DACTILOSCOPIA –

INSTITUȚIE A
CRIMINALISTICII
1. Noțiunea, obiectul și evoluția dactiloscopiei
judiciare.
2. Proprietățile desenului papilar.
3. Poroscopia și crestoscopia.
4. Formarea, căutarea, descoperirea și
stabilirea vechimii urmelor de mâini.
5. Relevarea, fixarea, ridicarea și
transportarea urmelor de mâini.
 1. Noțiunea, obiectul și evoluția dactiloscopiei
judiciare.
Prin dactiloscopie se înţelege procedeul de
identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor
digitale. Cuvântul „dactiloscopie” provine de la
cuvintele greceşti „dactylos” - deget - şi „skopid” care
înseamnă examinare.
Dactiloscopia poate fi definită ca acea ramură a
criminalistica care se ocupă cu examinarea şi
clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării
persoanei sau ştiinţa privind studiul desenelor papilare
• Obiectul dactiloscopiei judiciare constă în:
• 1) elaborarea metodelor şi mijloacelor de căutare, descoperire,
fixare, ridicare şi examinare a urmelor crestelor papilare;
• 2) elaborarea metodelor de ţinere a evidenţelor dactiloscopice
în vederea stabilirii stării de recidivă a infractorilor, precum şi
pentru identificarea autorilor unei infracţiuni după urmele de
mâini lăsate la locul faptei ori a persoanelor care şi-au atribuit
identităţi false;
• 3) elaborarea metodelor de ţinere a evidenţelor urmelor
crestelor papilare în cazul infracţiunilor înregistrate cu autori
neidentificaţi;
• 4) elaborarea metodelor de identificare a cadavrelor cu
identitate necunoscută, după urmele papilare.
După cum este cunoscut, pielea umană este
alcătuită din trei straturi, respectiv:
• 1) epiderma;
• 2) derma;
• 3) hipoderma.
• Din punct de vedere anatomic, pielea este
învelişul conjunctivo-epitelial care îmbracă
corpul pe întreaga lui suprafaţă.
• Epiderma este alcătuită din mai multe straturi de celule epiteliale,
cele mai superficiale fiind cornoase.
• Derma este scheletul fibros al pielii, prezentând - la punctul de
contact cu epiderma - o serie de proeminenţe, denumite papile
dermice. Acestea conţin ansele capilare, vasele arteriale şi
venoase, precum şi terminaţiile simple sau corpusculare ale
numeroşilor nervi senzitivi.
• Hipoderma este stratul cel mai profund al pielii, fiind alcătuită din
ţesut conjunctiv lax, înfiltrat cu celule grăsoase care formează
stratul adipos. Hipoderma are o serie de anexe: unghii, peri,
glande sebacee şi sudoripare. In afara funcţiilor de protecţie a
structurile subdiacente de reglarea a temperaturii corpului şi de
organ ajutător al rinichiului şi al aparatului respirator, pielea este
şi un vast organ de simţ, acest fapt datorându-se bogăţiei în
terminaţii nervoase senzitive şi în corpusculi tactili.
Din punct de vedere criminalistic interesează, în
principal, papilele dermice. Identificarea
persoanelor după urmele de mâini are la bază
varietatea reliefului papilar de pe partea
anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de
ridicături şi adâncituri. Ridicăturile acestui relief
se numesc linii sau creste papilare, iar
adânciturile poartă numele de şanţuri
interpapilare.
Papilele conţin vase şi terminaţii nervoase, fiind
grupate liniar şi într-o succesiune ordonată. Ele dau
naştere, la suprafaţa epidermei, unor ridicături paralele,
denumite creste papilare. Între aceste creste se găsesc
intervale de forma unor şănţuleţe denumite şanţuri
papilare ori şanţuri interpapilare. Crestele papilare -
epidermice - surit orientate diferit la fiecare persoană.
Altfel spus, modul de repartizare a crestelor papilare pe
suprafaţa interioară a degetelor şi palmelor nu este
aceeaşi la toţi oameni, fiecare fiind caracterizat printr-
un mod propriu de repartizare a acestora.
De regulă, crestele papilare sunt grupate sub
forma unor torente de linii papilare, formând
aşa-numitele desene papilare. În afara crestelor
papilare şi a desenelor papilare, la examinarea
microreliefului palmei interesează şi şanţurile de
flexiune ce despart diferitele regiuni ale palmei,
aceste şanţuri ajutând - împreună cu celelalte
elemente - la identificarea individuală a
persoanei.
 2. Proprietățile desenului papilar
Desenul papilar se constituie în unul din cele mai
importante elemente de identificare a persoanei, aceasta
datorându-se următoarelor proprietăţi ale acestuia:
• ♦ Unicitatea desenului papilar. Această proprietate
trebuie înţeleasă în sensul că fiecare deget şi fiecare
suprafaţă palmară are desenul său papilar propriu. Aşa
cum s-a precizat, desenele papilare se deosebesc atât prin
forma, cât şi prin detaliile lor caracteristice. Or, tocmai
marea varietate şi numărul desenelor papilare fac, cel
puţin din punct de vedere practic, imposibilă întâlnirea a
două amprente identice provenite de la persoane diferite.
♦ Fixitatea desenului papilar. Denumită de unii autori
„imuabilitatea desenului papilar”, această proprietate
constă în menţinerea formei şi detaliilor caracteristice
ale desenului papilar de la formarea sa şi până la
moartea persoanei. Privitor la această proprietate a
desenului papilar literatura de specialitate apreciază că
formarea desenului papilar se realizează în luna a 6-a
de viaţă intrauterină şi durează în tot cursul vieţii unei
persoane. Cu alte cuvinte, până la putrefacţia dermei
nu există nicio diferenţă între desenele papilare de la
degetele unui nou-născut şi ale aceluiaşi individ la
maturitate ori la vârste intermediare.
Inalterabilitatea desenului papilar. Această
proprietate esenţială constă în aceea că, în mod
normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau
înlăturat. Desenul crestelor papilare nu este
modificabil nici patologic şi nici ca urmare a
voinţei subiectului. În literatura şi practica
criminalistică s-a pus problema dacă anumite
afecţiuni sau munca manuală pot afecta - într-un
fel sau altul - crestele papilare şi, implicit, dacă
aceste creste se refac ori iau altă formă la încetarea
cauzelor ce au generat eventualele modificări.
Criteriile după care sunt clasificate desenele
papilare sunt:
1) forma desenului din zona centrală;
2) poziţia deltelor;
3) numărul deltelor.
Desenele papilare pot fi împărţite în patru grupe - tipuri -,
acestea constituind elementele generale cu ajutorul cărora
se determină tipul şi varietatea acestora, respectiv:
• a) grupa arcuri (adeltice), lipsite de zona centrală;
• b) grupa laţuri (monodeltice), la care zona centrală are
forma unui laţ - pornind din stânga spre dreapta
desenului papilar;
• c) grupa cercuri (bideltice), la care zona centrală se
prezintă sub formă de cerc, spirală, laţuri gemene etc.;
• d) grupa polideltică - sau de tip combinat - desenele
papilare prezentând trei delte şi - mai rar - patru delte,
cunoscută şi sub numele de desene adeltice sau de tip
arc.
Literatura de specialitate semnalează şi o grupă amorfă
sau a desenelor papilare excepţionale, diferite de
desenele papilare obişnuite. În această categorie se
include fn tip de desen - simian - asemănător maimuţelor,
întâlnit la unele persoane cu handicap mintal, precum şi
un tip de desen, denumit danteliform, în ţara noastră.
Cele patru grupe menţionate, precum şi grupa amorfa,
cuprind absolut toate desenele papilare. Aceste grupe sunt
foarte mari şi nu pot constitui decât un element general
de identificare. Aceasta deoarece este posibil ca un număr
foarte mare de persoane să poată avea - la cele zece
degete - cel puţin unul din fiecare tip de desen papilar.
 3. Poroscopia și crestoscopia.
Poroscopia poate fi definită ca acea ramură a dactiloscopiei
care are ca obiect examinarea microscopică a urmelor porilor
de pe dactilogramele supuse examinării. Examinarea şi
compararea porilor constituie o completare a elementelor
caracteristice individuale. Acest gen de examinare este însă o
activitate mult mai laborioasă, presupunând atât utilizarea unor
aparate speciale de mărit, cât şi a unor metode fixe şi complexe
de relevare a urmei. Astfel, atunci când se ridică impresiunile
digitale ale unei persoane suspecte aceasta trebuie să fie curată
pe mâini. În acest sens, practica criminalistică recomandă
frecarea cu peria de unghii a vârfurilor degetelor, în felul
acesta desfundându-se porii de impurităţi.
La rândul ei, crestoscopia se constituie într-o nouă ramură a
dactiloscopiei care studiază formele celor două muchii ale crestelor
papilare. Diversitatea formelor, precum şi amplasarea porilor pe
muchiile crestelor papilare dau naştere unei mari diversităţi de
caracteristici ale muchiilor, acestea prezentându-se ca un fel de
franjurare sau de dantelă marginală. Prezentându-se ca nişte
scobituri sau golfuleţe, caracteristicile ce pot apărea pe cele două
muchii ale crestelor papilare pot prezenta următoarele forme: a)
forma dreaptă; b) forma convexă; c) forma concavă; d) forma de
unghi; e) forma de dinte; f) forma de buzunar ş.a.

Trebuie reţinut faptul că aceste caracteristici sunt influenţate de

presiunea degetului în momentul formării urmei ori luării
impresiunii, precum şi de cantitatea de cerneală sau tuş tipografic
cu care sunt prelevate aceste impresiuni.
 4. Formarea, căutarea, descoperirea și
stabilirea vechimii urmelor de mâini.
În raport cu modul de formare a urmelor de
mâini, acestea pot fi clasificate astfel:
• 1) urme statice şi dinamice;
• 2) urme de suprafaţă şi de adâncime;
• 3) urme vizibile şi invizibile.
Urmele statice și dinamice. În procesul identificării
criminalistice, valoarea cea mai mare o au urmele statice,
acestea redând cu claritate desenul papilar şi detaliile
caracteristice. Din contră, urmele dinamice se prezintă, cel mai
adesea, sub forma unor mânjituri, putând servi doar la o
identificare generică de grup.
Experienţa pozitivă demonstrează că:
• - atunci când urma este statică, clară şi bine imprimată pe
suport, caracteristicile sale individuale oferă suficiente
elemente pentru o identificare individuală;
• - dacă urma este statică, bine şi clar imprimată, dar suportul pe
care s-a format - praf, nisip, noroi etc. - nu permite
reproducerea exactă a desenului papilar, pot fi stabilite numai
anumite elemente generice.
Urmele de suprafaţă şi de adâncime. Această clasificare are în
vedere plasticitatea materiei pe care se formează urmele
digitale sau palmare. Urmele de adâncime, cunoscute şi sub
denumirea de urme mulate se formează prin imprimarea
crestelor papilare în diferite materii plastice, cum ar fi: ceară,
plastilină, vopsea proaspătă, chit proaspăt, argilă moale etc., ori
în anumite produse alimentare.
Urmele de suprafaţă se pot forma fie prin stratificare - prin
depunerea substanţei aflată pe mână -, fie prin destratificare,
datorită ridicării substanţei depuse anterior pe suportul pe care
a rămas urma.
Crestele papilare se pot imprima şi în gheaţă, ca urmare a
topirii stratului de suprafaţă al acesteia, prin căldura emanată
de deget pe unt, ciocolată, ş.a.
Urmele vizibile şi invizibile. Urmele de suprafaţă pot fi
vizibile sau invizibile. Urmele vizibile sunt lăsate de
mâinile murdărite cu substanţe colorate, cum ar fi: sânge,
vopsea, cerneală, funingine, noroi, praf, ciment etc.
La rândul lor, urmele invizibile sunt formate prin
depunerea sudorii şi a grăsimii umane - existente pe piele
-, la atingerea - voluntar sau involuntar - a unui obiect. La
crearea acestui gen de urme este posibil să concure şi altfel
de substanţe, în sensul că, în anumite situaţii, vârfurile
degetelor sunt murdărite cu o largă varietate de substanţe
invizibile susceptibile transferului, cum ar fi: grăsimile -
uleiuri, unsori - de pe piesele metalice, produsele
petroliere, creme şi vaseline incolore ş.a.
Descoperirea urmelor de mâini rămase în câmpul
infracţiunii presupune o activitate sistematică de căutare,
ţinând cont atât de natura locului unde s-a comis fapta,
cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia.
Aceste urme sunt de dimensiuni mici, uneori doar sub
forma unor fragmente, neputând fi uşor observate.
Neatenţia ori superficialitatea în căutarea unor astfel de
urme poate conduce fie la nedescoperirea ori ştergerea
lor, fie la lăsarea în câmpul infracţiunii a propriilor
urme. Dată fiind marea varietate a modurilor de
săvârşire a infracţiunilor şi a împrejurărilor concrete în
care acţionează infractorii, numai simpla enumerare a
acestora ar deveni practic imposibilă.
Stabilirea vechimii urmelor de mâini constituie o
problemă de cea mai mare importanţă, de ea
urmând să se ţină cont, atât cu ocazia căutării şi
descoperirii, cât şi cu prilejul relevării acestora.
Precizăm că determinarea vechii urmelor este
totuşi relativă. O atare activitate debutează din
momentul descoperirii urmelor şi continuă până
în momentul efectuării constatării tehnico-
ştiinţifice sau expertizei criminalistice.
 5. Relevarea, fixarea, ridicarea și transportarea
urmelor de mâini.
Relevarea urinelor este operaţia tehnică
criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse
în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee
fizice sau chimice. Pentru relevarea urmelor
digitale latente s-au conturat de-a lungul timpului o
serie de metode, clasificate în:
a) metode fizice de relevare;
b) metode chimice de relevare;
c) metode optice de relevare.
Relevarea urmelor prin metode fizice constă în
aplicarea de prafuri ori pudre cu granulaţie foarte fină
pe obiectul sau substanţele purtătoare de urme De aici
şi denumirea de „prăfuire” sau „pudrare” dată
metodei.
Metodele chimice de relevare a urmelor papilare
latente se bazează pe proprietatea sărurilor,
aminoacizilor etc., din transpiraţia umană de a intra în
reacţie cu anumite substanţe chimice. Dintre
metodele chimice utilizate în practica criminalistică,
menţionăm: A. Vaporizarea cu iod; B. Relevarea cu
reactivi chimici propriu-zişi.
La fixarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de
urme trebuie respectate dispoziţiile legii
procesuale penale.
Urmele şi obiectele purtătoare de urme se
fixează prin:
1) Procesul-verbal de consemnare a activităţii de
urmărire penală efectuată;
2) Fotografiile judiciare.
Potrivit legii procesual penale, procesul-verbal
trebuie să cuprindă şi descrierea amănunţită a
celor constatate, precum şi a măsurilor luate.
Fixarea în procesul-verbal impune consemnarea
cu exactitate a urmelor descoperite, a amplasării
şi poziţiei lor în locul săvârşirii infracţiunii, a
fotografiilor executate, inclusiv a modului de
ridicare, atât a urmelor, cât şi a obiectelor
purtătoare de urme.
Fotografiile judiciare. Din punct de vedere al
tehnicii criminalistice, fixarea presupune
fotografierea urmelor, atât ca obiecte purtătoare
de urme, cât şi în ambianţa generală a locului
unde s-a comis infracţiunea. Fixarea prin
fotografie a urmelor constituie o cerinţă
imperativă a legii procesuale penale. Astfel,
organelor de urmărire penale şi instanţelor de
judecată le revine obligaţia de a verifica şi dacă
cele consemnate în procesul-verbal corespund cu
imaginile cuprinse în planşa fotografică anexată.
Urmele descoperite la faţa locului pot fi fixate şi prin
schiţe, desene etc., în acest sens legea procesuală penală
statuând că în toate cazurile se pot face schiţe, desene sau
fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se
anexează le procesul-verbal. Fixarea urmelor este urmată
de sigilarea acestora. Această operaţie constă în aplicarea
pe ambalajele unde au fost introduse urmele - ori pe
obiectele purtătoare de urme- a sigiliului sau a ştampilei
organului judiciar, indicându-se locul şi data când s-a
făcut sigilarea, natura urmei sau obiectul sigilat, inclusiv
martorii asistenţi la această activitate. Sigilarea are drept
scop împiedicarea sustragerii, schimbării ori falsificării
urmelor ce constituie mijloc de probă în cauză.
Ridicarea urmelor de mâini se face prin
fotografiere, transferarea pe peliculă adezivă, cu
ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor
purtătoare de urme. Observăm că fotografia este
atât un mijloc de fixare, cât şi un mijloc de
ridicare a urmelor. Se poate chiar afirma că
fotografia rămâne principalul mijloc de ridicare,
atât a urmelor de suprafaţă, cât şi a celor de
adâncime.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite cu ocazia
cercetării locului faptei vizează obţinerea unor informaţii
preliminare privitoare la obiectul creator de urmă,
persoana făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta
în câmpul infracţiunii şi succesiunea acestora. Atât
literatura de specialitate, cât şi practica criminalistică
sunt unanime în a aprecia că interpretarea la faţa locului
a urmelor papilare are drept scop următoarele: 1)
stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul
infracţiunii; 2) determinarea degetului sau mâinii care a
creat urma; 3) stabilirea tipului de desen papilar digital;
4) aprecierea valorii de identificare a urmei ş.a.