CUPRINS

CAPITOLUL I Introducere.................................................................................................3
1.1. Noţiunea de urmă papilară........................................................................................3
1.2. Rolul identificării dactiloscopice în cadrul identificării judiciare............................8

CAPITOLUL II Relevarea urmelor papilare...................................................................10

2.1. Căutarea și descoperirea urmelor papilare...............................................................10
2.2. Reguli preliminare relevării urmelor papilare..........................................................12
2.3. Noi elemente de tehnică și noi metode și posibilități de relevare a urmelor
papilare...................................................................................................................14
2.4. Ridicarea urmelor papilare.......................................................................................16
2.5. Conservarea și transportarea urmelor papilare și a obiectelor purtătoare de urme
papilare...................................................................................................................19
2.6. Camuflarea și falsificarea urmelor papilare.............................................................20
2.7. Persistența urmelor papilare și stabilirea vechimii lor.............................................21

CAPITOLUL III Examinarea urmelor papilare..............................................................24

3.1. Importanța examinării prealabile a urmelor papilare în identificarea
criminalistică..........................................................................................................24
3.2. Interpretarea urmelor papilare descoperite la fața locului.......................................26
3.3. Determinarea vechimii urmelor latente în funcție de obiectele purtătoare de
urme........................................................................................................................31
3.4. Etapele parcurse în examinarea urmelor papilare....................................................34

CONCLUZII..............................................................................................................................35

BIBLIOGARFIE.......................................................................................................................37
 INTRODUCERE

1.1. Noțiunea de urmă papilară

Simpla prezență a omului într-un anumit loc fie statică, fie dinamică dă naștere unor urme1.
Toate categoriile de urme prezintă importanță în identificarea persoanei, însă urmele papilare, atrag
atenția în mod deosebit datorită rapidității și succesului cu care pot fi folosite în identificarea
autorului, dar și datorită frecvenței lor în spațiul de acțiune a unui individ, din accest punct de
vedere, urma papilară fiind considerată : «..urma care a revoluționat identificarea persoanei2.
Prin «urme papilare»3 în sens criminalistic, se înțeleg acele modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului mâinii sau plantei făptuitorului și victimei
cu acesta, în procesul săvârșirii infracțiunii4.
Prin urme papilare înțelegem deci urmele create de degete, palme și de tălpile
picioarelor(urme plantare). Această categorie de urme, este studiată de dactiloscopie5 care este o
ramură a științei criminalistice.
Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și
plantei, cunoscute sub denumirea de dermatoglife6, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale
crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Crestele papilare, redau relieful neregulat
al papilelor dermice, aflate la linia de legătura dintre cele două straturi principale ale pielii, derma
și epiderma, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descutanare.
Pielea este învelișul care îmbracă întreaga suprafață a corpului uman. Ea este formată din trei
straturi : epiderma, derma și hipoderma 7. Epiderma este partea exterioară a pielii, fiind alcatuită din
mai multe straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermei, sunt celule moarte și
formează un strat cornos, relativ dur, care face din epiderma un înveliș protector al pielii.
Derma, sau pielea propriu-zisă, este un țesut fibros, viu, conjunctiv și elastic, care conține vase
capilare, vase arteriale și venoase, precum și terminațiile a numeroși nervi senzitivi.

1
1 Emilian Stancu “Criminalistica” (1999) rev.
2
Emilian Stancu (prefață)“Secretele amprentelor papilare”;Gheorghe Pășescu, Ion R. Constantin, Editura “Național”
1996)
3
din gr. “papila” = proeminență, denivelare »
4
“Tratat practice de criminalistică” vol. 1, M.I. 1976
5
gr. “daktilos” =deget; gr. “skopein” = a examina, a studia
6
Termenul dermatoglyphics (derivat din dermă – piele, glypho – a sculpta), propus în 1926 de Cummins şi Midlo, se referă atât la
modelele papilare, cât şi la domeniul care le studiază. El completează denumirea generică dactiloscopia
7
gr. “derma” = piele; gr. “epi” = pe; gr. “hipo” =sub
Hipoderma, este stratul cel mai profund, situat sub derma, care face legătura între piele și organele
interne.

Fig. 1 Secțiune transversală în piele :

a)epiderma b)derma Fig. 2 Derma de pe care s-a dezlipit
epiderma
a) epiderma în care se mulează papilele ;
b)papilele conice ale stratului papilar
Crestele papilare, care se formează la suprafața dermei, au o înălțime ce variază între 0,1-
0,4 mm și o lățime între 0,2-0,7 mm. Ele sunt despărțite de niște șănțulețe denumite « șanțuri
papilare », care au aceleași dimensiuni cu ale crestelor ce le separă. Forma crestelor papilare la
suprafața dermei, este reprodusă identic de stratul epidermei, ceea ce face ca în exterior, epiderma
să prezinte aceleași caracteristici ca și derma. Crestele papilare reproduc șirul paralel al papilelor
dermei, iar pe coama crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare, care asigură umezirea și
flexibilitatea permanentă a pielii 8. Sudoarea excretată de glandele sudoripare și substanțele
grase(sebum) secretate de glandele sebacee, formează la suprafața epidermei un strat de săruri și
grăsimi, care la contactul cu un obiect, se depun pe acesta și redau întocmai forma crestelor
papilare.

8
Camil Suciu “Criminalistica” ; Editura Didactică și Pedagogică; București 1972
 Crestele papilare existente pe suprafața pielii, de pe interiorul mâinilor și de pe talpa
picioarelor, formează desenul papilar ; un desen pe cât de complicat, pe atât de util în identificarea
fizică a unei persoane. Din desenele papilare sunt considerate ca facând parte și încrețiturile pielii
care străbat transversal crestele papilare, denumite « linii albe », precum și liniile ce se formează pe
epiderma în zona șanțurilor flexorale.

Fig. 3 Desen papilar : a)creste papilare ; b)linii albe ; c)linii ale șanțurilor flexorale

Desenele papilare imprimate pe suprafața unor obiecte, cunoscute în criminalistică și sub

denumirea de dactilograme, sunt de două feluri :
- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate voluntar. În limbajul de
specialitate acestea sunt denumite fie amprente papilare, fie impresiuni, fie amprente de comparat.
- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un obiect oarecare.
Sunt denumite urme papilare sau urme în litigiu.
În funcție de locul unde se află situate pe suprafața pielii desenul papilar, impresiunile și
urmele pot fi:
- digitale, cînd reprezintă crestele papilare de pe suprafața interioară a degetelor ;
- palmare, cînd reprezintă crestele papilare de pe întreaga suprafață interioară a palmelor ;
- plantare, cînd reprezintă crestele papilare de pe suprafața tălpilor.
După aspectul lor, urmele papilare se încadrează în categoria urmelor formă, fiind
modificări apărute pe un obiect, ce reproduc construcția exterioară a obiectului creator (spre
deosebire de urmele materie care constau în particule micro sau macroscopice de substanță,
desprinse de pe un corp, atașate la un corp, rămase sau aduse la fața locului în timpul săvârșirii
faptei)9, dar s-a afirmat că nu este exclusă posibilitatea apariției acestora ca urme materie - piele sau
chiar deget amputat10.
În raport de plasticitatea obiectului primitor, urmele papilare pot fi de suprafață sau de
adâncime. Urmele papilare de suprafață care se formeaza fără a modifica forma obiectului primitor,
pot lua naștere în două moduri : prin stratificare - formate prin depunerea de materie (praf,
funingine, noroi, vopsea, sânge, tuș, cerneală, etc), sau prin destratificare - create prin detașarea de
materie de pe suprafața obiectului primitor(spre exemplu, prin atingerea unei vitrine prăfuite, se
ridică stratul de praf în zona de contact cu crestele papilare). Urmele papilare de adâncime (în
relief), sau urme mulate11, se formează prin imprimarea crestelor papilare în diferite materii plastice
cum ar fi : ceara, plastilina, chitul proaspăt, vopseaua proaspătă, argila moale etc. sau în unele
produse alimentare.
În funcție de mecanismul de formare(raportul dintre obiectele aflate în mișcare), urmele
papilare pot fi statice sau dinamice. În cadrul identificării criminalistice, valoarea cea mai mare o
au urmele statice deoarece redau cu claritate desenul papilar și detaliile caracteristice. Urmele
dinamice sunt cele care se formează de exemplu, atunci cînd mîna alunecă pe un mîner, se scapă o
sticlă din mînă, ori alunecă palma murdară de noroi pe un zid etc12.
În funcție de mecanismul de formare, elementele desenului papilar se reproduc în urmă în
mod diferențiat. În acest sens se desprind trei situații13:
a. când urma este statică, clară și bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale
acesteia oferă suficiente detalii pentru identificarea degetului, a mâinii sau a piciorului creator.
b. când urma este statică, clară și bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat(lut, noroi,
nisip, praf etc.) nu permite reproducerea exactă a desenului papilar; în acest caz pot fi stabilite
numai unele elemente generice ca: numărul degetelor, lungimea și grosimea acestora, caracterul
particular al unor negi, cicatrici ș. a.
c. când urma este dinamică de pildă mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o
sticlă din mână, ori alunecă palma murdară de noroi pe un zid- se reproduc foarte puține
elemente caracteristice.

9
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu – “Tratat de tehnica criminalistică” Editura “Little Star” București 2004
10
“Criminalistica –Note de curs – “ Vol. I ; Școala de Agenți de Poliție “Vasile Lascăr” Câmpina 2004; coordonator
Cms. șef de poliție Lefter Alexandru
11
idem
12
“Tratat practic de criminalistică” , vol. 1, M.I. , București 1976
13
Idem- 12
 Dupa modul de percepere, urmele pot fi vizibile(colorate) și invizibile(latente); acest
criteriu își găsește aplicarea în cazul urmelor de suprafață.
-urmele vizibile(colorate), sunt cele create de mâinile murdare cu diferite substanțe
colorate, de exemplu: sânge, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuș etc.
-urmele invizibile(latente), sunt cele formate prin depunerea sudorii și a grăsimilor de pe piele,
sau atunci când mâna a fost murdarită cu substanțe ca: uleiuri vegetale, unsori de pe piese metalice,
produse petroliere, creme și vaseline incolore, sau atunci când se depune un strat de sânge extrem de
subțire, sau unele substanțe lichide sau solide de aceeași culoare cu fondul14.
La baza identificării autorului unei urme papilare, adică aprecierea identitații dintre o urmă și
o impresiune, stau o serie de elemente care în concret, constau în aspectul morfologic al desenului
papilar. Altfel spus, dactiloscopia, ca și celelalte ramuri ale criminalisticii, care folosesc examinări
comparative în scopul identificării, utilizează anumite puncte caracteristice sau elemente individuale,
aparținând amprentelor ce fac obiectul examinărilor. În practica dactiloscopică din țara noastră,
aceste puncte sau elemente care aparțin morfologiei particulare a unei amprente, sunt denumite
detalii caracteristice ale desenelor papilare.
Elementele adiacente ale desenelor papilare sunt cicatricele, liniile albe și șanțurile de
flexiune

Fig. 4 Detaliile caracteristice ale desenului papil

14
Camil Suciu “Criminalistica” Editura Didactică și Pedagogică ; București 1972
 1.2. Rolul identificării dactiloscopice în cadrul identificării
judiciare
Activitatea de identificare cel mai frecvent utilizată în criminalistică, este cea care are drept
scop identificarea persoanei, fiind cunoscută și sub denumirea de « identificare judiciara »15. Ea a
apărut ca preocupare și necesitate încă de la cercetarea primelor acte ostile societății organizate pe
baze statale, acte care contraziceau morala societății respective și încălcau regulile de conduită
stabilite de ea.
În același timp cu metoda de înregistrare antropometrică și fotografică, ce a fost mai ușor
de înțeles și de introdus în practica polițienească, se năștea, mult mai lent și mai greu de înțeles
pentru polițiști și pentru juriști, dactiloscopia, una dintre cele mai sigure metode de
identificare16. Sistemul antropometric, care era implementat și utilizat în perioada apariției
dactiloscopiei, s-a dovedit în practică a fi greoi și imprecis.
Odată cu dezvoltarea societății moderne, a științei și culturii, prin apariția ideilor de
libertate, democrație și egalitate socială, s-au dezvoltat și științele juridice și împreună cu ele ,
criminalistica - știința anchetării infracțiunilor și infractorilor- care a elaborat atât metode pentu
identificarea autorului unei infracțiuni cât și pentru înregistrarea penală a acestuia în vederea
identificării lui ca recidivist. Dactiloscopia prezintă avantajul că rezolvă pe lângă problema
înregistrării penale precise și sigure a recidiviștilor și pe aceea a identificării autorilor faptelor
penale după urmele lăsate la locul faptei.
La identificarea unei persoane cu ajutorul dactiloscopiei, ca de altfel în orice domeniu de
identificare criminalistică, este necesară aplicarea principiilor criminalistice. De aceea și aici
procesul identificării se va realiza cu trecerea subiectului prin două etape principale: stabilirea
apartenenței de gen și specie și apoi stabilirea concretă a subiectului, adică realizarea efectivă a
identificării17.
Pentru a se putea identifica desenele papilare, este necesar să fie clasificate, ceea ce
ușurează descoperirea cu mare rapiditate a unei amprente ce se afla într-o cartotecă sau într-o
colecție. O problemă de mare importanță o ridică și stabilirea zonei din palmă sau de pe talpa
piciorului din care poate proveni urma ce constituie obiectul identificării dactiloscopice, ceea ce
înseamnă de fapt stabilirea apatenenței de gen.
15
AUREL OLARU “Practica dactiloscopiei în sistemul cartotecii decadactilare a cazierului judiciar” Editura M.I.
1997
16
Gheorghe Pășescu, Ion R. Constantin “Secretele amprentelor papilare” Ediutra “Național” 1996
17
Ion R. Constantin, Marius Rădulescu “Dactiloscopia” ; “Serviciul cultural, presă și editorial” ; București 1975
 În scopul rezolvării acestor probleme, este imperios necesar să se cunoască atât structura
generală a amprentelor, fapt ce constituie baza unei identificări, cât și structura specifică fiecărei
zone, pentru a se stabili regiunea de proveniență a urmei18.
Identificarea criminalistică reprezintă «...un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și
metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor
acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în
urmă ». Amprenta degetului și amprenta palmei au o valoare deosebită în procesul de identificare a
persoanei19, fiind unii dintre principalii indicatori biometrici, alături de:
a)ADN, b) ureche, c) față, d) termograma facială, e) termograma mâinii, f) venele mâinii, g)
modul de mers, h) geometria palmei, i) irisul, j) retina, k) semnătura, l) vocea

11

Identificarea dactiloscopică, este o metodă sigură și eficientă de identificare a persoanei

datorită proprietaților pe care le are desenul papilar20. În același timp este și o metodă rapidă fiind la
îndemâna oricărui criminalist imediat după investigarea criminalistică a locului faptei și fără a
necesita unele condiții costisitoare; spre deosebire de metoda identificării după A.D.N. care poate
dura uneori foarte mult și la care se mai adaugă și costurile mai ridicate și faptul că gemenii
monozigoti au același ADN.

18
Ion R. Constantin, Marius Rădulescu; op. cit.
19
Camil Suciu op. cit.
20
“ Aceste importante şi de netăgăduit calitati pe care le poseda desemnul papilar, au făcut pe oamenii de ştiinţă, a
considera dactiloscopia ca una din cele mai precise metode, pentru stabilirea individualităţei fizice a unui ins.”
Constantin Turai “Elemente de Politie Tehnica -Dactiloscopia- cazierul dactiloscopic, fişierul de identificare,
expertiza dactiloacopică“; Tipografia “Al. Popescu” Bucureşti 1937
 CAPITOLUL II. Relevarea urmelor papilare

2.1. Căutarea şi descoperirea urmelor papilare la faţa locului.

Descoperirea urmelor presupune o cercetare sistematică şi amănunţită a locului săvârşirii
infracţiunii, prin observarea nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea
include în principal două activităţi distincte: căutarea urmelor şi relevarea urmelor.
Urmele digitale se caută cu multă atenţie pentru că sunt de dimensiuni mici, uneori
reproducând doar fragmente ale desenelor papilare, care abia se pot observa. La căutarea urmelor
este necesară o precauţie deosebită pentru a nu se lăsă propriile urme şi a nu se şterge, din
neatenţie, cele care aparţin făptuitorului.
Se impune stabilirea locurilor de acces al autorului şi a drumului parcurs – iter criminis –
de acesta în câmpul infracţiunii, atât în scopul de a se delimita locul unde pot fi găsite urmele
lăsate, cât şi pentru ca ele să poată fi căutate şi descoperite organizat şi rapid.
Dacă este spartă o uşă, urmele trebuie căutate pe broască, pe mânerele uşii sau în imediata
lor apropiere şi în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o
fereastră, se caută cu atenţie deosebită bucăţile de geam spart, întrucât pe ele aproape întotdeauna
rămân urmele digitale ale făptuitorului. Bucăţile de geam nu se găsesc întotdeauna pe pervaz, ci
uneori sunt aruncate departe, rezemate de zid sau ascunse. De aceea, ele trebuie căutate şi
examinate pentru a se stabili dacă provin de la fereastra în cauză şi dacă au urme digitale.
Pe sticlă şi pe porţelan, de obicei rămân urme digitale clare. Dacă infractorul a consumat
băuturi spirtoase în câmpul infracţiunii, cercetările pot, de asemenea, să dea rezultate
satisfăcătoare chiar în cazuri când infractorul a lucrat la început cu mâinile înmănuşate, pentru că,
îmbătându-se, treptat, uită de precauţie şi-şi scoate mănuşile. Urmele digitale se caută pe sticla cu
băutură alcoolică, pe vase, pahare sau căni de sticlă ori de porţelan, folosite de infractor pentru
turnarea băuturii. La instalaţiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereţii din
jurul acestora şi becurile care au fost deşurubate parţial sau total de către făptuitor.
Se pot găsi urme digitale pe obiectele pe care făptuitorul le-a adus şi le-a lăsat ori uitat în
câmpul infracţiunii sau în imediata lui apropiere, de exemplu, pe hârtia în care au fost ambalate
uneltele pentru comiterea faptei, pe bateria veche a lanternei electrice, ce a fost schimbată la faţa
locului şi aruncată etc21.

21
Vezi I. Cora, E. Gacea, op. Cit., pag 123, E Stancu, op. Cit. pag 152
 În condiţii favorabile, urmele pot fi descoperite şi pe suprafeţe aspre, pe gulere de la
îmbrăcăminte, pe rufăria scrobită, pe ţesături fine, pe manşete, ziare etc. La examinarea mobilei
nu trebuie să se piardă din vedere locurile pe care făptuitorul le-a putut atinge prin scoaterea
sertarelor, prin mutarea unui obiect ş.a.
Chiar în cazul când făptuitorul lucrează cu mâinile înmănuşate, la faţa locului pot rămâne
urmele sale papilare. În timpul mutării obiectelor grele din interior, mănuşile pot să alunece, să se
rupă sau să fie atât de deschise la locul de încheiere pe mână, încât prin deschizătură să rămână
urma unei părţi a palmei. Acest fapt atestă că nu trebuie să se renunţe la căutarea urmelor
papilare, chiar şi atunci când s-a ajuns la concluzia că infractorul a operat cu mănuşi. În această
situaţie trebuie să intervină imaginaţia, fantezia şi experienţa celor care au misiunea de a efectua
cercetarea la faţa locului. Spre exemplu, dacă infracţiunea s-a comis într-o vreme călduroasă este
greu de presupus că autorul a venit pe stradă cu mâinile înmănuşate, de aceea se impune ca
urmele papilare să fie căutate la întrare, pe uşă etc.
În concluzie, se impune ca la cercetarea la faţa locului să se examineze cu atenţie toate
suprafeţele pe care ar fi posibil să rămână urme de mâini.
Urmele de adâncime rămase în diferite substanţe ce posedă plasticitate se păstrează un
timp foarte îndelungat, cu condiţia ca suprafaţa pe care ele s-au format să fie durabilă prin ea
însăşi.
În unele cauze, când se efectuează cercetarea la faţa locului se întâmplă să se descopere
urme digitale care par lăsate în praf. Totuşi, la o examinare de aproape se constată că acestea sunt
urme de adâncime create pe o vopsea de ulei şi umplute cu praf, existente poate de ani de zile.
Urmele papilare create cu negru de fum, făină, pudră de toaletă sau cu material folosit
pentru umplerea spaţiului dintre pereţii caselor de bani (nisip, cenuşă) dispar relativ repede. În
schimb sunt durabile – şi în condiţii favorabile se pot păstra timp îndelungat – urmele papilare
rămase de la degete sau palma murdărită cu pigmenţi de sânge, cerneală, ulei.
Obiectele care se găsesc în aer liber păstrează urmele papilare un timp mai scurt. Totuşi,
uneori s-au relevat urme pe astfel de obiecte după trecerea a 2-3 săptămâni sau chiar a câtorva
luni de zile de când au fost create.
Chiar sub acţiunea apei, urmele se pot conserva destul de bine. Dacă se găsesc sticle,
cioburi, hârtii umede de rouă, de zăpadă sau de ploaie, acestea trebuie uscate încet, după care
urmele vor putea fi relevate. Numai curentul puternic de apă sau ploaia îndelungată şi cu stropi
mari şi denşi poate şterge urmele.
 Urmele digitale lăsate pe hârtie se întind pe suprafaţa acesteia şi devin neclare chiar în
câteva zile. Pe o hârtie care nu este densă, de exemplu pe un ziar, urma se îmbină şi se întinde în
masa suportului în câteva ore.
Urmele papilare dispar foarte repede sub acţiunea aerului uscat şi cald sau a razelor solare
directe. De aceea la efectuarea cercetării locului faptei în aer liber este necesar ca urmele să fie
relevate cât mai repede sau să fie apărate de lumina solară directă.
2.2. Reguli preliminare relevării urmelor papilare
Relevarea urmelor papilare face parte din etapa descoperirii acestora; descoperirea
urmelor papilare «...include în principal două activităţi distincte: căutarea urmelor şi relevarea
urmelor »22.
Relevarea urmelor papilare este operaţia tehnico-criminalistică prin care urmele
invizibile sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice23.
Înainte de a întreprinde orice altă activitate, în ce priveşte etapa relevării urmelor
papilare, ne vom asigura mai întâi că sunt respectate aceste condiţii :
a) urma se relevă numai atunci când obiectul este uscat în întregime24.
b) la efectuarea C.F.L. în aer liber e necesar ca urmele să fie relevate cât mai repede sau să
fie aparate de lumină solară directă deoarece dispar foarte repede sub acţiunea aerului uscat şi
cald sau a razelor solare directe. Mai trebuie avut în vedere ca factor de alterare a urmelor
papilare şi ploaia, dar este de reţinut că şi în condiţiile unei ploi uşoare sau a zăpezii, unele urme
se păstreaza neaşteptat de bine .
c) dacă obiectele pe care se pot găsi amprentele papilare se află în aer liber- în gheaţă sau
în zăpadă- ele vor fi dezgheţate încet, aşezându-se într-un vas în aşa fel ca apa murdară provenită
din topire să nu se scurgă peste urmă şi să nu o distrugă; totodată, înainte de a se introduce
obiectul într-o încăpere încalzită, se va răzui de pe el, cu cea mai mare precauţie, cât mai multă
zăpadă sau gheață.
d) un obiect umed, se usucă prin acţiunea aerului la temperatura obişnuită a camerei.
e) nu trebuie examinat niciodată un obiect rece şi nu trebuie relevată o urmă papilară de
pe un asemenea obiect25.

22
“Tratat Practic de Criminalistică” ; vol. 1, MI, 1976
23
“Tratat Practic de Criminalistică” ; vol. 1, MI, 1976
24
Emilian Stancu “Criminalistica” ; vol. 1,ediţia a 3-a; Editura “Actami”, Bucureşti 1999
25
Emilian Stancu “Criminalistica” ; vol. 1,ediţia a 3-a; Editura “Actami”, Bucureşti 1999
 Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ţine ceva timp în încăperea unde va
avea loc operaţia de relevare pentru a ajunge la temperatura mediului ambiant.
Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin la temperaturi de peste 18°C.
f) când urmele se găsesc pe obiecte aflate într-o încapere rece, pentru examinarea lor ,
aceasta va fi în prealabil încălzită, dar nu prea repede , căci există pericolul ca obiectele
purtătoare să se aburescă.
g) folosirea lămpii portabile de radiaţii U.V., aflată în trusa criminalistică sau a unei surse
incidente de lumină puternică, în condiţii de întuneric, în încaperi, rămâne procedeul cel mai
indicat pentru descoperirea urmelor papilare, el permiţând şi cunoaşterea stării urmelor, astfel
încît să se poată alege corect mijlocul de relevare fără a risca distrugerea acestora.
h) determinarea vechimii urmelor papilare, reprezintă o problemă importantă de care se
ţine seama atât în procesul descoperirii, cât şi în cel al relevării urmelor papilare (de exemplu,
relevarea unei urme proaspete de circa o oră, prin prafuire, poate să conducă la alterarea urmei
datorită îmbâcsirii). Stabilirea vechimii se face în funcţie de factori variaţi şi este uneori relativă (
pe porţelan, sticlă, suprafeţe netede, lustruite sau lăcuite, urmele papilare pot fi păstrate chiar ani
de zile, în vreme ce hârtia le păstrează doar câteva ore).
Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul
descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice.
Sub raport etnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor papilare, nu presupune o
operaţie distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de relevare, pe mici porţiuni, care să
ofere indicii asupra acestora.
i) pe suprafeţele uleioase sau siropoase, nu este recomandată pudrarea.
j) dacă urmele sunt create prin destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci
folosirea pensulei este contraindicată. Transferul cu o folie adezivă sau fotografierea directă
devin operaţiuni obligatorii.
Pentru ca urmele de mâini să redea într-un mod evident detaliile desenelor papilare,
substanţă depusă de mâini, în urma de stratificare, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
a) să se depună într-un strat foarte subţire;
b) structura substanţei să fie foarte fină, pentru a putea reda cele mai mici detalii ale
desenelor papilare;
c) să se desprindă uşor de pe suprafaţa mâinilor pentru a se depune la cea mai uşoară
atingere cu obiectul;
 d) suprafaţa obiectului pe care se formează urma de stratificare trebuie să aibă un
anumit grad de absorbţie, pentru ca urma papilară să nu fie nici absorbită de suprafaţă, dar nici să
nu se scurgă de-a lungul ei;
e) suprafaţa pe care se formează urma de stratificare trebuie să fie cât mai netedă, pentru
a lua în mod continuu contact cu structura desenelor papilare şi astfel să poată reproduce detaliile
acestora26.
2.3. Noi elemente de tehnică şi noi metode şi posibilităţi de relevare a
urmelor papilare
Descoperirea urmelor papilare şi relevarea acestora pot fi caracterizate drept unele
dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecţionării ştiinţifice.
Sunt semnificative în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor de mâini ori de
descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
Preocupările de îmbunătăţire a procedeelor de descoperire şi relevare a urmelor papilare
se înscriu în contextul general de perfecţionare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind
specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume.
Un procedeu modern de relevare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie,
constă în metalizarea într-o camera vid. Procedeul este destul de laborios şi relativ costisitor
întrucât presupune de exemplu evaporarea unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv
la urma crestelor şi a şanţurilor papilare, a dat rezultate foarte bune, inclusiv pe suprafeţele cu
asperităţi, de genul cărămizilor.
Un procedeu de îmbunătăţire a calităţii fragmentelor urmelor digitale, elaborate de
specialişti, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalaţii electronice
denumită « Optimoscop ».
O metoda particulară de relevare a urmelor latente de pe un suport textil, se bazează pe
marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidenţierea detaliilor desenului papilar
realizându-se prin autoradiografiere.
Relevarea urmelor de mâini de pe pielea umană. Relevarea urmelor de mâini de pe
pielea umană - de neconceput până acum câţiva ani - este în prezent posibilă, tot datorită unor
reacţii chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut şi cu radiaţii
rontgen sau cu iod.

26
Camil Suciu « Criminalistica » ; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972
 Metoda este aplicată cu rezultate bune şi în ţara noastră putând fi indicată fără reţinere
în vederea descoperirii urmelor de mâini , de către organele judiciare27. O metodă recentă constă
în tamponarea pielii cu o soluţie, în locul unde se presupune că se află urmele papilare după care
se aplică un folio cu un strat reactiv ce va fi ulterior încălzit.
Procedeele de relevare a acestei categorii de urme papilare sunt variate. Unele se
bazează pe reacţii chimice, cum este şi cazul celor folosite la noi în ţară, altele sunt de natură
fizică. Specialiştii japonezi au reușit relevarea şi ridicarea unei urme digitale de pe gâtul unei
persoane sugrumate, după un interval de nouă ore de la instalarea morţii28.
Relevarea prin metode optice. Relevarea prin metode optice constituie un ansamblu de
metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor
papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deţine folosirea laserului. Radiaţia de tip laser (laser de
argon) este proiectată lateral, oblic, sub un unghi de circa 45o, determinând apariţia unei
fluorescenţe specifice anumitor substanţe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La nevoie,
fluorescenţa poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină. De remarcat că procedeul nu este
distructiv (se foloseste o radiatie laser de joasă putere) putând fi reluat de mai multe ori.
Procedeul, pus la punct de specialiştii canadieni, a permis relevări de urme cu o vechime de nouă
ani, aflate pe filele unei cărţi. În prezent, firma americană « CRIMESCOPE » a pus la punct o
instalaţie laser portabilă, destinată relevării urmelor latente, nu numai papilare, inclusiv depistării
unor falsuri.
O altă metodă o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidentă,
proiectată spre suprafeţele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obţine prin intrmediul unor
filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv şi permite fixarea
imediat , prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică a urmei.
Urmele invizibile pot fi scoase în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice
în funcţie de natura obiectului primitor, folosindu-se tratamente optice, mecanice sau chimice.

27
Emilian Stancu “Criminalistica” ; vol. 1,ediţia a 3-a; Editura “Actami”, Bucureşti 1999
28
Emilian Stancu “Criminalistica” ; vol. 1,ediţia a 3-a; Editura “Actami”, Bucureşti 1999
 2.4. Ridicarea urmelor papilare
Prin ridicarea urmelor papilare se înţelege luarea lor sau a obiectului purtător de urme din
câmpul infracţiunii cu scopul de a le transporta la laborator pentru a fi studiate sau de a fi anexate
la dosarul cauzei.
În raport cu situaţiile ivite la locul faptei şi cu obiectul purtător al urmei papilare, se va
aplica una din metodele de ridicare elaborate de criminalistică:
a) prin fotografiere;
b) prin transferarea pe peliculă adezivă;
c) prin mulaj;
d) prin ridicarea obiectelor purtătoarea de urme.

A. Ridicarea urmelor papilare prin fotografiere.

Fotografierea este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme şi în special a
celor de suprafaţă. Prin această metodă urmele nu sunt influenţate cu nimic, existând posibilitatea
ca apoi să se aplice şi alte metode de ridicare.
Urmele papilare se fotografiază la laborator, unde sunt condiţii optime.
Urmele papilare se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe care se găsesc nu
poate fi transportat la laborator. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât şi cele de suprafaţă.
Urmele papilare se fotografiază numai după ce au fost scoase în evidenţă prin una din
metodele de relevare. La fotografiere se luminează ambele părţi, sau numai o parte, pentru a
apărea toate detaliile şi a se forma contrast între urmă şi fond. În condiţii speciale, urmele se vor
fotografia direct, fără a fi relevate, pentru a se obţine fotografia porilor sau a muchiilor crestelor
papilare care este primul pas în expertiza poroscopică.
Este recomandabil ca ori de câte ori se va face o fotografie a urmelor la locul faptei, pe
obiectele mari urma să fie acoperită cu o hârtie ce se lipeşte la colţuri şi se sigilează şi care se
păstrează până ce se developează filmul. În caz că fotografierea n-a reuşit, se va repeta, iar dacă
s-a realizat în bune condiţii, se va proceda la ridicarea urmelor şi cu pelicule adezive.

B. Ridicarea urmelor prin transferarea pe peliculă adezivă.

În diferite situaţii se pot găsi urme digitale la care nu se poate realiza ridicarea lor pe cale
fotografică, datorită convexităţii mari a obiectului purtător de urme, ca: becuri electrice mici,
stilouri, eprubete, etc.
 De aceea, după relevare, astfel de urme se transferă pe pelicula adezivă. La fel se
procedează şi cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziţiei lor sau a spaţiului strâmt nu
permit întrebuinţarea aparatului fotografic.
Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea fiind în funcţie de culoarea
urmei.
Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine
relevată numai cu una din pudrele colorate; după aceea se taie o peliculă de culoare contrară
prafului întrebuinţat la relevare. Se ia apoi pelicula şi după ce se desprinde celuloidul de protecţie
de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o margine în alta, pentru a
elimina aerul. Se va avea grijă să nu se mişte pelicula peste urmă, stricând-o. Apoi, pelicula se
ridică, urma fiind transferată, şi peste ea se aşează bucata de celuloid de protecţie.
În cazul utilizării peliculelor adezive, când aceasta nu s-a făcut cu suficienţa atenţie, la
prelucrarea şi examinarea lor în laborator se pot comite erori care împiedică identificarea. Trebuie
să se ţină seama de faptul că prin transferare urma se inversează: delta din dreapta apare în stânga
şi invers. De asemenea, urmele relevate cu pudre albe sau de culori deschise vor avea şanţurile
negre şi crestele albe, ceea ce reclamă inversarea lor pe cale fotografică, urmând ca apoi pozitivul
să fie comparat din nou cu urma reală pentru a se verifica dacă nu s-a strecurat o greşeală care
poate crea mari greutăţi elucidării cazului.

C. Ridicarea urmelor papilare de adâncime prin mulaj.

Urmele papilare de adâncime, în funcţie de natura obiectului pe care au rămas, pot fi
ridicare cu ajutorul mulajelor de stearină, parafină ceară, ceară cu oxid de zinc, alginat, latex sau
ipsos.
Urmele de adâncime ce se ridică prin mulaj se creează când infractorul a pus degetele,
mână sau planta pe chitul proaspăt al geamului pe obiectele proaspăt vopsite, pe unt, ciocolată, pe
plastilină de la sigiliu, pe lumânările care s-au utilizat în diverse acţiuni infracţioniste, pe săpun,
pe sol moale, ş.a.
După ce au fost descoperite şi fotografiate, urmele sunt pregătite în vederea ridicării lor cu
ajutorul mulajelor. Pregătirea constă în curăţirea de obiecte sau de particule străine ce au căzut în
urmă, după formarea sa. Particulele de praf, nisip, bucăţile de sticlă, vopsea uscată etc., se
îndepărtează fie printr-un curent de aer, fie cu ajutorul unei pensete.
 După pregătirea urmei se prepară pasta pentru turnarea mulajului. În general, când
obiectul primitor este dintr-o materie care se topeşte uşor (ceară, săpun, untură), pasta se prepară
din ghips, avându-se în vedere ca praful de ghips să fie mai întâi cernut cu o sită deasă pentru a fi
cât mai fin, lucru necesar unei reproduceri cât mai exacte a construcţiei desenelor papilare.
În cazul când materia în care este formată urma rezistă la temperatura ridicată, se poate
executa mulajul din parafină, sau ceară 75% şi zinc weiss 25%.
În ultima vreme a intrat în practică confecţionarea mulajelor dintr-un material foarte fin,
numit alginat. Acest mulaj reproduce cel mai bine detaliile fine ale desenelor papilare. Se mai
poate folosi pasta de mulaj care se livrează laboratoarelor uzinale dotate cu profilografe pentru
măsurarea rugozităţii pieselor fine (profilografe de tipul Talysurf ori Perth O’Meter) sau mulajul
de latex.
Mulajele obţinute se vor unge cu tuş foarte fin şi se vor rula pe hârtie, reproducându-se
astfel urma desenului papilar ce va fi apoi fotografiată. Se mai poate rula mulajul fără tuş într-o
suprafaţă presărată cu praf fin, după care se va fotografia urma creată în praf, sub un unghi de
lumină. Dacă urma de praf nu este suficient de reuşită, se curăţă mulajul cu o pensulă fină şi se
face o altă urmă.

D. Ridicarea şi ambalarea obiectului purtător din urme.

În cazul când urmele invizibile sau vizibile se descoperă pe obiectele ce se pot ridica de la
faţa locului, acestea se iau avându-se grijă să fie mânuite cu multă precauţie. (fig.11 – a,b,c,d)

a b c d

Fig. 11 (a,b,c,d) – Prinderea corectă a unor obiecte purtătoare de urme papilare

 2.5. Conservarea şi transportarea urmelor papilare şi a obiectelor
purtătoare de urme papilare
Identificarea este întotdeauna precedată de activitatea organelor de urmărire penală în
vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor, fie de la locul comiterii infracţiunii, fie dintr-un
alt loc care are legătură cu comiterea faptei, de pildă domiciliul prezumtivului autor.
La fixarea şi ridicarea urmelor, direct sau indirect (prin mulaj, fotografiere, materiale
adezive etc.), se vor aplica regulile metodologice recomandate de tehnica criminalistică. Acestea
sunt extrem de variate şi cunosc o permanentă ameliorare în acord cu noile procedee şi materiale
de mulare puse la dispoziţie de tehnologia modernă. Cum au un pronunţat caracter tehnic şi sunt
tratate pe larg în lucrările de specialitate, nu este în intenţia noastră să ne oprim asupra lor. Ceea
ce trebuie însă reţinut este faptul că fixarea, ridicarea şi ambalarea urmelor trebuie făcută rapid şi
cu utilizarea celor mai adecvate mijloace pentru redarea lor cât mai fidelă şi conservată stării în
care au fost găsite. Atunci când obiectele şi urmele nu pot fi ridicate pentru a fi înaintate
expertului, caracteristicile trebuie descrise cât mai exact, adică determinate individual şi totodată
localizate. La fel, se vor consemna modificările intervenite precum şi orice alte elemente care să
permită reconstituirea condiţiilor de formare a urmei.
Descrierea şi vizualizarea lor prin fotografii, schiţe, desene etc., cu respectarea
recomandărilor criminalisticii şi a dispoziţiilor procesuale, au şi scopul de a asigura autenticitatea
probelor materiale; astfel se previne pericolul prezentării unor probe false sau substituite, atunci
când au fost lăsate în custodie, cum ar fi schimbarea pieselor de la autoturismul implicat în
accident sau alcoolizarea frauduloasă a probelor de băuturi diluate.
Pe sticlă sau pe porţelan ori alte obiecte netede, urmele digitale se pot păstra ani de zile
dacă ele sunt bine apărate.
De exemplu, într-un caz, pe suprafaţa internă a unei vitrine de muzeu, unde nu existau
curenţi de aer şi temperatura era constantă, urmele au fost relevate foarte uşor după aproape 8
luni, lăsând impresia că sunt proaspete.
Urmele însă se conservă bine şi pe metale, pe porţelanuri şi chiar pe pereţi. Se impune
uneori aprecierea vechimii urmei pentru că în acest fel se poate face legătură între faptă şi urmă.
Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectare unor cerinţe de
manipulare şi ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor.
De exemplu, chiar dacă se poartă mănuşi, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin
natura lucrurilor, se formează cele mai puţine urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o
batistă nu periclităm urma.
Insistăm asupra necesităţii ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi
marcate şi fotografiate, aspect esenţial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiţii care
să asigure integritatea urmelor, dar şi a obiectului. De pildă, obiectul nu se înveleşte în vată sau în
pânză29.
După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce
ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte menţiuni privind locul, data,
conţinutul etc.
2.6. Camuflarea şi falsificarea urmelor de mâini
O parte din infractori vor căuta să nu lase urme de mâini pe obiectele pe care la-au atins,
fie ştergând aceste urme după fiecare contact cu mâna, fie având mâinile protejate cu mănuşi.
Folosirea mănuşilor va crea urme indicând felul de apucare, mâna care a creat urmele şi
eventualele malformaţii ale degetelor. Urmele lăsate de mănuşi vor indica detalii din ţesătura
acestora, elementele de uzură şi uneori, prin părţile descusute sau prin rupturi, fragmente din
desenele papilare.
Mănuşile din piele sau ţesături textile se poartă cu mai multă uşurinţă, dar sunt
stânjenitoare la activităţile care cer fineţe tactilă adeseori în aceste momente fiind scoase de
infractor care va lăsa o serie de urme latente în aceste locuri mai dificile. În toate cazurile când
urmele infractorului indică folosirea mănuşilor, se va urmări treptat desfăşurarea activităţii sale,
căutându-se împrejurările care necesitau o deosebită abilitate a mâinilor, pentru a descoperi
urmele de mâini în perioada de scoatere a mănuşilor.
O categorie foarte restrânsă de infractori folosesc mănuşi chirurgicale de cauciuc subţire,
care asigură în suficientă măsură fineţea pipăitului, dar sunt greu de suportat de persoane care nu
sunt obişnuite profesional cu purtarea lor.
A treia categorie de mănuşi folosite de infractor sunt mănuşile subţiri de aţă sau din
material plastic în formă de reţea. Aceste mănuşi pot fi suportate în timpul activităţii
infractorului, asigurând un anumit contact tactil al mâinii cu obiectele manipulate, fără ca desenul
papilar să ia contact direct cu suprafaţa acestora, decât cel mult în forme extrem de fragmentate
inutilizabile în procesul identificării.
29
E. Locard, pag 123 şi urm; C.E.O’Hara op. Cit., pag 777 şi urm, C. Suciu, op. Cit, pag 222 şi urm.
Aceste mănuşi „aerisite” nu „sufocă” mâinile şi pot fi păstrate tot timpul activităţii la locul faptei,
atât de infractor cât şi de organele de urmărire penală, în amândouă cazurile pentru a evita
formarea urmelor.
Un alt sistem de înlăturare a urmelor desenelor papilare constă în distrugerea temporară a
acestor urme prin tratarea mâinilor cu acetonă, sau frecarea feţei degetelor de o piatră fină de
polizor. Uneori infractorul îşi introduce mâinile în parafină topită, îmbrăcând mâinile cu un strat
subţire ce acoperă relieful crestelor papilare. Resturile de parafină şi pe alocuri fragmentele de
creste papilare indică folosirea acestor măsuri de protecţie.
Se cunosc cazuri, de altfel foarte rare, când infractorii şi-au făcut operaţii de transplantare
de piele din regiunea coastelor, pentru a nu-şi lăsa desenele papilare la locul faptei.
Sunt cazuri în care infractorul nu se mulţumeşte cu ştergerea sau camuflarea desenelor
papilare proprii, ci încearcă inducerea în eroare a organelor de urmărire penală, lăsând la locul
faptei obiecte purtând urmele papilare ale altor persoane: instrumente, pahare, oglinzi de buzunar
etc. aduse la locul faptei şi purtând urmele mâinilor unei alte persoane, sau îmbrăcând mănuşi din
materiale plastice cu reproducerea unor desene papilare străine.
În cazurile în care s-au folosit mănuşi şi au fost ridicate urmele acestora ca având anumite
caracteristici individuale, impresiunile luate de pe mănuşile persoanelor bănuite se vor lua numai
pe sticlă, fiind cea mai bună reproducătoare a detaliilor, iar înainte de luarea impresiunilor se vor
sufla pe fiecare deget de mănuşă vaporii calzi din gură. În nici un caz mănuşile nu se gresează
sau se acoperă cu cerneală tipografică înainte de luarea impresiunilor, căci aceste substanţe
ar putea acoperi unele mici detalii de uzură.
Sunt cazuri când infractorii îşi protejează mâinile cu diferite obiecte, ca: batistă, ciorapi,
sau chiar bucăţi mai mari de materiale textile. În aceste cazuri, urmele mâinilor nu pot fi
identificate.
2.7. Persistenţa urmelor de mâini şi stabilirea vechimii lor
Una din problemele destul de greu de rezolvat în condiţiile actuale ale tehnicii
criminalistice este stabilirea cu exactitate a vechimii urmelor formate de mâna infractorului.
Cunoaşterea exactă a timpului când s-a format o urmă prezintă o deosebită importanţă, mai ales
în cazurile când data la care s-a săvârşit infracţiunea nu se cunoaşte prin alte împrejurări.
Vechimea urmei palmare se stabileşte cu o oarecare aproximaţie, ţinând seama de
modificările survenite în substanţa obiectului în care s-a format urma şi în substanţa depusă pe
obiect în procesul de formare a urmei.
 Pentru stabilirea vechimii urmelor formate în adâncime se va ţine seama de gradul de
uscare a obiectului purtător de urmă, în raport de natura lui şi condiţiile de mediu. Pe lângă
aprecierea gradului de pierdere a plasticităţii, cum este cazul chitului vopselelor, alimentelor etc.,
se va ţine seama şi de gradul de prăfuire a acestei urme şi de natura prafului depus, dacă suntem
informaţi că locul respectiv a suportat o anumită prăfuire specifică într-un anumit interval de
timp.
Gradul de prăfuire şi natura acestuia va fi criteriul de stabilire a vechimii şi la urmele de
mâini de suprafaţă formate prin destratificare.
În cazul urmelor vizibile de stratificare se va analiza procesul de oxidare şi de
descompunere a substanţei depuse, prin contactul cu aerul, umiditatea, lumina şi substanţa
obiectului pe care s-a depus. Din substanţele depuse în mod frecvent de mâinile infractorului,
sângele îşi schimbă în mod simţitor starea iniţială, în funcţie de factorii amintiţi.
Pentru stabilirea vechimii urmelor latente lăsate de mâinile infractorului se va ţine seama,
pe lângă modificările de ordin fizic şi chimic ale sudorii şi ale grăsimilor depuse, şi de felul de
reacţie a suportului, căci urma se va păstra cu atât mai bine cu cât suportul va fi mai impenetrabil,
permiţând stratului de sudoare şi grăsime să se difuzeze în masa lui.
Un criteriu de natură fizică în stabilirea vechimii urmei latente este gradul de evaporare a
apei din urma depusă. În primele ore după formarea ei urma latentă este atât de umedă încât
evidenţierea prin prăfuire se face în condiţii nefavorabile, praful îmbâcsind urma şi acoperind
detaliile. După 3-4 ore urma îşi pierde din umiditate şi poate fi prăfuită în bune condiţii, timp de
mai multe zile şi chiar mai multe săptămâni, în raport de suportul pe care s-a format şi de
condiţiile de mediu.
Din toate obiectele purtătoare de urme latente de mâini, cele de sticlă le păstrează cel mai
bine, apoi urmează obiectele de porţelan şi de metal. Ordinea se continuă cu obiectele de
materiale plastice, de lemn lustruit, de piele prelucrată şi în ultimul rând hârtia, care este cea mai
rea păstrătoare a urmelor latente. Şi în cazul hârtiei putem stabili unele variaţii, în funcţie de
calitatea ei. Astfel, cu cât sortul respectiv de hârtie este mai bine prelucrat, şi hârtia mai încleiată,
cu atât urmele latente de mâini vor fi mai bine păstrate. Pe hârtia satinată, urmele latente de mâini
vor putea fi scoase în evidenţă prin prăfuire, uneori timp de 20-30 de zile, pe hârtie velină
maximum 10 zile, pe hârtie concept 24 ore, iar pe hârtia de ziar abia câteva ore.
Pentru a stabili vârsta unei urme latente lăsate de mâini, cele mai bune rezultate se obţin,
în cazul urmelor pe hârtie, prin constatarea degradării treptate a urmei în procesul de difuzie a
ionilor de clor în masa hârtiei. Şi în aceste cazuri, însă, se va putea stabili mai mult vârsta relativă
a unei urme latente, adică ordinea formării lor, pe când vârsta absolută a urmei nu se va putea
stabili.
Stabilirea vârstei unei urme latente pe baza migrării ionilor de clor se face în felul
următor. În sudoarea depusă, aproximativ 0,1-0,4% este formată din clorură de natriu (NaCl).
Urmele latente sunt evidenţiate prin folosirea nitratului de argint, determinând transformarea
clorurii de sodiu din urmă în clorură de argint, care sub acţiunea luminii este redusă în argint
metalic. Argintul metalic ia astfel locul ionilor de clor incolori, evidenţiind urma invizibilă.
Clorurile depuse pe hârtie o dată cu statul de sudoare nu rămân la suprafaţa hârtiei, ci „migrează”
în toate direcţiile în masa celulozei, îndeosebi cu tendinţa de a o traversa. Acest proces de migrare
a ionilor de clor durează luni şi ani de zile, ajutând la stabilirea vechimii şi vârstei amprentei
lăsate de mâna infractorului. Datorită acestui fenomen de difuziune se formează, de fapt, mai
multe imagini ale urmei latente, una mai intensă la suprafaţa urmei şi alta în adâncime, sau chiar
pe versoul hârtiei.
Acest proces de migrare a ionilor de clor nu constituie însă un criteriu absolut al stabilirii
vechimii, căci procesul poate fi grăbit sau întârziat de o serie de factori dinafară, ca: umiditatea
locului unde este păstrată hârtia, gradul hidroscopic al hârtiei, grosimea foliei de hârtie, gradul de
încleiere al ei etc.
Unele urme nu pot fi relevate cu nitrat de argint decât în primele zile ale formării lor,
datorită cantităţii foarte mici de cloruri din sudoarea unor persoane. În cazurile acestea se va
merge pe evidenţierea urmelor pe baza aminoacizilor pe care-i conţin.
În legătură cu rezistenţa urmelor latente în condiţii vitrege de păstrare, se cunosc cazuri
din practica de urmărire penală în care s-au evidenţiat urmele latente depuse pe cioburi de sticlă
care au stat un timp îndelungat îngropate în zăpadă, sau urme relevate pe obiecte de sticlă,
păstrate în locuri uscate, după mai mulţi ani de la formarea lor.
Obiectele aflate la o temperatură scăzută, acoperite de zăpadă sau umede, nu sunt supuse
procesului de identificare a urmelor latente decât după ce s-au uscat şi încălzit treptat, la
temperatura camerei. În situaţia aceasta se pot găsi diferite obiecte de metal lăsate de infractor în
afară de locuinţă, cioburile de geam căzute la spargerea ferestrei, automobilele furate, care pot
purta urme latente de mâini atât pe caroserie cât şi pe geamurile laterale sau pe parbriz.
 CAPITOLUL III. Examinarea urmelor papilare

3.1. Importanţa examinării prealabile a urmelor papilare în

identificarea criminalistică
În studierea urmelor papilare, descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, trebuie
să facem distincţia a două stadii de cercetare, şi anume:
- analiza premergătoare (prealabilă);
- analiza propriu-zisă a detaliilor caracteristice desenelor papilare;
Cu ocazia analizării premergătoare a urmelor papilare, în scopul identificării
persoanei care le-a creat, trebuie să ţinem seama de anumiţi factori externi, cum ar fi:
- locul unde au fost descoperite urmele ;
- natura, forma obiectului purtător de urme;
- felul cum sunt dispuse urmele şi forma lor.
Problemele ce apar cu ocazia desfăşurării cercetării la faţa locului, trebuie lămurite în
această primă etapă şi anume aceea a analizării prealabile a urmelor papilare, descoperite în
câmpul infracţional. Aceste probleme sunt următoarele:
- stabilirea porţiunii de pe suprafaţa pielii care a creat urma;
- stabilirea mâinii şi degetului de la care provin urmele ;
Nestabilirea cu exactitate a zonei de pe suprafaţa pielii, care a dus la crearea unei
urme papilare la faţa locului, litigioasă, poate duce la rezultate eronate şi aici intervine
experienţa acumulată în domeniu, care poate înlătura un astfel de rezultat negativ. În stabilirea
suprafeţei pielii, care a creat urma, se ţine cont de trei criterii care pot oferi date certe pentru
stabilirea acestei porţiuni.
Primul criteriu este: felul desenelului papilar, şi se are în vedere aici delta, nucleul, ori
un fragment al acestora, liniile papilare respective, natura acestora.
În al doilea rând, trebuie avute în vedere forma şi dimensiunile urmei. Astfel că, dacă
suprafaţa palmară creează urme destul de specifice, relativ uşor determinabile, vârful
degetelor, de regulă, lasă urme elipsoidale sau în formă de cerc.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere şi caracteristicile obiectelui purtător de
urmă. De aceea destinaţia obiectului, mărimea lui, locul unde urma a fost imprimată, toate
acestea constituind date importante, care au darul de a uşura formarea unei păreri despre
porţiunea de pe piele care a creat urma.

Spre exemlu, pe clanţa uşii se pot descoperi urme palmare dar şi digitale, pe când pe
un obiect de mici dimensiuni, cum ar fi o sticluţă, sunt foarte rare cazurile când se descoperă
urme palmare (vezi fig. 12) (sticluţa fiind ţinută cu degetele pentru desfacerea capacului).

Fig. 12 Grup de urme papilare digitale relevate pe un recipient de dimensiuni relativ

mici.

Stabilirera porţiunii din suprafaţa pielii, care a creat urma, se poate face mai uşor în
cazul în care pe obiectul respectiv s-a imprimat un grup de urme (vezi fig. 12). Acest fapt are o
importanţă practică numai dacă urmele au fost imprimate într-o anumită ordine, adică numai
în cazul în care plasamentul acestor urme prezintă o corelaţie de grupare firească, conformă cu
poziţia naturală a degetelor. Ca exemplu: pe diferite obiecte de formă cilindrică sau sferică, se
pot descoperi 2-3 urme, conform ordinii de aşezare a degetelor. În determinarea mâinii, trebuie
pornit de la destinaţă şi dimensiunile obiectului purtător de urmă, asociat cu deprinderile
generale de folosire a mâinilor pentru uzul diferitelor obiecte.
De exempu: un pahar este ridicat, de obicei cu mâna dreaptă, o sticluţă cu lac de
unghii, este ţinută cu mâna stângă, iar capacul deşurubat cu mâna dreaptă. Dacă obiectul
respectiv are dimensiuni relativ mari, el este ridicat cu ambele mâini.
 Din cercetările efectuate asupra unui număr de persoane destul de mare, pentru
determinarea folosirii mâinilor, în scopul ridicării a diferitor obiecte, s-a constatat că
aproximativ 97% din subiecţi folosesc mâna dreaptă pentru ridicarea unui pahar, şi numai un
procent de aproximativ de 3% din subiecţi sunt stângaci, acest procentaj fiind valabil, în cazul
în care se uzează de o poziţie obişnuită pentru ridicarea unui pahar. La solicitarea ridicării unui
obiect din mers s-a constatat că persoanele au ridicat respectivul obiect cu mâna pe partea în
care a fost aşezat obiectul – cu mâna dreaptă, când obiectul a fost dispus pe partea dreaptă în
sensul de deplasare şi invers; excepţiile fiind nesemnificative. Dificultăţi putem întâlni în
cazurile urmelor singuratice ori a grupurilor de urme fără o anumită ordine de aşezare. În
astfel de situaţii, elementele disponibile (destinaţia obiectului, forma, mărimea urmei) ne oferă
puţine date pentru a ajunge la un rezultat indiscutabil. Unii autori recomandă studierea
direcţiei şi formei liniilor papilare, dar nici acest lucru nu poate fi o rezolvare certă. Studiind
desenele papilare ale degetelor, se constată că anumite forme constructive au o frecvenţă mai
mare la o mână decât la alta. Astfel că, desenele papilare monodeltice, din punct de vedere al
plasamentului deltei, se află într-o corelaţie inversă cu mâna; în principiu, desenele papilare
dextrodeltice le găsim la mâna stângă, iar desenele papilare sinistrodeltice le găsim la mâna
dreaptă (desigur pot fi întâlnite şi excepţii, dar acestea sunt nesemnificative).
În vederea determinării degetului creator de urmă, prima operaţie este aceea a
stabilirii mâinii. Dacă avem de-a face cu un grup de urme (acestea fiind dispuse într-o ordine
“naturală”) pentru stabilirea mâinii, problema degetului este ca şi rezolvată, pe baza analizei
formei, dimensiunii şi plasamentului urmei.
3.2. Interpretarea urmelor papilare descoperite la faţa locului
Interpretarea urmelor de mâini descoperite cu ocazia cercetării locului faptei vizează
obţinerea unor informaţii preliminare privitoare la obiectul creator de urmă sau a persoanei
infractorului, a activităţii desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor. Interpretarea
urmelor digitale, adâncite în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului de
formare, în care acestea au fost lăsate şi, de aici, la acţiunile desfăşurate de autor, la
succesiunea acestora.
Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului şi obiectelor ce au
intrat în sfera de acţiune a autorului. De exemplu, dacă la faţa locului se află un cadavru,
prezentând urme evidente de violenţă, descoperindu-se şi urme pe sertare, dulapuri, o casă de
bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în faţa
unui omor cu scop de jaf. Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au
fost descoperite urmele, de modul lor de grupare şi de dispunere, îndeosebi de modul de
operare, ca şi de întreaga ambianţă a câmpului infracţional. Informaţiile obţinute sunt de
natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă şi autor.
Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat,
dacă a acţionat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experienţă
infracţională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puţin în prima
fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefiind deranjat de
la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forţare. Primele
versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ
experimentat, ori un obişnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în
interiorul ei o urmă papilară aparţinând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte,
mai concret a unui inractor recidivist. O serie de date pot fi obţinute despre persoana
făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximaţie înălţimea
persoanei, şi constituţia sa fizică, eventual sexul şi vârsta, precum şi numărul aproximativ al
autorilor. Atât literatura de specialitate, cât şi practica criminalistică sunt unanime în a aprecia
că interpretarea la faţa locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
- stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii ;
- determinarea degetului sau mâinii care a creat urma;
- stabilirea tipului de desen papilar;
- aprecierea valorii de indentificare a urmei;
a. Stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii.
În primul rând, organul judiciar şi specialistul criminalist trebuie să examineze
maniera în care făptuitorul a intrat în contact cu obiectul pe care s-au descoperit şi relevat
urmele, prefigurând mental acţiunile acestuia de a apuca sau mânui obiectul respectiv.
În acest sens, din experienţa acumulată în decursul timpului s-a constatat că în urma
diferitelor acţiuni desfăşurate de făptuitor la locul faptei – de a apuca, sau forţa anumite
obiecte sau obstacole – urmele digitale rămân grupate.
Excepţie fac cazurile când obiectele purtătoare de urme au fost sparte , în astfel de
situaţii urmele putând fi şi negrupate. Dacă urmele sunt îmbibate cu sânge, noroi, grăsime,
vopsea, praf etc. se poate stabili itinerarul parcurs de făptuitor, activităţile concrete desfăşurate
şi, uneori, chiar profesia acestuia . În raport cu mărimea urmei descoperite se poate aprecia
dacă aceasta a fost creată de o persoană adultă, de un adolescent sau de un copil, fapt deosebit
de important în formarea aşa-numitului “cerc de bănuiţi”. Tot astfel, înălţimea la care s-au
creat urmele poate furniza indicii preţioase cu privire la înălţimea făptuitorului, inclusive
obişnuinţa sau stângăcia de a apuca anumite obiecte. Nu în ultimul rând, amplasarea urmelor –
pe sertare, case de bani, case de bijuterii – poate oferi indicii cu privire la mobilul unui omor.
b. Determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma.
Pentru stabilirea mâinii şi a degetului de la care au rămas urmele grupate trebuie să
se ţină cont de anumite criterii, astfel:
- dacă obiecul purtător de urme a fost apucat cu mâna dreaptă, urma degetului mare
va fi la stânga, în timp ce urmele celorlalte degete arătător, mijlociu, inelar şi mic vor fi
plasate în partea dreaptă;
- un fragment de geam îndepărtat ori aruncat de făptuitor va purta pe una din părţi
urma degetului mare, în timp ce pe cealaltă parte vor rămâne, de cele mai multe ori, urmele
degetului arătător şi a celui mijlociu, nefiind excluse existenţa urmelor tuturor celorlalte
degete ;
- raporturile de simetrie şi dimensiunile degetelor pot indica degetul care a lăsat urma;
este cunoscut faptul că între degetele arătător şi inelar şi celelalte degete există diferenţe de
lungime degetul mic fiind întotdeauna plasat mai jos, dimensiunea urmelor indicând degetul
care le-a creat;
- în cazul urmelor lăsate de mâna dreaptă, şanţul de flexiune al degetului mare care
porneşte de la baza desenului papilar urmează o curbă ascendentă spre stânga, în timp ce
şanţul flexiunii metacarpiene se va curba spre stânga sus, în direcţia degetului arătător;
- şanţurile de flexiune ce delimitează cele trei regiuni ale palmei sunt cute ale pielii,
urmele acestora fiind linii albe şi fără creste papilare;
- la urmele formate de mâna stângă, şanţul de flexiune metacarpian prezintă o
orientare spre dreapta; prin urmare inversul direcţiei şanţurilor de flexiune indică mâna care a
lăsat urma la locul infracţiunii;
La urmele izolate, pentru stabilirea mâinii şi degetului care le-a creat se va proceda la
analiza tipurilor şi varietăţilor desenelor papilare. Studiile şi statisticile făcute au relevat faptul
că frecvenţa celor trei tipuri de desene papilare, exprimată în procente, se prezintă astfel:
- tipul arc (adeltic)………………..7,1%;
 - tipul laţ (monodeltic)……………59,7%, din care sinistrodeltice..29,6% şi
dextrodeltice….30,1%;
- tipul cerc………………………….33,2%;
Alături de frecvenţa tipurilor de desene papilare, pentru stabilirea degetului şi mâinii
care au creat urma este necesară să se facă şi corelarea între desenele papilare ale falangetei cu
cele din regiunea falanginei. În regiunea falanginei crestele papilare pot fi dirijate în 6 feluri,
respective:
- orizontal;
- oblic spre dreapta;
- oblic spre stânga;
- convex;
- concav;
- neregulat.
S-a constatat că există o strânsă corelaţie între un anumit deget cu un anumit tip de
desen papilar şi modul de dirijare a liniilor papilare din regiunea falanginei.
La stabilirea mâinii şi a degetului care a lăsat o urmă digitală, în afara criteriilor
generale menţionate, contribuie şi analiza structurii desenului papilar, respective: dirijarea
crestelor papilare din partea superioară a regiunii marginale, înclinarea şanţului de flexiune
care separă falangina de falangetă şi dirijarea crestelor papilare din regiunea falanginei. Astfel,
la varietatea arc simplu, desenele papilare ale degetelor mâinii drepte din regiunea falangetei
se înclină uşor spre dreapta, în timp ce desenele papilare ale degetelor mâinii stângi prezintă o
uşoară înclinaţie spre stânga. Excepţie fac desenele papilare ale degetului arătător drept care
au o uşoară înclinaţie spre stânga. O uşoară înclinare spre stânga prezintă şi crestele papilare
ale falanginei. La varietatea arc pin, înclinarea spre stânga sau spre dreapta a structurii pinului
poate indica mâna de la care provine urma. Subliniem însă că şi la această varietate desenele
papilare ale degetului arătător pot prezenta, uneori, înclinaţii neregulate.
Dar, ca regulă generală, dacă aceste creste papilare sunt dirijate spre dreapta ele
provin de la un deget al mâinii stângi şi invers. Anumite indicii privitoare la degetul şi mâna
care au creat urma pot fi furnizate şi de şanţul de flexiune al degetului arătător. În acest sens, la
arătătorul drept şanţul de flexiune prezintă o înclinare spre stânga, la arătătorul stâng
înclinarea spre dreapta întâlnindu-se numai într-o proporţie de 50%.
 În cazul varietăţii dextrodeltice, tipul laţ, majoritatea urmelor provin de la mâna
stânga . Cât priveşte nucleul în formă de rachetă, varietatea dextrodeltică indică într-o
proporţie de 90% provenienţa de la mâna stângă. În schimb, nucleul în formă de rachetă, în
varietatea sinistrodeltică, indică într-o proporţie de 99% mâna dreaptă.
Trebuie reţinut că la această varietate, crestele papilare din zona superioară a regiunii
marginale prezintă o înclinare spre dreapta, când urma provine de la mâna dreaptă, respectiv
de la mâna stângă, când crestele papilare se dirijează oblic spre stânga. Cu totul excepţional
pot fi întâlnite şi cazuri când desenele papilare sinistrodeltice sunt lăsate de degetul mijlociu,
inelar şi mic de la mâna stângă.
În cazul urmelor de tip cerc, stabilirea mâinii şi degetului care le-a creat poate fi
făcută prin analiza crestelor papilare din regiunea marginală, mai exact din zona superioară a
acesteia. Înclinarea acestora spre stânga ori spre dreapta indică mâna de la al cărui deget a
provenit urma izolată . Nucleul în formă de cerc punctat ori în formă de cercuri concentrice
atestă faptul că urma provine de la mâna stângă sau dreaptă, după cum acesta este plasat în
centrul, în stânga sau în dreapta desenului papilar. Astfel, la nucleul cerc punctat şi legat, când
spirala ce leagă cercul se dirijează spre stânga, urma provine de la mâna dreaptă. În caz
contrar, când spirala se dirijează spre dreapta, urma provine de la mâna stângă. De asemenea,
nucleul de formă ovoidală sau elipsoidală are o înclinare spre stânga sau spre dreapta în raport
cu degetul mâinii de la care provine urma. Nucleul în spirală simplă stânga provine în
proporţie de 90% de la degetul mâinii drepte, iar cel în spirală dreaptă indică în 85% din
cazuri mâna stângă. De asemenea, nucleul în formă de spirală dreaptă indică un deget de la
mâna dreaptă, spirala dublă stânga indicând mâna stângă. Urmele desenelor papilare cu
nucleul în formă de laţuri gemene spre dreapta provin în marea majoritatea cazurilor de la
degetul mare al mâinii drepte, în timp ce laţurile gemene spre stânga indică degetul mare al
mâinii stângi.
c. Sabilirea tipului de desen papilar digital.
În opinia specialiştilor, aceasta reprezintă o problemă de cea mai mare importanţă în
efectuarea comparaţiilor dactiloscopice, de modul în care se realizează selectarea dintr-un grup
de fişe a urmei depinzând în ultima instanţă identificarea ori neidentificarea persoanei care a
creeat-o. În acest sens, practica criminalistică oferă suficiente exemple când amprentele
persoanei suspecte existau în colecţii, selectarea defectuoasă a urmei ducând la nedescoperirea
ei. Fără a intra în alte detalii, precizăm că verificarea într-o colecţie selectarea parcurge
următoarele etape:
- stabilirea tipului şi subtipului desenului papilar al urmei;
- eliminarea, excluderea amprentelor de alt tip şi subtip;
- examinarea aprofundată în cazul descoperirii unei amprente de acelaşi tip cu urma
în litigiu;
d. Aprecierea valorii de identificare a urmei.
Această activitate se efetuează, de regulă, cu ocazia examinării criminalistice a
locului faptei. În acest sens, specialistul criminalist procedează la o selectare a urmelor
relevate care au bine imprimat centrul desenului papilar sau zone semnificative ale acestuia şi
conţine minim 12 puncte caracteristice pentru identificare. Evident, o astfel de apreciere
conţine un grad mai mic sau mai mare de probabilitate, în raport cu experienţa specialistului
criminalist. Totuşi, aprecierea valorii de identificare a urmei are ca efect, pe de o parte,
eliminarea urmelor ce aparţin persoanelor ce lociuesc ori îşi desfăşoară activitatea în locul
faptei şi care sunt victimele activităţii infracţionale, iar pe de altă parte, neridicarea urmelor
care din capul locului nu sunt apte pentru comparări dactiloscopice.
3.3. Determinarea vechimii urmei latente în funcţie de obiectele
purtătoare de urme
Stabilirea vechimii urmelor papilare de mâini constituie o problemă de cea mai mare
importanţă, de ea urmând să se ţină cont, atât cu ocazia căutării şi descoperirii, cât şi cu
prilejul relevării acestora. O atare activitate debutează din momentul descoperirii urmelor şi
continuă până în momentul efectuării constatării tehnico-ştinţifice sau expertizei
criminalistice. Referitor la vechimea urmelor, din practica şi literatura de specialitate reţinem
următoarele:
- Urmele de adâncime rămase în diferite substanţe cu un anumit grad de plasticitate
se păstrează un timp îndelungat, cu condiţia că obiectul purtător de urmă să fie durabil prin el
însuşi;
- Urmele rămase pe obiecte de porţelan, sticlă, suprafeţe netede lustruite ori lăcuite
se pot păstra chiar ani de zile, cu condiţia ca ele să fie bine protejate de acţiunea unor factori
căldură, lumină solară, ploaie etc. care conduc la deteriorarea lor;
 - Urmele papilare create cu negru de fum, pudră, făină etc. Dispar relativ repede, în
timp ce urmele de adâncime create pe ulei, vopsea, sânge se pot păstra un timp îndelungat;
- Aceleaşi urme rămase pe hârtie se păstrează câteva ore, durata în timp fiind
condiţionată şi de calitatea acesteia;
- Obiectele purtătoare de urme care se găsesc în aer liber pot păstra urmele papilare
un timp mai scurt;
- O conservare destul de bună a urmelor se realizează chiar sub acţiunea apei,
sticlele, fragmentele de geam sau hârtiile umezite de rouă, ploaie, zăpadă păstrează urmele,
înainte de relevare fiind necesară uscarea lentă a acestora.
Dacă aşa stau lucrurile sub aspect general, în concret, durata de conservare a urmelor
digitale se prezintă dupa cum urmează:
a. În cazul urmelor digitale latente rămase pe obiecte lustruite, vopsite sau pe
suporturi de sticlă.

Urmele papilare latente create recent se caracterizează prin aspectul lor curat şi clar
al substanţelor grase care au imprimat liniile papilare. În primele ore de la crearea urmei
papilare latente, aceste substanţe grase au un aspect strălucitor. Acest aspect proaspăt al urmei
şi al şănţuleţelor ce separă liniile papilare poate dura 3-4 zile. Din acest motiv, ataşarea la
crestele papilare a prafului colorat se realizează cu uşurinţă, în acest interval de timp grăsimea
fiind încă proaspătă. Liniile papilare primesc o coloraţie completă şi absorb masiv praful
colorat. În continuare, sub acţiunea vaporilor de iod, liniile papilare capătă rapid o culoare
cafenie accentuată și pronunţată, iar şănţuleţele devin uşor gălbuie. Peste 4-5 zile, pe liniile
papilare şi între şănţuleţe se observă o aderenţă infimă de praf provenit din atmosferă iar
după alte 2 zile urmele papilare se prezintă sub formă de pojghiţă. Treptat pe această pojghiţă
apar mici crăpături longitudinale, iar urma de grăsime începe să se usuce. Se apreciază că între
momentul apariţiei pojghiţei protectoare şi momentul uscării totale a urmei există un interval
de 15-30 de zile, acest timp fiind condiţionat de locul şi condiţiile atmosferice în care a fost
ţinută urma respectivă. După aproximativ 30 de zile de la formarea urmei, şănţuleţele care
separă liniile papilare se prăfuiesc, acest praf devenind perfect vizibil. Prăfuirea masivă a
şănţuleţelor ce separă liniile papilare şi uscarea completă a urmei de grăsime a liniilor papilare
indică o vechime a urmei de 15-30 de zile.
Referitor la aderarea prafului colorat, se consideră că după 4-5 zile de la formarea
urmei, datorită pojghiţei ce acoperă grăsimea, absorbţia prafului de către grăsime este mai
puţin accentuată. După circa 15 zile urma se colorează mult mai greu, iar traseul liniilor
papilare indică sectoare care nu mai absorb complet praful colorat.
La aproximativ 30 de zile de la crearea urmei, deşi liniile papilare se pot încă colora,
aderenţa prafului la crestele papilare este foarte redusă. În sfârşit, dacă urma s-a format în
urmă cu 2-3 zile, liniile papilare datorită uscării totale a grăsimii capătă o culoare gălbuie,
devenind vizibile chiar fără a fi colorate.
Dar, trebuie ţinut cont că, în acelaşi timp, liniile papilare se confundă tot mai mult cu
şănţuleţele. Mai jos se prezintă aspectul urmelor, găsite pe sticlă, la diferite intervale de timp.
Urme latente pe sticlă

Vechimea urmei Aspectul urmei după colorarea cu carbon bazic de plumb (ceruză)

1 – 6 ore coloraţia crestelor alb clar; crestele bine conturate, şanţurile clare

6 – 12 ore acelaşi aspect, şanţurile uşor prăfuite

12 ore – 5 zile crestele clare, şanţurile cu aspect prăfuit
5 – 15 zile coloraţia crestelor clară şi definită, şanţurile îmbibate de praf, culoare
ştearsă
15 – 30 zile creste încă bine definite, dar puţin lăţite în şanţuri; şanţurile înbibate de
praf, cu aspect confuz
1 – 2 luni coloraţia crestelor slabă, crestele puţin definite, şanţurile îmbibate cu praf,
confundându-se pe alocuri cu crestele
3 luni coloraţia crestelor foarte puţin definită, confuzie între şanţuri şi creste;
întrebuinţarea prafului colorant poate distruge complet urma

b. În cazul urmelor papilare colorate.

Atunci când urmele s-au format datorită unor substanţe colorate, de tipul cernelelor,
tuşurilor tipografice, vopselurilor etc., stabilirea vechimii acestora se face luând în calcul
vechimea substanţei respective. Desigur, aprecierea privind vechimea substanţei este
aproximativă. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul în care urma a fost produsă de un deget
sau o mână îmbibată cu sânge. Posibilitatea determinării vechimii acestor urme se datorează,
în primul rând, proprietăţii sângelui de a se coagula şi a se închide la culoare după scurgerea
unui interval de timp. Pe de altă parte, datorită sângelui, urmele desenelor papilare apar la
primul contact al mâinii ori degetului cu obiectul primitor sub forma unor pete amorfe.
 Pe măsură ce suprafaţa degetelor se degajează de o parte din cantitatea de sânge, prin
atingerea repetată a unor obiecte urmele lăsate de crestele papilare devin tot mai clare, culoare
lor nemaifiind roşu intens, ci una spălăcită.
În unele situaţii, urmele crestelor papilare nu sunt formate de sânge, ci datorită serului sanguin.
Am redat mai sus culoarea şi aspectul urmei de sânge la diferite intervale de timp (şi pe suport de
hârtie) de la formarea ei.

Nr. Interval de timp de la Culoarea urmei Aspectul urmei

Crt. formarea urmei

1 Până la 10 minute Roşu intens -

2 O oră Roşu – violet -

3 De la 1- 5 ore Roşu închis -

4 Între 5 – 10 ore Roşu închis -

5 Între 10 – 24 ore Roşu brun -

6 Între 1 – 3 luni Brună Uscată

7 Între 3 – 6 luni Brun închis Uscată

8 Între 6 luni – 1 an Neagră Foarte uscată

Trebuie reţinut că urmele digitale colorate datorită serului sanguin au o culoare cafenie, aproape
transparentă şi, spre deosebire de urmele colorate de sânge, îşi păstrează această culoare şi după
uscarea lor completă. În astfel de cazuri, la determinarea vechimii urmei papilare trebuie să se
ţină seama şi de culoarea sângelui aflat la periferia urmei, în şănţuleţele ce despart crestele
papilare.
Fără a intra în alte detalii concluzionăm că vechimea urmei constituie un element ce trebuie avut
în vedre, în special, pentru interpretarea mecanismului de formare a acestuia, oferind indicii
preţioase privitoare la persoana făptuitorului şi infracţiunea comisă.

3.4 Etapele parcurse în examinarea urmelor papilare

Aşa cum s-a precizat, identificarea criminalistică a persoanei după urmele de mâini
are ca fundament ştiinţific proprietăţile desenelor papilare pe care le-am prezentat la
subcapitolul: “Notiunea de urmă papilara”. Pentru efectuarea examinării urmelor de mâini
lăsate pe obiecte se folosesc mijloace tehnice adecvate:
- lupa dactiloscopică cu picior;
- lupa binoculară de cap;
- aparatele fotografice şi dispozitivele de reprodus;
- aparatul „Faurot”, utilizat pentru compararea amprentelor;
- microscop comparator;
- computer.
Examinarea urmelor de mâini parcurge 4 etape, adică:
1. Examinarea separată.
2. Examinarea comparativă.
3. Demonstraţia.
4. Formularea concluziei.
1. Examinarea separată.
Etapa examinării separate vizează clarificarea următoarelor probleme:
- dacă urma prezentată pentru examinare este aptă pentru identificare, deci dacă este
suficient de clar imprimată;
- forma nucleului, tipul, subtipul şi varietatea desenelor papilare ;
- stabilirea formulei urmei;
- care este formula secundară şi formulele monodactilare probabile.
Pentru a uşura comparaţiile între urma papilară şi amprenta model de comparaţie se
recurge la mărirea fotografică, la aceeaşi scară. De regulă, mărirea fotografică se face de 4 ori.
Mărirea urmei în litigiu şi a amprentei de comparat se realizează, după cum urmează:
- se obţine pozitivul urmei în litigiu la aparatul de mărit, la scară optimă, de aşa
manieră încât toate detaliile caracteristice din urmă să fie clare;
- se măsoară distanţa dintre două elemente mai depărtate de urmă, cu ajutorul
compasului;

- sunt căutate elementele între care s-a făcut măsurarea în impresiunea model de
comparaţie;
- se ridică pelicula, până când braţele compasului se sprijină pe elementele
corespondente celor din urmă;
- se expune zona din impresiune care corespunde zonei din urmă în litigiu;
 Pentru reuşita examinării se impune aducerea crestelor papilare la acelaşi nivel de
intensitate, îndeplinirea acestei cerinţe având drept scop evitarea erorilor de interpretare .
În cazul în care urma în litigiu a fost fixată necorespunzător pe negativ se recomandă
în raport cu situaţia concretă fie copierea succesivă, fie slăbirea sau întărirea negativului, după
regulile cunoscute.

2. Examinarea comparativă.
De regulă, în examinarea comparativă se porneşte de la un element caracteristic ce
are o poziţie stabilită cu certitudine, fie în nucleul desenului papilar, fie în deltă. Acelaşi
element caracteristic este apoi căutat în zona corespunzătoare şi la impresiunea model de
comparaţie, procesul comparării continuând din creastă în creastă fie ascendent, fie
descendent, în raport cu calitatea urmei. Este imperios necesar ca elementele care se compară
să fie simetric plasate în aceeaşi zonă digitală. Cu alte cuvinte, nu se poate compara, de
exemplu, o bifurcaţie din deltă cu o bifurcaţie din nucleu. Examinarea comparativă presupune
şi compararea alăturată a fotogramelor amprentelor supuse examinării.
Prin examinarea comparativă a caracteristicilor coincidente ale porilor se urmăreşte,
în principal, elucidarea următoarelor probleme:
- formarea caracteristică a porilor;
- plasamentul porilor, unul în raport cu celălalt, inclusiv distanţa şi poziţia lor pe
creste;
- mărimea porului comparativ cu alţi pori sau în unităţi absolute;
- numărul porilor pe o unitate de lungime dintr-o creastă papilară;
3. Demonstraţia.
Pentru a demonstra rezultatele obţinute prin examinările efectuate se pot folosi mai
multe procedee, din care amintim:
a) Stabilirea continuităţii liniare.
Acest procedeu constă în segmentarea a două sau mai multor părţi ale fotogramelor
amprentelor analizate. Părţile segmentate din urmă în litigiu se lipesc la cele din impresiune,
iar cele din impresiune la urmă. În felul acesta se poate constata dacă desenele papilare îşi
schimbă sau nu aspectul morfologic, condiţia fiind ca cele două fotograme să fie la aceeaşi
scară.
b) Diagrama punctelor de coincidenţă.
 El se realizează astfel:
- o fotografie a urmei în litigiu și una a impresiunii model de comparaţie realizate
la aceeaşi scară se lipesc alăturat pe o coală de hârtie;
- sub planşa realizată prin lipirea celor două fotografii se aşează o altă coală de
hârtie, fixată pentru a nu se mişc, această coală va constitui suportul pentru realizarea
diagramei;
- în continuare, cele două fotografii sunt înţepate cu un ac în acelaşi loc, în aşa fel
încât să fie străpunsă uşor şi coala de hârtie de sub planşă;
- în final, se unesc prin linii drepte urmele de înţepătură, realizându-se cele două
diagrame.
Subliniem faptul că figurile geometrice obţinute nu vor fi niciodată perfect identice,
acest fapt datorându-se mecanismelor de formare a urmei în litigiu şi a impresiunii model de
comparaţie, total diferite. Mecanismul de formare a urmei şi a impresiunii sunt influenţate de o
serie de factori, cum ar fi: suportul diferit al urmei şi impresiunii, direcţia şi modul de rulare a
degetului, gradul de apăsare al acestuia, imprimare incompletă a unor caracteristici ale urmei
în litigiu ş. a.
c) Procedeul coordonatelor rectangulare.
Acest procedeu constă în aşezarea unui model în pătrat peste urma în litigiu şi
impresiunea digitală prelevată ca model de comparaţie, demonstrându-se poziţia fiecărei
caracteristici în parte.
d) Reprezentarea prin rapoarte şi proporţii de hârtie milimetrică.
Procedeu uşor de realizat, acesta constă în trasarea fiecărui segment de dreaptă ce ia
naştere între un punct fix de pe amprentă şi fiecare din punctele de coincidenţă trasate şi
numerotate anterior. După numerotarea segmentelor , acestea se reproduc grafic pe hârtie
milimetrică cu ajutorul compasului.
Atunci când se ilustrează caracteristicile porilor se va proceda la microfotografierea
sau macrofotografierea crestelor papilare direct pe peliculă fotografică negativă, crestele fiind
mărite de 15 – 20 ori.
4. Formularea concluziei.
Expertul criminalist poate formula următoarele concluzii:
 Cert pozitivă. O astfel de concluzie poate fi formulată în următoarea manieră: ”Urma
digitală ridicată de pe….., în litigiu, a fost creată de degetul arătător de la mâna dreaptă a
numitului Ghe.F.”;
Cert negativă: ”Urma digitală ridicată de pe…., în litigiu, nu a fost creată de B.E.”;
De probabilitate, de genul: ”Fragmentul de urmă digitală ridicată de pe…., în litigiu, a
fost probabil creat de degetul mijlociu de la mâna stângă a numitului H.F.”;
De imposibilitate, concluzie ce poate fi formulată de maniera: „Fragmentul de urmă
ridicat de pe…., în litigiu, nu conţine un număr minim de caracteristici necesare identificării”.

CONCLUZII

Pentru identificarea, la faţa locului, a urmelor de mâini este necesar a se cunoaşte

topografia mâinii. Pentru cercetarea criminalistică nu interesează mâna în întregime, ci doar acea
parte cuprinsă între încheietura pumnului şi vârful degetelor. Aceasta are două feţe: faţa palmară
şi faţa dorsală.
Faţa palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică prin
particularităţile pielii de pe această parte şi este alcătuită din trei zone distincte: zona digitală,
zona digito-palmară şi zona palmară.
1.Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente osoase (în
afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza degetului către
vârf: falange, falangine şi falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la faţa locului de către
infractor reprezintă impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete urmare a faptului că
această zonă reprezintă partea mâinii ce asigură contactul maxim cu obiectele pe care le apucăm,
le transportăm, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor şi şanţul flexoral format ca urmare
a diferenţei de lungime a degetelor pe faţa dorsală faţă de suprafaţa palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între şanţul flexoral şi încheietura pumnului şi cuprinde două
regiuni: regiunea tenară şi regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt şanţ flexoral ce străbate
oblic palma, denumit popular „linia vieţii”.
La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laţ şi în cerc.
Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care îşi iau
începutul de la o latură a falangetei şi, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă.
Desenele în arc sunt simple şi în şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la
vârful degetului spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având
în centru una sau mai multe creste în poziţie verticală.
Desenele papilare în laţ au o structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente
de creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală şi bazală.
Crestele zonei centrale îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi, atingând partea centrală a
acesteia, revin spre aceeaşi latură, formând o figură în formă de laţ. Crestele zonei periferice în
formă de arc cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului
papilar din partea de sus şi din cele două părţi laterale.
Crestele papilare bazale sunt plasate paralel şanţului flexoral, închizând zona centrală din partea
de jos. Crestele zonei periferice şi cele bazale se întersecteazâ pe partea opusă a direcţiei braţelor
crestelor zonei centrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general
asemănător literei greceşti delta.
Desenele papilare în cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre
deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc,
spirală, oval. în acest tip de desene, crestele zonei periferice şi a celei bazale se intersectează pe
ambele părţilaterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând
respectiv două delte.
Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâini se bazează pe
proprietăţile tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză atentă a acestuia
observăm că pielea prezintă o serie de ridicături denumite papile, înşiruite de-a lungul unor creste
denumite creste papilare, separate prin şanţuri interpapilare.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ion Radu Constantin & Marius Rădulescu – Dactiloscopia, Bucureşti, 1975.

2. Camil Suciu – Criminalisica, Ed. Didactică şi Pedagogică, BUCUREŞTI, 1972.

3. Gheorghe Păşescu & Ion Radu Constantin – Secretele amprentelor papilare, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1996.

4. Emilian Stancu – Criminalistica – Monografie, ediţia a treia, vol. I/II, Ed. Actami,
Bucureşti, 2000.

5. Aurel Olaru – Practica dactiloscopiei în sistemul cartotecii decadactilare a cazierului

judiciar, Ed. Ministerului de Interne, 1997.

6. Constantin Turai – Elemente de poliţie tehnică – dactiloscopia, Tipografia “Alexandru

Popescu”, Bucureşti, 1937.

7. Dicţionar de criminalistică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

coordonatori: Nicolae Dan & Ion Anghelescu.

8. Tratat practice de criminalistică, vol. I , Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976.

9. Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. I, ediţia a treia, Ed. Actami, Bucureşti, 1999.

10. Criminalistica – note de curs, vol. I – Şcoala de agenţi de poliţie “Vasile Lascăr” –
Câmpina, coordinator Cms. Şef de Pol. Lefter Alexandru; 2004.
11. Lee, Henry C., & Gaensslen, R. E. Cyanoacrylate Fuming: Theory and Procedures.
West Haven, CT: Connecticut State Police Forensic Science Laboratory in conjunction
with the Forensic Sciences Program at the University of New Haven, 1984.
12. Shaw, Ken (fingerprint technician for the Boston Police). Personal Interview. 21 April,
1990.