EXPERTIZELE JUDICIARE ȘI

CONSTATĂRILE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE
ȘI MEDICO-LEGALE
1. Conceptul de constatare tehnico-științifică,
medico-legală și expertiză judiciară.
2. Deosebiri și asemăbări între constatări și
expertize.
3. Reguli tactice aplicate la dispunerea expertizelor
judiciare, a constatărilor tehnico-științifice și
medico-legale.
4. Modalități de formulare a concluziilor și de
valorificare a acestora.
5. Verificarea concluziilor rapoartelor de constatare
și a rapoartelor de expertiză.
CONCEPTUL DE CONSTATARE TEHNICO-
ȘTIINȚIFICĂ, MEDICO-LEGALĂ ȘI EXPERTIZĂ
JUDICIARĂ

Legislația procesual-penală a Republicii Moldova prevede

două forme de activitate a persoanelor competente în
procesul penal:
a) consultativă, care se realizează prin participarea acestora
la efectuarea activităților de procedură cu titlul procesual
de specialist;
b) de examinare științifică a unor fapte sau împrejurări de
fapt, efectuată la cerința organelor de urmărire penală sau a
instanței de judecată, de către persoanele competente
încadrate în proces prin ordonanța de dispunere a
expertizei judiciare.
Conform art 139 CPP al RM, în cazul în
care este necesară explicarea unor fapte sau
circumstanţe ale cauzei, procurorul, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate folosi cunoştinţele unui specialist,
dispunînd, la cererea părţilor, iar organul de
urmărire penală şi din oficiu, efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-
legale.
 Constatarea tehnico-științifică este definită în literatura de
specialitate ca o activitate de interpretare și valorificare
științifică imediată a urmelor, mijloacelor de probă și a
împrejurărilor de fapt, desfășurată la cererea organelor de
urmărire penală, în scopul identificării făptuitorului și a
obiectelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii. Sub aspectul
conținutului, această activitate operativă este mai restrânsă
decât expertiza și se dispune numai în caz de urgență.
 Constatarea tehnico-științifică este mijlocul prin care se
folosesc în faza de urmărire a procesului penal, cunoștințele
unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor
fapte sau împrejurări care necesită cunoștințe de specialitate.
Ea are caracter facultativ.
Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se
lămuresc, în faza de urmărire penală a procesului penal,
în cazuri urgente, unele chestiuni care implică
cunoștințe medicale. La fel ca și constatarea tehnico-
științifică, constatarea medico-legală trebuie efectuată
într-un moment apropiat de momentul săvârșirii
infracțiunii. Așa se explică de ce se dispune numai în
faza de urmărire penală. Constatarea medico-legală se
efectuează, spre deosebire de constatarea tehnico-
științifică, numai de organul medico-legal căruia îi
revine această atribuție, potrivit normelor de organizare
a instituțiilor și serviciilor medico-legale.
 Constatarea este un procedeu probatoriu irepetabil. Dacă sunt
contestate concluziile raportului de constatare sau se apreciază
că este necesară opinia unui expert, organul judiciar dispune
efectuarea unei expertize.

 Fiind un act procedural ce reclamă urgență, constatarea se

efectuează după o procedură mai simplă față de expertiză. Astfel,
organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării
stabilește, prin ordonanță, obiectul constatării, întrebările la care
trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi
efectuată lucrarea. În spiritul legii, lămurirea urgentă a unor
fapte sau împrejurări ale cauzei trebuie să se facă într-un
moment apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii, deoarece numai
așa constatarea poate surprinde aspecte cu relevanță deosebită în
rezolvarea cauzei penale.
Organele de urmărire penală pot dispune efectuarea constatării
tehnico-științifice într-una din următoarele situații tactice, ivite pe
parcursul urmăririi penale:
1) existența pericolului dispariției unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situații de fapt. Prin pericolul de schimbare a
unor situații de fapt se înțelege posibilitatea survenirii, după
săvârșirea infracțiunii, a unor elemente noi care ar putea modifica
aspectele semnificative în configurația câmpului infracțional și
care ar genera dificultăți de cercetare, inclusiv riscul abordării
unor piste false.
Stările de pericol invocate pot fi determinate de cauze obiective,
exterioare intervenției omului, cum este activitatea factorilor
atmosferici (precipitații, vânt) asupra urmelor din câmpul
infracțional. Ele pot fi produse, de asemenea, de cauze de natură
subiectivă constând în acțiuni voluntare ale făptuitorului sau
participanților la infracțiune ori intervenției altor persoane.
2) necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei este impusă nu atât de pericolul dispariției mijloacelor de
probă sau al schimbării situației de fapt, cât de necesitatea
asigurării, chiar de la începutul urmăririi penale, a justei orientări
în efectuarea anchetei. Organul de urmărire penală apreciază
necesitatea folosirii acestui procedeu probator în raport cu
utilitatea datelor furnizate care pot indica direcția ce trebuie
imprimată cercetărilor prin confirmarea uneia din versiunile
elaborate în cauză.
Rezolvarea dată acestei situații, prin efectuarea unei constatări
tehnico-științifice, a fost impusă de caracterul dinamic al
urmăririi penale și de necesitatea de a da eficiență practică
imediată constatărilor la care ajung organele de urmărire penală
cu ocazia primelor investigații efectuate.
Din practica de urmărire penală au rezultat două domenii ale
activității specialiștilor care efectuează constatările tehnico-
științifice:
1) Un prim domeniu cuprinde participarea ca auxiliari la efectuarea
unor activități de urmărire penală, cum sunt: ridicarea de obiecte și
înscrisuri, cercetarea la fața locului, percheziții etc. specialiștii sau
tehnicienii acordă asistență de specialitate calificată în sensul
descoperirii, relevării, conservării, fixării și ridicării urmelor și
mijloacelor materiale de probă, în vederea examinării. Astfel, în
temeiul cunoștințelor de specialitate, pe care le dețin, atrag atenția
organelor de urmărire penală asupra împrejurărilor utile elucidării
cauzei; descoperă, fixează și ridică urmele și mijloacele materiale de
probă și realizează diverse activități tehnice în situațiile în care sunt
necesare cunoștințe și calificări speciale; exprimă opinia cu privire
la originea și mecanismul formării urmelor la fața locului.
2) Al doilea domeniu al activității specialistului îl constituie
aplicarea cunoștințelor speciale la investigarea științifică sau
tehnică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, adeseori în
condiții de laborator, constatările urmând a fi expuse în raportul
de constatare tehnico-științifică.
 Constatările sunt clasificate în constatări medico-
legale și constatări tehnico-științifice. Constatarea
tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și
datelor puse la dispoziție sau indicate de organul de
urmărire penală, în timp ce constatarea medico-legală
se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor.
 Constatările tehnico-științifice pot fi: dactiloscopice,
traseologice, balistice, a actelor, grafice
(grafoscopice), fotografico-judiciare, fonobalistice,
biocriminalistice, chimice, tehnice, merceologice,
zootehnice și veterinare, agrotehnice și agroalimentare
etc.
 Constatarea medico-legală poate fi:
a) constatare medico-legală propriu-zisă, având ca scop stabilirea
cauzelor morții, mecanismul de producere a leziunilor pe corpul
victimei sau făptuitorului, consecințele activității infracționale
asupra integrității corporale sau sănătății persoanei vătămate;
b) constatarea medico-legală psihiatrică, având ca scop
determinarea tulburărilor psihice ale învinuitului sau inculpatului
de natură a-i diminua sau înlătura discernământul pentru fapta
comisă.
 Constatarea medico-legală poate fi efectuată și cu scopul de a
descoperi pe corpul învinuitului, a părții vătămate existența
urmelor unor infracțiuni. Dacă constatarea medico-legală a fost
efectuată în cadrul altei acțiuni procesuale, cum ar fiexaminarea
cadavrului, exhumarea, examinarea corporală, aceasta se include
în procesul verbal al acțiunii procesuale respective.
Regulamentul Centrului de Medicină Legală enumeră în art. 12
formele de constatări și expertize medico-legale aflate în
competența acestuia. La ele se atribuie expertizele și constatările
privind: cadavrele, părțile de cadavre; persoanele, în baza
documentelor medicale, materialelor cauzelor penale, civile și de
altă natură pentru constatarea: gravității vătă,mării corporale;
stării de sănătate, simulării, disimulării, agravării, a bolilor
artificiale și a automutilării; stărilor sexuale contestabile și în
cazul agresiunilor cu caracter sexual; stării de ebrietate alcoolică
și narcotică; identității, vârstei persoanei; volumului incapacității
generale și profesionale de muncă; biologice; pentru stabilirea
filiației; toxico-narcologice; medico-criminalistice, inclusiv
traseologice și de stabilire a identității după oseminte;
histopatologice; alte forme de cercetare medico-legale.
În funcție de obiectul constatării, organul de urmărire penală,
după finalizarea raportului de constatare, din oficiu sau la cererea
oricăreia dintre părți sau subiecți procesuali principali, poate
dispune efectuarea unei expertize, în completarea constatării, în
următoarele două situații:
 1) se apreciază că este necesară opinia unui expert;

 2) concluziile raportului de constatare sunt contestate.

Expertiza judiciară reprezintă activitate de
cercetare ştiinţifico-practică, efectuată în cadrul
procesului civil, penal sau contravenţional
(proces judiciar) în scopul aflării adevărului prin
efectuarea unor cercetări metodice cu aplicarea
de cunoştinţe speciale şi procedee tehnico-
ştiinţifice pentru formularea unor concluzii
argumentate cu privire la anumite fapte,
circumstanţe, obiecte materiale, fenomene şi
procese, corpul şi psihicul uman, ce pot servi
drept probe într-un proces judiciar.
 În literatura de specialitate, expertiza judiciară este definită ca o
activitate de cercetare științifică desfășurată la cererea organelor
judiciare, de persoane având cunoștințe de specialitate, iar
expertul judiciar – ca persoana ce posedă cunoștințe de
specialitate într-un domeniu al artei, științei sau tehnicii,
desemnată de organul judiciar, conform legii, pentru a lămuri
anumite stări sau împrejurări de fapt necesare aflării adevărului.
Expertiza mai este definită și ca o activitate de cercetare
științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, în scopul
identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor sau
fenomenelor, al determinării anumitor însușiri sau schimbării
intervenite în conținutul, forma și aspectul lor.
 Expertiza este un mijloc de probă înrudit cu constatarea
tehnico-științifică și constatarea medico-legală, dar procesual
deosebit de acestea.
În ceea ce privește poziția procesuală a expertului, există
următoarele concepții:
a) expertul este un martor științific, ceea ce înseamnă că trebuie
să i se aplice toate regulile privitoare la martori;
b) expertul este un auxiliar al justiției, întrucât face investigații
proprii organelor judiciare, în vederea lămuririi înprejurărilor
care necesită cunoștințe de specialitate;
c) expertul este judecător, respectiv judecătorul împrejurării pe
care trebuie să o lămurească în procesul penal prin
cunoștințele sale de specialitate;
d) expertul are o poziție procesuală proprie, sui generis, fiind un
subiect procesual ocazional.
 Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, efectuarea
expertizei nu este supusă imperativului urgenței astfel încât
este posibilă o cercetare mai aprofundată și completă a
mijloacelor materiale de probă. Expertiza ca procedeu probator
este utilă pentru a stabili dacă anumite înscrisuri și obiecte
conțin date susceptibile de a servi ca probă. De asemenea,
expertiza poate fi utilă pentru a lămuri unele contradicții
existente între alte mijloace de probă.
 Trăsătura caracteristică distinctivă a expertizei, ca formă de
utilizare a cunoștințelor speciale în proces, constă în
necesitatea unor examinări speciale de laborator în baza
realizărilor altor domenii, decât cel juridic, pentru determinarea
împrejurărilor faptei.
 Expertiza judiciară nu soluţionează probleme privind
legalitatea sau ilegalitatea faptelor săvîrşite de persoanele
fizice şi juridice.
 Obiectul expertizei judiciare are mai multe înțelesuri, putându-
se referi la:
 a) obiectul expertizei în înțelesul ei;

 b) obiectul propriu-zis, material, care se examinează în cadrul

expertizei;
 c) obiectul raportului de expertiză, adică obiective e unui caz
concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de
organul judiciar expertului, la care acesta trebuie să răspundă.
Principalele criterii în funcție de care se pot
clasifica expertizele sunt: natura
problemelor ce urmează a fi lămurite prin
expertiză; titularul dispoziției sau al
solicitării de a efectua expertiza; modul în
care legea reglementează necesitatea
efectuării expertizei; modul de desemnare a
expertului; modul de organizare a
expertizei.
 În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite,
organele judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
criminalistică (dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a
actelor, grafică, biocriminalistică etc.); medico-legală; tehnică
etc. În dependență de acest criteriu, se evidențiază următoarele
categorii ale expertizei: dactiloscopică, traseologică, balistică,
grafică (a scrisului), tehnică a documentelor, fotografico-
judiciară, biocriminalistică, fizico-chimică, fonobalistică, tehnică,
contabilă, zootehnică și veterinară, agrotehnică, agroalimentară,
merceologică, filatelică, medico-legală, psihiatrică,
neuropsihiatrică etc.
 În funcție de titularul dispoziției sau al
solicitării de a fi efectuată expertiza, aceasta poate
fi judiciară sau extrajudiciară. Expertiza judiciară
este efectuată din dispoziția organelor de urmărire
penală, a instanțelor judecătorești sau a altor
organe cu atribuții jurisdicționale de către expertul
sau specialistul numit de acestea. Expertiza
extrajudiciară este efectuată la cererea persoanelor
fizice sau juridice având calitatea de subiecți
procesuali principali sau părți în procesul penal.
 După modul în care legea reglementează
necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi
facultative și obligatorii. Expertizele facultative
sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele
fiind dispuse fiind la cererea părților interesate,
fiind când organele judiciare consideră că sunt
necesare cunoștințele unui expert pentru
lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.
Expertiza este obligatorie în acele situații care,
în mod practic, sunt adiacente rezolvării propriu-
zise a cauzei penale.
După criteriul modului de desemnare a expertului,
expertizele pot fi: simple (oficiale), contradictorii și
supravegheate. În cazul expertizei simple, organul penal
numește expertul și controlează activitatea de
expertizare efectuată de acesta. La expertiza
contradictorie, experții sunt aleși și numiți de către
organele judiciare penale, subiecții procesuali și părți
(participarea experților recomandați la efectuarea
expertizei). Expertiza supraveghează are loc atunci când
părțile pot desemna un specialist care are atribuții de
control asupra modului de efectuare a expertizei,
specialistul care efectuează expertiza fiind denumit și
consilier tehnic.
După modul de organizare, expertizele se împart
în:
a) expertize simple, efectuate de către un specialist
dintr-un anumit domeniu de activitate;
b) expertize complexe sau mixte, în care, pentru
lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, sunt
necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale
științei sau tehnicii.
 Conform prevederilor Legii RM „Cu privire la expertiza
judiciară și statutul expertului judiciar”, nr. 68 din 14.04.2016,
(art. 27-35), expertizele judiciare se clasifică după următoarele
criterii:
 a) consecutivitatea efectuării expertizelor;

 b) volumul cercetărilor;

 c) numărul de experţi care au participat la efectuarea

cercetărilor;
 d) numărul de domenii ştiinţifice aplicate la efectuarea
expertizei.
 După consecutivitatea efectuării cercetărilor,
expertizele judiciare pot fi clasificate în primare şi
repetate. După volumul de cercetări, expertizele
judiciare se clasifică în expertize de bază şi
expertize suplimentare. După numărul de experţi
participanţi la cercetări, expertizele judiciare pot fi
clasificate în expertize individuale şi expertize în
comisie. După complexitatea domeniilor ştiinţifice
aplicate la efectuarea expertizelor judiciare, acestea
se clasifică în monospecializate şi complexe.
 Expertiza primară este expertiza efectuată de către un expert
judiciar sau de către o comisie de experţi judiciari pentru prima
dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus
anterior, în cadrul unui proces, vreunei expertize de aceeaşi
specializare.
 Expertiza repetată este expertiza care se efectuează cu privire la
aceleaşi obiecte, fapte, circumstanţe şi care soluţionează aceleaşi
întrebări formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau
suplimentare. Expertiza repetată se dispune în cazul în care
concluziile expertizei primare şi/sau suplimentare au fost apreciate
de ordonatorul expertizei ca fiind neîntemeiate sau în privinţa
cărora există îndoieli referitoare la veridicitatea acestora, iar
deficienţele nu pot fi înlăturate prin audierea expertului judiciar care
a efectuat expertiza. La efectuarea expertizei repetate, toate
chestiunile examinate în cadrul expertizei anterioare se examinează
din nou.
Expertiza repetată se dispune în cazurile în care:
 a) concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate sau dacă există
îndoieli în privinţa acestora;
 b) ordonatorul expertizei sau instanţa de judecată a constatat că expertul judiciar nu
avea dreptul să o efectueze ori şi-a depăşit competenţa;
 c) a fost încălcată ordinea procesuală de dispunere a expertizei;

 d) s-au constatat încălcări ale metodelor sau procedurilor de efectuare a expertizei;

 e) concluziile expertului nu au fost corelate cu datele de fapt, puse la dispoziţia lui;

 f) concluziile intră în contradicţie cu datele de fapt ce figurează în procesul judiciar;

 g) există contradicţii esenţiale între opiniile experţilor participanţi la efectuarea unei

expertize în comisie.
În toate cazurile, efectuarea expertizei repetate se pune în sarcina unui alt expert sau a
unei alte comisii de experţi.
Expertul sau experţii care au efectuat expertiza primară pot asista la efectuarea
expertizei repetate pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor formulate în urma
expertizei primare, însă nu pot participa la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea
concluziilor.
 Expertiza de bază este expertiza în care se efectuează volumul principal
de examinări.
 Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care concluziile expertului
sînt incomplete şi necesită explicaţii sau completări ori atunci cînd apar
întrebări noi referitoare la circumstanţele examinate şi, în toate cazurile,
răspunsurile nu pot fi obţinute prin audierea expertului.
 Expertiza judiciară se consideră a fi incompletă dacă expertul nu a
cercetat toate obiectele sau dacă nu a răspuns la toate întrebările
prezentate spre soluţionare. În cadrul expertizei suplimentare, expertul
realizează investigaţii doar în partea în care acestea nu au fost efectuate
în cadrul expertizei de bază. Efectuarea expertizei suplimentare se
dispune, de regulă, aceluiaşi expert care a realizat expertiza de bază, dar
poate fi dispusă şi altui expert. Expertiza suplimentară se dispune
motivat. În cazul dispunerii expertizei suplimentare se prezintă raportul
expertizei primare, precum şi toate materialele prezentate în cadrul
expertizei primare.
 Expertiza individuală este efectuată de un singur expert judiciar, în unul sau mai
multe domenii de specializare a expertizei judiciare.
 Expertiza judiciară în comisie este expertiza efectuată de către experţi judiciari
din acelaşi domeniu sau din domenii diferite ale expertizei judiciare.
Expertiza în comisie se dispune în cazul în care examinările au un caracter complex
ori sînt voluminoase sau dacă există expertize efectuate anterior care prezintă
concluzii divergente. În cadrul expertizei în comisie pot fi formulate întrebări
referitoare la cauzele divergenţelor între concluziile expertizelor anterioare.
Experţii incluşi în comisie stabilesc scopurile, succesiunea şi volumul cercetărilor în
funcţie de caracterul obiectului expertizei. La finalul cercetărilor în cadrul expertizei
în comisie se întocmeşte un singur raport de expertiză, care este semnat de toţi
experţii ce fac parte din componenţa comisiei. În situaţia în care nu există o
concluzie comună, unanim acceptată, în raportul de expertiză judiciară se prezintă
concluzia acceptată de majoritatea experţilor participanţi în cadrul comisiei la
efectuarea expertizei ori se declară despre imposibilitatea prezentării unor concluzii
comune. Opiniile divergente ale experţilor se expun în concluzii separate care se
anexează la raportul de expertiză şi, de asemenea, se prezintă ordonatorului
expertizei.
 Se consideră expertiză monospecializată expertiza ale cărei
cercetări se efectuează cu aplicarea cunoştinţelor dintr-un singur
domeniu al ştiinţei, tehnicii sau alt domeniu al activităţii umane.
 Expertiza complexă se efectuează în cazurile în care pentru
elucidarea faptelor sau circumstanţelor cauzei sînt necesare
concomitent cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei, tehnicii
sau din alte domenii ale activităţii umane. Expertiza complexă se
poate efectua fie de către o comisie de experţi calificaţi în diferite
genuri de expertiză, fie de către un singur expert calificat în mai
multe genuri de expertiză. Fiecare expert participant la expertiza
complexă efectuează cercetări în limita competenţelor sale.
Expertul participă la formularea răspunsului doar la acele
întrebări, cuprinse în actul de dispunere a expertizei, care
corespund domeniului său de specializare.
Dacă organul de urmărire penală care a
dispus efectuarea expertizei, la invocare de
către una dintre părţi sau din oficiu, ori
instanţa de judecată, la cererea uneia dintre
părţi, constată că raportul expertului nu este
complet, iar această deficienţă nu poate fi
suplinită prin audierea expertului, se
dispune efectuarea unei expertize
suplimentare de către acelaşi expert sau de
către un alt expert.
Dacă concluziile expertului sînt neclare,
contradictorii, neîntemeiate, dacă există
îndoieli în privinţa lor şi aceste deficienţe
nu pot fi înlăturate prin audierea expertului
sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală
de efectuare a expertizei, poate fi dispusă
efectuarea unei expertize repetate de către
un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea
expertizei repetate se poate pune şi
chestiunea autenticităţii metodelor utilizate
anterior.
2. DEOSEBIRI ȘI ASEMĂNĂRI ÎNTRE
CONSTATĂRI ȘI EXPERTIZE
 La cele mai esențiale deosebiri și asemănări existente
între expertiză și constatarea tehnico-științifică,
următoarele:
1) ambele procedee probatorii constituie, sub raportul
obiectului, o activitate de interpretare și cercetare
științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, în
scopul identificării persoanelor și obiectelor de interes
pentru cauză, a descoperirii valorii probatorii pe care o au
mijloacele materiale de probă.
2) În ambele cazuri, cercetarea este
efectuată de persoane cu pregătire de
specialitate în anumite domenii ale științei
și tehnicii. De regulă expertizele sunt
realizate de persoane cu pregătire, având
calitatea de expert. Cu titlu de excepție, în
lipsa experților într-un anumit domeniu,
organul judiciar poate desemna pentru
efectuarea expertizei specialiști cu
autoritate științifică în materie (profesori
universitari, cercetători etc.).
3) Sub aspectul momentului și procedurii dispunerii, ambele
procedee probatorii pot fi utilizate de organele judiciare atât în
faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
 Constatarea tehnico-științifică fiind destinată să răspundă
nevoilor operative ale organului judiciar poate fi dispusă chiar
și în faza actelor premergătoare, în timp ce expertiza poate fi
dispusă numai după începerea urmăririi penale, în condițiile
existenței cadrului procesual penal.
 Din punctul de vedere al procedurii dispunerii, constatarea
tehnico-științifică nu presupune cunoașterea și citarea părților,
însă efectuarea expertizei impune chemarea părților, aducerea
la cunoștință a obiectului acesteia, a întrebărilor formulate
pentru expert.
În viziunea autorilor Constantin R., Drăghici P. și Ioniță M.,
asemănările între expertize și constatările tehnico-științifice se
rezumă la următoarele:
 a) atât expertizele cât și constatările tehnico-științifice își aduc
o contribuție însemnată la realizarea scopului procesului penal:
aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a
făptuitorului;
 b) atât expertizele cât și constatările tehnico-științifice sunt
mijloace de probă;
 c) atât expertizele cât și constatările tehnico-științifice au
obiectul fixat de organul judiciar;
 d) atât la expertize cât și la constatările tehnico-științifice,
operațiile și concluziile se consemnează într-un raport.
La deosebirile între expertize și constatările
tehnico-științifice, acești autori atribuie
următoarele:
 a) în timp ce expertizele constituie mijloc de
probă, atât în procesul penal, cât și civil,
putând fi dispuse de organul de urmărire
penală, cât și de instanța de judecată,
constatările tehnico-științifice și medico-legale
sunt mijloace de probă specifice procesului
penal, fiind determinate de caracterul de
urgență a constatării, deci nu pot fi dispuse
decât în faza de urmărire penală;
b) în timp ce constatările au ca obiect
cercetarea mai puțin aprofundată a unor
situații de fapt prin intermediul cărora se
dovedesc anumite împrejurări, conținutul
acestora fiind redus la o constatare, în cazul
expertizelor, obiectul acestora este mai mult
amplu, investigarea fiind mai amănunțită
sub aspectul problemei de specialitate
supusă soluționării, putând chiar fi
interpretate și constatările anterioare
efectuate;
c) expertizele sunt efectuate de către experți – persoane
care au cunoștințe de specialitate într-un domeniu al
științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în
calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul
judiciar necesită asemenea cunoștințe. Ei activează în
cadrul laboratoarelor criminalistice sau a instituțiilor
medico-legale sau ca persoană particulară atestată.
Constatările tehnico-științifice, la rândul lor, se
efectuează de specialiști, care sunt persoane ce posedă
cunoștințe și experiențe dintr-un anumit domeniu, dar
care, spre deosebire de experți, funcționează, de regulă,
pe lângă sau în cadrul instituției de care aparține organul
de urmărire penală, sau în cadrul unor instituții de
specialitate.
3. REGULI TACTICE APLICATE LA DISPUNEREA
EXPERTIZELOR JUDICIARE, A CONSTATĂRILOR
TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI MEDICO-LEGALE.

Eficiența constatărilor tehnico-științifice, medico-

legale și a expertizelor judiciare depinde, în bună
măsură, de modul în care organele de urmărire
penală și instanțele de judecată dispun efectuarea
acestora. Respectarea nu numai a prevederilor
legale, dar și a unor reguli sau cerințe privind
oportunitatea și stabilirea obiectului expertizei,
formularea întrebărilor și calitatea materialelor
trimise expertului sunt de natură să influențeze
direct rezultatele expertizelor.
 Oportunitatea expertizei. Asigurarea oportunității expertizei
constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către
organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele
existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă și în ce
măsură o expertiză este utilă, astfel încât să nu se întârzie
efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului.
 Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul
dispunerii acesteia, mai ales în ideea că o dispunere prematură,
ca și întârzierea acesteia, poate avea consecințe negative asupra
soluționării cauzei. În prima ipoteză, obiectele sau materialele
trimise expertului pot suferi modificări, degradări etc. Iar în a
doua ipoteză, datele sau urmele sunt insuficiente pentru
realizarea cercetării.
 Stabilirea corectă a obiectului expertizei. Cerința privind
stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicații directe
asupra modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de
probă. Delimitarea strictă a aspectelor de clarificat este de natură
să influențeze pozitiv însăși cercetarea fondului problemelor de
constituie obiectului expertizei.
 Posibilitățile oferite de expertizele judiciare în cercetarea
cauzelor penale depind de evoluția metodelor de studiu al
obiectelor supuse expertizei. Din această perspectivă, expertizele
la care organul de urmărire penală poate recurge în legătură cu
cercetarea unei infracțiuni pot fi divizate în două grupe:
1) tradiționale, a căror posibilități științifice sunt determinate;
2) recente care, fiind bazate pe realizări metodice mai puțin
veridice, unele controversate, au o aplicație limitată.
Formularea clară a întrebărilor adresate
expertului. La dispunerea expertizei judiciare
este important să se acorde atenția modului de
formulare a întrebărilor la care va răspunde
expertul. Una dintre cauzele principale ale
ajungerii la concluzii eronate sau
nefundamentate științific o reprezintă
superficialitatea în fixarea obiectivelor
expertizei, fără a mai menționa situațiile în care
aceste obiective sunt lăsate la aprecierea
expertului.
La formularea întrebărilor este necesar să se țină seama de
cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:
 a) să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului
sau specialistului;
 b) să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului ori
specialistului să înțeleagă sarcinile care-i revin;
 c) să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert
(pozitiv sau negativ);
 d) să aibă o legătură logică între ele;

 e) să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la

încadrarea juridică, forme de vinovăție ori să-l oblige să
rezolve sarcini care intră în competența organului de urmărire
penală, cum ar fi ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri,
cercetări la fața locului etc.
Asigurarea calității materialelor trimise spre
expertiză. Asigurarea calității materialelor
trimise spre expertiză reprezintă premiza de bază
a obținerii rezultatelor scontate prin
administrarea acestui mijloc de probă. În vederea
efectuării lucrărilor indicate de organul judiciar,
expertul va trebui, de regulă, să aibă la
dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele ce se
constituie mijloace materiale de probă, iar pe de
altă parte, modelele de comparație sau obiectele
presupuse a fi creat urmele descoperite în
câmpul infracțional.
 Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și
suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ. La
dispoziția experților sau specialiștilor se pun toate materialele,
obiectele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune
condiții lucrarea. Atunci când se dispune o nouă expertiză,
organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile
delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu
au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce
l-ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să
aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.
 În raport cu natura expertizei, organul judiciar trebuie să
procedeze la procurarea materialelor de comparație care să fie
puse la dispoziția specialiștilor împreună cu urmele și
mijloacele materiale de probă.
4. MODALITĂȚI DE FORMULARE A
CONCLUZIILOR ȘI DE VALORIFICARE A
ACESTORA

O deosebită importanță pentru atingerea scopului urmărit prin

expertiza judiciară o are formularea răspunsurilor la întrebările
adresate de organul judiciar. În dependență de aceste răspunsuri,
putem identifica următoarele categorii de concluzii:

 1) Concluziile categorice sau certe reflectă nu numai convingerea

fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci, în
primul rând, rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns prin
expertiză. Concluziile certe pot fi pozitive sau negative, în sensul
că pot da fie un răspuns net afirmativ la întrebare, clarificând sau
stabilind existența unui fapt, a identității unei persoane sau obiect
ș.a., fie negativ, ceea ce poate echivala cu excluderea persoanei sau
obiectului din cercul de bănuiți, cu respingerea unor afirmații sau
susțineri privind un anumit fapt sau o împrejurare.
2) Concluziile de probabilitate sunt consecința
existenței unui anumit grad de îndoială, de incertitudine,
determinată de insuficiența calitativă sau cantitativă a
elementelor caracteristice ale materialului cercetat, de
limitele posibilităților tehnico-științifice de cercetare,
dar și de considerente subiective. Prin conținutul lor,
aceste concluzii sunt relativ apropiate de cele certe, fără
a se confunda cu acestea. Ele se bazează nu numai pe
prezența caracteristicilor de grup sau de categorie, ci și
pe elemente de individualizare, capabile să diferențieze
obiectul-scop dintre obiectele verificate, dar fără a-l
identifica cu certitudine.
3) Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei, care nu trebuie
confundate cu o concluzie certă negativă, sunt determinate de calitatea cu
totul nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a
obiectelor cercetate, ca și de lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate
de investigare. Imposibilitatea formulării unei concluzii poate avea drept
cauză și modul defectuos de relevare, fixare și ridicare a urmelor și a
corpurilor delicte de la fața locului sau de expediere a acestora către
laboratorul de expertize, îndeosebi în cazul urmelor biologice. Aceasta se
motivează la fel de clar și complet ca și în situația rezolvării problemei, cu
excepția cazurilor în care expertiza a fost solicitată unui specialist care nu
are cunoștințele necesare efectuării lucrării.

 Concluziile de imposibilitate pot fi generate de aspecte permanente

(precum gradul de alterare a urmei ridicate de la locul faptei) ori de
elemente temporare, cum sunt cele provocate de existența unei aparaturi
adecvate sau, respectiv, a unor metode validate de analiză.
5. VERIFICAREA CONCLUZIILOR RAPOARTELOR
DE CONSTATARE ȘI A RAPOARTELOR DE
EXPERTIZĂ.
Verificarea concluziilor de expertiză cuprinde verificarea formală și
verificarea conținutului.

 Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale

prevăzute în materia expertizei. Pentru aceasta se examinează modul cum
a fost numit expertul și dacă nu există motive de recuzare în sarcina sa,
care să nu fi fost evidențiate. În cadrul acestei verificări se reexaminează
calificarea expertului și comportamentul său. Tot în cadrul verificării
formale, organul judiciar urmărește dacă în raport este cuprinsă
descrierea clară a expertizei efectuate. Se mai urmărește dacă s-a răspuns
la toate întrebările adresate expertului și dacă răspunsurile formulate sunt
complete, dacă părțile au fost citate, în cazurile în care legea prevedea
expres această obligație, precum și dacă raportul este data și semnat de
expert (experți), dacă opiniile separate sunt consemnate în raport.
Verificarea conținutului raportului se face pentru a
stabili dacă corespunde exigențelor de ordin științific și
logic și dacă este suficient de documentat. Într-un astfel
de cadru, se examinează, în primul rând, dacă expertul a
folosit pentru investigațiile sale toate materialele avute
la dispoziție. De asemenea, într-o primă ordine se
verifică și condițiile în care expertul a efectuat
cercetările, spre a se stabili dacă acestea i-au permis
rezolvarea problemelor pentru care a fost investit. Se
verifică metodele de lucru folosite de experți în cadrul
investigațiilor de specialitate pe care le-au întreprins,
urmărindu-se dacă s-au utilizat metodele și datele cele
mai noi și adecvate ale științei, tehnicii ori artei
respective.
Interpretarea și valorificarea concluziilor expertizei
judiciare marchează momentul aprecierii și cântăririi
probelor puse în evidență prin intermediul examinărilor
științifice. Dintre concluziile rapoartelor de expertiză,
cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de
certitudine, a căror interpretare nu ridică probleme
deosebite, fiind frecvente cazurile în care expertizele
judiciare reprezintă singura modalitate de a scoate la
lumină probele necesare constatării existenței sau
inexistenței unei infracțiuni și identificării autorului ei.
Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere
mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei judiciare.
Aprecierea raportului de expertiză presupune
determinarea pertinenței și admisibilității faptelor
constatate de expert în baza cunoștințelor sale speciale,
adică dacă concluziile la care acesta a ajuns reprezintă
fapte ce țin de obiectul probatoriului într-o anumită
cauză penală, iar faptele și împrejurările de fapt, ce
constituie fondul raportului de expertiză, au fost
stabilite în ordinea prevăzută de legislația procesual-
penală în vigoare. Aceasta implică verificări ale
competenței expertului, condițiilor în care a activat el, a
concluziilor lui, a raportului de expertiză în întregime.
Raportul de expertiză este supus principiului
liberei aprecieri a probelor, având aceeași forță
probantă ca orice alt mijloc de probă.
Concluziile raportului de expertiză pot fi reținute
la stabilirea situației de fapt dintr-o cauză penală
sau înlăturate motivat de către organele judiciare.
În situația în care într-o cauză penală au fost
efectuate mai multe expertize, iar rapoartele au
concluzii diferite, procurorul sau instanța de
judecată poate reține motivat una dintre aceste
concluzii, înlăturându-le motivat pe celelalte.