţiunea de „perfecţiune” obţine o determinare şi un conţinut prin noţiunea
de „ideal moral”. Perfecţiunea morală nu reiese numai din educaţie, caracter sau circumstanţe
prielnice, ea nu reprezintă un rezultat al unor eforturi bine definite cu scopul de a se schimba pe
sine, al tendinţei lui de a corespunde acelui chip al perfecţiunii care există în idealul moral.
Perfecţiunea devine evidentă prin faptul că este contrară imperfectului. Ca proces,
perfecţiunea este compusă dintr-un şir de momente ale experienţei etice, pe care omul trebuie să
le sufere, pentru ca întradevăr să progreseze pe calea perfecţiunii. Cu cît mai mult avansează
omul pe această cale, cu cît îşi propune scopuri mai înalte, cu atît mai anevoios înaintează pe
această cale şi înţelege tot mai mult propria imperfecţiune. Prin aceasta se manifestă încă un
paradox al autoperfecţionării, care poate fi ilustrat cu o expresie celebră, la prima vedere
pesimistă, a lui Salvador Dali: „Tinde spre perfecţiune, dar nu vei atinge niciodată
perfecţiunea supremă”. Caracterul principial al imposibilităţii de a obţine perfecţiunea
supremă nu poate fi o bază pentru a pune capăt eforturilor pentru dobîndirea unei
perfecţiuni posibile din punct de vedere principial.
Autoperfecţionarea începe o dată cu conceperea proprie a locului profesionalului în lume,
cu atitudinea sa faţă de valorile supreme, cu presupunerea privind propria necorespundere cu
aceste valori. Însă pentru aceasta individul trebuie să aibă conştiinţă de sine. Pentru a te
vedea pe tine însuţi în mod autentic, este necesar de a te elibera de propria inerţie, a fi liber
din interior. Reflecţia morală înseamnă propria analiză din punctul de vedere a ceea ce trebuie
să fii.

5
 12. Noţiunea ,,violenţei”.

"Ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii împotriva propriei
persoane, a altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunităţii, şi care antrenează un risc
crescut de a produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o
privaţiune".
Violenţa reprezintă uzurparea voinţei libere care provoacă astfel de relaţii interumane în
cadrul cărora unii oameni – prin intermediul forţei şi constîngerii exterioare – impun voinţa lor
altora. Omul comite un act de violenţă atunci cînd îl lipseşte pe un alt om de posibilitatea de a
acţiona conform voinţei personale, nimicindu-l sau reducîndu-l la o situaţie de sclav. Din
conceptul de violenţă nu fac parte astfel de forme de constîngere cînd o voinţă domină altă
voinţă cu acceptul uneia dintre ele, spre exemplu, în relaţiile dintre învăţător şi elev, legislator şi
cetăţean etc.
Violenţa este invers proporţională moralei, deoarece a acţiona în mod moral înseamnă a
acţiona cu consimţămîntul celor pe care îi priveşte această acţiune. A comite violenţă înseamnă a
săvîrşi acţiuni inacceptabile pentru cei împotriva cărora ele sînt îndreptate.

13. Violenţa şi statul.

Violența în familie cunoscută și sub numele de violența domestică , abuz domestic, abuz
familial, abuz marital/conjugalsau violență intimă , poate fi definită pe larg ca fiind un model
comportamental abuziv al unuia sau al ambilor parteneri dintr-o relație intimă precum mariajul,
concubinajul, familia, prietenia sau conviețuirea. Violența domestică are mai multe forme
precum agresiunea fizică (efectivă sau sub formă de amenințare), abuzurile sexuale, abuzurile
emoționale, controlul excesiv, dominarea, intimidarea, urmărirea, abuzurile pasive/ascunse (de
exemplu, neglijența) și privarea economică.

„Violenţă în familie" este orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei
familii. Aceasta poate include un singur episod sau mai multe acte de violență, formând un
model de comportament abuziv prin exercitarea controlului. Violența în familie este un
comportament intenționat. Scopul violenței în familie este stabilirea și exercitarea puterii și
controlului asupra altei persoane.

Violența este folosită pentru a intimida, umili sau înfricoșa victima. Bărbații deseori folosesc
violența împotriva partenerelor lor intime, inclusiv asupra actualelor sau fostelor soții, prietene
ori partenere.

Violența apare atunci când o persoană obține și menține puterea și controlul asupra unei alte
persoane, în cadrul unei relații intime. Este un model de comportament, în care partenerul intim
aplică violența fizică, constrângerea, amenințările, intimidarea, izolarea și abuzul emoțional,
sexual și economic pentru a controla sau schimba comportamentului celuilalt partener.
Abuzatorul ar putea fi soțul sau fostul soț, concubinul sau partenerul cu care ai o relație, chiar și
dacă nu locuiți împreună.

6
 14. Argumentele etice şi juridice în favoarea condamnării la moarte.
Un argument în favoarea menţinerii şi aplicării pedepsei cu moartea îl constituie efectul puternic
intimidant ale acestei pedepse, deoarece prin aplicarea pedepsei cu moartea se contribuie la
apărarea unei întregi comunităţi împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva
infractorilor celor mai periculoşi.
Fiind în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, antiaboliţioniştii susţin că numai prin punerea
în practică a acestei pedepse se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa.
Se susţine că pedeapsa cu moartea nu seamănă cu o pedeapsă, ci mai mult cu o răzbunare.
Adeseori se dovedeşte că a lăsa pe cineva în viaţă este o pedeapsă mai grea decât moartea.
Potrivit sondajelor efectuate în diferite ţări, opinia publică este în favoarea menţinerii pedepsei
cu moartea, întrucât acest fapt determină un sentiment individual şi colectiv de securitate în
cadrul unei societăţi .
Un alt argument în favoarea pedepsei cu moartea îl constituie dificultatea de înlocuire a acesteia
cu o altă pedeapsă atunci când s-ar pune problema suprimării ei.
Se pune problema chiar de a reduce şi pedeapsa închisorii pe viaţă, pentru că menţinerea acesteia
înseamnă „a demoraliza pe un condamnat atunci când nu-i oferi nici un stimulent pentru a se
strădui să devină mai bun” .

15. Argumentele etice şi juridice împotriva condamnării la moarte.

Argumentele care susţin menţinerea pedepsei cu moartea au fost pe larg dezbătute şi combătute
de către cei care sunt împotriva acestei orientări.
Astfel, o primă motivaţie se referă la caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea,
precizându-se că viaţa este atributul cel mai de preţ al omului, care, odată suprimat, nu mai poate
fi redat. Se porneşte, astfel, de la respectul datorat vieţii şi demnităţii persoanei umane, fiind
fondat, în dreptul penal, pe principiul umanismului dreptului penal.
De asemenea, s-a afirmat că menţinerea pedepsei cu moartea este periculoasă, pentru că ea
implică violenţa, iar societatea modernă are suficiente modalităţi de a-şi apăra indivizii altfel
decât prin suprimarea vieţii celor care au comis infracţiuni foarte grave.
Caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea poate fi demonstrat şi prin argumente de tip
religios şi moral sau etic. Astfel, poate fi invocată religia creştină care nu permite suprimarea
vieţii unui om de către altul sau de către un anumit organ competent dintr-o comunitate.
Pe de altă parte, faptul că se plăteşte cu aceeaşi monedă cuiva care a ucis, acest lucru ne face şi
pe noi mai răi, în nici un caz mai buni.
De asemenea, aplicarea pedepsei cu moartea pe considerente rasiale constituie un temei al
poziţiei adoptate de unii specialişti în dreptul penal, ce remarcau această practică în S.U.A în
perioada 1930-1963 şi în 1966 în Republica Sud Africană, unde politica de apartheid era
considerată politică oficială a statului. A fost contestată vehement de aboliţionişti şi menţinerea
pedepsei capitale în cazul infracţiunilor politice sau religioase.
În cazul săvârşirii unor infracţiuni religioase, se consideră că trebuie să existe o pondere între
gravitatea infracţiunii comise şi sancţiunea ce se aplică pentru aceasta, în nici un caz
neadmiţându-se punerea în practică a pedepsei capitale.

16. Problemele etice şi juridice la ,,pro” şi ,,contra” eutanasiei.

Care este diferenta dintre eutanasie si sinucidere asistata?

Cei doi termeni pot fi deosebiti privind la persoana care indeplineste actul final, actul fara de
care nu ar surveni moartea. Astfel, daca moartea este indusa de alta persoana decat pacientul,
avem de-a face cu eutanasia. Pe de alta parte, daca persoana care urmeaza sa moara isi
administreaza de exemplu o doza letala de medicamente, prescrise de doctor in acest scop,
vorbim despre sinucidere asistata.

7
Argumente in favoarea eutanasiei si sinuciderii asistate:

 Este o modalitate de a opri suferinta extrema prin care trec unii bonavi in stadiu
terminal si de a le oferi o moarte linistita. De obicei o moarte buna este descrisa ca
trecerea in nefiinta intr-un mediu placut, familiar si fara suferinta, ca si cum ai adormi.
Cicero spunea ca o moarte buna este modalitatea ideala de a respecta legea naturii,
parasind lumea in liniste si demnitate.
 Oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa decida momentul propriei morti. In secolul al
XVIII-lea, filozoful scotian David Hume sustinea in eseul sau Despre sinucidere ca, intr-
o societate libera, oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa aleaga modul in care vor sa moara.
Unele voci sustin si ca acest drept ar trebui totusi temperat prin obligatia de a nu face rau
altei persoane.
 Mentinerea in viata a unei persoane, mai mult decat durata naturala de viata (de
exemplu prin conectarea la aparate), nu este morala;
 Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnitate. Exista mari diferente
intre modurile in care fiecare vede conceptul de a trai si a muri in demnitate. Cele mai
comune umilinte care ar justifica eutanasia sunt: persoana devine o povara pentru ceilalti,
incapacitatea de a mai face fata activitatilor cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vietii
intr-un spital sau camin,
 Rudele bolnavului nu ar mai trebui sa indure clipele dificile in care isi vad
apropiatii asteptand o moarte lenta si dureroasa;
 S-ar reduce costurile pentru ingrijirea pacientilor incurabili;
 eutanasia si sinuciderea asistata se practica oricum in camine si spitale, iar
medicii, membrii familiei sau apropiatii care accepta sa faca asta pot fi acuzati de crima.

Argumentele impotriva sinuciderii asistate si eutanasiei se bazeaza, de obicei, pe

principiile etice si religioase cu privire la sacralitatea vietii. De asemenea, sunt voci care
sustin ca legalizarea eutanasiei ar putea grabi moartea unor persoane, impotriva vointei
lor.

 Sacralitatea vietii. Acest argument se bazeaza pe valorile religioase care considera

viata sacra si inviolabila. Conform acestui principiu, nici o persoana nu are dreptul de a
lua viata altcuiva.
 Diagnosticul gresit sau eventualitatea unor noi tratamente. Conform acestui punct
de vedere, unde exista viata exista speranta. Sustinatorii sai sunt de parere ca in conditiile
evolutiei rapide a societatii moderne, a tehnologiei si tehnicilor medicale, eutanasia ar lua
dreptul unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele tratamente si implicit de o
viata mai buna.
 Legalizarea eutanasiei in cazurile medicale grave ar face din aceasta practica o
rutina, folosita pe scara larga.
 Chiar daca cineva isi doreste sa fie eutanasiat, aceasta dorinta ar putea fi rezultatul
depresiei sau a interpretarii eronate a diagnosticului.
 Eutanasia ar submina finantarea sectorului geriatric si furnizarea de asistenta
corespunzatoare pentru persoanele varstnice.
 Ar submina de asemenea activitatile de cercetare in aceasta zona.
 Ar compromite in mod grav relatiile dintre persoanele in varsta, sau dependente
de asistenta, si rudele lor, care ar putea sa le preseze sa nu devina o povara.
 Ar compromite relatia de incredere dintre medic si pacient.
 Orice forma de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care
raman in viata; o astfel de decizie ar afecta in special copiii din viata bolnavului.


8
 17. Particularitățile deontologiei profesionale ale lucrătorului organelor de drept
Lucrătorului organelor de drept este obligat:
1) să execute strict şi corect prevederile actelor normative;
2) să respecte disciplina de serviciu;
3) să curme acţiunile care lezează demnitatea umană, actele de tortură, tratamentele inumane sau
degradante;
4) să manifeste un comportament curajos în situaţiile ce reclamă necesitatea protecţiei vieţii,
sănătăţii şi proprietăţii oamenilor;
5) să promoveze cultura de serviciu, respectul şi ajutorul reciproc;
6) să respecte familia şi să practice un comportament corect, bazat pe valori sociale înalte;
7) să fie disciplinat și vigilent, să manifeste inițiativă și perseverență, să își consacre activitatea
profesională îndeplinirii competente, corecte și conștiincioase a atribuțiilor de serviciu;
8) să respecte principiile, normele și regulile activității profesionale;
9) să promoveze și să consolideze prin propria prestație imaginea publică a instituției pe care o
reprezintă;
10) să poarte uniforma și însemnele distinctive cu respectarea normelor privind portul uniformei,
aprobate de ministrul afacerilor interne;
11) să respecte cerințele normelor unanim recunoscute de comportament în familie și societate,
să nu admită exercitarea atribuțiilor de serviciu sub influența băuturilor alcoolice, substanțelor
narcotice sau psihotrope.

18. Deontologia juristului - tip al eticii profesionale.

În societatea modernă serviciile juridice urmează a fi prestate de către jurişti competenţi în plan
profesional şi cu o bună reputaţie. Imaginea de bună reputaţie se creează în baza principiilor:
legalităţii;
umanismului;
echităţii;
transparenţei;
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
respectăii onoarei şi demnităţii;
onestităţii;
imparţialităţii.
Calităţile individuale ale unui jurist urmează să fie urmate şi educate în perioada studiilor
universitare, categoriile de onoare şi demnitate fiind calificare drept valori supreme ale viitorului
jurist. Tot în această perioadă vor fi însuşite toate aspectele profesiei de jurist, educată datoria de
a respecta persoana şi drepturile acesteia, instanţa de judecată, indiferent de funcţia pe care o va
exercita în domeniul dreptului - fie că în organele de drept sau în alte organe ale puterii de stat.
La fel de importantă este şi însuşirea metodelor de comunicare inteligentă cu colegii, cu
persoanele care sesizează juristul în funcţiune şi cu persoanele asupra cărora se răsfrîng acţiunile,
indicaţiile şi explicaţiile juridice.
În exercitarea profesiunii de jurist se impune cu necesitate autocontrolul, care poate fi realizat
apelînd la codurile de etică: ale judecătorului, procurorului, avocatului, colaboratorului de
poliţie, jurisconsultului, notarului etc.; totodată, juristul trebuie să conştientizeze că activitatea lui
este determinată de interesele generale ale societăţii, de sarcina apărării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Juristul trebuie să cunoască deontologia fiecărei funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să
cunoască responsabilităţile de bază, cerinţele înaintate pentru numire, promovare şi destituire din
funcţie, reglementate de lege şi de regulile de conduită profesională.
Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile deontologice ale judecătorului,
procurorului, avocaţilor, notarilor, colaboratorilor de poliţie, ale altor funcţionari unde este
necesară specialitatea de jurist.

9
 19. Cultura și calităţile morale ale juristului.
Cultura juridică este parte integrantă a culturii umane care defineşte
totalitatea cunoştinţelor juridice, a proceselor, normelor şi posibilităţilor de a folosi legislaţia şi
de a le respecta în practica cotidiană social- juridică de către membrii unei societăţi.
Aspectele care influențează nivelul culturii juridice sînt:
 instruirea juridică
 agitația juridică'
 practica judiciară
 autoeducaţia.
Cultura juridică este imposibilă fără un anumit nivel de cunoştinţe juridice. Cultura juridică
reprezintă o varietate a culturii generale care constă în faptul de a poseda cunoştinţe variate în
domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale şi spirituale ce se referă la realitatea
juridică.
Calitățile pozitive pe care le pot avea un jurist, pot fi atribuite:
 capacitatea de a învăța;
 încredere;
 angajament;
 se concentreze pe rezultate;
 dedicare;
 auto-control;
 sentimentul de tact;
 profesionalism;
 justiție;
 dorința de auto-îmbunătățire etc.

20. Principiile fundamentale etice ale lucrătorului organelor de drept.

Conduita profesională a lucrătorului organelor de drept se bazează pe următoarele principii:
1) legalitatea – respectarea Constituţiei Republicii Moldova, cadrului normativ în vigoare şi
tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte;
2) umanismul – apărarea, în mod prioritar, a persoanei ca valoare supremă a societăţii, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia;
3) egalitatea şi nediscriminarea – aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, fără
discriminări pe considerente de apartenență etnică, rasă, religie, opinie politică sau de orice altă
opinie, vîrstă, sex, orientare sexuală, avere, statut social, limbă, dizabilitate sau orice alt criteriu;
4) imparţialitatea – manifestarea unei atitudini obiective şi neutre de către funcţionarii publici
cu statut special faţă de orice interes personal, economic, politic, religios etc.;
5) transparenţa – asigurarea accesului populaţiei la informaţiile cu caracter public, în condiţiile
legislaţiei;
6) disponibilitatea – intervenţia funcționarului public cu statut special în orice situaţie în care ia
cunoştinţă de atingerea adusă vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de momentul
constatării acesteia, capacitatea de a percepe şi de a soluționa problemele celor aflaţi în
dificultate ori de a îndruma către alte autorităţi cazurile care se situează în afara competenţei sau
atribuţiilor sale;
7) profesionalismul – îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu responsabilitate, competenţă,
eficienţă, promptitudine şi corectitudine;
8) confidenţialitatea – garantarea securităţii datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea
atribuţiilor stabilite de cadrul normativ;
9) respectul – consideraţia acordată persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaţilor,
drepturilor şi libertăţilor acestora, instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi
deontologice;
10
10) integritatea profesională – capacitatea funcționarului public cu statut special de a-şi exercita
obligaţiile şi atribuţiile legale şi profesionale în mod onest, ireproşabil, dînd dovadă de o înaltă
ţinută morală şi corectitudine, precum şi abilitatea de a-şi realiza activitatea în mod imparţial şi
independent, fără a comite vreun abuz, respectînd interesul public, supremaţia Constituţiei
Republicii Moldova şi a legii;
11) loialitatea – obligaţia de a servi cu bună-credinţă instituţia în care activează, precum şi
interesele legitime ale cetăţenilor, de a se abţine de la orice act sau faptă care poate prejudicia
imaginea, prestigiul sau interesele legale ale instituţiei;
12) intoleranţa faţă de corupţie – aplicarea măsurilor legale, potrivit competenței, pentru
prevenirea, depistarea, suprimarea şi pedepsirea comportamentului corupţional;13) prioritatea
interesului public – obligaţia de a considera interesul public mai presus decît interesul personal
în exercitarea funcţiilor;
14) prezumţia de nevinovăţie;
15) intoleranţa (toleranţa zero) faţă de tortură, pedepse sau tratament inuman şi degradant –
nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Toleranța față de cei care vor admite în activitatea lor acte de tortură, tratament inuman sau
degradant va fi „zero”;
16) integritatea morală – adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și
respectate în societate.

21. Obligaţii cu caracter moral ale lucrătorului organelor de drept.

Lucrătorului organelor de drept ocroteşte şi promovează următoarele valori morale şi
profesionale:
1) patriotismul – sentimentul de devotament faţă de ţară, profesia aleasă şi datoria de serviciu;
2) datoria de serviciu – respectarea necondiţionată a prevederilor jurămîntului pentru asigurarea
legalității, ordinii și securității publice;
3) onoarea şi demnitatea – calităţi ce se manifestă prin reputaţia, autoritatea personală şi
devotamentul faţă de datoria civică şi de serviciu.
În procesul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, lucrătorului organelor de drept respectă şi apără
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, în conformitate cu Declaraţia universală a
drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
Codul european de etică al poliţiei și cadrul normativ.

22. Codul de etică și de conduită profesională al judecătorului.

Principiile de etică și conduită profesională pentru judecători sunt:
 independența - Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcțiilor sale,
conform principiilor de drept garantate de Constituție, de alte legi și norme naționale,
de acte internaționale la care RM este parte. Judecătorul va pronunța hotărîri independent;
Judecătorul este independent în luarea deciziilor și la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu
 imparțialitatea - Judecătorul trebuie sa judece toate cazurile imparțial, în conformitate cu
legea, fără restricții, influențe, presiuni, amenințări, etc. Judecătorul se va abține de la
oricare proces în care imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială
 Integritatea - Judecătorul va respecta cele mai înalte standarde de integritate și
responsabilitate, pentru a asigura încrederea societății în instanțe. Judecătorul nu va solicita
sau accepta, direct ori indirect, plăți, cadouri, servicii sau alte beneficii, în numele său, ai
membrilor familiei sale ori prietenilor, ca prețuire pentru exercitarea sau abținerea de
la îndeplinirea obligațiilor sale în legătură cu o cauză care urmează a fi examinată de
către acesta. Judecătorul se va abține de la orice tranzacții financiare şi afaceri de
natură să-i afecteze imparțialitatea. Judecătorul nu va utiliza rețelele de socializare, în
modul în care ar putea fi afectată imaginea și statutul de judecător, imaginea și
prestigiul sistemului judecătoresc în ansamblu.

11
 Profesionalismul - Judecătorul este obligat să respecte egalitatea persoanelor în faţa legii,
asigurîndu-le un tratament cuviincios prin apărarea demnității şi onoarei lor, precum și
integritatea fizică și morală a tuturor participanților la procedurile judiciare. Atitudinea
corectă, imparțială față de om ca valoare supremă, respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale în conformitate cu normele de drept naționale și internaționale și cu
principiile morale general-recunoscute sunt cerințe obligatorii față de judecător. Judecătorul
trebuie să se abțină de la orice comportament, acțiune sau manifestare, care ar putea
prejudicia încrederea publicului în sistemul judecătoresc.
 Corectitudinea - Judecătorul va respecta dreptul tuturor persoanelor de a fi tratate în mod
egal în fața legii și nu va discrimina persoanele indiferent de naționalitate origine
etnică și statut social, sex, rasă, dizabilitate, avere, limbă, vîrstă, religie, viziuni politice,
orientarea sexuală sau în baza altor criterii. Judecătorul va avea permanent un comportament
oficial, sobru, politicos în comunicarea cu alte persoane. Judecătorul îşi va conforma
exteriorul şi vestimentația în timpul exercitării funcției la cerințele legii şi prestigiul
profesiei
 Colegialitatea - Relația judecătorului cu colectivul de muncă trebuie să se bazeze pe
respect şi bună-credinţă, comportamentul exemplar fiind un model de comunicare şi
atitudine reciprocă adecvată.
Judecătorul se va abține de la comentarii publice despre activitatea altor judecători, va fi solidar
cu colegii săi împotriva acuzelor nefondate, declarațiilor ofensatoare și discriminării
profesionale.
 confidențialitatea și transparența - Judecătorul beneficiază de dreptul la libera exprimare
cu respectarea următoarelor prevederi: nu va divulga, comenta și folosi în scopuri
personale informațiile confidențiale sau secretizate de care a luat cunoștință în exercitarea
atribuțiilor. Judecătorul nu va face comentarii publice, inclusiv în mijloacele de
informare în masă, pe marginea cauzelor aflate pe rol în instanță pînă la intrarea în vigoare a
hotărîrilor adoptate.

23. Codul de etică al procurorului.

1. Sarcina Procuraturii Republicii Moldova este de a contribui la respectarea ordinii de drept,

efectuarea justiţiei, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei și societăţii.
2. Procurorul reprezintă autoritatea publică care, în numele societăţii şi al interesului public,
asigură aplicarea legii, ţinînd cont de drepturile persoanei şi eficienţa justiţiei.
3. Codul de etică al procurorilor (în continuare: Codul) este un document public, care stabileşte
principiile şi standardele de etică profesională obligatorii pentru procurori. Acesta conţine
norme de conduită ale procurorului în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în viaţa privată.
4. Codul are ca scop asigurarea eficienței activității procuraturii și a integrității procurorilor.
II. PRINCIPIILE ETICII ŞI CONDUITEI

 Principiul legalităţii Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:

 să respecte legislaţia naţională şi internaţională, practica judiciară şi jurisprudenţa CEDO,
actele departamentale, interdepartamentale şi ale organelor reprezentative şi de
autoadministrare ale procurorilor;
 să acţioneze în mod echitabil şi onest;
 să respecte prezumţia nevinovăţiei;
 să respecte drepturile şi interesele legitime ale părţilor şi participanţilor la proces,
persoanelor fizice şi juridice.
12
 Principiul independenţei Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:
 să-şi exercite atribuţiile în mod independent, imparţial, onest, ireproşabil, dînd dovadă
de o înaltă ţinută morală şi maximă corectitudine şi să contribuie la realizarea eficientă
şi efectivă a actului de justiţie. Independenţa nu este un privilegiu sau o prerogativă
conferită procurorilor în interes personal, ci o garanţie a unei justiţii echitabile,
imparţiale şi efective, care protejează interesul public şi privat în societate;
 să fie independent în luarea deciziilor şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, asigurînd
respectarea principiilor separării puterilor în stat, legalităţii, independenţei instituţionale
şi responsabilităţii; în activitatea procurorului nu se admit acțiuni de lobby, imixtiuni sau
influenţe din exterior, inclusiv din partea celor care activează în politică, economie,
finanţe, culte sau media;
 în luarea deciziilor, inclusiv a celor discreţionare, să acţioneze în mod independent şi
imparţial în conformitate cu legea, respectînd prevederile prezentului Cod şi ale tuturor
actelor departamentale şi interdepartamentale;
 să ia decizii bazate pe evaluarea imparţială şi obiectivă a probelor, ţinînd cont de toate
circumstanţele pertinente ale cauzei, să-şi îndeplinească atribuţiile fără teamă,
favoritism sau prejudecăţi;
 să nu folosească prerogativele funcţiei pentru a influenţa deciziile altor instituţii sau
persoane care activează atît în domeniul public, cît şi în cel privat;
 să nu facă parte din partide, mișcări sau formaţiuni social-politice ori să desfăşoare
activităţi cu caracter politic sau, care nefiind politice, cheamă la schimbarea orînduirii
politice existente, iar în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la exprimarea sau
manifestarea, în orice mod, a convingerilor sau viziunilor lui politice;
 să nu execute indicaţiile sau solicitările politicienilor, ale persoanelor cu funcții de
demnitate publică, ale funcţionarilor de stat şi ale reprezentanţilor instituţiilor de drept,
dacă acestea sunt contrare legislaţiei, altor acte normative sau principiilor prezentului
Cod, cu excepţia indicaţiilor scrise ale procurorului ierarhic superior, date în strictă
conformitate cu legea. În cazul în care va primi asemenea indicaţii sau solicitări, să
informeze imediat procurorul ierarhic superior, iar în caz dacă această indicaţie sau
solicitare conţine elementele unei infracţiuni, să se autosesizeze.
 să promoveze şi să apere independenţa profesiei.
 Principiul integrităţii Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:
 să respecte cele mai înalte standarde de integritate şi responsabilitate pentru a asigura
încrederea societăţii în procuratură;
 fiind conştient de riscurile corupţiei, să nu admită comportament coruptibil în
activitatea sa, să nu pretindă şi să nu accepte cadouri, favoruri, beneficii sau alte
remunerații ilicite pentru îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea atribuţiilor
funcţionale sau în virtutea funcţiei deţinute;
 să se abţină de la luarea deciziilor atunci cînd interesele sale, ale persoanelor înrudite
prin sînge, adopţie, afinitate sau ale altor persoane apropiate familiei sale ar putea
influenţa corectitudinea deciziilor;

13
 să nu acţioneze în calitate de procuror şi să nu ofere consultaţii altor persoane în
cazurile în care procurorul, familia sa sau partenerii de afaceri ai acesteia au un interes
personal, privat sau financiar. Ca excepţie, procurorul poate oferi consultaţii părinţilor,
soţului (soţiei), copiilor săi, precum şi persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa;
 să nu facă promisiuni privind deciziile pe care urmează să le ia, să se comporte onest şi
decent, prin exemplul personal, să creeze o reputaţie impecabilă a procurorului;
 să nu ofere temei de a se considera drept o persoană pretabilă comiterii unor acte de
corupţie sau abuzuri;
 să nu folosească contrar legii proprietatea statului, a persoanelor fizice sau juridice;
 să nu folosească simbolurile procuraturii şi actele oficiale ale procurorilor în alte scopuri
decît în interes de serviciu.
 Principiul imparţialiţăţii Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:
 să respecte egalitatea tuturor persoanelor în faţa legii, asigurîndu-le un tratament
nediscriminatoriu, indiferent de naţionalitate, origine etnică şi statut social, sex, rasă,
dezabilitate, avere, limbă, vîrstă, religie, viziuni politice, orientare sexuală sau alte
criterii.
 Principiul profesionalismului Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:
 să conştientizeze că cel mai înalt nivel al competenţelor profesionale este una din
principalele premise pentru un serviciu eficient al procuraturii, precum şi pentru
încrederea publicului în acest serviciu;
 să contribuie la perfecţionarea abilităţilor profesionale, să fie la curent cu legislaţia,
jurisprudenţa modernă şi standardele privind drepturile omului;
 să folosească resursele disponibile ale Procuraturii în mod rațional, optim şi responsabil;
să-şi extindă continuu cunoştinţele şi să-şi dezvolte aptitudinile profesionale;
 să ia atitudine faţă de orice încălcare a legii, a normelor de etică şi conduită admisă de
către judecători, avocaţi, ofiţeri de urmărire penală şi alte părți sau participanți la
proces;
 să fie corect în relaţiile cu toate persoanele pentru a nu leza onoarea şi demnitatea
acestora, iar în cazul unor abateri în exercitarea atribuţiilor sale, să suporte consecinţele
şi să facă concluziile de rigoare;
 în exerciţiul funcţiunii, să aibă o ţinută vestimentară adecvată, iar în ședințele de
judecată să poarte mantie.
 Principiul colegialităţii Potrivit acestui principiu, procurorul urmează:
 să facă schimb de experienţă cu colegii săi, să împărtăşească cunoştinţele şi abilităţile
profesionale cu procurorii începători, fără a le influenţa decizia privind fondul cauzei;
 să se abţină de la comentarii publice privind activitatea altor procurori, să nu facă
declaraţii ofensatoare sau denigratoare şi să nu admită discriminarea profesională;
 să stabilească relaţii de colegialitate cu procurorii din ţară şi din străinătate, să
coopereze cu ei în domeniile de activitate ale Procuraturii, conform legii şi uzanţelor
internaţionale;
 să manifeste respect şi politeţe în raportul de subordonare ierarhică superioară şi
viceversa;
14
 să evite conflictele la serviciu şi în relaţiile cu alte persoane;
 să beneficieze de dreptul de a participa la diverse manifestări culturale, sociale şi
sportive, organizate sub egida procuraturii.
 Principiul confidenţialităţii Potrivit acestui principiu, procurorul beneficiază de dreptul
la libera exprimare respectînd următoarele prevederi:
 să nu divulge, să nu comenteze şi să nu folosească în interese personale informaţiile
confidenţiale sau secrete de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor sale;
 să nu facă publice informaţiile care pot prejudicia activitatea procuraturii, a altor organe
de drept şi instituţii publice;
 în comunicarea dintre procurori şi mass-media, să ţină cont de prezumţia de
nevinovăţie, dreptul la viaţă privată şi demnitate, dreptul la informare şi libertatea
presei, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, integritate, eficienţa şi
confidenţialitatea investigaţiilor. Procurorul se va abţine să dea o interpretare
tendenţioasă probelor administrate în cadrul cauzelor penale aflate în gestiunea sa sau
aflate pe rolul instanţelor de judecată, atît în favoarea, cît şi în defavoarea acuzării. De
asemenea, procurorul se va abţine să comenteze sau să se pronunţe public asupra
legalităţii sau temeiniciei unui act al procurorului sau, după caz, judecătoresc de
dispoziţie rămas irevocabil.
 Principiul corectitudinii Potrivit acestui principiu, procurorul trebuie:
 să dea dovadă de precauţie şi responsabilitate la frecventarea anumitor locuri publice şi
private; în luarea deciziei de a frecventa aceste locuri, să ia în considerare reputaţia
localului şi a persoanelor care-l frecventează;
 să se comporte întotdeauna în mod onorabil şi demn, respectînd regulile de conduită
general acceptabile;
 să nu-şi exercite atribuţiile de serviciu sub influenţa alcoolului, şi să nu consume, în nici
un caz, substanţe narcotice, psihotrope sau alte substanţe interzise;
 să adopte un comportament lipsit de aroganţă, bazat pe respect şi politeţe faţă de
colegii săi, participanţii la proces, instanţele de judecată, organele de urmărire penală şi
investigaţie, reprezentanţii autorităţilor publice şi ai instituţiilor de drept, să reacţioneze
adecvat în cazul apariţiei unor divergenţe;
 să se comporte în familie şi în societate adecvat normelor de convieţuire socială unanim
recunoscute pentru a se bucura de respect şi să nu compromită statutul de procuror;
 să evite relaţiile cu persoane care ar putea compromite reputaţia procurorului.
 să nu admită postarea de mesaje, înregistrări video, fotografii şi alte informaţii în mass-
media, surse on-line sau reţelele de socializare ce ar compromite statutul de procuror.

15
 24. Codul de etică şi deontologie al funcţionarului public cu statut special (polițist)

Conduita profesională a funcţionarului public cu statut special se bazează pe următoarele

principii:
1) legalitatea – respectarea Constituţiei Republicii Moldova, cadrului normativ în vigoare şi
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
2) umanismul – apărarea, în mod prioritar, a persoanei ca valoare supremă a societăţii, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia;
3) egalitatea şi nediscriminarea – aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, fără
discriminări pe considerente de apartenență etnică, rasă, religie, opinie politică sau de orice altă
opinie, vîrstă, sex, orientare sexuală, avere, statut social, limbă, dizabilitate sau orice alt criteriu;
4) imparţialitatea – manifestarea unei atitudini obiective şi neutre de către funcţionarii publici
cu statut special faţă de orice interes personal, economic, politic, religios etc.;
5) transparenţa – asigurarea accesului populaţiei la informaţiile cu caracter public, în
condiţiile legislaţiei;
6) disponibilitatea – intervenţia funcționarului public cu statut special în orice situaţie în care
ia cunoştinţă de atingerea adusă vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de momentul
constatării acesteia, capacitatea de a percepe şi de a soluționa problemele celor aflaţi în
dificultate ori de a îndruma către alte autorităţi cazurile care se situează în afara competenţei sau
atribuţiilor sale;
7) profesionalismul – îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu responsabilitate, competenţă,
eficienţă, promptitudine şi corectitudine;
8) confidenţialitatea – garantarea securităţii datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea
atribuţiilor stabilite de cadrul normativ;
9) respectul – consideraţia acordată persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaţilor,
drepturilor şi libertăţilor acestora, instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi
deontologice;
10) integritatea profesională – capacitatea funcționarului public cu statut special de a-şi
exercita obligaţiile şi atribuţiile legale şi profesionale în mod onest, ireproşabil, dînd dovadă de o
înaltă ţinută morală şi corectitudine, precum şi abilitatea de a-şi realiza activitatea în mod
imparţial şi independent, fără a comite vreun abuz, respectînd interesul public, supremaţia
Constituţiei Republicii Moldova şi a legii;
11) loialitatea – obligaţia de a servi cu bună-credinţă instituţia în care activează, precum şi
interesele legitime ale cetăţenilor, de a se abţine de la orice act sau faptă care poate prejudicia
imaginea, prestigiul sau interesele legale ale instituţiei;
12) intoleranţa faţă de corupţie – aplicarea măsurilor legale, potrivit competenței, pentru
prevenirea, depistarea, suprimarea şi pedepsirea comportamentului corupţional;
13) prioritatea interesului public – obligaţia de a considera interesul public mai presus decît
interesul personal în exercitarea funcţiilor;
14) prezumţia de nevinovăţie;
15) intoleranţa (toleranţa zero) faţă de tortură, pedepse sau tratament inuman şi degradant –
nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Toleranța față de cei care vor admite în activitatea lor acte de tortură, tratament inuman sau
degradant va fi „zero”;
16) integritatea morală – adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și

16
respectate în societate. Funcționarul public cu statut special ocroteşte şi promovează
următoarele valori morale şi profesionale:
1) patriotismul – sentimentul de devotament faţă de ţară, profesia aleasă şi datoria de serviciu;
2) datoria de serviciu – respectarea necondiţionată a prevederilor jurămîntului pentru
asigurarea legalității, ordinii și securității publice;
3) onoarea şi demnitatea – calităţi ce se manifestă prin reputaţia, autoritatea personală şi
devotamentul faţă de datoria civică şi de serviciu.
Funcţionarul public cu statut special este obligat:
1) să execute strict şi corect prevederile actelor normative;
2) să respecte disciplina de serviciu;
3) să curme acţiunile care lezează demnitatea umană, actele de tortură, tratamentele inumane
sau degradante;
4) să manifeste un comportament curajos în situaţiile ce reclamă necesitatea protecţiei vieţii,
sănătăţii şi proprietăţii oamenilor;
5) să promoveze cultura de serviciu, respectul şi ajutorul reciproc;
6) să respecte familia şi să practice un comportament corect, bazat pe valori sociale înalte;
7) să fie disciplinat și vigilent, să manifeste inițiativă și perseverență, să își consacre
activitatea profesională îndeplinirii competente, corecte și conștiincioase a atribuțiilor de
serviciu;
8) să respecte principiile, normele și regulile activității profesionale;
9) să promoveze și să consolideze prin propria prestație imaginea publică a instituției pe care
o reprezintă;
10) să poarte uniforma și însemnele distinctive cu respectarea normelor privind portul
uniformei, aprobate de ministrul afacerilor interne;
11) să respecte cerințele normelor unanim recunoscute de comportament în familie și
societate, să nu admită exercitarea atribuțiilor de serviciu sub influența băuturilor alcoolice,
substanțelor narcotice sau psihotrope.

Funcţionarul public cu statut special aplică forţa fizică, mijloacele speciale şi armele de foc
în conformitate cu legislaţia în vigoare. Funcţionarul public cu statut special trebuie să execute
ordinele legale primite de la superiori. Totodată, el are dreptul să refuze executarea celor care
sînt evident ilegale şi să comunice în scris şi motivat superiorului ierarhic astfel de situaţii.
Acesta nu poate fi sancţionat sau prejudiciat pentru refuzul de a executa ordinele şi dispoziţiile
ilegale.
În procesul de aplicare a legii, funcţionarul public cu statut special trebuie:
1) să manifeste o atitudine respectuoasă în relaţiile cu persoanele;
2) să dea dovadă de abilităţi de gestionare a situaţiilor de conflict;
3) să respecte dreptul la viaţa privată, la inviolabilitatea corespondenţei şi a domiciliului;
4) să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie, asigurînd fiecărei persoane care face
obiectul cercetării deplina exercitare a drepturilor sale legale;
5) să ia în considerare nevoile specifice ale unor categorii speciale de populaţie, cum ar fi:
copiii, femeile, bătrînii, persoanele cu dizabilităţi. Funcţionarul public cu statut special are
obligația să păstreze secretul de stat, precum și să respecte confidențialitatea deplină a datelor și
informațiilor pe care le deține și să nu le utilizeze abuziv sau în folos personal.
Funcţionarul public cu statut special trebuie să posede şi să îşi dezvolte cultura comunicării,
utilizînd un limbaj clar și fluent.
17
 25. Codul deontologic al avocaților
(1) În Republica Moldova avocatul îndeplinește un rol eminent în promovarea protecției
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

(2) Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea asistenței juridice calificate
persoanelor fizice și juridice în apararea drepturilor, libertăților si intereselor lor legitime.

(3) În exercitarea profesiei sale avocatul este obligat să acționeze pentru asigurarea accesului
liber la justitie și a dreptului la un proces echitabil, să contribuie prin toate mijloacele legale
pentru a proteja profesia, demnitatea si onoarea corpului de avocati.

Natura normelor deontologice

(1) Codul deontologic al avocatului (în continuare - Cod) stabileşte regulile de conduită ale
avocatului.

(2) Normele deontologice se interpretează în baza principiilor generale ale profesiei de avocat.
Nerespectarea acestor norme de către avocaţi constituie temei pentru intentarea procedurii
disciplinare.

(3) Normele deontologice se vor aplica avocaţilor și avocaților stagiarii, atat pe teritoriul
Republicii Moldova precum și în străinătate privind:

(a) orice raport profesional al unui avocat sau avocat stagiar din Republica Moldova cu un
avocat dintr-un alt stat;

(b) activitatea profesională a avocatului sau avocatului stagiar din Republica Moldova într-un
alt stat, indiferent dacă avocatul se află sau nu acolo.

(4) Scopul prezentului Cod este de a reglementa standardele de integritate şi conduită ce

urmează a fi respectate de către avocați, formarea şi promovarea unei culturi profesionale
adecvate, prevenirea abaterilor disciplinare, informarea publicului cu privire la conduita
profesională a avocaților, crearea unui climat de încredere şi respect reciproc în societate.

(5) Libertatea si independența profesiei de avocat sunt atribute exclusive ale persoanei ce
exercită profesia de avocat în temeiul Legii cu privire la avocatură si ale prezentului Cod.

(6) Normele de deontologie profesională reglementate de prezentul Cod sunt destinate să

garanteze buna îndeplinire de catre avocat a misiunii sale pentru buna funcționare a justitiei si
realizarea drepturilor justitiabililor.

(7) Jurămîntul avocatului constituie esența juridico-morală de exercitare a profesiei.

(9) În cadrul procedurilor disciplinare avocatul urmează să coopereze în mod rezonabil cu

Comisia de Etică și Disciplină pentru exprimarea poziției sale.

18
Capitolul I Principii generale

1. Independența (1) Exercitînd profesia de avocat, fiecare este obligat să întreprindă măsuri
corespunzatoare pentru a asigura independența și libertatea de exercitare a profesiei.
(2) Astfel, avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenței sale și să vegheze de a nu
neglija etica sa profesională.
2. Încrederea și integritatea morală (1) Relațiile dintre avocat și client sunt bazate pe
onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate și confidențialitate.
(2) Responsabilitatea avocatului include în sine atît comportamentul acestuia în exercitarea
profesiei cît și în afara ei. Comportamentul avocatului în afara exercitării profesiei poate duce la
sancțiuni doar în cazuri excepționale.
3. Confidențialitatea (1) Natura misiunii avocatului este prezumată de a fi depozitarul
secretelor clienților săi și al comunicărilor confidențiale, fiind un drept și o datorie
fundamentală a avocatului. Obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată
în timp.
(2) Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile cu care o persoana s-a adresat dupa
asistența juridică, esența consultațiilor oferite de avocat, procedeele de strategie și tactică a
apărării sau reprezentării, datele privind persoana care s-a adresat dupa asistență și alte
împrejurări care rezulta din activitatea profesională a avocatului.
(3) Obiectul confidențialității se extinde atât asupra tuturor activităților profesionale ale
avocatului, cât și a angajaților biroului asociat sau cabinetului, după caz.
(4) Nici o presiune sau ingerință a unei autorități publice sau de altă natură nu-l poate obliga pe
avocat să divulge secretul profesional, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege sau
pentru a intenta o acțiune ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre avocat și
client.
4. Competența Avocatul realizează activitatea încredinţată cu competenţă profesională.
Avocatul are obligația de a-și îmbunătăți continuu formarea profesională și să depună eforturi
să mențină un nivel înalt al calificării profesionale.
5. Incompatibilități Profesia de avocat în Republica Moldova este incompatibilă cu:
a) oricare funcție retribuită, cu excepția funcțiilor legate de activitatea științifică și didactică,
precum și de activitatea în calitate de arbitru al judecății arbitrale (arbitrajului), mediator;
b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar.
6. Publicitatea personală (1) Publicitatea avocatului trebuie să fie exactă și veridică ca formă și
ca conținut, respectându-se secretul profesional și alte principii esențiale ale profesiei, și nu
trebuie să conțină informații înșelătoare sau care ar putea induce în eroare și să nu afecteze
imaginea profesiei sau reputația colegilor săi.
Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în care funcționeaza organele de
urmărire penală, procuratură, instanțele de judecată, instanțele de judecată, precum și la
domiciliul acestuia. Amplasarea oficiului avocatului în incinta propriului domiciliu este posibilă
numai cu condiţia alocării de către avocat a unei încăperi cu intrare externă separată, dedicate
activităţilor profesionale.

19
 Capitolul II Relațiile cu clienții
1. Interesul clientului Sub rezerva respectării normelor legale și normelor deontologice,
avocatul are obligația de a apara interesele clientului sau, inclusive în coraport cu propriile
interese, cu interesele altui avocat sau interesele statului.
2. Relatiile cu clientii (1) Avocatul acționeaza doar atunci cînd este împuternicit de clientul său
în baza contractului de asistență juridică, ori în cazul cind este numit din oficiu la cererea
organului de urmarire penală sau instanței de judecată, sau acordă la solicitare asistență
juridica gratuita garantată de stat.
(2) Avocatul își consultă clientul în mod conștiincios și cu diligență, informează clientul cu privire
la evoluția cauzei ce i-a fost încredințată.
(3) Avocatul nu este în drept să accepte o cauză, atunci cînd cunoaște cu certitudine, că nu are
competența necesară pentru a se ocupa de această cauză, exceptand cazul în care coopereaza
cu un alt avocat care are competența necesară.
(4) Avocatul nu poate accepta o cauză atunci, cînd datorită altor obligații se află în
imposibilitate de a se ocupa de ea cu promptitudine sau consulta corect clientul.
(5) În cazul în care avocatul se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile trebuie să se
asigure ca respectivul client poate contracta în timp util, un alt avocat care să-i ofere asistența
juridică necesară, pentru a se evita prejudicierea clientului.
(6) Relațiile cu clientul trebuie sa fie oficiale, bazate pe respect reciproc.
(7) Deși interesul clientului este primordial, avocatul nu-și va subordona integritatea personală
și profesională clientului său. Avocatul nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă și
este obligat să acționeze în conformitate cu legea.
(8) Avocatul nu va face promisiuni cu privire la rezultatul sarcinii preluate, indiferent de faptul
cât de previzibil este acesta, în special, când rezultatul depinde de decizia instanței de judecată,
unei autorități publice sau unui terț..
Capitolul III Conflictul de interese (1) Avocatul nu este în drept să consulte, să reprezinte ori să
apere mai mult de un client în una și aceeași cauză atunci, cînd interesele acestora sunt
conflictuale sau cînd există realmente riscul de a aparea un astfel de conflict de interese.
(2) Avocatul trebuie să se abtina, să se mai ocupe de cauzele tuturor clienților implicați, atunci
cînd intervine un conflict de interese ale acestora, cînd secretul profesional riscă să fie violat
sau cînd independența sa riscă să fie pusă la indoială.
(3) Avocatul nu este în drept să accepte o cauză a unui nou client, dacă secretul informațiilor
încredințate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci cînd cunoașterea de către avocat a
cauzelor vechiului client îl favorizeaza pe noul client în mod nejustificat.
Capitolul V Relatiile cu instantele de judecată și alte organe jurisdicționale
(1) Avocatul este obligat să manifeste un comportament respectuos în fața instanțelor de
judecată, solicitându-le acestora respectul şi tratamentul reciproc în calitate de avocat.
Avocatul care se prezintă în faţă instanțelor de judecată sau care participă la o procedură
judiciară trebuie să respecte regulile de conduită aplicabile în instanța de judecată. Obligația
de a respecta aceste reguli nu limitează avocatul să obiecteze împotriva acțiunilor judecătorului
sau să exercite alte drepturi procedurale.

20
 (2) Avocatul apăra și reprezintă clientul in mod conștiincios, fara a ține cont de propriile sale
interese sau ale persoanei terțe și nici de alte circumstanțe ce l-ar putea influența.
(3) Avocatul nu este în drept sa furnizeze judecătorului, cu buna știinta, o informație falsă sau
de altă natură, să-l inducă pe acesta în eroare. Avocatul nu poartă răspundere pentru
veridicitatea informațiilor prezentate de către client.
(4) Normele aplicabile în cazul relațiilor dintre avocat și judecator se aplică în egală măsura și
altor organe jurisdicționale.
Capitolul VI Raporturile dintre avocati
1. Colegialitatea (1) Colegialitatea impune relațiile bazate pe încredere, spre interesul clientului
și pentru a evita atat procesele inutile, cît și orice comportament susceptibil să afecteze
reputația profesiei. (2) Colegialitatea nu poate fi în contradicție cu interesele avocaților și
interesele clientului. (3) Avocatul este obligat să manifeste fața de orice coleg avocat un
comportament colegial si respectuos. (4) Adresîndu-se către un alt coleg avocat sau vorbind
despre acesta, avocatul este obligat, înainte de a-i pronunța numele și prenumele acestuia, să
utilizeze cuvintele "domnul avocat", "doamna avocat", iar în adresarea către Președintele
Uniunii Avocaților, membrilor Consiliului Uniunii Avocaților, Decanul Baroului, membrilor
Comisiei pentru etica si disciplina, membrilor Comisiei de licențiere a profesiei de avocat,
membrilor Comisiei de cenzori și către șeful Biroului Asociat de avocați să utilizeze cuvîntul
"maestre".
2. Cooperarea dintre avocatii din state diferite (1) Este de datoria oricărui avocat ca, la
solicitarea unui avocat dintr-un alt stat, să se abțină să accepte o cauza pentru care nu are
competența necesară. Într-o astfel de situație, el trebuie sa-și ajute colegul să intre în contact
cu un alt avocat care să fie în capacitatea să-i ofere serviciul cerut. (2) Atunci cînd avocații din
doua state diferite lucrează împreună, amîndoi au datoria de a ține cont de diferențele care pot
exista între sistemele lor de drept, barourile lor, competențele si obligațiile lor profesionale.
3. Corespondenta transmisa intre avocati (1) Avocatul, care adresează altui avocat o
comunicare căreia dorește să i se confere un caracter "confidențial", va trebui să precizeze
acest lucru din momentul expedierii respectivei comunicări. (2) În cazul în care destinatarul
comunicării nu este în capacitatea să îi confere acesteia un caracter "confidențial", el va trebui
să o returneze expeditorului făra a cunoaște continutul acesteia.
4. Onorariile pentru recomandare (1) Avocatul nu poate nici să pretinda și nici să accepte din
partea altui avocat sau din partea vreunui terț un onorariu, un comision sau vreo altă
compensație pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un
avocat. (2) Avocatul nu poate oferi nimănui un onorariu, un comision și nici o altă compensație
pentru că i-a fost prezentat un client.
5. Comunicarea cu partea adversa Avocatul nu poate intra în relație directă cu o persoană, cu
privire la o anumită cauza, atunci cînd știe că această persoană este reprezentată sau asistată
de un alt avocat, exceptînd cazul în care el are acordul colegului său și se angajează să-l
informeze pe acesta.
6. Schimbarea avocatului (1) Un avocat nu poate succeda altui avocat în apărarea intereselor
unui client, într-o cauză determinată, decît cu condiția că, în prealabil, sa-și fi anunțat colegul.

21
 (2) În cazul în care, spre interesul clientului, se impune întreprinderea unor măsuri urgente,
înainte de a putea fi îndeplinite condițiile stabilite în alineatul de mai sus, avocatul poate
întreprinde aceste măsuri cu condiția de a-l informa neîntîrziat pe predecesorul său.
7. Pregatirea avocatilor începători (1) Pentru a spori încrederea și cooperarea dintre avocați,
spre interesul clienților, este necesar să fie promovată instruirea continuă în scopul unei bune
instruiri în domeniul jurisprudenței inclusive a normelor procedurale aplicabile. În acest scop,
avocatul este obligat să ia atitudine cu toata diligența în pregatirea la nivel avansat a avocaților
începători. (2) În calitate de avocat îndrumator al unui stagiar poate fi avocatul care întruneste
înalte calități morale și profesionale, exercitind profesia de nu mai puțin de 5 ani și dispune de
condiții suficiente pentru a asigura stagiul profesional.
8. Litigiile dintre avocati (1) Atunci cînd un avocat este de părere că un coleg avocat a încălcat
o normă deontologică, el trebuie sa-l atentioneze asupra acestui lucru. (2) Atunci cînd între
avocați apare un diferend personal, de natură profesională, aceștia trebuie mai întai să-l
soluționeze pe cale amiabila. (3) Înainte de a porni o procedura împotriva unui coleg avocatul
trebuie sa informeze Decanul Baroului pentru a permite sa-și dea concursul în vederea
soluționarii diferendului pe cale amiabila. Decanul Baroului, la solicitarea avocaților aflați în
conflict, poate interveni în calitate de mediator al diferendului.
Capitolul VII Regulile de comportament al avocatului în societate
(1) Avocatul va avea un comportament demn care să nu prejudicieze imaginea profesiei în
societate. (2) În cazul în care nu au fost create condiții necesare pentru purtarea robei avocatul
nu este sancționat disciplinar. (3) În deplasările efectuate în afara teritoriului Republicii
Moldova, avocatul va respecta regulile care se impun avocaților în statul respectiv.

26. Locul şi rolul etichetei în activitatea lucrătorului organelor de drept.

Bunele maniere aparţin muncii intelectuale. Ele nu sînt incompatibile cu fermitatea în

administraţie, ca şi în alt domeniu de activitate.
Manierele guvernează modul în care oamenii se poartă unii cu alţii. Etica serviciului public ca
unul din tipurile eticii sociale reprezintă un cod de conduită care prescrie un anumit tip de relaţii
reciproce omeneşti.
O calitate excelentă a funcţionarului public este modestia, care exclude mulţumirea de sine,
оngоmfarea, aroganţa. Modestia îşi găseşte expresia ăn faptul că omul nu găseşte că posedă nici
un fel de calităţi excepţionale sau drepturi deosebite.
Temelia aprecierii morale a activităţii funcţionarilor de stat o constituie principiile legalităţii,
echităţii, umanismului, incoruptibilităţii şi responsabilităţii. Chipul etic profesional al serviciului
public îl constituie calităţile general umane şi cele specifice.
Onestitatea şi dreptatea trebuie să-l ajute pe funcţionarul public să găsească mai repede şi mai
eficient contactul şi înţelegerea reciprocă cu oamenii, să înţeleagă motivele care determină
faptele şi acţiunile lor, să sesizeze stările de spirit şi să înţeleagă psihologia lor.
Fiecare funcţionar public este nevoit să procedeze în conformitate cu prevederile normelor etice,
practic, în fiecare zi.

22