DACTILOSCOPIA

Dactiloscopia este „ştiinţa privind studiul desenelor papilare" .

Denumirea derivă din cuvintele greceşti daktylos = deget şi scopeo = a examina.
In sens restrâns, dactiloscopia are ca obiect de cercetare desenele papilare ale degetelor (amprente
digitale), dar în criminalistică se uzitează sensul larg, care cuprinde şi desenele palmei (amprente
palmare) şi ale tălpii piciorului (amprente plantare).
Desenele papilare (sau dermatoglife) sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor
papilare, separate între ele de şanţuri papilare.
Utilizarea impresiunilor digitale are ca scop:
• identificarea persoanei care îşi ascunde identitatea, prin compararea amprentelor papilare cu
impresiunile din fişele dactiloscopice (dacă este recidivist);
•identificarea persoanei care a lăsat o urmă papilară la locul faptei, prin compararea cu
impresiunile persoanei suspecte;
• identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
• compararea impresiunilor digitale descoperite în mai multe locuri, pentru stabilirea
autorului comun.
O amprentă digitală a unei persoane găsită pe un obiect face dovada contactului acesteia cu
suportul pe care a fost descoperită urma, dar nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăţie.

Desenele papilare
Suprafaţa palmei este compusă din patru regiuni distincte: tenară (din dreptul degetului
mare), hipotenară (din partea opusă), digito-palmară (sub degete) şi digitală.
Degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de flexiune:
— falangeta (sus);
— falangina (mijloc)
— falanga (jos).
Pielea care acoperă mâna este formată din:
— epidermul, partea exterioară a pielii, alcătuit din mai multe straturi de
celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte şi
formează un strat cornos, aflat într-un proces permanent de descuamare;
- dermul, ţesut fibros, elastic, care conţine vasele arteriale şi venoase,
precum şi terminaţiile nervilor senzitivi;
—hipodermul, stratul cel mai profund, care face legătura între piele şi organele interne.
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice, denumite papile (din
latină: papilla = proeminenţă, sfârc). în vârful papilelor se află porii prin care este eliminată
transpiraţia. Papilelor dermice le corespund crestele papilare situate la suprafaţa dermului.
Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către stratul epidermic. Sudoarea secretată
de glandele sudoripare şi substanţele grase secretate de glandele sebacee formează, la suprafaţa
epidermului, un strat de săruri şi grăsimi, care, la contactul cu un suport, se depun şi redau
întocmai forma crestelor papilare.
Crestele papilare existente pe suprafaţa pielii de pe interiorul mâinilor şi de pe talpa picioarelor
formează desenul papilar, din care fac parte şi încreţiturile pielii care străbat transversal crestele
papilare, denumite linii albe, precum şi liniile ce se formează în epiderm, în zona şanţurilor
flexorale.
Desenele papilare imprimate pe un suport, cunoscute şi sub denumirea de dactilograme, sunt
de două feluri:
— dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau
1
 amprente de comparat;
— dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare,
denumite urme sau amprente în litigiu.
In concluzie, dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are ca obiect examinarea
amprentelor digitale, palmare şi plantare, în scopul identificării persoanei.

Proprietăţile desenelor papilare

Unicitatea. Calculele matematice au demonstrat că nu există în lume două desene întru totul
identice. Astfel, în urma unor combinaţii efectuate de Galton şi Balthazard s-a ajuns la concluzia că
la aprox. 64 miliarde desene ar fi posibil să se găsească două desene papilare cu aceleaşi
caracteristici coincidente. Chiar şi la gemenii univitelini, ale căror desene au un aspect general
asemănător, există deosebiri de detaliu. „Locard, ilustrul criminalist francez, nu atribuie însă decât o
valoare relativă acestor rezultate, deoarece calculele matematice, aplicate legilor sau capriciilor
biologiei, pot fi iluzorii."
Imuabilitatea. Desenele papilare se formează până în luna a şasea de viaţă intrauterină şi se
păstrează neschimbate până dincolo de moarte, ceea ce oferă posibilitatea amprentării cadavrelor.
Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune, nu şi ca structură
şi detalii, de-a lungul întregii vieţi. Ele pot suferi modificări cu ocazia unor accidente (ardere sau
tăiere profundă), operaţii sau maladii cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri, epidermul fie
se reface, prezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează,
oferind un element de identificare de neconfundat.
Aceste proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de
neregăsit chiar şi la degetele aceleiaşi persoane.
Intr-o altă clasificare, principalele caracteristici ale crestelor papilare (dermatoglife) sunt:
fixitatea, varietatea, încadrarea în tipuri model şi determinismul genetic:
a. Fixitatea, care se menţine din lunile a treia şi a patra a vieţii intrauterine, cel mai târziu din luna a şasea
(dr. Hale, 1952; Sarah Hoit, 1968), atât în raport cu vârsta, cât şi cu mediul (Sarah Hoit, 1968; Margaret
Weninger, 1937).
b.Varietatea crestelor papilare, acestea fiind deosebit de mare, „creează unicitatea fiecărei
configuraţii (...) prin detaliile de structură ale crestei denumite minuţie. Ele constau din bifurcări,
insule, creste scurte, anastomoze etc, care întrerup la diferite intervale continuitatea lineară a
crestei, creând în ansamblul lor un model papilar caracteristic fiecărei persoane, cu
imposibilitatea de a se repeta la doi indivizi. Palmele dreaptă şi stângă ale unui individ sunt
diferite sub aspect minuţial dermatoglific; nici gemenii monozigoţi (MZ) nu prezintă modele
identice.
Descoperirea unicităţii modelului papilar a revoluţionat metodele de identificare a persoanei în
criminalistică" (L. Cotuţiu).
c. Incadrarea în tipuri de model, pe baza triradiului, formaţiuni cu aspect de delta (Pereira, 1982).
„Un model se defineşte prin prezenta sau absenţa triradiului, în funcţie de care, în mare, se poate
vorbi de trei tipuri:arcuri (configuraţie fără triradiu), bucle şi verticile (configuraţii cu unul,
respectiv două triradii)" (L. Cotuţiu, 1988).
d. Determinismul genetic al dermatoglifelor, „demonstrat de asemănările pregnante ale modelelor
gemenilor MZ, de concordanţele dintre parentali şi progeni" (L. Cotuţiu, 1988). Dermatoglifele
„au un mod complex de transmitere, fără a se cunoaşte un model universal de ereditate"
(L. Cotuţiu, 1988).Lidia Cotuţiu a realizat următoarea clasificare (cu iniţialele stabilite în no-
menclatura internaţională):
— arcul (A), arcul piniform (T), arcul cu buclă (AL);
—bucla (L), bucla rachetoid (Lw), cu centrul în spirală (Ws), cu centrul
elipsoidal (Wel), < buzunarul (WL), dublucentric (Wd);
— excepţionale (Unk).
Orientarea radială a modelului este indicată cu r (rL, rW etc).
Această clasificare, ca şi altele (Ţurai, Cummins şi Midlo, Okros, Wendt, 5chaumann) au la
bază modelul stabilit de Galton în 1892: arcuri, bucle şi verticile, care se pot subdiviza în raport cu
2
 domeniul de utilizare sau cu concepţia fccărui autor.
Noua specialitate, dermatoglifologia (termenul dermatoglyphics, de la derma = piele şi
glypho = a sculpta, a fost propus de Cummins şi Midlo în 1926, ef. L. Cotuţiu, p. 9), care completează
dactiloscopia, se află în faze superioare de evoluţie (asociativă, prin crearea unor organisme
naţionale şi internaţionale, şi analitică, prin evaluarea datelor acumulate). S-au remarcat
cercetătorii străini: Okros, Sarah Hoit, Penrose, Blanka Schaumann, Alter, dar şi doi români:
Constantin Ţurai şi Lidia Cotuţiu. în ciuda unor sceptici, desenul papilar este departe de a-şi
dezvălui toate secretele!

Modul de formare a urmelor papilare

Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o substanţă maleabilă (mastic,
plastilină, ciocolată, vopsea proaspătă, ceară), care reţine imaginea în trei dimensiuni (urmă de
adâncime).
Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneală, sânge, produse
luminiscente etc.) şi negative (prin ridicare de praf). Amprenta este direct vizibilă dacă există un
contact suficient cu suportul sau în situaţia în care contrastul poate fi întărit printr-o iluminare
colorată, filtrată sau difuză.
Amprentele invizibile (latente) trebuie tratate pentru a se detaşa de fondul suportului pe care
se află. Pentru a fi relevate, ele sunt tratate prin pensulare cu pulberi speciale (negre, albe şi
fluorescente) sau evidenţiate chimic cu reactivi lichizi, cu vapori ori prin afumare. Contrastul de
culoare poate fi întărit printr-o iluminare oblică, filtrată sau difuză (polilight).

Structura desenelor papilare

Falangetele au relieful papilar cel mai variat, permiţând astfel clasificarea acestuia în tipuri,
grupe şi subgrupe.
Desenul papilar este împărţit convenţional în trei zone: bazală, centrală şi marginală.

a.Zona bazală cuprinde crestele papilare aflate deasupra şanţului flexoral,

orizontale şi aproximativ paralele.
b.Zona centrală (sau nucleul), cuprinsă între zonele bazală şi marginală,
este cea mai importantă pentru identificare, deoarece conţine cele mai multe
caracteristici sub aspectul formei şi al numărului de detalii.
c.Zona marginală, formată din creste papilare sub formă de arc, înconjoară
nucleul cu un U întors, urmând conturul falangelui. Partea de sus (vârful)
poartă denumirea de zonă distală, iar zonele laterale se numesc periferice.
Când crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, se obţine un aspect general de triunghi
denumit deltă, după litera grecească.
Delta poate fi:
— albă, când cele trei creste limitante alcătuiesc un triunghi cu unghiuri deschise, închise sau
mixte;
— neagră, când limitantele se întâlnesc într-un punct bine determinat şi continuă într-o
singură creastă.

Centrul deltic se numeşte punctul deltic. La delta albă este centrul triunghiului, fiind marcat uneori
printr-o creastă punctiformă. La delta neagră, punctul este constituit de locul de racordare a celor trei
creste.

3
Clasificarea desenelor papilare
Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva forme fundamentale de
desene, descrise pentru prima dată de Purkinje.
Desenele papilare se împart în cinci tipuri de bază: adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic şi
amorf.
Tipul adeltic nu are delta, iar crestele desenează parabole sub formă de arc. Arcurile pot fi:

4
 a. simple
b.piniforme
Tipul monodeltic sau laţ, în care zona centrală are forma unui laţ, cu două
subtipuri:

a. dextrodeltic, cu delta în dreapta;

b. sinistrodeltic, cu delta în stânga.

5
-

6
 a. tipul dextrodeltic b. tipul sinistrodeltic

Tipul bideltic, care prezintă două delte, plasate în dreapta şi în stânga desenului
central, este alcătuit din creste papilare în formă de cerc, oval (elipsoidal), spirală
(verticale), laţuri gemene sau duble etc.

7
 Tipul polideltic (combinat). Are o frecvenţă redusă şi include
trei sau patru delte. De obicei, în centrul desenului se găsesc creste
circulare flancate lateral de laturi.

Tipul amorf nu intră în clasificarea curentă, formarea lui fiind de natură

patologică, putându-se transmite genetic. Prezintă următoarele subtipuri:
a. simian, caracteristic maimuţelor, întâlnit la deficienţi mintal;
b. danteliform, cu creste sau fragmente de creste care cad
perpendicular pe
şanţul de flexiune (malformaţii accidentale cauzate de presiunea
tisulară în
timpul vieţii embrionare); un astfel de subtip a fost întâlnit şi în ţara
noastră,
fiind comunicat de Constantin Ţurai şi Corneliu Panghe;
c. nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza distrugerii
desenului ca
urmare a unor leziuni sau a unor cicatrici.

In concluzie, clasificarea desenului papilar are drept criteriu

un reper natural principal — delta. Pentru diferenţierea în
continuare a două amprente de acelaşi tip şi subtip s-a căutat
un reper secundar — centrul desenului. Dacă sunt mai
multe creste şi numărul lor este impar se alege capătul liniei
mediane; dacă numărul este par, se alege un punct între cele
două creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se
uneşte cu delta printr-o linie imaginară sau efectiv trasată,
denumită linia lui Galton sau linia delto-centrală. Numărul
de creste intersectate („tăiate") de această linie oferă un al
doilea criteriu de clasificare al desenului papilar, cifric,
care poate fi codificat (introdus în formula dactilos-copică
pentru fişierele manuale sau în codul pentru prelucrarea
automată a fişierelor computerizate).

Centru

8
 Linia
delto-
centrală
(linia lui
Galton)

9
 Delta

Detaliile caracteristice ale desenului papilar

Crestele papilare sunt redate nu numai prin linii continue, ci şi prin lini: întrerupte sau
divizate. Aceste detalii sunt denumite minuţii, elemente sau puncte caracteristice.
Desenul papilar al unei falangete conţine circa 150-200 detalii caracteristice, cu excepţia
adelticelor, care sunt mai simple.Detaliile care corespund atât ca tip, cât şi ca poziţie sunt
denumite puncte coincidente.
Principalele detalii sau minuţii, stabilite în practica dactiloscopică românească, sunt
următoarele:
Capătul de creastă: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire V. Sava şi V.P.
Margot consideră că diferenţierea făcută de unii autori înte „începutul de creastă papilară"
şi „sfârşitul de creastă papilară" este lipsită ot sens, întrucât nu este vorba de o trăsătură
dinamică la care să existe un pune de plecare şi un punct de sosire.

Intrerupere: creasta se opreşte şi, după un spaţiu alb de câţiva milimetri, continua în
aceeaşi direcţie.

Bifurcatia şi trifurcaţia: creasta se ramifică în alte două sau trei creste. Unii autori le
deosebesc de „contopire", considerând că în primul caz ramificaţia se pjoiuce în sus, iar în al
doilea caz, în jos.

10
Croşetul (cârligul): este un tip particular de bifurcaţie, când din creasta Tnndpală deviază o
ramură scurtă.

Butoniera: creasta se dedublează, descriind un oval, apoi se reface într-o creastă unică.
Mărimea absolută a butonierei este deosebit de importantă oentru identificarea asistată de
calculator (tehnologiile AFIŞ).

Inelul: o variantă a butonierei, când în locul ovalului apare un cerc Atât butonera cât şi
inelul pot fi mediane, atunci când sunt plasate în mijlocul crestei, şi laterale, când sunt
situate alături (juxtapuse)

Anastomoza: creasta scurtâ care leagă, ca o punte, două creste adiacente.

Reîntoarcerea: creasta papilară care în traseul său descrie o buclă şi se întoarce paralel cu
sensul de ducere.-Este detaliul cel mai valoros alături de anastomoza.

Fragmentul este o creastă redusă, mică, situată între două creste lungi sau încadrată în spaţiul
de întrerupere al unei creste.

Punctul (insula): creasta este punctiformă, izolată. Mai multe puncte continue, dispuse pe
aceeaşi direcţie, formează o creastă papilară punctiformă (insule multiple).
Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da naştere la formaţiuni
complexe (arborescentă, intersecţie, depăşire etc).
Detaliile caracteristice se citesc circular, in sensul mersului acelor de ceasornic, iar dacă nu
se poate stabili tipul de desen papilar se citesc de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Poroscopia şi cretoscopia

Poroscopia se ocupă cu studiul morfologic şi funcţional al porilor sub aspectul formării

urmelor şi al metodelor de examinare.
Poroscopia studiază forma porilor, a orificiilor glandelor sudoripare, aflate in palma mâinii
şi în talpa picioarelor.
Forma porilor este fixă şi caracteristică: circulară, ovală, unghiulară, în semilună,
dantelată, triunghiulară etc, iar diametrele ei pot varia între 80-250 miimi de milimetru.
Pentru a fi comparaţi, porii vor fi măriţi de 80-100 ori.
Porii sunt caracterizaţi prin două elemente de stabilitate: imuabilitatea şi repartiţia
topografică (raporturi spaţiale reciproce), fiind posibilă identificarea, cu aplicabilitate restrânsă
din cauza îmbacsirii porilor cu substanţe de stratificare sau cu praful de relevare. Poroscopia
este mai pretabilă la examinarea impresiunilor de pe documente, unde amprentele apar în tuş
(Lucian Ionescu).
Cretoscopia se ocupă cu studiul marginilor crestelor papilare, a căror conformaţie
diferenţiată este dată de forma porilor. Porul este aşezat în centrul sau la marginea crestei, sub
forma unei dantelări (franjurare) care va da caracteristicile de muchie a crestei — unic, fix şi
nealterabil — pe care se bazează identificarea, în practică, din cauza îmbacsirii microreliefului de

11
către substanţele de contaminare şi apoi de cele de relevare, posibilităţile de aplicare ale
cretoscopiei sunt reduse.
Elemente adiacente ale desenelor papilare sunt:
— cicatricile;
— liniile albe produse de cutele pielii;
— liniile şanţurilor de flexiune;
— negii sau alte malformaţii.

Procedee de relevare a urmelor latente

Căutarea amprentelor papilare în câmpul infracţional se poate face in condiţii foarte bune cu
o lumină laterală sau oblică (o lanternă puternică), ori cu lasere portabile sau surse de lumină
alternativă.
După descoperire, amprentele se fotografiază! După fotografiere, vor fi evidenţiate prin
metode chimice şi fizice şi fotografiate din nou.

Relevare prin metode fizice

Metodele fizice sunt recomandate pe suprafeţe uscate, fără pori (sticlă sau plastic). Pentru
vizualizare, metodele fizice pot fi completate cu utilizarea aburilor de cinoacrilat (superglue),
înainte de a se aplica pudra. După vizualizare amprentele vor fi fotografiate din nou, după care
vor fi ridicate şi puse pe o fişă. Pe spatele fişei se vor menţiona: numărul cauzei, data şi ora
ridicării, o schiţă a locaţiei amprentei, alte informaţii.
Prin prafuire sau pulverizare cu pulberi de contrast în raport cu natura şi culoarea
suportului purtător de urme (negrul de fum, negrul de antimoniu, grafitul— toate de culoare
neagră şi universal aplicabile; argentoratul — pentru suprafeţe lucioase; carbonarul bazic de
plumb (ceruză), de culoare albă —pentru suporturi de culoare contrastantă).
Pentru relevarea urmelor digitale de pe obiecte din faianţă, porţelan, gresie, piele de culoare
albă se recomandă negrul de fum şi pulbere de aluminiu.
Pentru obiecte din metal de culoare albă se pot folosi roşu de Sudan III ori negru de fum.
Pentru metale nichelate sau cromate se recomandă funinginea de camfor ori de polistiren.
Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan, celuloid) se poate utiliza
carbonarul bazic de plumb (ceruza).
Pentru metale cu suprafaţa aspră se poate utiliza pudra galbenă fluorescentă.
Urmele proaspete de pe hârtie pot fi relevate prin pudrare, dar fără folosirea pensulei (cu
excepţia pensulei magnetice în cazul utilizării pulberilor magnetice). Pentru urmele papilare
vechi se mai pot folosi pulberea de aluminiu, negrul de fum sau chiar roşul de Sudan III.
Cu substanţe fluorescente, activate sub acţiunea razelor ultraviolete (antracenul,
lumogenul galben, oxina, zincul sulfuros etc. sau amestecuri).
Se folosesc pensule din păr de veveriţă, puf de struţ sau fibre de carbon şi de dată mai
recentă, pensula magnetică (formarea unui câmp magnetic prin rare este atrasă pilitura de fier
care acţionează ca o pensulă). Pensula se va orienta în direcţia crestelor papilare, pentru a nu
deteriora urmele.
Afumarea directă cu funingine de camfor, magneziu, dop de plută, polistiren expandat, pentru
suprafeţe nichelate sau cromate.
Metalizarea într-o cameră de vid, îndeosebi a urmelor dispuse pe hârtie.
Printr-un dispozitiv cu câmp electric de frecvenţă medie (se foloseşte cu succes şi pentru
revelarea urmelor de buze, de mănuşi sau de încălţăminte pe materiale textile sau plastic).
Marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare şi evidenţierea detaliilor
desenului papilar prin auto-radiografie.
Cu ajutorul unei instalaţii electrice, realizate de specialiştii români, denumită
„Optimiscop".

Relevare prin metode chimice

Metodele chimice de procesare a amprentelor latente pot fi folosite atât pe suprafeţe uscate,
12
cât şi umede. Suprafeţele umede vor fi tratate cu spray reactant (cu turnesol). In continuare se
prezintă câteva metode chimice de relevare:
• evidenţierea cu vapori de iod (aburire) şi fixarea urmei, imediat, prin fotografiere şi
prin intermediul peliculei adezive. Această metodă se recomandă la relevarea urmelor lăsate pe
hârtie sau pe perete. Urmele relevate vor fi tratate cu o pastă de dextrină, pentru că altfel
dispar înainte de fotografiere;
• aburire cu vapori de acid fluorhidric, procedeu recomandat numai pentru relevarea
urmelor papilare rămase pe sticlă;
• aburire cu vapori de cianoacrilat pentru relevarea urmelor rămase pe suprafeţe line,
semiporoase, pe materiale plastice, pe arme, pe cauciuc, pe piele, p.v.c;
• evidenţierea cu reactivi chimici (ninhidrină, nitrat de argint, rodamina B, pentru
relevarea urmelor pe hârtie şi organizarea capcanelor criminalistice;acid osmic sau fluorhidric,
pentru relevarea urmelor pe sticlă).
Relevarea urmelor formate prin depuneri de sânge se face cu luminol, iar a celor rezultate prin
depunerea ureei din sudoare, cu o soluţie denumită DEMAC. Reactivi chimici recomandaţi pentru
relevarea amprentelor latente:
— ninhidrină (0,8 g ninhidrină, 120 ml acetonă. Se pulverizează pe obiect.Valabilitatea
soluţiei: peste un an);
— soluţie de nitrat de argint (5% nitrat de argint în apă distilată. Se pulverizează pe
obiect, cu grijă, pentru că înnegreşte pielea);
— reactiv spray cu iod (Soluţia A: 1 g iod, 11 ciclohexan; Soluţia B: 5 g, naphtoflavone,
40 ml methxlene cloride. Se amestecă 2 ml din soluţia B în 100ml din soluţia A timp de 5
minute, după care se filtrează. Soluţia A se păstrează la temperatura camerei timp de 30 de zile, iar
soluţia B la frigider, timp de 30 de zile. Amestecul celor două soluţii se va folosi în 24 ore);
— reactiv pentru particule mici (30 g disulfură de molibden; 11 apă distilată; 3 picături
PhotoFlo. Se amestecă. Obiectul poate fi pulverizat sau înmuiat în soluţie. Se clăteşte cu apă şi
se ridică amprenta latentă cu bandă adezivă.Amestecul rezistă 6-8 zile);
— tratare fluorescentă după superglue:
Rodamina 6G (Soluţie de stoc: 100 mg rodamina 6G, 100 ml metanol Soluţie de lucru: 3 ml
soluţie de stoc, 15 ml acetonă, 10 ml acetonitril, 15 ml metanol, 32 ml 2-propanol, 925 ml eter
de petrol. Se amestecă în ordinea dată).
7-(p-methoxybenzylamino)-4-nitrobenz-2-oxa-l,3-diazole (MBD) (Soluţie de stoc: 100 mg
MBD, 100 ml acetonă; Soluţie de lucru: 10 ml soluţie de stoc, 30 ml metanol, 10 ml 2-
propanol, 950 ml eter de petrc. Se amestecă în ordinea dată).
Ardrox (2 ml ardrox, 10 ml acetonă, 25 ml metanol, 10 ml 2-propanc. 8 ml acetonitril, 945 ml
eter de petrol).
Atenţie:
— pentru suprafeţe poroase se recomandă: nitratul de argint, ninhidrira aburii de iod,
precum şi diverse tehnici de stropire cu vopsea;
— după fixare, amprentele vor fi fotografiate;
— dacă este posibil, obiectul purtător va fi ridicat;
— documentele şi hârtiile de orice fel vor fi ambalate în pungi de plase uscate sau în
plicuri.

Relevare prin metode optice

Metode optice care permit fixarea urmelor descoperite la locul faptei:
• fixarea urmei prin fotografiere sau pe format digital;
• radiaţii de tip laser (laser de argon) care determină fluorescenta, şi care pot fi întărite cu
ninhidrină;
• dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidenţă, proiectată pe suportul
purtător de urmă.
Metodele optice sunt preferate pentru că sunt nedistructive.

13
 Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini

1. Procesul-verbal de cercetare a locului faptei

Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul-verbal în care se consemnează:
• urmele descoperite şi metodele de relevare folosite;
• locul în care au fost găsite, distanţele faţă de principalele repere (copaci,
axul şoselei, fereastră, uşă, pat etc);
• poziţia lor faţă de obiectul principal;
• starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacţie, cald, rece,
topit etc);
• cantităţile găsite;
• condiţiile în care au fost descoperite;
• starea timpului;
• fotografiile executate;
• transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje;
• ambalarea şi ridicarea obiectelor purtătoare.

2.Sub raport tehnic criminalistic

Fotografia de detaliu (executată de la o distanţă de 5-10 cm cu obiectivul perpendicular pe
urmă, iluminarea se va face din spatele aparatului de fotografiat sau din două părţi laterale):
— fotografia urmelor pe pahar: se asigură un fond în contrast cu substanţa de relevare
(ceruza), prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare
închisă;
— fotografia urmei pe oglindă: în dreptul obiectivului se dispune un ecran negru cu un
orificiu în centru;
— fotografia urmei pe obiecte lucioase (sticlă, faianţă, porţelan, vase emailate etc.) se va
realiza prin fotografie de reflexie, suportul fiind iluminat sub un unghi ascuţit, din două părţi, cu
becuri mate.
Transferarea urmelor de suprafaţă cu ajutorul peliculei adezive (folio), după relevarea şi
fotografierea acestora.
Ridicarea urmelor de adâncime cu ajutorul mulajelor, după fotografierea lor.

3.Amprentele vizibile
Acestea vor fi fotografiate, iar obiectul purtător ambalat şi ridicat.
Pentru a se obţine un detaliu mai bun al suprafeţei, amprentele vizibile pot fi accentuate sau
vizualizate folosind metode chimice bazate pe compoziţia chimică a materialului transferat.
Amprentele în sânge pot fi accentuate sau vizualizate după următoarea schemă:
— examinare vizuală, fotografiere, amido black, fotografiere. Ridicarea obiectului
purtător dacă este posibil;
— fotografiere, tetramethylbenzidine, ninhidrină, încălzire, fotografiere.
Ridicarea obiectului purtător dacă este posibil.
Impresiunile tridimensionale (lăsate de deget, palmă sau picior pe o suprafaţă mai moale)
vor fi, de asemenea, fotografiate prin folosirea luminii oblice, ridicându-le uşor pentru a se
vedea detaliile.
Transferul urmelor de mâini se face cu pelicule adezive special construite, de culoare albă sau
neagră, în contrast de culoare faţă de suportul purtător de urmă.

14
4. Proceduri de ridicare a urmelor de mâini şi de picioare cu
ajutorul mulajului
Materialul mulajului este ales în funcţie de suprafaţa pe care se află urma: la un material dur
(metal, lemn de esenţă tare) este indicat siliconul, iar la un material mai moale (pământ, noroi,
zăpadă) se recomandă ipsosul, cu respectarea următoarelor proceduri:
— pentru mulaj cu ipsos: se înlătură resturile nefixate în urmă; se pregăteşte urma prin
pulverizare uşoară cu fixativ de păr sau cu spray pe bază de ceară (este indicat să nu se
pulverizeze direct pe urmă, pentru a nu o distruge,ci indirect, pentru a o acoperi); se pun bariere
pentru ca amestecul de ipsos să nu iasă din urmă; se amestecă încontinuu ipsosul cu apă, până
se ajuge la o consistenţă ca pentru clătite; amestecul se toarnă cu atenţie, pe o spatulă, cu în-
treruperi, pentru a nu se distruge structura urmei; după ce urma este umplută cu 1-1,5 cm, se
mai adaugă întăritori şi se continuă turnarea amestecului până
când urma este plină; după aproximativ 10 minute de când a început să se întărească, se
marchează mulajul; la 30 minute de la întărire, se ridică şi se mută mulajul, fără a se îndepărta
impurităţile aderente; mulajul este securizat într-o cutie deschisă, ca recipient principal, iar cutia
se înfăşoară în hârtie, ca recipient secundar. Recipientul exterior se sigilează şi se marchează;
—când amprenta este în sol umed (urmă cu grad ridicat de detalii) se îndepărtează apa
în exces, presărând o cantitate mică din materia de mulaj în urmă; se amestecă şi se toarnă
normal; timp de uscare 45-60 minute;
—când amprenta este în noroi de consistenţă fină (urmă cu grad ridicat de detalii) se
amestecă şi se toarnă normal; timp de uscare 45-60 minute;
—când impresiunea este în sol uscat de consistenţa pudrei de talc (se reţin detaliile) se
pulverizează urma cu fixativ; se pot folosi spray-uri colorate,pentru a întări şi a sublinia mai
bine urma; se amestecă şi se toarnă normal;timp de uscare 20-30 minute;
—când amprenta este în sol uscat de consistenţă dură (se reţin detalii într-un grad
variat) se pulverizează urma cu fixativ; se amestecă şi se toarnă normal; timp de uscare 20-30
minute;
—când amprenta este în nisip (se reţin detalii în funcţie de structură şi consistenţă) se
pulverizează urma cu fixativ; se folosesc spray-uri colorate pentru a întări şi a sublinia mai
bine urma; se amestecă şi se toarnă normal;timp de uscare 20-30 minute.
—când amprenta este în apă (detaliile depind de cantitatea de apă şi de presiunea
aplicată asupra solului) se înlătură apa în exces; se pulverizează o cantitate mică de material
pentru mulaj până se acoperă urma; poate fi adăugat un accelerator; timpul de uscare variază
între 60-120 minute;
— când este apă în amprentă (detaliile depind de structura şi consistenţa apei, precum şi
de presiunea aplicată asupra urmei) se înlătură apa în exces cu o pipetă; se pulverizează o
cantitate mică de materie pentru mulaj până la acoperirea urmei; se amestecă şi se toarnă
normal; se poate folosi un accelerator; timpul de uscare variază între 60-90 minute;
—când amprenta este în zăpadă (detaliile depind de structura şi consistenţa zăpezii, dar şi
de temperatură; dacă se lucrează cu grijă se obţin detalii excelente) se pulverizează urma cu ceară
pentru urmele de zăpadă; se amestecă apa şi zăpada din jur pentru a coborî temperatura
apei; se poate adăuga un accelerator; se toarnă normal; timpul de uscare poate fi de 60-90
minute sau mai lung, în funcţie de temperatura exterioară.

5. Persistenţa şi vechimea urmelor papilare

Stabilirea vechimii unei urme papilare este deosebit de importantă pentru a se stabili
raportul de cauzalitate între urmă şi faptă.
Practica a demonstrat că se păstrează timp îndelungat urmele papilare provenite de la
degete, palmă ori picior desculţ murdărite cu sânge, cerneală, ulei, pigmenţi, ca şi cele aflate
pe metale, porţelanuri, pereţi, obiecte netede. Dacă sunt bine protejate, pot să reziste ani de
zile. In schimb, cele create cu nisip, cenuşă, negru de fum, făină ori cele aflate în aer liber
dispar relativ repede, deşi au fost relevate şi după mai multe săptămâni sau chiar luni. Dispar
foarte repede şi urmele papilare expuse razelor solare sau aerului uscat şi cald. Să reţinem câteva
postulate formulate de Constantin Ţurai în Enigmele unor amprente:
15
 —„...urmele desenelor papilare identifică prezenţa persoanei căreia ele aparţin la locul
faptei, dar nu pot dovedi, prin ele însele, culpabilitatea acestei persoane, atât timp cât ea putea
da o explicaţie a prezenţei urmelor sale la locul furtului sau crimei" ;
—„Interiorul unei locuinţe şi chiar interiorul unei singure încăperi este un vast cazier de
urme papilare" ;
—„Un adevărat expert în căutarea urmelor papilare invizibile trebuie să aibă răbdarea şi
intuiţia unui mare artist. El nu va trebui să recurgă la niciun procedeu de coloraţiune a urmelor
invizibile, până ce mai întâi nu va descoperi, prin cercetarea cu ajutorul iluminărilor reflexe,
prezenţa acestora pe variatele obiecte şi suporturi, pentru a le analiza din punctul de vedere al
vechimii lor,adică al purităţii sau impurităţii traseelor şanţurilor ce separă crestele papilare
imprimate invizibil. Ori de câte ori se pune problema determinării vechimii unei urme
papilare, nu este permis expertului să anticipeze căutarea urmelor invizibile la locul faptei, prin
pulverizarea suprafeţelor, vaporizarea, sau pensularea lor cu materiale colorante, în scopul
scoaterii în evidenţă a urmelor existente" ;
—„în marile afaceri criminale, şi mai ales în cele în care pot fi suspectate persoane care au
putut avea normal contact cu locul faptei, căutarea urmele:papilare latente trebuie să înceapă
de îndată ce evenimentul a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. Această operaţiune trebuie să
preceadă orice alte investigaţii" ;
—„Probele privind descoperirea, analiza vechimii şi relevarea, în anumite locuri, sau pe
anumite obiecte, a urmelor papilare latente trebuie păstrate de expert şi organele de cercetare în
cel mai mare secret".
Constantin Ţurai citează şi câteva concluzii desprinse de celebrul criminalist Edmond
Locard încă din 1939:
„Ar fi foarte interesant să putem cunoaşte data unei amprente papilare Ceea ce se ştie în
această privinţă se poate reduce la câteva puncte:
1.Amprentele proaspete nu se colorează bine. Praful colorant se difuzea imperfect şi
îmbâcseşte crestele, ceea ce face uşor de recunoscut o amprentă proaspătă.
2.Amprentele incolore foarte vechi (cu o vechime mai mare de o lună) nu mai prind
colorantul, sau se colorează extrem de slab. Ele nu mai reacţioneză decât la cerneală, la iod, sau
la colorantul specific reprezentat prin şerlacul roşu. In. perioada cuprinsă între o lună şi câteva
ore, reacţiile sunt condiţionate de cantitatea grăsimii depuse pe creste, de proprietăţile
suportului pe care se plasează urma, de umiditatea locului şi respectiv de vechimea urmei.
3. Se pot discerne şi utiliza amprente papilare latente foarte vechi, chiar de mai mulţi ani. Cu cât
cantitatea de grăsime ce a acoperit crestele papilare în momentul imprimării urmei a fost mai
mare, cu atât urma va dura mai mult. Ploaia, chiar persistentă, nu distruge complet amprentele
rămase în exterior, iar în schimb căldura mare duce în mod sigur la alterarea lor" (pp. 99-100).
Ar mai fi de adăugat experienţele criminaliştilor români (Gheorghe Popa, Romică Potorac,
Nicolae Preda), în premieră mondială, care vor fi definitivate într-un viitor apropiat, cu privire la
raportul dintre vechimea urmelor papilare şi grupele sangvine. Primele concluzii despre ordinea
descrescătoare a persistenţei: O, A, AB, B.

6. Reguli pentru transportarea obiectelor purtătoare de urme

• Ridicarea să fie admisibilă (să nu provoace distrugeri sau degradări, să nu
stânjenească procesul de producţie, să nu prezinte pericol public).
• Să nu se distrugă urmele existente ori să se creeze altele noi.
• Obiectul se ridică numai după ce a fost marcat şi fotografiat.
• Se prinde numai de margini sau numai cu penseta.
• Obiectul nu se ambalează în vată sau în pânză.
• Se sigilează cu sigiliul organului judiciar.
• Va purta o etichetă numerotată, cu menţiuni privind locul, data, conţinutul.

Regula celor 12 puncte coincidente

Regula celor 12 puncte a fost formulată de V. Balthazard şi reprezintă criteriul de apreciere

16
cantitativ în dactiloscopie.
Pe baza calculelor matematice se demonstrează că o urmă digitală găsită la locul faptei are
valoare de identificare proporţional cu numărul de puncte (detalii) pe care le conţine în raport
cu impresiunea digitală cu care se compară. Balthazard a demonstrat, în 1911, că la patru
feluri de detalii caracteristice (început de creastă, sfârşit de creastă, bifurcaţie şi contopire de
creste) este necesar un număr de 12 puncte coincidente pentru ca posibilitatea de repetare să fie
de 1 la 16 777 216 impresiuni, iar dacă se iau în calcul 17 puncte coincidente, două amprente
pot fi găsite o singură dată la un lot de 17 179 869 184 impresiuni digitale. Speciliştii consideră
că aceste calcule nu sunt relevante (de altfel nici nu au mai fost studiate şi dezvoltate), pentru că
Balthazard n-a luat în calcul decât patru feluri de detalii caracteristice, neglijând formele rare
ale crestelor papilare: anostomoza, inelul, punctul papilar, reîntoarcerea, astfel că, „în
efectuarea expertizei dactiloscopice, este necesar să se aibă în vedere cănumărul punctelor de
coincidenţă, de la caz la caz şi în funcţie de ansamblul de detalii, poate să fie variabil".Această
regulă a fost adoptată de multe ţări, printre care şi România, considerându-se că un minimum
de 12 concordanţe echivalează cu certitudinea identităţii, dar numărul de puncte necesare
pentru identificare variază de la o ţară la alta (minim 6-8 în Irlanda; minim 8 în Anglia,
Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria; minim 10 în Danemarca şi Ungaria; minim 12 în Andora,
Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Portugalia,
Slovenia, Spania, Suedia, Turcia; minim 14 în Malta; minim 16 în Cipru, Scoţia şi la Interpol; în
Lituania, Luxemburg, Norvegia şi Ucraina nu se pretinde un număr minim de caracteristici).
Dar, în ce priveşte aspectul calitativ, Edmond Locard preciza încă din 1929: „O
particularitate rară este de 100 de ori mai semnificativă decât o serie de bifurcaţii din zona
marginală. Patru sau cinci puncte bine grupate în centrul figurii, într-o manieră excepţională,
conving mai mult decât 12 sau 15 bifurcaţii răspândite la periferia desenului."
Cercetările unor specialişti străini (R. Kingston, P. L. Kirk) şi români (Ion R. Constantin şi
Gheorghe Pă-şescu) demonstrează azi că „folosirea unui ansamblu cât mai mare de detalii
caracteristice (5, 6, 7 feluri de detalii) într-o expertiză dactiloscopică permite reducerea, în mod
corespunzător, a punctelor de coincidenţă. Regula presupune existenţa a 12 puncte coincidente
ca formă şi poziţie dar, în acelaşi timp, condiţionează să nu existe niciun punct necoincident."
Detaliile caracteristice care apar mai rar sau chiar foarte rar sunt: cicatricea, reîntoarcerea,
intersecţia, crestele alternative, devierea, anastomoza, triunghiul capetelor de creste.

URMELE DE PICIOARE
1. Clasificarea urmelor de picioare:
— urme de picior desculţ (urmă papilară): se identifică direct persoana;
— urme de picior cu ciorap: se identifică fie persoana, după urmele de contur ale tălpii,
fie ciorapul, după textura materialului;
— urme de picior încălţat: se identifică încălţămintea, deci indirect persoana.
Urmele plantei piciorului sunt cele mai valoroase pentru individualizare, deoarece
amprenta plantară poate servi la o identificare certă, echivalentă cu identificarea bazată pe
amprentele digitale.
Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte :
• regiunea metatarsofalangiană, cea mai importantă pentru identificare,cuprinsă între
vârful degetelor şi o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece
prin articulaţia situată între falanga a doua a degetului mare şi metatars;
• regiunea metatarsiană, cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană şi o linie imaginară,
perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulaţia tarsului cu metatarsul;
• regiunea tarsiană, imprimată parţial, cuprinsă între regiunea metatarsiană şi călcâi;

17
 • regiunea călcâiului, caracterizată prin alterări ale desenului papilar, cauza bătăturilor
sau cicatricelor.
Urmele piciorului cu ciorap reproduc forma generală a plantei rului, a regiunilor sale şi
a ţesăturii. Pot servi la determinări de grup şi chiar la identificare, dacă prezintă elemente de
individualizare
Urmele de adâncime (statice, de adâncime, în pământ moale) pot reflecta unele
caracteristici utile identificării.
Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafaţă şl de adâncime,
de stratificare şi de destratificare, vizibile şi latente, statice şi dinamice.
Calitatea urmei depinde atât de moduri de călcare, cât şi de proprietăţii plastice ale
obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de adâncime. La urmele de suprafaţă şi de
stratificare prezintă interes natura substanţei aderente şi gradul de uzură a tălpii.

2. Cărarea de paşi
La locul faptei pot exista mai multe urme care indică drumul parcurs de infractor. Prima
operaţie constă în trierea urmelor, pentru a stabili dacă în acel loc au călcat mai multe
persoane.
Cărarea de paşi poate indica:
• direcţia de mişcare dată de axa longitudinală, adică linia dreaptă care trece printre
urmele lăsate de piciorul drept şi de piciorul stâng;
• linia mersului, o linie frântă care uneşte părţile din spate ale fiecărei urme.Unghiurile
formate sunt mici sau mari, în raport cu lungimea pasului;
• lungimea pasului, distanţa dintre două urme consecutive ale piciorului drept şi stâng,
măsurată la partea din spate sau din faţă a urmelor. Se măsoară intre extremităţile călcâielor celor
două urme;
• lăţimea pasului, distanţa cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor
piciorului stâng sau drept;
• unghiul de mers, format de axa longitudinală a tălpii cu axa direcţiei de mers. Diferă de
la o persoana la alta şi este constant, fiind mai mic la femei,copii şi bătrâni în comparaţie cu
bărbaţii maturi.
Cărarea de paşi poate oferi informaţii cu privire la: numărul de persoane, greutatea,
înălţimea, sexul, vârsta, defecte anatomice (şchiopătare, platfus), viteza şi modalitatea
deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid etc), starea psihică (beţie, boală, stres).
De asemenea, poate indica alte date de interes operativ: dacă autorul cu noaşte locul; dacă
a stat la pândă; de unde a intrat, pe unde a ieşit, simularea direcţiei de mers („de-a-
ndărătelea").

3. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

Criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare, astfel:
a. prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei:
• se precizează zona în care se află;
• proprietăţile suportului;
• descrierea urmelor în mod amănunţit, cu toate detaliile stabilite prin măsurători
(număr, formă, contur, relief, dimensiuni, dacă sunt integrale sau fragmente, alte caracteristici);
• la urmele de încălţăminte se precizează dacă sunt de adâncime ori de suprafaţă (de
stratificare sau de destratificare);
• la urmele create de piciorul desculţ se precizează dacă se disting caracteristicile
desenului papilar, urmele degetelor;
• elementele cărării de urme.

18
 b. prin fotografiere:
• urmele de picioare se fotografiază în ansamblu şi se fixează poziţiile ce le au unele faţă de
altele, raporturile în care se află cu obiectele din apropiere (fotografia obiectelor
principale); aparatul fotografic se aşază pe stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă,
la o înălţime adecvată, cu iluminare naturală sau, dacă nu este posibil, cu lumina becurilor
mate;
• urmează fotografierea de detaliu a fiecărei urme, aparatul fotografic având obiectivul
perpendicular pe urmă, recurgându-se la inele intermediare între obiectiv şi camera obscură, cu
iluminare laterală sau din spatele aparatului;
• fotografia la scară: se aşază alături şi paralel de urmă o riglă gradată în centimetri.
c. fixarea prin mulare a urmelor de adâncime:
• mulare cu ceară, parafină sau răşină, prin trasarea peste suprafaţa urmei a unui strat
subţire de parafină sau ceară topită, după care se pulverizează pudră de talc;
• pasta de ghips se pregăteşte din ghips dentar şi apă, într-o capsulă de cauciuc,
amestecându-se până ce pasta ajunge la gradul de fluidizare necesar,după care se toarnă, cu
lingura, în urmă. La o temperatură a aerului de 20-30°C,mulajul de ghips face priză în 30-40
minute. Uscarea completă se face în 2-3 zile,după care se spală cu o pensulă;
• urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa prin mulaje de ghips sau de
sulf topit;
• urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu şerlac, colodion sau fixativ de păr.
Dacă urma este umedă, în prealabil se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa.
d. copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă
Negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul
de mărit, pentru obţinerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină.
e. ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (de exemplu, călcarea pe
hârtie).
f. prin transferul electrostatic .
Deasupra urmei se aplică o folie din vinilin sau poliester, laminată pe o parte cu un strat
de metal bun conducător de electricitate. Sub obiectul purtător de urmă se plasează o placă din
metal care este conectată, ca şi filmul, la o sursă de înaltă tensiune (10 000-15 000 V). La trecerea
curentului electric se produce o încărcare statică a filmului, care atrage şi fixează particule de
murdărie sau reziduuri ce conturează urma de picior.

4. Posibilitatea stabilirii înălţimii unei persoane prin măsurarea urmei de picior

In legătură cu raportul dintre mărimea generală a tălpii piciorului şi talia persoanei
respective s-au făcut numeroase calcule, stabilindu-se şi o formulă. Relatia de 1/7 între talia
unei persoane şi lungimea piciorului, sau calculul nară formula
P=8,6/30( T/2 +0,05) dau rezultate doar aproximative, care, chiar dacă în mare coincid, nu pot
forma o bază de plecare pentru o concluzie certă; în formulă, T = talia persoanei şi P =
lungimea piciorului gol sau lungimea piciorului încălţat din care se scad 12-20 mm. Iată şi
concluziile unui specialist, formulate după nenumărate experimente:
• „între lungimea tălpii piciorului (desculţ), măsura pantofului şi înălţimea persoanei există
o corelaţie statistic semnificativă;
• rezultatele obţinute cu ajutorul calculelor matematice prezintă anumite limite
determinate de:
— disproporţia naturală între înălţimea şi lungimea tălpii unor indivizi(bărbaţi sau
femei);
— variaţiile de dimensiune dintre tălpile de încălţăminte produse de un fabricant sau
altul, atât în cadrul aceluiaşi tip de încălţăminte, cât şi între tipuri diferite;
— variaţiile de dimensiune dintre încălţămintea purtată de aceeaşi persoană;
• informaţiile obţinute prin măsurarea urmelor de încălţăminte pot fi utilizate cu
rezultate foarte bune în investigaţiile pe teren, pentru formarea cercului de suspecţi sau pentru

19
reducerea acestui cerc prin eliminarea persoanelor care prezintă dimensiuni ale piciorului sau
încălţămintei cu 2-3 trepte mai mari sau mai mici decât urmele;
• calculele de acest tip nu pot fi utilizate în expertizele criminalistice ce au ca obiect
identificarea persoanei ori a încălţămintei. Aici problemele punându-se în termeni mult mai
exacţi, se va proceda la examinarea comparativă a urmelor şi probelor realizate experimental;
• singura posibilitate de identificare nemijlocită (directă) după urmele de picioare o oferă
urmele plantare metatarsiene şi metatarsofalangiene.Unicitatea tălpii piciorului uman a fost
confirmată ştiinţific de observaţii şi măsurători prelucrate prin computer. Rezultatele unor studii
au scos în evidenţă înaltul grad de individualizare pe care îl prezintă amprentele piciorului
gol".

20