UNIVERSITATEA ROMÂNÃ DE STIINŢE ŞI ARTE

GHEORGHE CRISTEA
BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMÃ

TEMA LUCRÃRII: Aspecte teoretice şi practice privind cercetarea

criminalisticã a urmelor traseologice

Coordonator ştiinţific
Conf. Dr. Ion Vochescu Student
Predeanu Cornel

Promoţia
2000

1
 CUPRINS

OBIECTUL LUCRARII………………………………………………pag 04

CAPITOLUL I
Aspecte introductive

1.1. Noţiunea de urmã a infracţiunii……………………………….pag 05

1.2. Criterii de clasificare a urmelor infractţiunii…….………….pag 08
1.3. Urma de reproducere…………………………………………...pag 10

CAPITOLUL II
Cercetarea criminalisticã a urmelor de picioare

2.1. Aspecte generale……………………………………………….pag 15

2.1.1. Clasificarea urmelor de picioare…………………………..pag 15
2.1.2. Formarea urmelor de picioare……………………………..pag 21
2.2. Cercetarea criminalisticã a urmelor de picioare…….……pag 25
2.2.1. Descoperirea urmelor de picioare………………………...pag 25
2.2.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare………………..…pag30
2.2.2.1. Descrierea urmelor de picioare………………………pag 30
2.2.2.2. Fotografierea urmelor…………………………………pag 31
2.2.2.3. Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime………..pag 37
2.2.2.4. Copierea cu pelicula adezivaã a urmelor de
suprafaţã…..…………………………………………….pag 40
2.2.3. Particularitãţi în cercetarea cãrãrii de urme…..…………pag 40
2.2.4. Interpretarea urmelor de picioare…………………………pag 43

2
CAPITOLUL III
Cercetarea criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport

3.1. Aspecte generale…………………………………………….pag 46

3.2. Cercetarea la faţa locului……………………………………pag 55
3.3. Expertiza criminalisticã a urmelor…………………………pag 62

CAPITOLUL IV
Cercetarea criminalisticã a urmelor instrumentelor de spargere

4.1. Aspecte generale………………………………………………pag 65

4.2. Cercetarea la faţa locului………………………………….…pag 69
4.3. Expertiza criminalisticã a urmelor……………………….…pag 76

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………pag 80
ANEXA………………………………………………………………..pag 82

3
 OBIECTUL LUCRÃRII

Lucrarea de faţã îşi propune sã analizeze urmele traseologice ca

mod de materializare a infracţinilor. Este evident cã nu putem analiza toate
urmele traseologice, de aceea ne-am propus ca în aceastã lucrare sã fie
studiate doar trei din aceste urme, poate cele mai importante din cadrul
urmelor traseologice având în vedere importanţa acestor urme în procesul
cercetãrii criminalistice a unor infracţiuni.
În paginile urmãtoare vom analiza urmele de picioare, urmele
instrumentelor de spargere şi ale mijloacelor de transport. Aceste urme
sunt importante datoritã prezenţei lor la locul sãvârşirii unor infracţiuni
care tind sã devinã din ce în ce mai prezente şi mai periculoase în viaţa
cotidianã.
Urmele analizate în aceastã lucrare sunt deosebit de eficiente în
cazul cercetãrii criminalistice a unor infracţiuni de distrugere, furt şi chiar
omor în cazul în care, la sãvârşirea infracţiunii, au fost folosite instrumente
de spargere sau mijloace de transport. Aceste urme sunt importante atât
în cercetarea criminalisticã a numeroaselor accidente de circulaţie cât şi în
cazul unor infracţiuni înscenate, pentru a ascunde infracţiuni de altã
naturã, cum ar fi, de exemplu, în cazul unor infracţiuni de omor, delapidare
sau neglijenţã în serviciu.



4
 CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1 NOŢIUNEA DE URMÃ A INFRACŢIUNII

Scopul Criminalisticii este acela de a furniza elemente de bazã ale

descoperirii adevãrului asupra faptelor şi autorilor lor. Nimeni nu se
îndoieşte astãzi cã în investigaţia privind descoperirea adevãrului asupra
faptelor, urmele şi indiciile au o importanţã capitalã: uneori întreaga
problemã a descoperirii fãptaşului se poate rezolva definitiv printr-o
singurã urmã, alteori urmele furnizeazã indiciile cele mai sigure.
Criminalistica înţelege prin urmã tot ce a rãmas material la locul
faptei, de la persoana fizicã a fãptaşului, de la îmbrãcãmintea sau
încãlţãmintea lui, de la vehiculele pe care le-a întrebuinţat, de la armele de
care a uzat, de la mijloacele, sculele sau instrumentele de care s-a folosit.
Criminalistica mai înţelege prin urmã, tot ce s-a putut imprima
material, voluntar sau involuntar, de la locul faptei pe persoana fizicã a
fãptaşului, pe îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea lui, pe mijloacele de
locomoţie, pe armele de care a uzat, pe sculele sau instrumentele de care
s-a folosit.
Interacţiunea om-mediu înconjurãtor dã naştere la cele mai diferite
urme, care, la nevoie, pot fi utile la stabilirea timpului ori succesiunii
producerii anumitor evenimente precum şi la determinarea
comportamentului uman în acest proces. Am putea spune cã orice
activitate a omului desfãşuratã în timp şi spaţiu, prin mişcãri fizice, lasã în
locul respectiv diverse modificãri faţã de situaţia anterioarã care se
pãstreazã pe o duratã apreciabilã de timp. Folosindu-se cu pricepere
aspectul general al acestor transformãri, varietatea şi numãrul lor,

5
particularitãţile lor şi ale locului în perimetrul cãruia se aflã, poziţia unora
faţã de altele, se poate reconstitui tabloul dinamic al faptei sãvârşite.
Fiind un rezultat firesc al acţiunii omului în mediul înconjurãtor, în
cazul faptelor deosebit de grave, cum sunt infracţiunile, urmele create cu
prilejul sãvârşirii lor sunt folosite, de multã vreme, de cãtre organe
specializate în activitatea desfãşuratã atât pentru descoperirea acestor
fapte, cât şi în vederea identificãrii şi tragerii la rãspundere a persoanelor
care le-au sãvârşit. La început, asemenea scopuri, mai des au fost
valorificate urmele care aveau caracteristici mai evidente despre modul şi
mijloacele sãvârşirii faptei infracţionale sau conţineau date convingãtoare
referitoare la persoanele care au comis-o. Printre acestea ar putea fi
amintite urmele de picioare, de mâini, ale mijloacelor de transport ori ale
instrumentelor de spargere. În schimb, nu au fost utilizate aproape deloc
urmele de salivã, de spermã, de praf, cele sub formã de obiecte ori resturi
ale acestora.
Pornind de la realitatea cã orice acţiune a oamenilor se reflectã, prin
transformãrile produse în mediul în care se desfãşoarã în urmele
infracţiunii, investigaţiile criminalistice destinate descoperirii infracţiunii şi
identificãrii autorilor acestora, au drept fundament ştiinţific principiul potrivit
cãruia sãvârşirea unei fapte prevãzute de legea penalã determinã
modificãri în mediul înconjurãtor.
Potrivit principiului enunţat mai sus şi unanim admis în literatura de
specialitate, prin urmã a infracţiunii se înţelege orice modificare materialã
intervenitã în condiţiile sãvârşirii unei fapte penale, între faptã şi
modificarea produsã existând un raport de cauzalitate.
Producerea unei modificãri nu este limitatã în exclusivitate la
persoana autorului faptei, ea putând aparţine în egalã mãsurã şi
subiectului pasiv al infracţiunii. De pildã, petele de sânge sau firele de pãr
ale vitimei gãsite pe înbrãcãminte agresorului sunt urme preţioase, care
fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurãri de naturã sã
6
conducã la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetatã sau la
includerea în cercul de bãnuiţi.
Accepţiunea relativ mai largã a noţiunii de urmã a infracţiunii se
desprinde şi din faptul cã modificarea nu poate fi privitã numai ca un
rezultat al contactului fizic dintre diverse pãrţi ale corpului autorului şi
victimã, ori dintre aceasta şi elemenente ale spaţiului în care s-a sãvârşit
fapta.
Domeniul tehnic al investigaţiei crimalistice care se ocupã cu
cercetarea urmelor este cunoscut şi sub denumirea de traseologie. Aşa
cum a fost consacrat, termenul de traseologie circumstanţiazã îndeosebi
examinarea urmelor create prin reproducerea construcţiei exterioare a
corpurilor sau obiectelor.
Datoritã importanţei pe care o au în ştiinţa şi practica cercetãrii
criminalistice, în toate lucrãrile de specialitate urmele sunt studiate cu
deosebitã insistenţã, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul
de formare, aspectele sub care se prezintã, continuând cu metodele şi
mijloacele tehnice de cercetare, fixare, ridicare de la locul faptei,
terminând cu examinarea lor în condiţii de laborator şi cu concluziile
expertului criminalist.
În zilele noastre, când ştiinţa şi practica cercetãrii criminalistice
dispun de variate posibilitãţi de descoperire şi de valorificare a urmelor
create la faţa locului în procesul sãvârşirii infracţiunii, definirea urmei în
sens larg şi în sens restrâns nu-şi gãseşte o temeinicã justificare. Astfel,
se impune o definiţie care sã cuprindã toate modificãrile produse la locul
faptei, însã fãrã sã fie prea abstractã ce ar trebui sã cuprindã toate
modurile de formare a urmei, aspectele sub care aceastea se pot prezenta
şi toate posibilitãţile de utilizare în procesul cercetãrii criminalisticii.
Aşadar, considerãm cã sub aspect criminalistic, prin urmã se
înţelege orice modificare produsã la locul faptei şi în procesul sãvârşirii

7
acesteia, ca rezultat material al activitãţii persoanelor implicate şi este utilã
cercetãrii urmei.
Astfel formulatã definiţia urmei cuprinde întreaga gamã de urme,
indiferent de natura lor, modul de formare, aspectul sub care se pot
prezenta precum şi utilitatea lor pentru cercetarea criminalisticã.

1.2 CRITERII DE CLASIFICARE A URMELOR INFRACŢIUNII

În literatura noastrã de specialitate, urmele sunt împãrţite în douã

mari categorii: urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a
obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrãcãminte) şi urme formate ca
resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de alimente,
de fumat, de vopsea).
Clasificarea urmelor dupã diferite criterii au drept scop creşterea
gradului de precizie şi claritate al formulãrii concluziilor cercetãrii
criminalistice în soluţionarea cauzelor penale.
Un prim criteriu de clasificare a urmelor este reprezentat de factorul
care creazã urma. Raportat la acest criteriu, factorii care au determinat
apariţia urmei pot fi diverşi: corpul omului, obiecte sau instrumente,
animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alãturat acestui factor, în
literatura de specialitate se mai întâlneşte şi o clasificare în funcţie de
factorul primitor de urmã. Aceastã ultimã clasificare are mai curând o
finalitate teoreticã, întrucât atunci când se examineazã, de pildã, urma
unui proiectil în corpul uman ea se face în legãturã cu modificãrile produse
în ţesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor la urmã.
Dupã natura lor, urmele infracţiunii pot apãrea la locul sãvârşirii
infracţiunii sub formã de:
 urme de reproducere, care reproduc forma suprafeţei de contact a
obiectului creator (urmele de mâini, picioare, ale mijloacelor de transport).

8
  urme sub formã de pete sau resturi de materii organice şi
anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge,
firul de pãr, praful, resturi vegetale).
 urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) şi urme
olfactive, ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt
condiţionate de prezenţa la locul faptei a unui mijloc de înregistrare.
 urme vizibile şi urme latente, ultimile invizibile cu ochiul liber sau
foarte puţin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode şi
mijloace tehnice.
 macro şi microurmele, din prima categorie fãcând parte
majoritatea urmelor, aşa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din
particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanţe, practic invizibile cu
ochiul liber şi greu de evitat de cãtre infractor.
Dupã modul de formare a urmei acestea se împart în:
 urme statice, create prin atingere, apãsare sau lovire fãrã ca
suprafeţele de contact sã se afle în mişcare una faţã de alta în momentul
contactului (urme de mâini, buze, picioare).
 urme dinamice, formate ca rezultat al mişcãrii de translaţie, de
alunecare a unei suprafeţe pe alta.
 urmele de suprafaţã care se pot prezenta în douã varinate: urme
de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanţã (grãsime,
transpiraţie, sânge) pe suprafaţa primitoare a urmei şi urme de
destratificare, create prin ridicarea substanţelor aflate iniţial pe suport
(urma de picior în pãmântul moale).
În literatura de specialitate se mai face distincţie între urme locale şi
cele periferice care redau conturul obiectului ca şi între posibilitãţile oferite
de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea
apartenenţei de grup a acestuia.

9
 1.3 URMA DE REPRODUCERE

Toate, fãrã excepţie, sunt create prin venirea în contact nemijlocit a

douã obiective, unul din obiectele respective lãsând pe suprafaţã ori în
volumul celuilalt o parte din caracteristicile sale de contact, primul purtând
denumirea de obiect creator de urmã, iar al doilea poartã numele de obiect
primitor de urmã.
Urmele de reproducere se creazã prin contact nemijlocit a douã
obiecte, redându-se în negativ o parte din caracteristicile de pe partea de
contact a unuia din obiecte pe suprafaţa sau în volumul celuilalt.
Datoritã acestui mod de formare urmele de reproducere, denumite şi
urme formã, constituie obiectul de studiu al traseologiei.
Pentru crearea şi pãstrarea urmelor de reproducere pe o duratã mai
lungã de timp este necesar ca cele douã obiecte, creator şi primitor de
urmã, sã aibã anumite însuşiri. Întâi, ambele obiecte trebuie sã aibã o
anumitã consistenţã, fãrã de care formarea urmelor de reproducere nu
este posibilã. Un obiect fãrã o consistenţã suficientã, în contact cu alt
obiect, nu-şi lasã pe suprafaţa sau în volumul acestuia caracterele sale, ci
doar o simplã mânjiturã, fãrã o formã determinatã, fãrã detalii. În
asemenea situaţie nu suntem în prezenţa unei urme de reproducere, ci a
unei pete care intrã în altã categorie de urme. Obiectul creator de urmã
trebuie sã fie cel puţin tot atât de dur ca obiectul primitor sau chiar mai dur,
altfel caracteristicile sale de pe partea de contact nu se imprimã pe
obiectul primitor.
Obiectul primitor, la rândul sãu, trebuie sã aibe asemenea însuşiri
încât sã poatã primi urma obiectului creator şi, totodatã, sã o pãstreze pe
o duratã apreciabilã de timp, cu caracteristicile imprimate pe suprafaţa sau
în volumul sãu. Când obiectul primitor este la fel de dur ca şi obiectul
creator ori chiar de o duritate mai mare poate sã primeascã urma acestuia
doar în situaţia când are o suprafaţã netedã, spre a-i primi şi pãstra forma
10
şi detaliile suprafeţei de contact, prin depunererea de substanţã în zona
respectivã. În cazul obiectului primitor de o duritate mai redusã decât cel
creator, pentru a primi şi pãstra urma, este necesar sã aibã o construcţie
molecularã de aşa naturã încât, în momentul contactului, sã-şi modifice
volumul în zona vizatã, luând forma şi mãrimea obiectului creator, pe care
sã le pãstreze un timp mai îndelungat.
Urmele de reproducere, fiind numeroase ca numãr şi foarte variate
ca mod de prezentare, sunt clasificate dupã deferite criterii.
Drept criterii de clasificare a urmelor de reproducere studiate de
traseologie sunt: modul de acţiune a unui obiectului asupra celuilalt;
plasticitatea obiectului primitor; locul de sedimentare a urmei; natura
obiectului creator de urmã.
Dupã modul de acţiune a unui obiect asupra celuilalt urmele de
reproducere sunt statice şi dinamice.
Urmele statice se creazã prin contactul dintre douã obiecte realizat
sub un unghi drept, fãrã sã se producã în acel moment vreo alunecare. În
rândul acestor urme pot fi amintite: urme de mâini, urmele de picioare
create în mersul obişnuit al omului, urme de autovehicule în rularea
fireascã a roţilor etc. Aceste urme reproduc în primul rând forma şi
dimensiunile pãrţii de contact a obiectului creator. Apoi, redau
caracteristicile suprafeţei lui de contact, uneori atât de clar încât prin
intermediul lor se poate stabili tipul sau grupul de obiecte din care face
parte, iar în cazuri mai fericite se poate ajunge pânã la identificarea lui.
Urmele dinamice se formeazã prin alunecarea unui obiect pe
obiectul cu care vine în contact. Aşa se creazã urmele de sãnii, urmele
schiurilor pe zãpadã, urmele de frânare sau derapare ale roţilor
autovehiculelor, urmele de tãiere create de felurite instrumente de
spargere. Aceste urme, datoritã modului lor de formare, nu redau forma
obiectului creator pe suprafaţa sau în volumul obiectului primitor. Însã,
proeminenţele de pe suprafaţa de contact a obiectului creator sunt
11
reproduse negativ, sub formã de striaţii paralele, pe suprafaţa sau în
volumul obiectului primitor.
Dupã gradul de plasticitate a obiectului primitor urmele de
reproducere sunt clasificate în urme de adâncime sau de volum şi urme de
suprafaţã.
Urmele de adâncime se formeazã când obiectul primitor este mai
puţin consistent decât cel creator şi are o oarecare plasticitate. Aceste
urme reprezintã o reproducere în negativ şi în corpul obiectului primitor a
caracteristicilor pãrţii de contact a obiectului creator (urmele de picioare
sau de autovehicule în teren afânat sau argilos, urmele de mâini pe unele
alimente).
Urmale de suprafaţã se creazã în situaţia de contact a douã obiecte
de o duritate ce nu permit modificarea corpului a nici unuia dintre ele, prin
detaşarea de substanţã de pe suprafaţa unuia şi aderenţa substanţei
respective la suprafaţa celuilalt. Dupã sensul de transfer a substanţei de
la un obiect la altul, urmele de suprafaţã sunt de stratificare şi de
destratificare.
Urmele de stratificare se formeazã prin desprinderea de substanţã
de pe obiectul creator şi aderenţa ei la suprafaţa obiectului primitor.
Cele mai multe urme de suprafaţã se creazã la locul faptei, prin
stratificare de substanţã. Substanţa desprinsã de pe obiectul creator poate
sã provinã din conţinutul acestuia, cum este cazul urmelor de mâini create
prin depunerea de transpiraţie pe obiectele atinse cu mâinile. Alteori,
substanţa respectivã poate fi strãinã obiectului creator, depusã pe
suprafaţa lui cu altã ocazie, cum este de pildã, noroiul de pe talpa
încãlţãmintei. În rândul acestor urme pot fi amintite urmele create de roţile
vehiculelor pe şosele, urmele de picioare create prin depunerea de praf
sau noroi, mersul pe duşumele, ca substanţã desprinsã de pe tãlpi.
În funcţie de culoarea substanţelor desprinse de pe suprafaţa
obiectului creator faţã de culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare
12
sunt vizibile şi invizibile sau latente. Majoritatea urmelor de stratificare sunt
cel puţin slab vizibile, chiar în situaţia când substanţa stratificatã are o
culoare apropiatã culorii obiectului primitor de urmã.
Urmele de destratificare se creazã prin detaşarea de substanţã de
pe suprafaţa obiectului primitor şi aderenţa acesteia la suprafaţa obiectului
creator de urmã. Deoarece substanţa se desprinde de pe obiectul primitor
şi se depune pe cel creator numai în limitele pãrţii de contact şi în cantitãţi
diferite în funcţie de relieful sãu, urma astfel formatã redã forma,
dimensiunile, unele caracteristici ale pãrţii respective din obiectul creator.
În literatura de specialitate se cunoaşte şi clasificarea urmelor în
locale şi periferice.
Urmele locale se formeazã prin modificarea suprafeţei sau volumul
obiectului primitor pe locul de contact cu obiectul creator, reproducându-se
în limitele respective caracteristicele generale şi chiar individuale, în
anumite situaţii, ale pãrţii de contact din obiectul creator de urmã (de
exemplu urmele de mâini, de picioare etc).
Urmele periferice reprezintã o modificare de suprafaţã a obiectului
primitor în afara limitelor de contact cu obiectul creator, redându-i conturul
general al acestuia din urmã. Asemenea modificãri de suprafaţã produc
zãpada , ploaia, praful aşezat pe suprafaţa obiectului, dupã ridicarea
obiectului creator de pe obiectul primitor, pe acesta din urmã rãmâne
conturul celui dintâi.
Dupã natura obiectului creator, urmele de reproducere sunt
clasificate în: urme de mâini, de picioare, urme de dinţi, buze, urme ale
instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport, urme
create de îmbrãcãminte.

13
 CAPITOLUL II
CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR
DE PICIOARE

2.1 ASPECTE GENERALE

Urmele de picioare reprezintã o categorie importantã de urme create
inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite
în cercetarea de identificare realtiv mai rar, considerându-se cã au mai
puţine posibilitãţi de individualizare, datoritã numãrului relativ redus de
elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de
pe talpa piciorului.
Cu toate cã relieful papilar de pe talpã are aceleaşi proprietãţi ca şi
cel de pe mâini, practica cercetãrii criminalistice cunoaşte foarte puţine
cazuri de identificare a persoanelor dupã acest relief. În primul rând, de
multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit,
fie, în momentul formãrii urmei a fost îmbâcsit cu substanţe strãine, astfel
cã în ambele situaţii sunt redate puţine din detaliile sale. În al doilea rând,
foarte des obiectul primitor nu are suprafaţã destul de netedã pentru a
primi şi pãstra detaliile reliefului papilar de pe tãlpile omului.

2.1.1 Clasificarea urmelor de picioare

Din categoria urmelor de picioare, în accepţiunea sa largã, fac parte
urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol ), urmele piciorului semiîncãlţat
sau urmele de ciorapi, precum şi urmele de încãlţãminte. Cu privire la
urmele de încãlţãminte, precizãm cã unii autori le considerã ca fãcând
parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi autori le considerã
ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi autori, iau

14
în considerare factorul creator principal, piciorul omului. La aceasta se
poate adãuga şi argumentul cã urmele de picioare, sub forma urmelor de
încãlţãminte, prezintã, în cazul cãrãrii de urme, o serie de elemente
specifice mersului unei persoane, indiferent dacã este sau nu încãlţatã.
Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descãlţat,
sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantarã,
cu caracteristicile sale papilare proprii, precum şi cu particularitãţile
morfofiziologice, poate servi la o identificare certã a individului, echivalentã
cu identificarea bazatã pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau
mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere
dactiloscopic, aceeaşi importanţã ca şi impresiunile digitale sau palmare.
Desenul papilar al impresiunilor plantare, poate fi divizat şi studiat în
patru regiuni distincte:
Regiunea cãlcâiului este partea posterioarã a tãlpii,
corespunzãtoare osului calcaneu. Aceastã regiune prezintã un desen
papilar aproape omogen, în sensul cã pe aceastã regiune nu vom întâlni
desene papilare complicate, ci numai o serie de creste papilare orizontale
caracterizate prin numeroase bifurcaţii, întreruperi, puncte şi
___________________
1. Ilie Vasiliniuc, “Tratat practic de criminalistica”, vol 1, pag. 242.

creste izolate. Aceasta înseamnã cã desenul papilar al acestei regiuni

prezintã din punct de vedere dactiloscopic, o importanţã deosebitã în ceea
ce priveşte numai caracteristicile crestelor papilare şi nu din punct de
vedere al ansamblului papilar.
Regiunea tarsianã. Desenul papilar al regiunii tarsiene
corespunzãtor din punct de vedere anatomic tarsului, nu rãmâne în
impresiune decât spre partea lui externã, aceasta datoritã structurii
anatomice a acestei regiuni. Regiunea tarsianã este cuprinsã între

15
regiunea metatarsianã şi cãlcâi, respectiv de-a lungul cavitãţii tãlpii
piciorului.
Din punct de vedere dactiloscopic, crestele papilare sunt dirijate
omogen ca şi în regiunea cãlcâiului, cu alte cuvinte nici în aceastã regiune
nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai creste papilare
orizontale, ale cãror caracteristici au aceeaşi importanţã pe care o aveau
şi în regiunea cãlcãiului. Sunt cazuri însã când întâlnim şi în aceste regiuni
desene papilare variate, laţuri şi chiar verticele.
Regiunea metatarsianã este cuprinsã între regiunea metatarso-
falangianã şi o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al
plantei, care trece prin articulaţia tarsului şi metatarsului.
Desenul papilar al acestei regiuni prezintã o importanţã deosebitã,
atât prin varietatea desenelor din punct de vedere papilar, cât şi prin
aceea cã aceastã regiune poate face obiectul celor mai frecevente
descoperiri prin dactiloscopie, referitor la urmele papilare plantare. Pe
regiunea metatarsianã, desenul papilar pãrãseşte omogenitatea din
regiunea cãlcâiului şi a tarsului, luând aici aspectele cele mai variate. Pe
câmpul papilar al acestei regiuni, putem întâlni: verticele, laţuri, laţuri
duble, arcuri şi delte.
Aceastã regiune rãmâne cel mai adeseori în urmele de la locul faptei
şi prezintã desenul papilar cel mai caracteristic pentru comparaţia
desenelor papilare.
Regiunea metatarso-falangianã este cuprinsã între vârful degetelor
şi o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al plantei, care
trece prin articulaţia situatã între falanga a doua a degetului mare şi
metatars.
Desenul papilar al acestei regiuni are aceeaşi importanţã ca şi
desenul papilar al regiunii metatarsiene, la care se mai adaugã desenul
papilar al falagelor, care poate avea o importanţã deosebitã pentru cazul
când acest desen a rãmas în toatã claritatea lui.
16
 De fapt în urmele papilare plantare, desenul papilar al falangetelor
nu are totdeauna claritate, iar regiunea de bazã în care desenul papilar
rãmâne totdeauna clar, este regiunea metatarsianã pânã la falangele
degetelor.
Pentru desenul papilar plantar nu s-a simţit nevoia creãrii unei
clasificãri şi aceasta pentru singurul motiv cã urmele papilare plantare
rãmân la locul faptei numai în cazuri excepţionale.
În regiunea metatarso-falangianã întâlnim desene papilare destul de
variate, care înglobeazã verticele, laţuri duble, arcuri şi numeroase delte.
În partea superioarã gãsim trei delte corespunzãtoare degetelui al doilea,
al treilea sau al patrulea, iar în partea externã sub degetul mic gãsim
deasemeni o deltã care poate prezenta numeroase puncte caracteristice.
Sub degetul mare gãsim o zonã papilarã, care rãmâne totdeauna în
urmele plantare şi care ia cel mai adeseori aspectul verticelelor sau al
laturilor. Remarcãm cã laturile din aceastã regiune au totdeauna
concavitatea îndreptatã cãtre degetul mare.
În ceea ce priveşte degetele urmelor plantare, ele prezintã un desen
papilar în care putem întâlni toate desenele prezente şi la urmele digitale.
Datoritã convexitãţii acestor degete, desenul lor nu rãmâne aproape
niciodatã în perfecte condiţiuni, excepţie fãcând degetul mare al cãrui
desen papilar se poate întâlni adeseori în urmele plantare.
Dintre regiunile studiate, regiunea metatarsianã şi regiunea
metatarso-falangianã este întâlnitã cel mai adeseori în urmele plantare şi
ea reprezintã tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate
lua aspectele cele mai variate.
Nu trebuiesc neglijate nici celelalte regiuni unde, dacã nu întâlnim
desene papilare prea complicate, totuşi crestele papilare prin numeroasele
lor caracteristici, pot duce cu uşurinţã la identificarea urmei plantare.

17
 De asemenea, pe diversele regiuni ale urmei plantare, putem gãsi
cicatrici, bãtãturi, sau alte deformaţiuni ale desenului papilar care
constituiesc elemente tot atât de importante în identificarea urmei.
Urmele papilare plantare se pot întâlni la locul faptei, atunci când
autorul a umblat cu picioarele desculţe. Ele se întâlnesc destul de frecvent
în furturi ce se sãvârşesc în internate, cazãrmi. Aceste urme rãmân pe

toate obiectele cu suprafaţã netedã şi lustruitã: plãcile de faianţã ,

duşumelele vopsite, cristale, coli de hãrtie.
Urmele lãsate de planta piciorului se pot clasifica în mai multe
categorii:
Urmele invizibile sau latente ale piciorului sunt acelea care rãmân
pe diverse obiecte datoritã papilelor dermice. Aceastã secreţie, cunoscutã
sub denumirea de sudoare, este incolorã.
Când crestele papilare, care nu sunt altceva decât o succesiune a
papilelor dermice, ating obiectele, datoritã grãsimei ce intrã în compunerea
sudoarei, aceste creste se imprimã pe suprafaţa obiectelor şi dau în
ansamblul lor, ceea ce se numeşte urmã plantarã.
Am denumit acestã categorie de urme, urme papilare latente sau
invizibile, aceasta pentru simplul motiv cã ele rãmân în mod natural şi
involuntar. În realitate ele nu sunt cu totul invizibile şi dacã pe anumite
obiecte, cum ar fi coalele de hârtie sau filele cãrţilor, ele nu pot fi
evidenţiate, decât prin practicarea unor tehnici şi întrebuinţarea unor
preparate speciale, pe alte obiecte, un ochi exersat le poate descoperi cu
uşurinţã.
Urmele vizibile sunt cele care rãmân la locul faptei, în mod natural şi
involuntar, atunci când degetele piciorului sunt mânjite de sânge sau alte
substanţe colorate, cum ar fi vopselele, funinginea.
Când degetele sunt mânjite cu substanţe colorate lichide, în
majoritatea cazurilor, urmele lãsate nu vor reţine în condiţii perfecte
18
desenul papilar, ele se vor reduce cel mai adesea la mânjituri, datoritã
faptului cã substanţele lichide colorate pãtrunzând printre şanţurile ce
separã crestele papilare vor îmbiba aceste şanţuri, aducând colorantul
lichid pe întreaga suprafaţã a desenului la nivelul crestelor, care în
asemenea condiţii nu vor putea rãmâne pe diverse obiecte decât sub
forma unor pete sau mânjituri.
Urmele vizibile mulate sunt rezultatul imprimãrii crestelor papilare în
materii plastice. Ele rãmân în condiţii perfecte pe argila proaspãtã, pe
chitul proaspãt, pe obiectele proaspãt vopsite, pe cearã.
Urmele rãmase prin ridicare sunt perfect vizibile şi constituiesc o
categorie de urme speciale. Ele rãmân pe obiectele acoperite cu un strat
fin pulverulent, care poate fi praful obişnuit ce se depune în mod lent pe
diverse obiecte într-un timp îndelungat.
Urmele piciorului semiîncãlţat sau ale ciorapilor, reproduc forma
generalã a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesãturii. Ele pot servi la
determinarea de grup şi chiar la identificare, dacã prezintã elemente de
individualizare, cum ar fi cusãturile sau unele cazuri specifice.
Urmele de încãlţãminte, dacã sunt formate în condiţii
corespunzãtoare (cum ar fi de pildã urmele statice, de adâncime, în
pãmânt moale), pot reflecta elemente carcateristice utile identificãrii, deşi
prezintã elemente particulare mai puţine.

2.1.2. Formarea urmelor de picioare

Au loc în condiţii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul cã pot
fi întâlnite sub forma staticã sau dinamicã, de suprafaţã sau de adâncime,
vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub forma izolatã,
mai ales dacã ne raportãm la calitatea lor, fie sub forma unei cãrãri de
urme. Caracteristic pentru aceastã categorie de urme poate fi faptul cã
între urmele aceleiaşi persoane, purtând aceeaşi încãlţãminte, pot apãrea
în privinţa dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stãrii de mişcare ori de
19
repaus în care s-au aflat în momentul formãrii. Astfel, o urmã a piciorului
aflat în mişcare este mai puţin lungã decât o urmã formatã într-un repaus
relativ (stând pe loc).
Pe mãsurã ce viteza de deplasare creşte, se scurteazã şi urma,
astfel încât la o urmã formatã în alergare pe lângã o arcuire mai
pronunţatã a fundului urmei, vor apãrea mai pregnant şi formele regiunii
metatarsofalangianã, metatarsianã sau regiunea vârfului încãlţãmintei,
aceasta în funcţie de plasticitatea obiectului primitor de urmã.
Urmele de suprafaţã se creazã pe obicete de consistenţã mare, mai
dure decât încãlţãmintea sau piciorul desculţ. Când pe încãlţãminte ori pe
piciorul desculţ se aflã substanţe strãine (noroi, praf, vopsea) se formeazã
urme de stratificare, iar dacã pe suprafaţa obiectului primitor sunt
substanţe strãine în stare pulverulentã sau vâscoasã (cum ar fi o pojghiţã
de praf în cantitate micã, ulei ori vopsea proaspãtã) prin aderarea acestei
substanţe la talpã se formeazã urme de destratificare. Urmele de
adâncime se formeazã în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed,
zãpadã.
Dupã modul de formare, urmele de picioare sunt statice şi dinamice.
Primele redau în volumul sau pe suprafaţa obiectului primitor de urmã
trãsãturile generale şi uneori particulare, de detaliu, ale încãlţãmintei sau
ale piciorului desculţ. Cele dinamice se prezintã sub formã de dâre
paralele. Din aceastã cauzã, urmele statice de picioare sunt mai utile
cercetãrii criminalistice, ajungând chiar la identificarea obicetului creator,
pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului
creator şi la determinarea modului de sãvârşire a infracţiunii.
Urmele de picioare, cu rare excepţii, se descoperã cu uşurinţã,
deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se
gãsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe
lângã valoarea din procesul identificãrii, mai ajutã şi la stabilirea unor date
în legãturã cu numãrul de persoane participante, acţiunile desfãşurate,
20
locurile de pãtrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele
acestuia.
Urmele de picioare în mersul obişnuit al omului, în pas grãbit sau
când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze.
Prima fazã începe în momentul atingerii cãlcâiului cu obiectul
primitor şi constã în împingerea acestuia în faţã şi în jos şi se terminã când
piciorul trece în poziţie perpendicularã pe suprafaţa lui. A doua fazã se
realizeazã prin apãsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi
drept, când întregul corp se sprijinã pe un singur picior, moment ce
marcheazã imprimarea pe sol a trãsãturilor tãlpii. A treia fazã începe când
piciorul trece de la poziţiza perpendicularã faţã de obicetul primitor la cea
oblicã, când împinge în spate şi în jos cu vârful degetelor masa obiectului
primitor şi se terminã prin ridicarea piciorului în vederea realizãrii pasului
urmãtor.

___________________
1. A.N. Vasiliev, “Criminalistica”, pag 125-126.

Acest proces de formare al urmelor piciorului este propriu atât la

urmele de adâncime, cât şi la cele de suprafaţã, dar fazele sale se disting
doar în urmele de adâncime. La cãlcâi se remarcã o uşoarã alunecare în
faţã, urma propriu-zisã este mai scurtã decât lungimea tãlpii şi arcada mai
curbatã, iar la vârful degetelor se observã o slabã alunecare, de împingere
a solului în spate. Datoritã procesului de formare, urmele de adâncime, în
funcţie de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât
viteza de mişcare a fost mai mare.
Urmele invizibile rãmân pe toate obiectele cu suprafaţa netedã şi
lustruitã, pe obiectele de faianţã sau porţelan, caroseriile automobilelor, pe
metale netede, ele rãmân deasemeni şi pe obiecte de piele, de lac sau
celuloid, pe hârtia lustruitã.
21
 Urmele papilare nu rãmân niciodatã pe pielea omeneascã şi nici pe
obiectele de îmbrãcãminte, cum ar fi pânzeturile, stofele sau mãtasea. Pe
pielea omeneascã nu rãmân, urma papilarã fiind rezultatul secreţiei
papilare dermice, iar pielea pentru a-şi menţine elasticitatea secretã şi
absoarbe la rândul ei prin pori. Amestecul acestor secreţiuni face ca
urmele papilare sã nu poatã rãmâne pe pilea omeneascã. Pe pauzã stofa
sau alte ţesãturi urmele papilare nu rãmân deoarece suprafaţa acestor
materii nu este netedã, dar mai ales calitãţii absorbante pe care o au
ţesãturile.
Pe suprafaţele poroase sau zgrunţuroase, urmele papilare nu pot
rãmâne decât fragmentar, fãrã continuitatea crestelor şi fãrã nici o valoare
din punct de vedere al stadiului desenului papilar . Pe zãpadã, gheaţã, nu
pot rãmâne datoritã faptului cã secreţia papilelor dermice având o
temperaturã mai ridicatã, de îndatã ce va veni în contact cu materia
zãpezii sau ghieţii, care are o temperaturã scãzutã, va topi zãpada sau
ghiaţã şi în asemenea condiţii urmele papilare se vor pierde prin
deformare.
Se cere deci obiectelor anumite calitãţi pentru a putea reţine urmele
papilare şi printre aceste calitãţi cele mai esenţiale sunt acelea ca
obiectele sã fie netede şi lustruite, sã nu aibã proprietãţi absorbante, sã nu
fie la temperaturi prea ridicate sau prea scãzute.
Zonele papilare plantare trebuiesc de asemeni sã fie pe cât posibil
curate, sã nu fie îmbâcsite de materii care acoperã sau anuleazã secreţia
papilelor dermice. În cazul în care crestele papilare sunt îmbâcsite de ulei,
de fãinã, praf sau alte materii cu proprietãţi absorbante, urmele papilare
invizibile nu mai pot rãmâne.
Identificarea plantei necesitã o zonã mai întinsã de imprimare. De
aceea prezenţa pe corpul uman a unei urme explodabilã dactiloscopic
este o raritate.

22
 Mai frecvent ne confruntãm cu traumatismele produse prin lovituri de
picior încãlţat. Când victima este în poziţie verticalã contactul are loc mai
ales între vârful încãlţãmintei şi veşminte, rezultând urme de stratificare,
prin depunerea de praf şi noroi, dar şi urme de adâncime. Când victima
este trântitã jos, pe lângã urmele menţionate pot sã aparã şi urme de
cãlcare, fie pe haine, fie direct pe corp, în special în regiunea capului.
Conturul urmelor, atunci când sau imprimat şi extremitãţile
longitudinale ale tãlpii, permit determinarea mãsurii încãlţãmintei iar
desenul de pe talpã, alcãtuit din profiluri şi şanţuri, indicã tipul: pantof,
bocanc, cizmã, adidas etc. Identificarea genericã poate merge pânã la
stabilirea mãrcii, prin comparare cu monstrele de referinţã din colecţia
laboratorului sau de la fabricile producãtoare. În sfârşit, în prezenţa
imprimãrii unor defecte rezultate din uzurã existã şansa identificãrii
individuale.
___________________
1. Vladimir Belis, “Tratat de medicina legala”, 1998, pag. 585

2.2. CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE

Datoritã naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor
şi locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care
se cautã printre primele la faţa locului.
Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe
care este posibil sã se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafeţe
pot fi descoperite şi alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de
pãr, urme organice şi anorganice, diverse resturi materiale şi, bineînţeles,
microurmele.
La cãutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul cã aceastã
activitate poate fi asociatã cu cãutarea şi prelucrarea urmelor de miros de
cãtre câinele de urmãrire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor

23
de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferã
indicii suplimentare privitoare la împrejurãrile sãvârşirii faptei.

2.2.1 Descoperirea urmelor de picior.

Descoperirea şi relevarea urmei piciorului gol nu diferã cu mult de
cercetarea urmei de mâini, în alternativa formãrii lor ca urme latente, pe
suprafeţe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de
descoperire şi relevare sunt practic aceleaşi.
Urmele de încãlţãminte, în mãsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva
mai greu de descoperit, cãutarea lor fãcându-se într-un mod apropiat de
cel al urmei latente de mâini şi cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul
unei raze ascendente de luminã. Pentru urmele pe suprafeţele de genul
covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidenţã
urma pe baza electricitãţii statice.
O mãsurã de primã urgenţã necesarã a fi luatã imediat dupã
descoperire este aceea a conservãrii urmelor supuse acţiunii unor factori
de naturã sã le distrugã. De exemplu, în caz de ploaie urma va fi acoperitã
cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenã, evitându-se o deformare
a acesteia. Urmele aflate în spaţii deschise trebuie protejate de acţiunea
vântului, îndeosebi dacã s-au format prin stratificare sau destratificare. De
asemenea, ele trebuie protejate şi de „valul curioşilor“ ori de prezenţa prea
multor persoane la faţa locului.
Dupã descoperirea şi revelarea lor, o cerinţã importantã, care nu
trebuie neglijatã în cadrul investigãrii, priveşte necesitatea mãsurãrii
urmelor, inclusiv mãsurãtori fotografice bidimensionale. Interesând
lungimea acestora, lãţimile în regiunea metatarsianã şi tarsianã, lãţimea
cãlcâiului, poziţia degetelor ş.a., în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma
de încãlţãminte, mãsurarea vizeazã pe lângã dimensiunile generale şi

24
particularitãţile desenului tãlpii şi tocului, anumite caracteristici de uzurã
care pot conduce cel puţin identificãri de gen sau de grup.
Urmele invizibile pot fi scoase în evidenţã cu ajutorul mijloacelor
tehnice criminalistice în funcţie de natura obiectului primitor, folosindu-se
tratamente optice, mecanice sau chimice.
 Tratamentul optic. Înainte de aplicarea oricãrui tratament,
obiectele şi locurile unde se presupune cã infracţiunea a lãsat urme sunt
examinate cu ochiul liber sub acţiunea unor surse de luminã albã dirijatã
sub diferite unghiuri de incidenţã. Ca surse de luminã pot fi folosite
lanterne, reflectoare sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.
Uneori componenţii chimici ai urmelor papilare latente şi o serie de
elemente poluante emanate de mediul înconjurãtor, care contamineazã
amprentele, pot deveni fluorescente sub acţiunea unor surse de luminã
___________________
1. I.A. Vinberg si S.M. Mitricev, “Criminalistica”, Bucuresti, 1952, pag. 137-139.

speciale. Aceastã fluorescenţã poate fi vizibilã cu ochiul liber sau poate

aparea când se folosesc filtre, detectoare cu radiaţii ultraviolete sau
infraroşii.
Aceste surse de luminã se pot folosi atât la examinarea amprentelor
netratate prin procedee mecanice sau chimice, cât şi a celor care au fost
supuse unor astfel de hotãrâri. Amprentele netratate colorate de substanţe
ca: cernealã, grãsimi sau detergenţi vor prezenta sub tratament optic o
fluorescenţã mai puternicã. În cazul urmelor relevate prin pudrare sau
tratament cu substanţe chimice, fluorescenţa este în principiu un mijloc de
mãrire a sensibilitãţii detecţiei şi de sporire a contrastului.
Compoziţia chimicã a urmelor latente, indiferent de elementele
poluante şi a suporturilor pe care acestea rãmân face necesarã utilizarea
unor lungimi de undã, ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescenţei.
25
 Dacã sub acţiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescenţã
înseamnã cã urma nu conţine nici o componentã fluorescentã sau cã raza
utilizatã nu este idealã, ori cã amprenta se confundã cu suportul.
Schimbând lungimnea de undã, se poate excita fluorescenţa amprentei
fãrã excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei
luminoase, o urmã slabã poate deveni vizibilã.
Filtrul ales pentru detectarea sau fotografierea urmei trebuie sã
opreascã la maximum lumina accidentalã şi sã nu ascundã fluorescenţa.
Schimbarea filtrelor poate aduce efecte variabile pe contrastul amprentei.
Filtrul cu „bandã pasatã“ pot sã disocieze urma de fond când
fluorescenţele acestora sunt de lungimi de undã diferite.
___________________
1. Fluorescenta - proprietatea substantei de a absorbi lumina sau o parte din razele luminoase si de a
transpune o parte din energia absorbita intr-o lumina cu lungime de unda mai mare, de culoare diferita.

 Tratamentul mecanic. Coloranţii acţioneazã prin aderenţã faţã de

grãsimea şi transpiraţia conţinute de urmele lãsate de planta piciorului ori
pot intra în reacţie cu unele sãruri sau cu aminoacizi ce existã în
transpiraţia din urme.
Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin
douã metode: pudrarea şi afumarea.
Pudrarea este procedeul cel mai rãspândit şi se poate realiza fie
prin metode electrostatice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de
origine diversã.
Eficacitatea procedeului este variabilã, în funcţie de natura pudrei
folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experienţa
tehnicianului şi de grija cu care se executã operaţia.
Pudrarea se utilizeazã ca regulã generalã, pentru tratarea
suprafeţelor netede, neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi
cum ar fi hârtia. Este o tehnicã rapidã şi economicã ce poate fi pusã în
aplicare imediat la faţa locului.
26
 Tehnica aplicãrii presupune mai întâi efectuarea unei încercãri pe o
parte a obiectului tratat, încãrcarea pensulei cu puţin praf şi mişcarea
acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrãrii. Dupã apariţia urmei
se recomandã o scurtã pauzã de uscare, urmatã de îndepãrtarea
execedentarã de praf.
Substanţele întrebuinţate în relevarea urmelor prin prãfuire sunt
numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic de plumb
(ceruza), pudra de Al III, pudra de argentorat, pudra de negru de fum,
oxinã, pulberea de grafit.
Prãfuirea unei urme invizibile se face cu o anumitã substanţã, în
funcţie de culoarea şi natura obiectelor pe care se gãseşte urma. Se alege
întotdeauna pudra care are o culoare care sã fie în contrast faţã de cea a
obiectelor în cauzã. Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore se
întrebuinţeazã, în general, carbonatul bazic. Se recomandã ca ceruza sã
fie presãratã pe suprafaţa suportului, unde datoritã greutãţii sale, se
lipeşte de urmele papilare. Dupã aceea, cu ajutorul pensulei se
îndepãrteazã surplusul de pudrã şi urmele degajate vor rãmâne colorate în
alb.
 Tratamentul chimic. Acest tratament se aplicã, de regulã, în
laborator şi permite obţinerea de rezultate spectaculoase. O serie de
tehnici de relevare chimicã pot fi folosite şi la locul faptei în cazul
obiectelor mici pe care se gãsesc urme vechi sau atunci când se utilizeazã
vaporizarea.
Aburirea cu vapori de iod se bazeazã pe faptul cã vaporii de iod
aderã repede pe unele substanţe organice. Substanţele organice existente
pe suprafaţa pielii şi care lasã urme papilare se coloreazã deosebit de
intens cu iod.
Dezavantajul relãvãrii cu iod a urmelor constã în faptul cã ele dispar
destul de repede, uneori abia se reuşeşte fotografierea lor. Pentru a nu
mai dispare, urmele relevate cu iod vor fi tratate cu o pastã de dextrinã.
27
Aburirea cu vapori de iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte
corozivã pentru suporturile metalice.
Mai existã şi alte metode de relevare cu substanţe chimice cum ar fi:
aburirea cu vapori de acid fluorhidric, metoda Negrului de Sudan, a
nitratului de argint, metoda revelatorului fizic, suspensia de microparticule.

2.2.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

În procesul verbal de cercetare la faţa locului se procedeazã la o
descriere detaliatã a numãrului şi tipurilor de urme de picioare descoperite,
a formei şi particularitãţilor acestora, a naturii suportului în care s-au
format, precum şi a elementelor cãrãrii de urme, dacã ele existã. Totodatã
se menţioneazã modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj,
de ambalare ş.a.

2.2.2.1 Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la faţa

locului este primul procedeu de fixare a oricãrui fel de urmã. La început se
aratã zona în care se aflã, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor
obiecte, aspectul sub care se prezintã ele, numãrul şi poziţia pe care o au
faţã de diferite obiecte, distanţa dintre ele. Dupã prezentarea aspectului
general al urmei piciorului se procedeazã la descrierea lor în mod
amãnunţit, cu toate detaliile.
În acest scop se mãsoarã dimensiunile de încãlţãminte, se specificã
dacã urma în cauzã este de adâncime ori de suprafaţã, forma ei generalã,
lungimea şi lãţimea în centimetri. Pentru aceasta urma se mãsoarã de la
vârful tãlpii, pe axa longitudinalã, pânã în partea proeminentã a locului,
lãţimea în partea tãlpii şi în zona mai îngustã a arcadei. Apoi, separat,
lungimea locului, când aceasta se distinge, lãţimea lui, precum şi înãlţimea
la urma de adâncime.
La fixarea urmei create de piciorul desculţ se aratã dacã se disting
caracteristicile reliefului papilar, urmelor degetelor, aspectul general al
28
tãlpii, cu arcada pronunţatã sau platfus. În privinţa mãsurãrii dimensiunilor
necesare, se recomandã, mai multe sisteme.
Dupã unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui mãsuratã, pe axa
longitudinalã, de la proeminenţa cãlcâiului prin urma degetului mijlociu
pânã în dreptul vârfului degetului mare, lãţimea tãlpii în partea
metatarsului, în zona tarsului şi lãţimea cãlcâiului. O altã metodã constã
în folosirea unui dreptunghi în care se încadreazã urma şi acesta, mai ales
pentru marcarea detaliilor, sã fie împãrţit în pãtrãţele egale, metodã
denumitã reţeaua lui CAUSSE. În fine, dupã o altã pãrere, lungimea
urmei plantare ar trebui sã se mãsoare din
___________________
1. S.C. Mitricev, M.P. Solamev, “Criminalistica”, pag. 124-125
2. C. Suciu, “Criminalistica”, pag. 243-244; D. Ionete, “Tratat practic de criminalistica”, vol.1, Bucuresti,
1976, pag. 148-155.

partea posterioarã a cãlcâiului pânã la extremitatea celui mai avansat

deget, iar lãţimea în patru locuri şi anume regiunea metatarso-falangianã,
metatarsianã, tarsianã şi lãţimea cãlcâiului. Cea mai potrivitã ni se pare
metoda Causse, deoarece prin reţeaua sa de pãtrate dã posibilitatea
stabilirii atât a dimensiunilor urmei, cât şi a unor caracteristici individuale
ale tãlpii. Dacã urma plantarã se mãsoarã fãrã dreptunghiul împãrţit în
pãtrate, lãţimea tãlpii ar urma sã fie stabilitã numai în trei regiuni
(metatarsianã, tarsianã şi cãlcîiul), pentru cã aceste trei regiuni sunt
determinate de însãşi structura anatomicã a tãlpii.

2.2.2.2. Fotografierea urmelor de picioare.

Este al doilea procedeu de fixare, în succesiunea recomandatã,
deoarece prin acest mod de fixare urmele în cauzã nu suferã nici o
modificare.

29
 Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea
imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redãrii elementelor
mersului persoanei, iar, pe de altã parte, fixarea imaginii urmei care
conţine cele mai multe şi mai clare elemente de individualizare a obiectului
creator.
Frecvent, înaintea fotografierii este necesarã o pregãtire a urmei,
îndeosebi a celor de adâncime. Pregãtirea constã, de exemplu, din
scoaterea cu o pensetã a eventualelor frunze, a altor resturi materiale
cãzute în urmã (dupã formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei
pipete, al sugativei ori al vatei. Pregãtirea se face cu multã atenţie,
evitându-se distrugerea detaliilor. De pildã, dacã prin ridicarea unei
___________________
1. D. Ionete, I. Vasiliuc, “Criminalistica”, pag. 148-155

frunze, îngropatã pe jumãtate se altereazã o parte a fundului urmei,

aceasta va fi lãsatã pe loc.
Aparatul de fotografiat se instaleazã perpendicular pe urmã. Sursele
de luminã sunt dispuse, de regulã, lateral, pentru evidenţierea detaliilor,
potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zãpadã este
necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventualã pudrare uşoarã a lor cu
praf de grafit, pentru înlãturarea strãlucirilor prea puternice. Dacã urma nu
prezintã un contrast suficient faţã de fond, se recurge la varianta
fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare
culorii urmei. Urmele de suprafaţã insuficient de bine conturate sunt
marcate cu cretã albã de jur împrejur, pentru o evidenţiere mai clarã.
La fixarea urmei piciorului este important sã se execute o datã cu
fotografiere propriu-zisã şi mãsurarea liniarã sau bidimensionalã, prin
aşezarea de-a lungul şi de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui
centimetru.

30
 Pentru început urma de picior se fotografiazã în ansamblu, indiferent
de faptul cã este creatã de încãlţãminte sau de picior desculţ, cã se
prezintã ca urme de suprafaţã ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se
aflã, se fixeazã poziţiile ce le au unele faţã de altele, raporturile în care se
aflã cu obiectele din imediata apropiere. Deci, se realizeazã o fotografie a
obiectelor principale. Pentru aceastã fotografiere, aparatul foto se aşeazã
pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în
cauzã, la o înãlţime care sã permitã includerea în imagine a întregii
suprafeţe purtãtoare a grupului de urme ce urmeazã a fi fotografiat.
Iluminarea naturalã este cea mai indicatã, iar ca iluminare artificialã se
recomandã lumina becurilor mate. Lumina principalã artificialã, cu razele
orientate perpendicular pe urme şi
___________________
1. C. Dumitrescu, “Curs de tehnica criminalistica”, vol.1, Ed. Scoala de ofiteri a MI.

un alt izvor de luminã, de mai micã intensitate într-o parte lateralã a

aparatului de fotografiat, care sã cadã pe urme sub un unghi ascuţit, spre
a crea uşoare umbre, care evidenţiazã mai bine în imagine detaliile fixate
pe aceastã cale. Dacã urmele sunt imprimate pe suprafeţe lucioase, ca
parchetul lustruit, covoarele de material plastic, pentru a evita crearea de
pete pe imaginea obţinutã, iluminarea urmelor se va face cu douã izvoare
de luminã aşezate în pãrţile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate
spre urmã sub unghiuri ascuţie. Este bine dacã becurile utilizate sunt
mate.
Fotografierea în detaliu a fiecãrei urme luate separat se face imediat
dupã fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare şi pentru
realizarea acestor fotografii, de detaliu, a urmelor de picioare, aparatul de
fotografiat va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauzã. Distanţa de
fotografiere trebuie astfel reglatã ca urma sã cuprindã câmpului întregului
vizor al aparatului de fotografiat. Dacã cu unele tipuri de aparate de la
asemenea distanţã nu se poate fotografia fãrã mãrirea distanţei focale
31
utile peste limitele ce le are obiectivul, se recurge la mãrirea acestei
distanţe prin intercalarea între obiectiv şi camera obscurã a aparatului
fotografic a inelelor intermediare, cum se procedeazã la fotografia de
detaliu a urmelor de mâini.
În cazul fotografierii în detaliu a urmelor de picioare de suprafaţã,
iluminarea se face cu douã izvoare de luminã, de intensitate identicã,
fixate în pãrţile laterale ale aparatului fotografic, fiecare sã proiecteze
lumina pe urmã sub unghiuri ascuţite de acelaşi numãr de grade. Când se
fotografiazã însã urme de adâncime, luminarea va consta dintr-un izvor de
luminã principalã, intensã, aflatã în spatele aparatului fotografic, cu razele
proiectate perpendicular pe urmã, iar alt izvor de luminã într-o parte
lateralã a aparatului, cu o luminã mai slabã, proiectatã sub un unghi
ascuţit pe urmã, ca astfel sã se creeze uşoare umbre de relief.
Pentru realizarea fotografiei la scarã, înainte de fotografiere se
aşeazã alãturi de urmã şi paralel cu ea o riglã gradatã în centimetri, fapt
ce va permite cunoaşterea dupã fotografie şi a dimensiunilor urmei
fotografiate.
Evidenţierea urmelor invizibile rãmase în mod natural şi involuntar,
invizibile la lumina directã, pot fi fãcute vizibile atunci când obiectul pe care
ele se gãsesc, este plasat oblic în raport cu lumina sau când se
proiecteazã spre acest obiect o luminã a cãrei raze cad oblic pe obiect.
Am vãzut cã fotografia urmelor invizibile se poate face direct cu
ajutorul unei lumini ce reflecteazã oblic asupra obiectelor purtãtoare de
urme. Aceastã operaţiune poate fi uneori dificilã, alteori claritatea urmelor
papilare astfel obtinute nu este perfecta.
De aceea s-a recurs la metoda coloraţiuni urmelor, adicã la
transferul urmelor invizibile în urme perfect vizibile, prin întrebuinţarea
unor coloranţi şi fotografierea lor dupã efectuarea acestei operaţii.

32
 Tehnica coloraţiei urmelor invizibile are la bazã întrebuinţarea unor
sãruri (prafuri) grele care se ataşeazã inpregnându-se şi colorând urmele
lãsate de crestele papilare.
Am vãzut cã aceste creste papilare sunt formate de o succesiune
regulatã a papilelor dermice, papile care produc secreţii ce dau
elasticitatea pielii. În compunerea acestor secreţii intrã într-o proporţie
considerabilã în special grãsimile. Urmele papilare invizibile nu sunt decât
o imprimare pe anumite obiecte a acestor secreţii în care predominã
grãsimile. Între crestele formate de papilele dermice se gãsesc şãnţuleţele
fine care urmeazã aceste creste şi separã drumul proeminent al crestelor.
Coloraţiunea urmelor papilare constã în imprimarea prafului colorant
pe urmele de grãsime lãsate de creste şi deci, la însãşi coloraţiunea
crestelor.
Şanţurile fine ce separ crestele, fiind lipsite de grãsime, nu se vor
imprima pe obiecte şi nu vor reţine nici colorantul, astfel crestele colorate
separate de şãnţuleţe fine, care vor rãmâne necolorate, dau imaginea
desenului papilar.
Întrebuinţarea coloranţilor, variazã dupã obiectele pe care se gãsesc
urmele ce trebuiesc relevate. Astfel, pe obiectele de sticlã, colorantul cel
mai întrebuinţat este carbonatul de plumb a cãrei culoare este albã.
Cunoscut fiind cã sticla în fotografie dã culoarea neagrã, crestele papilare
astfel relevate şi fotografiate, vor avea culoarea albã pe un fond negru.
Urma odatã coloratã, urmeazã a fi fotografiatã când urmele se aflã
plasate pe obiecte polichrome, obiecte pestriţe (alb şi negru) sau mai
multe culori, atunci apare dificultatea fotografierii lor, indiferent de
colorantul cu ajutorul cãruia urmele au fost relevate. În aceastã situaţie,
pentru ca urmele sã aparã clar în fotografie, se întrebuinţeazã filtre
colorante, plãcile orthocromatice sau panchromatice. Developarea nu se
mai face în acest caz la lumina roşie, ci la lumina verde închis. Fixarea se
va face în întuneric. Pentru geamurile care au o suprafaţã netedã, ar ieşi
33
prost în fotografie, fiind deteriorate de reflexele suprafeţei zgrunţuroase, se
va proceda la înegrirea suprafeţei zgrunţuroase cu cernealã tipograficã,
dupã care se vor fotografia urmele.
Fotografierea urmelor invizibile cu ajutorul luminii ultraviolete –
lumina ultravioletelor poate fi produsã de diferite aparate foarte des
întrebuinţate în medicinã, dar ea poate fi produsã şi de lãmpile portative.
Pentru a putea fi fotografiate şi apoi relevate, urmele invizibile aflate
pe mobilele lustruite trebuiesc tratate cu diferite substanţe, pentru a le
putea pune în evidenţã. Pentru aceasta se întrebuinţeazã fie ceruza sau
alte prafuri albe, fie prafurile negre, în funcţie de culoarea pe care o are
mobila.
Pe obiectele vopsite în alb se întrebuinţeazã fie prafurile negre, fie
cele roşii cum ar fi oxidul de fier.
Pentru urmele invizibile rãmase pe hârtie se întrebuinţeazã negrul de
fum, praful de cãrbune animal sau negrul de petrol, care dã o foarte bunã
coloraţie. Aceste preparate au însã un mare defect, pentru cã murdãresc
în parte şi fondul.
Procedeul constã în vãrsarea abundentã a prafului negru, pe hârtia
ce se examineazã şi apoi prin îndepãrtarea acestui praf, fãrã concursul
pensulei, adicã scurgându-l din nou în cutie dupã ce l-am plimbat pe
suprafaţa hârtiei.
Când dorim ca pe hârtia de examinat sã nu rãmânã nici o urmã a
examenului, se recomandã ca urmele invizibile sã fie colorate prin
expunerea hârtiei la vaporii de acid iodhidric. Aceşti vapori coloreazã
momentan urmele invizibile şi dupã aceea coloraţia dispare. Timpul cât
dureazã urmele colorate este suficient pentru a putea fi fotografiate.
Urmele mulate vor putea fi fotografiate în situaţia în care sunt gãsite,
ele neputând fi colorate în nici un mod, totul rãmânând în sarcina
aparatelor de fotografiat, care în toate împrejurãrile va trebui sã facã mai
multe clişee, respectând situaţia urmelor mulate, din diverse poziţii .
34
 Este recomandabil în tehnica fotografiei urmelor mulate sã se
întrebuinţeze un reflector, care sã proiecteze o luminã oblicã pe aceste
urme.

2.2.2.3. Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime.

Fixarea prin mulaje se realizeazã dacã se considerã necesar dupã
primele douã procedee de fixare: descrierea şi fotografierea.
Dupã curãţirea urmei de diferite corpuri strãine şi absorbirea apei,
în vederea evidenţierii detaliilor create pe toatã suprafaţa ei, pentru
realizarea mulajului se mai fac unele pregãtiri impuse mai ales de starea
urmei în situaţia concretã. În unele situaţii urma trebuie îngrãditã în jur, în
altele necesitã a fi tratatã cu anumite substanţe chimice pentru a o face
corespunzãtoare acestui procedeu de fixare.
Urmele de picior de micã adâncime, întâlnite destul de des atât pe
sol cât şi pe zãpadã, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrãdesc de
jur-împrerjur cu un gard de carton, şipci de lemn sau din pãmânt. Aceastã
împrejmuire deschide posibilitatea realizãrii unui mulaj mai gros, care sã
reziste la ridicare şi la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate
într-un sol nisipos, cu granulaţie mare, cu goluri de structurã care ar
deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una din
metodele ce se aplicã în acest scop constã în pulverizarea în interorul
urmei, a unui strat subţire de parafinã, cearã roşie sau rãşinã, care apoi se
topeşte cu ajutorul unui izvor de cãldurã, cum sunt de pildã, radiatoarele
electrice portative. Dupã ce pojghiţa astfel creatã s-a rãcit se poate
proceda la mularea urmei.
O altã metodã mai simplã de pregãtire a urmei cu goluri de structurã
constã în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste
care, dacã urma nu este umedã, se pulverizeazã uşor puţinã apã, spre a-l
transforma într-o crustã. Când crusta se întareşte se poate turna peste
mulaj.
35
 Dacã urma se aflã în nisip umed sau pãmânt afânat, fãrã goluri de
structurã, este potrivit ca bordurile sale sã fie în prealabil întãrite, spre a
rezista la mulare. În acest scop, se foloseşte o soluţie de şerlac sau
colodion, care se pulverizeazã de la o înãlţime de jumãtate de metru, cu
pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substanţã sã cadã ca o
rouã asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile. Odatã ce pojghiţa creatã
este destul de bine întãritã, se procedeazã la
___________________
1. C.Suciu, “Criminalistica”, pag. 248; E. Stancu, “Investigarea stiintifica a infractiunilor”, 1986, pag. 155.

realizarea mulajului. Într-un mod asemãnãtor se pulverizeazã urma spre a-

i întãrii bodurile, când se aflã în substanţe pulverulente, ca fãina de grâu,
praf, cenuşã, doar cã soluţia de şerlac se dilueazã cu spirt medicinal.
Dacã crusta formatã nu-i destul de rezistentã procedeul se repetã de 2-3
ori.
Pregãtirea urmelor de adâncime în vederea mulãrii lor cu cearã,
parafinã sau rãşinã se face prin turnarea peste suprafaţa urmei a unui
strat foarte subţire de parafinã ori cearã topitã. Dupã ce acest strat este
bine rãcit peste el se pulverizeazã pudrã de talc, pentru ca stratul de
parafinã sau de cearã sã nu adere la mulaj.
Pasta de ghips se pregãteşte din pulbere finã de ghips, de preferinţã
ghipsul dentar şi apã obişnuitã, fãrã corpuri strãine care ar putea schimba
detaliile urmei. În funcţie de natura solului pasta va fi mai consistentã sau
mai fluidã. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu uşoare goluri de structurã
pasta trebuie sã fie mai consistentã, iar dacã urmele se aflã în soluri
argiloase, pasta respectivã va fi mai fluidã, pentru a reda toate detaliile
urmei. Se are în grijã sã nu rãmânã în pastã granule mari de ghips
nediluat. Odatã realizatã, pasta se toarnã de preferinţã cu lingura în urmã.
Mulajul de ghips, la o temperaturã a aerului de 20-30 grade C, se
întãreşte în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întãrit se face
prin sãparea, în prealabil, a pãmântului din jurul sãu, dupã care se prinde
36
cu ambele mâini din pãrţile laterale. Spãlarea lui nu se face imediat dupã
ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încã sensibile. Dupã ce este destul
de bine zbicit, se poate spãla cu apã rece, dar nu sub un curent puternic
de apã. Nu se recomandã utilizarea periei pentru înlãturarea corpurilor
strãine. Mulajul de ghips, mai ales cel de ghips
___________________
1. L. Coman, “Aspecte privind cercetarea la fata locului a infractiunilor de omor”, 1975, pag. 65.

dentar îşi pãstreazã detaliile un timp îndelungat, chiar mai mulţi ani de zile.
Urmele de adâncime create pe zãpadã sau în gheaţã se pot fixa tot
prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizãrii ghipsului,
pasta se preparã cu apã rece şi tot timpul prãgãtirii ei vasul se ţine în
zãpadã, pentru a primi temperatura acesteia. Dupã aceea se toarnã în
urmã, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obţin
rezultate foarte bune, dacã se lucreazã cu multã grijã. Cãldura pastei de
sulf topit poate sã modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei
sulful se topeşte la o temperaturã nu prea ridicatã.
Dupã topire se lasã puţin sã se rãceascã şi tot timpul se amestecã
pentru a împiedica formarea de cristale la suprafaţã. Când este suficient
de rece, înainte de întãrire se toarnã într-un rezervor format dinainte în
zãpadã în aşa fel încât din acest sulful topit sã se scurgã printr-un şanţ în
urmã. Datoritã granulaţiei fine a sulfului topit, mulajul aşteptat va reda cu
fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întãrirea mulajelor de sulf se
produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creeazã
dificultãţi deosebite, deoarece zãpada se înlãturã cu uşurinţã.

2.2.2.4. Copierea cu peliculã adezivã a urmelor de suprafaţã.

Este un procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţia când
urmele de picioare au anumite detalii semnificative, de mare utilitate
pentru cercetarea criminalisticã, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului
papilar sau anumite cicatrici în urmele plantare, unele detalii de uzurã în
37
urmele de încãlţãminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme ale peliculei
adezive este asemãnãtor cu cel de la urmele de mânã. Aici se are, însã, în
vedere, cã suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilitãţile de
creare a bulelor de aer între peliculã şi urmã. Din aceastã cauzã, în
momentul aplicãrii, pelicula se apasã bine cu degetele ambelor mâini, din
centru spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avutã grijã
ca de aceastã operaţie şi în momentul aplicãrii peste urma ridicatã a
peliculei protectoare sã nu se producã alunecãri, fapt ce ar conduce la
alterarea detaliilor. Şi aici, ca şi la urmele de mâini ridicate cu peliculã
adezivã, se va ţine seama ca poziţia acesteia este inversã faţã de cum s-a
gãsit pe obiectul purtãtor de la faţa locului.
Deci, negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula
adezivã va fi aşezat în aparatul de mãrit, în vederea obţinerii imaginei
pozitive, cu emulsia spre izvorul de luminã.

2.2.3. Particularitãţi în cercetarea cãrãrii de urme.

Cãrarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetãri
atente la faţa locului, datoritã reflectãrii unor caracteristici individuale ale
persoanei. În legãturã cu aceste caracteristici ale mersului facem
precizarea cã ele pot oferi indicii preţioase, în legãturã cu persoana
infractorului, chiar şi în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au
format în condiţii bune.
Cararea de urme constã dintr-un şir de câteva urme consecutiv
create de ambele picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creatã la
locul faptei atât de piciorul desculţ al omului cât şi de încãlţãmintea sa.
Alãturi de caracteristicile de grup şi individuale ale urmelor propriu-zise,
cãrarea de urme mai are şi alte elemente utile cercetãrii criminalistice cum
ar fi direcţia de mers, linia mersului, lãţimea pasului, unghiul şi lungimea
pasului. Ceea ce este şi mai important, în aceastã privinţã, constã în
posibilitatea creatã de a studia mişcãrile de ansamblu ale mersului
38
persoanei în cauzã. Aceste mişcãri, fiind formate de-a lungul mai multor
ale de viaţã, devin proprii fiecãrei persoane. Astfel, prin intermediul cãrãrii
de urme, care nu este altceva decât oglinda în teren a mişcãrilor de
ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la identificarea
persoanei, dacã elementele sale sunt studiate în colaborare şi cu alte
urme administrate în cauzã.
Procesul de formare a deprinderilor omului în mers pânã ajunge la o
anumitã stabilitate a mişcãrilor de ansamblu, parcurge un timp destul de
lung, de mai mulţi ani de zile, fiind influenţat de mai mulţi factori obiectivi şi
subiectivi. Printre factorii obiectivi, în aceastã privinţã pot fi amintiţi
exercitarea îndelungatã a unei profesii, circumstanţele concrete de
mişcare de la locul faptei, iar ca factori subiectivi sunt trãsãturile de
temperament, procesul de educaţie, talia, ţinuta generalã a corpului,
diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferã.
Unghiul pasului, dupã direcţia deschiderii poate sã fie pozitiv, nul sau
negativ. Este pozitiv când se deschisese în direcţia mersului, negativ dacã
deschiderea este în partea opusã mişcãrii şi nul, în situaţia poziţiei
paralele a urmei cu linia de direcţie a mersului.
Principalele elemente ce caracterizeazã o cãrare de urme sau mersul
unei persoane sunt:
Direcţia de mişcare, sau axa cãrãrii de urme este linia medianã ce
trece prin intervalul cuprins între douã şiruri de paşi, indicând direcţia de
deplasare.
Linia mersului reprezintã o linie frântã, constituitã din segmentele care
unesc între ele pãrţile din spate ale fiecãrei urme, respectiv cãlcâiului.
Lungimea pasului determinând distanţa dintre douã urme consecutive
mãsuratã la partea din spate sau din faţa lor.
Lãţimea pasului reprezintã distanţa cuprinsã între partea exterioarã ori
interioarã a urmelor piciorului stâng şi drept, de regulã luându-se în calcul
extremitatea interioarã a cãlcâiului.
39
 Unghiul de mers, este mãsurat între axa cãrãrii de urme şi axa
longitudinalã a tãlpii.
Cãrarea de urme se fixeazã prin descrierea amãnunţitã în procesul
verbal, indicându-se cu precizie elementele menţionate ale mersului,
precum şi prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixeazã pe un
stativ înalt, deasupra cãrãrii de urme, astfel ca obiectivul sã cadã
perpendicular pe întreaga cãrare. Se poate recurge şi la executarea
fotografieie panoramice, când cãrarea de urme nu intrã în obiectiv dintr-o
singurã poziţie de fotografiere.

2.2.4 Interpretarea urmelor

Interpretarea urmelor la faţa locului priveşte atât urma luatã izolat cât şi
întreaga cãrare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate pot fi
desprinse date privind numãrul persoanelor, sexul, talia şi vârsta,
greutatea aproximativã, viteza de deplasare etc.
Cãrarea de urme conţine în plus, date referitoare la direcţia de
deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte
anatomice, la înãlţime, la starea psiho fizicã. De pildã, lungimea pasului
este mai mare la bãrbaţi decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm faţã de
50-60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii şi bãtrâni, spre
deosebire de persoane obligate prin natura preocupãrilor, sã-şi menţinã
echilibrul (marinari, constructori).
Neregularitãţile apãrute în mers pot indica nu numai o anumitã stare
psihicã sau patologicã (boalã, beţie), dar chiar şi încercãri de derutare a
cercetãrilor, constând din mersul cu spatele sau de cãrarea în spate a unei
persoane, ori a unei greutãţi, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea
mai mare a urmei, din uşoarele alunecãri, din unghiul mic al pasului,
purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai
poate stabili dacã persoana cunoştea locul, dacã s-a folosit de o luminã pe
timpul nopţii, dacã a stat la pândã ş.a.
40
 2.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalisticã
a urmelor de picioare indiferent dacã este vorba de urma picioarului gol ori
de cea a încãlţãmintei, sunt în funcţie de faptul dacã expertului i se trimite
spre examinare numai urma ridicatã de la locul faptei sau şi urma şi
modelele tip de comparaţie.
Dacã expertului i se trimite numai urma, acesta poate sã soluţioneze
urmãtoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutãţii
aproximative a persoanei, a particularitãţilor anatomo- patologice,
mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din
interpretarea elementelor cãrãrii de urme.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertizã se poate stabili
piciorul şi regiunea sa anatomicã care a format-o, precum şi prezenţa
caracteristicilor de identificare. În privinţa urmelor de încãlţãminte, este
posibilã determinarea tipului de încãlţãminte, pe baza comparãrii cu tãlpile
aflate în colecţiile laboratorului de criminalisticã, precum şi a diferitelor
particularitãţi, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii
urmelor suspecţilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea
încãlţãmintei creatoare de urmã.
În cazul în care expertului i se pune la dispoziţie modelele de
comparaţie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încãlţãmintea
suspectã se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator
de urmã. Aceasta reclamã obţinerea de modele de comparaţie pentru ca
examinarea comparativã sã se efectueze prin modele având aceeaşi
provenienţã; fotograma cu fotogramã, mulaj cu mulaj etc.
În obţinerea modelelor, îndeosebi la urma de adâncime trebuie sã se
ţinã seama de condiţiile în care s-a creat urma. Cu toate acestea date fiind
greutãţile fireşti apãrute la astfel de expertize, apreciem ca foarte utilã
recomandarea fãcutã în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor
41
de comparaţie de la persoanele suspecte, sã se foloseascã un material
mai plastic, capabil sã reţinã toate detaliile, iar individul bãnuit sã fie pus
sã efectueze mai multe impresiuni. Identificarea dupã urma piciorului este
perfect posibilã şi în ipoteza piciorului încãlţat în ciorapi, nu atât dupã
particularitãţile materialului din care sunt confecţionaţi aceştia, cât dupã
morfologia piciorului, ponderea deţinând-o caracteristicile regiunii
metatarsofalangianã şi metatarsinaã. Practic în aceste situaţii ne aflãm în
faţa unei expertize complexe traseologice şi antropologice.

CAPITOLUL III
CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR
MIJLOACELOR DE TRANSPORT

3.1 ASPECTE GENERALE

42
 Prin mijloacele de transport se inţelege, în criminalisticã, numai cele
utilizate pe drumurile şi şoselele publice, forestiere, cele ale şantierelor,
fiind scoase din aceasta sfera mijloacele de transport feroviar, maritim sau
aerian.
Mijloacele de transport, concepute în acest sens restrâns, creazã la
locul faptei, o gamã foarte variatã de urme, cu ocazia savârşirii a diferite
infracţiuni, cum sunt accidentele de circulaţie, delapidãrile şi furturile,
pentru transportarea bunurilor sustrase, şi mai rar în cazurile de omor
intenţionat.
Investigarea urmelor mijloacelor de transport reprezintã o activitate
frecventã a organelor de urmãrire penalã, îndeosebi în cazul accidentelor
de circulaţie şi al furtului de autoturisme. Din categoria mijloacelor de
transport fac parte atât vehiculele cu tracţiune mecanicã, cât şi cele cu
tracţiune animalã sau acţionate de forţa omului.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, prin urmã a
mijloacelor de transport se înţelege orice modificare produsã de sistemul
de rulare, de celelalte componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care
vehiculul a venit în contact.
Dupã modul de formare şi aspectul sub care se prezintã urmele
create la locul faptei prin folosirea mijloacelor de transport sunt de
reproducere, de obiecte sau resturi de obiecte. Dupã natura obiectului
creator pot exista mai multe tipuri de urme: urme lãsate de autovehicule
de diferite tipuri; urme create de vehicule cu tracţiune animalã, cum sunt
cãruţele şi sãniile; urme formate prin folosirea mijloacelor de transport
acţionate de om, cum sunt bicicletele, roabele, schiuri etc.
Formarea lor depinde de o multitudine de factori, printre cei mai
importanţi numãrându-se:
 În funcţie de natura suprafeţei pe care ruleazã, urmele sunt de
suprafaţã sau de adâncime, de stratificare sau de destratificare, dupã

43
___________________
1. L. Coman, “Tratat practic de criminalistica”, vol. 1, pag. 258.

cum vehiculul se deplaseazã pe asfalt, pãmânt moale, zãpadã, praf,

nisip etc.
 Modul de mişcare al mijloacelor de transport care, în timpul
deplasãrii sau rulãrii normale, creazã urme statice, spre deosebire de
frânare, situaţie în care urmele sunt dinamice.
 Tipul de bandaj sau şinã cu care sunt prevazute roţile, ponderea
fiind deţinutã de anvelope cu cauciuc cu un desen antiderapant variat, în
prezent folosite frecvent şi la vehicule cu tracţiune animalã. Pe lângã
acestea se mai întâlnesc şinele metalice specifice cãruţelor, şinele
tractoarelor sau ale altor autovehicule grele. Existã şi tãlpi metalice (uneori
şi de lemn) întâlnite la sãnii, dar şi la elicoptere, planoare, ale cãror urme
sunt cu precãdere dinamice.
Pe lângã urmele specifice sistemului de rulare, frecvent se întâlnesc
şi urme ale unor pãrţi din caroserie, ale diverselor subansamble (barã de
protecţie, masca radiatorului, capotã etc) formate prin diverse modalitãţi,
cum sunt lovirile, tamponãrile, frecãrile.
A. Dintre urmele mijloacelor de transport, în practica cercetãrii
criminalistice, frecvenţa cea mai mare o au urmele create de
autovehicule cu prilejul producerii accidentelor de circulaţie sau în
procesul sãvârşirii anumitor infracţiuni de altã naturã.
Autovehiculele lasã la locul faptei urme create nemijlocit de roţi,
îmbrãcate în anvelope umplute cu aer comprimat, urme de impact cu alte
obiecte , urme sub formã de obiecte sau resturi de obiecte, precum şi
urme din variate substanţe sub formã de bãlţi, pete, picãturi şi mânjituri
În accidentele de circulaţie aproape fãrã excepţie victima devine
purtãtoare de urme, ca efect al lovirii, proiectãrii, cãlcãrii sau târârii
inerente impactului, contactul cu diverse pãrţi ale autovehiculul (roţi, bara

44
de protecţie, radiator, faruri, cutia de viteze, osii, diferenţial etc) provoacã
vãtãmãri, deteriorãri, urme de frecare, de adãncime şi de stratificare
Urmele servesc în primul rând la reconstituirea dinamicii
accidentului. În al doilea rând prin intermediul urmelor se încearcã
identificarea vehiculului generator al accidentului. Şansele de identificare
cresc în cazul urmelor rezultate din contactul cu o piesã ce prezintã o
anumitã configuraţie şi volum. Astfel urmele de contur (mascã, faruri)
faciliteazã recunoasterea piesei, putându-se conchide cã a fost posibil sã
se fi lovit cu acea parte. Când urma reproduce fidel detalii strict individuale
se poate chiar identifica vehiculul. În accidentele de circulaţie auto o
categorie aparte de urme o constituie cele lãsate de anvelope, ale cãror
profiluri de pe banda de rulare formeazã un model propriu fiecãrei mãrci şi
model de autovehicul. Acest model se imprimã în totalitate sau parţial,
clar sau îmbâcsit. O persoanã cãlcatã de un autovehicul, deci un obstacol
cu relief neuniform, nu oferã întotdeauna condiţii de redare ale unui suport
plan şi dur cum este carosabilul, dupã cum nici hainele nu reprezintã un
material primitor ideal. În afara culorii, imprimeului şi ţesãturii care pot
masca o urmã slabã, hainele sunt mototolite. Pliurile genereazã intreruperi
ale urmei, concretizate în porţiuni albe. Cu toate aceste neajunsuri în
practica de expertizã se cunosc destule cazuri în care urmele, fie şi
incomplete, au permis stabilirea apartenenţei de gen, adicã a tipului
anvelopei. Identificarea individualã are loc când urma incriminatã
reproduce detalii definitorii pentru un singur exemplar de anvelopã: defect
de uzurã (rupturi, profiluri roase) sau modificãri temporare intervenite în
timpul rulãrii (pietre ori alte corpuri fixate în şanţuri).
Identificarea anvelopei înseamnã implicit identificarea
autovehiculului, cu condiţia ca anvelopa sã nu fi fost înlocuitã. Pentru
evitarea manoperelor frauduloase ar trebui întotdeauna sã se facã

45
consemnãri cu privire la anvelope în procesul verbal de constatare a stãrii
tehnice a autovehiculului postaccident.
Urmele create de roţile autovehiculului, dupã modul de formare, sunt
statice şi dinamice. Primele se creazã în procesul obişnuit de rulare al
roţilor pe traseul de circulaţie, cu detaşare şi depunere de substantã, când
se formeazã urme de stratificare sau de destratificare, ori prin imprimarea
lor în masa obiectului primitor, realizându-se astfel urme de adâncime. În
ambele situaţii, de obicei, sunt reproduse în urmele create atât trãsãturile
de grup ale obiectului creator, respectiv ale anvelopei, cât şi unele din
caracteristicile sale individuale. Din sfera caracteristicilor de grup putem
aminti configuraţia desenului antiderapant, lãţimea benzilor de rulare a
anvelopei, circumferinţa anvelopei. Caracteristicele individuale ale
anvelopelor provin din utilizarea acestora, din uzura lor, concretizate în
unele cicatrice de pe banda de rulare, anumite particularitãţi de uzura ori
din reparaţii.
Alãturi de aceste caracteristici, mai pot fi menţionate, drept trãsãturi
de grup, desenul antiderapant lateral la anvelopele destinate
autovehiculelor de tonaj mare, redat în urmele de adâncime, distanţa
dintre urmele create de roţile de pe aceasi osie, numãrul roţilor de pe osia
din spate (una sau douã).
Prin studiul urmelor statice (de suprafaţã sau de adâncime) se poate
determina tipul autovehiculului, direcţia de circulaţie, prin intermediul
anumitor caracteristici ale desenului antiderapant imprimat în urmã. De
asemenea, în cazul unor detalii individuale se poate ajunge pânã la
identitate. Anumite autovehicule de tonaj mare au pe anvelope desene
antiderapante sub formã de W, V sau un desen ce aminteste de aspectul
cetinii de brad. Pentru a avea o mai bunã aderenţã la sol,
___________________
1.Vladimir Belis, “Tratat de medicina legala”, vol 1, pag. 753

46
 fixarea roţii pe osie se face astfel ca desenul de pe anvelopã sã aibã
deschiderea în direcţia miscãrii. Deci urmele create de anvelope cu
asemenea desene indicã, la locul faptei, direcţia de circulaţie a unui
autovehicul care este dispãrut de la locul faptei. Partea deschisã a urmei
create de atare desen antiderapant se aflã în direcţia mişcãrii
autovehiculului creator.
Direcţia de circulaţie tot dupã caracterul desenului antiderapant se
mai poate stabili şi prin studiul urmelor de adâncime lãsate la locul faptei
de autovehiculele de tonaj mare. În aceste urme sunt redate
caracteristicile desenului antiderapant lateral, sub formã de plinuri şi goluri
în poziţie de razã de cerc. Datoritã rulãrii roţii, plinurile şi golurile
respective vor crea urme orientate uşor în direcţia mişcãrii autovehiculului.
Urmele dinamice, lãsate de roţile frânate ale autovehiculului, se
prezintã sub formã de dâre paralele, de culoare închisã, datoritã
desprinderii de pe suprafaţa anvelopelor a unor particule minuscule de
substanţã. Aceste urme au un început uşor imprimat, dupã care urma
devine tot mai pronunţatã în lãţime şi în intensitate, sfârşitul este puternic
imprimat şi cu mici depozite de pietricele, praf, noroi şi alte impuritãţi
antrenate de pe şosea în momentul frânãrii. Deci în comparaţie cu
începutul, sfârşitul urmei este bine delimitat.
Distanţa dintre urmele dinamice, lãţimea şi numãrul lor sunt
elemente de grup ale maşinii, forma generalã sub care se prezintã indicã
direcţia de mişcare, adicã totdeauna au un început uşor, iar sfârşitul este
pronunţat. Lungimea şi numãrul acestora conduc la determinarea vitezei
de circulaţie. Dar, la determinarea vitezei de circulaţie a autovehiculului
care le-a creat, se are în vedere cã lungimea acestor urme mai depinde, în
afarã de vitezã, care este de fapt cauza principalã, şi de alte cauze. Astfel,
asupra lungimii urmei de frânare mai influenţeazã natura şoselei, inclinaţia
ei, gradul de umiditate, greutatea maşinii, felul încãrcãturii etc.

47
  Urmele de impact ale mijloacelor de transport se formeazã prin
acţiunea nemijlocitã a cel puţin unui autovehicul asupra obiectelor întâlnite
în cale. De obicei, asemenea obiecte sunt felurite vehicule, cu tracţiune
mecanicã sau animalã, persoane în mişcare sau staţionate pe traseul de
circulaţie, diferite obiecte aflate pe marginea drumului în cauzã, cum sunt
stâlpii de telegraf, pomii ornamentali, gardurile, zidurile caselor etc.
Prin formele şi dimensiunile lor, aspectele de detaliu sub care se
prezintã, înãlţimea la care se aflã faţã de sol, substanţele strãine pe care
le conţin, aceste urme evidenţiazã modul de sãvârşire a faptei, tipul
maşinii, direcţia din care s-a produs lovirea, iar dacã conţin detalii
individuale ale autovehiculului creator sunt utile şi la identificarea acestuia.
O caracteristicã oarecum proprie a acestor urme constã în faptul cã
ele se formeazã pe ambele obiecte venite în contact prin ciocnire.
Autovehiculul lasã urme de impact pe obiectele cu care vine în
contact, iar obiectul respectiv pierde o parte din masa sa, parte ce se
depune pe autovehiculul în cauzã.
 Urme sub formã de obiecte sau resturi de obiecte provenite din
autovehiculul propriu-zis sau din încãrcãtura acestuia, se creazã în
procesul accidentelor de circulaţie sau pe traseul de fugã de la locul faptei.
Asemenea urme constau în fragmente din piesele autovehiculului, cum
sunt cioburile rezultate din spargerea farurilor, oglinzilor retrovizoare, a
geamurilor, resturi desprinse, în timpul impactului, din caroserie , pelicule
de vopsea. Alãturi de acestea, de multe ori rãmân la locul faptei obiecte
din încãrcãtura maşinii în cauzã, cum sunt ambalaje ale mãrfurilor
transportate, resturi din mãrfurile respective ori din ambalajele deteriorate
etc.
În primul rând, aceste urme vin în ajutorul organelor penale în
procesul urmãririi autovehiculelor dispãrute de la locul faptei dupã care,
prin examenul de expertizã, se poate ajunge în procesul de identificare,
dacã nu mai mult, pânã la determinarea apartenenţei de grup, care
48
constatare, în colaborare cu alte probe, se realizeazã chiar identificarea
propriu-zisã. De pildã, prin examenele macroscopice, sub radiaţii
ultraviolete şi prin analize chimice a peliculelor de vopsea, de foarte multe
ori s-au stabilit de date utile în privinţa autovehiculului fugit de la locul
faptei, mai ales când peliculele respective de vopsea erau în cantitate
suficientã pentru asemenea examen.
 Urmele sub formã de substanţã desprinse de pe autovehicule se
întâlnesc mai rar în practica cercetãrii criminalistice, în comparaţie cu cele
amintite, dar când totuşi se descoperã la locul faptei, prezintã utilitate
pentru cercetarea criminalisticã. Ele se creazã datoritã pierderilor de ulei
sau benzinã pe traseul de circulaţie. Prin forma lor, aceste urme indicã
direcţia de deplasare a maşinii. Ele au formã de parã, cu partea mai
alungitã în direcţia mişcãrii, datoritã curentului de aer care impinge masa
picãturii în partea opusã mişcãrii. O valoare asemãnãtoare o au şi stropii
de apã proiectaţi de autovehicul sub formã de evantai deschis înainte
când trece, pe traseu, pri bãlţi, care şi dupã evaporarea apei rãmân
imprimaţi pe sol ca uşoare pete de noroi uscat.
B. Urmele lãsate de vehicule cu tracţiune animalã şi de cele
puse în mişcare prin acţiunea omului se întâlnesc tot mai rar în
practica cercetãrii criminalistice. Aceasta, în primul rând, pentru cã
asemenea mijloace de transport se utilizeazã foarte rar în comparaţie cu
autovehiculele, iar, în al doilea rând datoritã vitezei lor reduse, şi
___________________
1. I. Mircea, “Cercetarea la fata locului a accidentului de circulatie”, in, “Studia Universitatis Babes-
Bolyai, Cluj ,1964, pag. 160.

accidentele se produc mai rar prin ele. Se mai întâlnesc, totuşi, în unele
infracţiuni de furt, de delapidare şi ceva mai des în infracţiunile silvice.
Vehiculele cu tracţiune animalã şi cele acţionate de om sunt
cãruţele, înzestrare cu roţi şi utilizabile tot timpul anului, sãniile de diferite

49
tipuri şi schiurile, prevãzute cu tãlpi pentru alunecare, destinate
transportului numai pe zãpadã, în sezonul rece.
 Roţile îmbrãcate în şine metalice, fiind de construcţie artizanalã,
creazã pe traseul de circulaţie urme ce se deosebesc cu uşurinţã de orice
urme de altã naturã. Datoritã unui joc uşor al roţilor pe osie chiar când sunt
noi, urmele lãsate de ele pe sol sunt uşor şerpuite. Din aceastã cauzã
distanţa dintre urmele create de roţile de pe aceaşi osie prezintã diferiţe de
mãrime. Aceastã diferenţã este mai perceptibilã în cazul când roţile se aflã
într-un grad avansat de uzurã, jocul pe osie fiind şi mai mare.
Avantajul acestor urme constã în faptul cã orice detaliu de pe roatã
imprimat pe sol reprezintã o trãsãturã individualã a roţii, tocmai fiindcã
aceste roţi sunt de construcţie artizanalã. Pot fi, deci, socotite ca
particularitãţi individuale ale roţii: distanţa dintre cuiele ce fixeazã şina pe
roatã, lipsa unor cuie, lãţimea unei şine, în aceste situaţii, locul de sudurã
a şinei pe roatã, precum şi anumite elemente de uzurã. Mai mult decât
atât, lãţimea şinelor de pe roţi poate sã fie diferitã chiar la aceaşi cãruţã,
precum şi gradul lor de uzurã.
 Sãniile cu tãlpile construite din fier sau din lemn, de multe ori
acestea din urmã având tãlpile bandajate cu şine metalice. Multe din sãnii,
pentru mai multã stabilitate, au tãlpile înclinate uşor în interior şi în spate
sunt mai îndepãrtate decât în faţã.
Urmele create de sãnii pe zãpadã se prezintã sub formã de dâre
paralele. Ele prezintã importanţã pentru cercetarea criminalisticã în
privinţa lãţimii lor, distanţei dintre ele, precum şi prin particularitãţile pe
care le au. Ca particularitãţi, în aceste urme sunt redate unele
caracteristici de uzurã, sub fofmã de striaţii paralele. Numãrul acestor
striaţii, mãrimea lor, distanţa dintre ele constituie elemente pentru
identificarea sãniei în cauzã.
 Urmele de copite ori de picioare ale omului însoţesc pe traseul de
circulaţie al acestor vehicule. Prin aceste urme se stabilesc dacã vehiculul
50
a fost tras de om sau de animal, ce fel de animal, mãrimea animalului şi
direcţia de circulaţie. Când în aceste urme sunt descoperite caracteristici
individuale, procesul identificãrii ajunge pânã la stabilirea identitãţii
obiectului creator.
Urmele de schiuri, ca aspect general, se aseamãnã cu cele
create de sãnii. Distanţa dintre aceste urme nu este constantã, fiind mai
mare sau mai micã în funcţie de gradul îndepãrtãrii picioarelor în timpul
mersului. Lãţimea urmelor de schiuri, de obicei, rãmâne fãrã semnificaţie
pentru cercetarea criminalisticã, în schimb şanţurile, lãţimea lor sunt utile
la determinarea tipului. În pãrţile laterale ale urmelor lãsate de schiuri se
întâlnesc şi urmele create de beţele utilizate, înclinate în direcţia de
înaintare. Detaliile de uzurã şi mai rar cele de fabricaţie constituie
elemente utile pentru identificarea obiectului creator.

3.2 CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI A URMELOR

MIJLOACELOR DE TRANSPORT

Investigarea la faţa locului a urmelor aparţinând mijloacelor de

transport este o activitate complexã, uneori cu un grad deosebit de
dificultate, mai ales în ipoteza accidentelor cu consecinţe grave. Dificultãţi
sporite apar în ipoteza pãrãsirii locului faptei de cãtre
___________________
1. L. Coman, “Tratat practic de criminalistica”, vol. 1, Bucuresti, 1976, pag. 263.

vehiculul antrenat în accident, ca şi în sãvârşirea unor alte infracţiuni în

care autorul s-a folosit de un vehicul.
Raportându-ne strict la examinarea şi intrepretarea urmelor
descoperite, prin cercetarea la faţa locului se poate stabili tipul de vehicul,
direcţia de deplasare, viteza de circulaţie.

51
 Stabilirea tipului de vehicul este posibilã prin determinarea mai
multor parametri reflectaţi în urme. Astfel, o determinare genericã se face
pe baza mãsurãrii ecartamentului sau a lãţimii dintre roţile din spate ale
autovehiculului, mãsurare efectuatã între centrul celor douã urme paralele.
Mãsurarea se poate practica şi pentru roţile din faţã, însã aceasta este
posibilã cu exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat, situaţie în
care urmele roţilor anterioare nu mai sunt acoperite de cele din spate,
intrucât descriu un unghi de virare mai mic.
Elemente de identificare prezintã şi forma desenului antiderapant,
lãţimea bandajului roţii şi diametrul roţii, ultimul element posibil de stabilit
prin mãsurarea distanţei dintre douã puncte caracteristice care se repetã
în urmã, cum ar fi o uzurã, prezenţa unui corp strãin în nervurile desenului
antiderapant, ca şi locul de îmbinare al şinei metalice ce îmbracã roata. Cu
toatã uniformitatea desenelor antiderapante ale anvelopelor, în multe
cazuri este efectiv posibilã individualizarea lor prin elementele specifice de
uzurã, ca şi prin prezenţa corpurilor strãine în nervuri.
Alte urme care servesc la determinarea tipului de vehicul pot fi
întâlnite pe corpul victimei sau pe obiectul lovit. De exemplu, înãlţimea şi
forma leziunilor formate pe bara de protecţie, de faruri, de alte pãrţi ale
caroseriei. Acestora li se mai adaugã urmele de vopsea şi resturile de
metal, cioburile de sticlã provenite din faruri, parbrize, lãmpi de
semnalizare, bucãţi de lemn, obiecte cãzute sau desprinse din caroserie,
diverse scurgeri de lichide etc.
Determinarea direcţiei de deplasare se face pe baza urmelor
statice (de adâncime sau de suprafaţã) ale desenului antiderapant, ca şi
dupã forma picãturilor de ulei, a stropilor de apã sau noroi aruncaţi de roţi
în timpul mersului, urmele acestora având o formã alungitã, cu partea
ascuţitã în direcţia de mers. Direcţia se mai poate determina şi dupã forma
urmelor de frânare, dupã gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat
în sensul de mers, dupã unghiul de culoare a vegetaţiei, inclusiv dupã cum
52
a fost mişcat materialul cu care este acoperit drumul, de cãtre badajul
roţilor, de şenile, de tãlpile sãniilor ş.a. La vehiculele tractate decãtre
animale, determinarea direcţiei de mers se face dupã poziţia copitei sau
potcoavei.
Stabilirea vitezei de circulaţie este posibilã în principal, prin
mãsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct proporţionalã cu viteza
vehiculului. Una din formulele de cele, mai simplã, este urmãtoarea: V=
STx254xQ/K , în care ST reprezintã lugimea urmei de frânare, 254 este un
coeficient, Q coeficientul de aderenţã, iar K coeficientul de exploatare a
frânelor.
Lungimea urmei de frânare mai depinde şi de gradul de aderenţã al
anvelopelor la suprafaţa drumului, determinat de uzura pneurilor, de
starea drumului (uscat, umed, acoperit cu mâzgã, pete de ulei, polei ş.a.)
şi de eficienţa frânelor. Desigur cã urmele de frânare sunt specifice în
primul rând autovehiculelor pe roţi, ele fiind foarte rar întâlnite în cazul
vehiculelor cu tracţiune animalã. De asemenea, în ipoteza vehiculelor cu
şenile ori cu tãlpi metalice sau de lemn, nu putem vorbi de urme de
frânare, întrucât prin natura acestor mijloace de transport urmele au
caractere dinamice, o situaţie oarecum asemãnãtoare întâlnindu-se şi la
vehiculele cu roţi îmbrãcate cu şine metalice, marea majoritate cu
tracţiune animalã. Fireşte, şi în cazul vehiculelor cu tãlpi metalice pot fi
întâlnite urme statice, cele mai valoroase pentru identificere fiind cele de
adâncime, cum ar fi, de pildã, în ipoteza aterizãrii unui elicopter (echipat
cu un tren de aterizare cu tãlpi metalice), ori în ipoteza staţionãrii mai mult
timp într-un loc a vehiculului pe un teren moale.
Metode şi mijloace de fixare a urmelor mijloacelor de transport.
Fixarea urmelor mijloacelor de transport se realizeazã prin metodele şi
mijloacele tehnice aplicate la urmele de picioare şi ale instrumentelor de
spargere, respectiv prin descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa
locului, fotografiere, desenare, iar cele de adâncime şi prin mulare.
53
 Descrierea acestor urme se face în douã faze, dupã ce s-au fãcut
mãsurãtorile necesare. În acest scop, urmele mijloacelor de transport se
mãsoarã în funcţie de natura lor.
Pentru descrierea urmelor create de roţile autovehiculelor trebuie sã
se mãsoare: lãţimea fiecãrei urme în parte; circumferinţa roţii, luând un
anumit detaliu din urmã drept punct de reper şi pânã la repetarea lui
imediatã pe traseul de circulaţie; distanţa dintre urmele roţilor de pe aceaşi
osie, de la mijlocul uneia pânã la mijlocul celeilalte, deoarece lãţimea de
rulare a anvelopei nu este aceeaşi, ea fiind determinatã de cantitatea de
aer din interior, de greutatea maşinii şi a încãrcãturii, precum şi de viteza
de circulaţie; în cazul roţilor jumelate, întâlnite la camioane şi autobuze pe
osiile din spate, se mãsoarã ditanţa cuprinsã între urmele roţilor, sã zicem,
din dreapta şi între urmele roţilor din stânga de pe aceeaşi osie, sau
distanţa dintre urmele lãsate de roţile exterioare şi apoi distanţa dintre
urmele roţilor interioare de pe aceeaşi osie; urmele create de roţile din faţã
se pot fixa numai la viraje, deoarece în mersul drept ele sunt distruse de
roţile din spate.
La urmele de frânare, pentru descriere, întâi se determinã câte sunt,
unde încep şi care sunt caracteristicile lor la oprire, lungimea
___________________
1. L. Coman, Gh. Dinita, “Cercetarea la fat locului a accidentelor de circulatie”, Bucuresti, 1970, pag.36.

fiecãrei urme în parte, iar distanţele dintre urmele de frânare lãsate de

roţile de pe aceeaşi osie se mãsoarã tot la fel ca şi urmele statice ale
roţilor. De asemenea, se menţioneazã în procesul verbal dacã urmele de
frânare sunt pe o parte sau pe ambele pãrţi ale autovehiculului, numai ale
roţilor din spate ori ale celor din faţã. Totodatã nu se pierd din vedere
detaliile observate la fiecare urmã în parte, indiferent dacã este urmã
staticã sau dinamicã, corpurile strãine descoperite în urme şi cum anume
se prezintã corpurile respective, ce aspect şi ce culoare au ele.

54
 Urmele de impact se descriu, întâi, sub aspect general, adicã pe ce
fel de obiect se aflã, la ce înnãlţime se aflã faţã de sol, aspectul şi
dimensiunile lor, mãrimea fiecãrei urme în parte, aspectul şi culoarea sa,
corpurile strãine care se observã în fiecare urmã, ce culoare şi ce mãrime
au acele corpuri.
Urmele sub formã de obiecte sau de substanţã depusã pe sol ori pe
diferite obiecte în timpul sãvârşirii faptei se descriu, la început, sub aspect
general, adicã se aratã cum se prezintã ele, ce aspect au, pe ce zone ale
locului faptei se aflã, ce fel de urme sunt în imediata lor apropiere etc.
Dupã descrierea generalã, se descrie fiecare urmã în parte, ţinând seamã
de natura ei, când se menţioneazã dacã este urmã sub formã de cioburi
de sticlã, de obiecte ori resturi ale acestora, ce fel de obiecte, provenienţa
lor probabilã, aspectul şi culoarea lor, iar dacã urmele se prezintã sub
aspect de pete, trebuie menţionate mãrimea şi forma lor, culoarea sub
care se prezintã, în stare fluidã sau deja deshidratate, corpurile strãine
descoperite pe suprafaţa lor.
Urmele cãruţelor şi ale sãniilor pentru a fi descrise în procesul verbal
de cercetare la faţa locului, în prealabil se mãsoarã distanţa dintre ele,
lãţimea şi lungimea lor. Urmele cãruţelor, fiind şerpuite, se fac trei-patru
mãsurãtori între urmele lãsate de roţile de pe aceeaşi osie, dupã care se
face media, apoi se mãsoarã lãţimea creatã de şinele de pe fiecare roatã,
când acest lucru este posibil, lungimea şinelor de pe roţi, dintr-un punct
bine redat în urmã pânã unde acesta se repetã, obţinându-se astfel
circumferinţa roţii, aşa cum am vãzut şi în cazul stabilirii lungimii anvelopei
la urmele lãsate de roţile autovehiculelor.
În privinţa detaliilor, nu se pierd din vedere distanţele dintre cuiele ce
fixeazã şina pe roatã, floarea fiecãrui cui în parte, lipsa unor cuie de pe
şinã, modul de sudurã dintre capetele şinelor, precum şi unele elemente
de uzurã descoperite în urmele roţilor.

55
 Urmele sãniilor se descriu, pentru început, ţinând seama de aspectul
lor general, de distanţa dintre ele, lãţimea lor, direcţia de circulaţie, dacã
rezultã aceasta din aspectul lor general. Pentru aceste date, trebuie sã se
mãsoare lãţimea dintre urmele lãsate de cele douã tãlpi, întâi, din
exteriorul unei urme pânã in exteriorul celeilalte şi, apoi, din interiorul
uneia pânã în interiorul celeilalte, dupã care se mãsoarã lãţimea fiecãrei
urme în parte. La detalii se descriu striaţiile ce existã în fiecare urmã,
lãţimea lor, distanţa dintre ele, dacã asemenea striaţii pot fi observate cu
ochiul liber.
Urmele copitelor animalelor de tracţiune se mãsoarã în lungime şi în
lãţime, iar dacã sunt de potcoave, se mãsoarã lãţimea potcoavei în trei
pãrţi (lateral şi vârf), distanţa dintre capetele potcoavei, precum şi anumite
detalii de uzurã.
Fotografierea urmelor mijloacelor de transport este, în ordine, al
doilea procedeu de fixare. Ca şi descrierea, fotografierea se realizeazã tot
în douã faze. În prima fazã se fac fotografii ale obiectelor principale, adicã
în imagini se includ urmele pe locurile în care se aflã, precum şi raporturile
dintre ele. De pildã, urmele roţilor sau ale tãlpilor sãniilor se vor fotografia
dintr-un loc care sã permitã includerea în imagine a unui traseu de
circulaţie de doi-trei metri, astfel încât sã fie redate clar urmele respective,
poziţia uneia faţã de alta. Asemenea loc de fotografiere poate fi pe un
trepied înalt, cu un obiectiv superangular orientat perpendicular pe solul cu
urmele supuse fixãrii.
Pentru iluminare, mai potrivitã este lumina naturalã. Când totuşi
aceasta nu poate fi utilizatã, se recurge la folosirea luminii artificiale, de
preferinţã a becurilor mate racordate la reţeaua electricã. Izvorul principal
de luminã artificialã se aşeazã în spatele aparatului fotografic şi altul
secundar ca intensitate, situat intr-o parte a câmpului de fotografiat, pentru
crearea de uşoare umbre pe suprafaţa solului cercetat. Pentru fixarea
acestor urme se recurge uneori şi la filmare, prin care se imprimã din mai
56
multe poziţii şi mult mai clar forma, dimensiunile şi raportul urmelor cu
diferite obiecte într-un spaţiu mai limitat al locului faptei.
A doua fazã a fotografierii priveşte fixarea urmelor descoperite în
toate detaliile lor. Din traseul urmelor lãsate de roţi sau de tãlpi se alege
un segment sau douã cu mai multe detalii, iar când urma este redusã în
dimensiuni, cum ar fi cele de tamponare, de picioare sau copite, se
fotografiazã în întregime. Alãturi de aceste urme este potrivit sã se aşeze
o riglã gradatã, pentru realizarea fotografiei la scarã. Aparatul fotografic se
aşeazã astfel ca obiectivul sã aibã o poziţie perpendicularã pe urmã şi sã
fie la asemenea distanţã faţã de aceasta încât sã fie evidenţiate în vizor
toate detaliile vizibile cu ochiul liber.
În cazul urmelor de mici dimensiuni, cum sunt picãturile de ulei sau
de apã, peliculele de vopsea ori lacurile din care vopseaua s-a desprins,
dacã-i necesar se recurge la intercalarea inelelor intermediare, ca în
cazurile fotografierii urmelor de mâini. Dacã nu ne putem folosi de lumina
naturalã, iluminarea artificialã se realizeazã cu douã izvoare de
___________________
1. I. Anghelescu, A. Barciuc, “Filmul judiciar”, Bucuresti, 1974, pag. 73.

intensitate diferitã. Primul, mai puternic, se aşeazã în spatele aparatului

fotografic, care sã proiecteze razele perpendicular pe urmã. Al doilea izvor
de luminã, mai slab, se aşeazã intr-o parte a aparatului fotografic, astfel ca
razele sale sã cadã pe urmã sub un unghi ascuţit, pentru ca astfel, prin
umbrele create, sã fie evidenţiate mai bine detaliile urmei.
Mularea urmelor de adâncime lãsate de roţile şi tãlpile mijloacelor de
transport sau cele create prin tamponare cu diferite obiecte de pe traseul
de circulaţie se realizeazã, dupã descriere şi fotografiere, prin folosirea a
diferite substanţe, în funcţie de natura urmei si a obiectului pe care se aflã.
Urmele roţilor şi ale tãlpilor sãniilor sau ale schiurilor se fixeazã cu
ajutorul ghipsului şi mai rar a sulfului topit, când este vorba de zãpadã. În
scopul ridicãrii mulajului urmele se pregãtesc ca şi în cazul celor de
57
picioare. Se alege o zonã de 25-30 cm, cu detalii mai clare, care se
delimiteazã în capete prin cartoane sau printr-un gard din pãmânt ori din
zãpadã. Pregãtirea şi procesul turnãrii pastei de mulaj sunt identice cu
cele vãzute în cazul urmelor de picioare. Urmele rezultate din tamponãri
cu variate obiecte, asemãnându-se cu urmele instrumentelor de spargere,
se fixeazã cu aceleaşi substanţe ca acestea, aplicându-se procedee
asemãnãtoare de pregãtire şi luare a mulajelor.
Ridicarea urmelor sub formã de obiecte sau resturi de obiecte este o
operaţie întreprinsã dupã descriere si fotografiere. Indiferent de natura
urmei, mãrimea ei, ridicarea se face astfel ca, întâi, sã nu se distrugã
eventualele urme de reproducere ce ar putea fi pe suprafaţa sa, apoi,
pentru a nu creea urme noi.
Obiectele de dimensiuni mai mari se vor prinde cu mâinile de acele
pãrţi pe care, în mod obişnuit, nu se creazã urme de mâini ori de altã
naturã. Obiectele de dimensiuni mai mici, cum sunt peliculele de vopsea,
cioburile de sticlã rezultate din spargerea oglinzilor retrovizoare, a
geamurilor, farurilor sau a parbrizelor, se vor ridica cu penseta. Ambalarea
se face, în funcţie de natura lor, în saci curaţi ori în plicuri sau cutii
separate pentru fiecare categorie de urme. Ambalajele se sigileazã,
fãcându-se pe ele şi menţiunile de rigoare.

3.3 Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport

Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport create de

benzile de rulare, de alte pãrţi ale vehiculului, a resturilor de obiecte,
precum şi a urmelor-materie este destinatã sã punã în evidenţã o serie de
caracteristici generale şi individuale, pe baza cãrora se stabileşte tipul,
modelul si culoarea autovehiculului, viteza şi direcţia sa de deplasare.

58
 Totodatã, se determinã mecanismul de formare a urmei şi partea din
autovehicul care a creat-o, aspect necesar a fi clarificat îndeosebi în cazul
prezenţei urmelor pe corpul victimei. Se poate rãspunde, de asemenea, la
întrebãri privind starea sistemului de frânare, dacã acesta acţioneazã
uniform pe toate roţile, ca şi starea sistemului de direcţie sau a altor
mecanisme.
Problema centralã pe care trebuie sã o rezolve expertiza
criminalisticã rãmâne, identificarea mijlocului de transport, ceea ce
presupune prezentarea de modele de comparaţie dupã banda de rulare,
dupã alte pãrţi care au creat urmele, ca şi prelevarea de pelicule de
vopsea sau alte materiale.
Frecvent, identificarea se realizeazã pe baza examenului comparativ
dintre caracteristicile reflectate pe urma descoperitã la locul faptei şi
modelele de comparaţie obţinute de la anvelopelele autovehiculului
suspect, luându-se în calcul atât caracteristicile lor
___________________
1. G. Iftimescu, in “Probleme de medicina judiciara si de criminalistica”, vol 1, Ed. Medicala, Bucuresti,
1964, pag. 125-127.

generale cât şi detaliile specifice desenului antiderapant (uzura, defectele

de fabricaţie).
Identificarea este posibilã, totodatã, prin examinarea urmelor de
resturi de obiecte (cioburi de faruri, fragmente de plastic specifice
lanternelor stopurilor, pãrţi ale diverselor ornamente, pelicule de vopsea
macroscopice etc), resturi care fac posibilã reconstituirea piesei ori
ansamblului din care a provenit. Operaţia este denumitã reconstituirea
întregului dupã pãrţile sale componente.

CAPITOLUL IV
59
 CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

4.1 ASPECTE GENERALE

De multe ori , pentru a-şi atinge scopul, infractorul este interesat sã
pãtrundã într-o anumitã încãpere, sã deschidã un sertar, un fişet, o casã
de bani etc. Pentru aceasta el apeleazã la cele mai diverse metode sau
instrumente, denumite generic în literatura de specialitate instrumente de
spargere. Enumerarea acestor instrumente este aproape imposibil de
realizat, mai ales cã, în marea lor majoritate, au cu totul o altã destinaţie.
Datoritã varietãţii acestor instrumente, atât ca naturã şi mãrime, cât
şi ca destinaţie, şi urmele create prin folosirea lor sunt foarte variate. Din
aceastã cauzã, încercãrile de clasificare au la bazã criterii diferite,
___________________
1. Valeriu Manea, Constantin Dumitrescu, “Curs de tehnica criminalistica”, Ed. Scoala militara de ofiteri
activi a MI, pag. 152.

fapt care atrage dupã sine şi sistematizarea studiului lor în cercetarea

criminalisticã.
Dupã tipul lor, urmele instrumentelor de spargere pot fi clasificate în
urme de adâncime sau de suprafaţã, statice ori dinamice şi, de regulã,
vizibile. Dupã modul lor de formare ele se clasificã în urme de tãiere, de
apãsare, de frecare şi urme de lovire. Prin aceastã clasificare, fiecare
urmã, din cadrul grupelor astfel delimitate, are anumite trãsãturi generale
corespunzãtoare grupei sale, precum şi unele caracteristici individuale.
Urmele de tãiere prezintã mare importanţã la identificarea
instrumentului creator. Ele sunt dinamice, cu aspect general de striaţii
paralele, create de lama instrumentului utilizat, prin distrugerea mecanicã
fie a masei fibroase din lemn, fie a substanţei obiectului primitor în zona
vãtãmatã.
60
 Pentru crearea acestor urme, obiectul creator şi obiectul primitor
trebuie sã aibã anumite însuşiri. Obiectul creator trebuie sã fie mai dur
decât cel primitor, sã fie prevãzut cu una sau douã lame de tãiere, care sã
producã, prin acţiunea mecanicã, o modificare în volumul obiectului
primitor. În rândul acestor obiecte pot fi amintite toporul, cuţitul, dalta,
foarfecele, cleştele, burghiul etc. Al doilea obiect (primitor de urmã), în
comparaţie cu primul, trebuie sã fie mai puţin dur, sã aibã o structurã finã,
ca prin deformãrile ce le suferã sã redea caracteristicile vizibile şi chiar
invizibile ale instrumentului creator. Perfecţiunea caracteristicilor generale
şi individuale, imprimate sub formã de striaţii în masa obiectului primitor,
depinde de structura celor douã obiecte şi de modul cum se acţioneazã în
procesul tãierii.
___________________
1. C. Suciu, “Criminalistica”, pag. 265.

În funcţie de orientarea imperfecţiunilor de pe lama obiectului

creator, striaţiile create pe obiectul primitor pot fi pe o parte proeminente şi
pe alta, corespunzãtor primelor, sub formã de şanţuri paralele. Când însã
imperfecţiunile de pe lamã sunt orientate într-o parte şi alta, în aceeaşi
zonã, striaţiile create vor fi pe ambele pãrţi sub formã de şanţuri paralele.
O influenţã însemnatã asupra acestor striaţii, create de topoare, cuţit, dãlţi,
are şi unghiul sub care se acţioneazã cu instrumentul asupra obiectului
primitor. Când se taie, de pildã, cu toporul în masa lemnoasã ori cu cuţitul
în diferite alimente perpendicular pe obiectul în cauzã, striaţiile create vor
fi mai îndepãrtate unele de altele decât în tãierile executate sub un unghi
ascuţit. De asemenea poziţia striaţiilor este diferitã în funcţie de faptul
dacã tãierea s-a realizat cu mâna stângã sau cu cea dreaptã.
Urmele de tãiere create cu felurite cleşte sau foarfeci pentru tãiat
obiecte din metal, datoritã acţiunii lamelor din douã pãrţi opuse, totdeauna
61
vor fi perechi, cu pãrţile de început în exteriorul obiectului primitor şi
sfârşitul în interiorul masei sale. Aproape totdeauna aceste urme sunt
invizibile şi de mici dimensiuni în privinţa lungimiilor, din care cauzã
studierea şi fixarea lor se face cu mai mari şanse de succes în condiţii de
laborator, folosindu-se aparaturã opticã adecvatã.
Alte urme de tãiere sunt cele create de sfredele şi burghie.
Sfredelele, ca unelte de gãurit obiecte din lemn prin rãsucire în jurul axei
lor, sunt nişte bare de fier sau din oţel, prevãzute în partea finalã cu douã
muchii ascuţite, rãsucite în spiralã, reduse treptat în diametru şi terminate
cu un vârf ascuţit, tot în spiralã. Burghiele pentru lemn se aseamãnã cu
primele, doar cã ele au muchiile mai ascuţite, cu acelaşi diametru în toatã
desfãşurarea lor, care se terminã brusc cu douã lame
___________________
1. I. Iacubovskaia, “Unele aspecte ale identificarii uneltelor de taiere”, in “Probleme de medicina judiciara
si de criminalistica, vol. 1, Ed. Medicala, 1964, pag. 76-78.

ascuţite, cu aspect de raze de cerc, iar în zona centralã, la locul de

întâlnire a celor douã lame, au un ax subţire cu spirale ascuţite, pentru a
se fixa şi înainta prin rãsucire în masa lemnoasã. Şi burghiele destinate
pentru gãurirea obiectelor din metal, se aseamãnã cu cele precedente,
doar cã acestea nu au la capãt, în zona lamelor ascuţite, axul subţire.
Urmele create de sfredele şi burghie au aceeaşi voloare
criminalisticã cu urmele lãsate de topoare, cuţite sau dãlţi. Prin intermediul
acestor urme se poate stabili natura instrumentului utilizat, direcţia din
care s-a acţionat, diametrul instrumentului în zona lamelor, instrumentul
corp-delict, dacã striaţiile din urmã şi de pe aşchiile rezultate redau bine
microrelieful lamelor sale. În aceastã privinţã menţionãm cã şpanurile
rezultate din gãurirea obiectelor din lemn sau din metal prezintã aceeaşi
voloare pentru identificarea instrumentului creator ca şi striaţiile înseşi.
Trebuie, însã, de ţinut seama cã şpanurile reprezintã pe suprafaţa lor
exterioarã negativul striaţiilor imprimate în orificii.
62
 Urmelor de apãsare se creazã cu foarte variate instrumente, uneori
cu obiecte gãsite la întâmplare. Frecvent, ele se întâlnesc ca urme statice
de adâncime şi foarte rar ca urme de suprafaţã. Ele cu foarte rari excepţii,
reproduc construcţia exterioarã a obiectului creator din zona care a venit
în contact nemijlocit cu obiectul primitor. Prin poziţia pe care o au pe
obiectul primitor indicã direcţia din care s-a acţionat. În cazuri foarte rare în
aceste urme se reproduc şi anumite detalii individuale ale obiectelor
creatoare, fie din fabricaţie, fie rezultate din uzurã. Prin atari caracteristici
individuale se deschide posibilitatea identificãrii instrumentului corp- delict.
La locul faptei aceste urme se creazã pe cele mai diverse obiecte, chiar şi
pe corpul omului.
Urmele de frecare, dupã cum au şi denumirea, sunt dinamice,
formate prin alunecarea instrumentului creator pe obiectul primitor, cum se
întâmplã în cazurile de folosire a ferestraielor, bomfaierelor sau a pilelor.
Întrucât se creazã prin acţiunea succesivã a diţilor sau a zimţilor
instrumentului utilizat în masa obiectului primitor, în mod obişnuit, urmele
acestor instrumente nu reproduc caracteristici individuale ale obiectului
creator. Astfel cã utilitatea lor criminalisticã constã mai mult în stabilirea
naturii instrumentului folosit, la determinarea modului şi direcţiei din care s-
a acţionat asupra obiectului vãtãmat, decât la identificarea instrumentului
creator de urmã. Pilitura şi rumeguşul rezultate din acest mod de tãiere se
pot folosi la stabilirea naturii obiectului vãtãmat, a mãrimii dinţilor sau a
zimţilor obiectului creator şi, uneori, la determinarea direcţiei din care s-a
acţionat.
Urmele de lovire se formeazã prin acţiunea a felurite obiecte asupra
obiectului primitor. Obiectele mai des utilizate în acest scop sunt rãngile,
ciocanele, topoarele, cleştele sau alte obiecte uşor de mânuit şi cu efect
vãtãmãtor sporit.

63
 Deoarece prin folosirea în acest mod a diferitelor obiecte sau
instrumente se produc zgomote puternice, la utilizarea lor se recurge
foarte rar, doar în locuri în care zgomotul nu pune în pericol operaţia
întreprinsã sau pe fãptuitor, ori în situaţia când infractorii sunt începãtori.
Urmele create prin lovire, de obicei, reproduc în negativ pe suprafaţa
şi mai des în volumul obiectului primitor unele caracteristici generale ale
instrumentului folosit, cum ar fi forma şi dimensiunile pãrţii de contact cu
obiectul primitor. Se întâmplã ca, în unele situaţii, sã fie reproduse în urmã
şi anumite detalii individuale ale obiectului creator, cum ar fi cele de uzurã.
În aceste situaţii, urmele create în acest fel, afarã de faptul cã ajutã la
stabilirea modului lor de formare, a naturii şi
___________________
1. I. Mircea, “Imprejurari controversate de la locul savirsirii unor infractiuni de furt”, in “Studia
Universitatis” Babes-Bolay”, Cluj, nr. 2/1987, pag.83.

caracteristicilor de grup, mai prezintã importantã şi pentru identificarea

instrumentului corp-delict.

4.2 CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea la faţa locului a instrumentelor de spargere se
efectueazã în funcţie de natura acestora, de specificul obiectelor
purtãtoare de urme, de modul de spargere etc. Totodatã, cercetarea se
face în strânsã legãturã cu întregul proces de descoperire şi relevare a
altor categorii de urme, în primul rând a celor aparţinând persoanei
infractorului.
Locul sãvârşirii infracţiunii este purtãtorul urmelor instrumentelor de
spargere pe cele mai variate obiecte. De obicei, ele se întâlnesc pe uşi,
ferestre, ziduri, duşumele, tavane, dulapuri, sertare, case de bani broaşte,
lacãte etc.
În legãturã cu cercetarea urmelor instrumentelor de spargere se
impune sublinierea cã aceastã acţiune nu se întâlneşte numai la infracţiuni
64
de genul furtului, ea fiind comunã şi multor cazuri în care, la sãvârşirea
faptei, au fost folosite obiecte sau instrumente de genul menţionat (de
exemplu, la infracţiunile de omor, de distrugere).
Potrivit situaţiilor întâlnite frecvent în practicã, urmele instrumentelor
de spargere sunt descoperite în locurile prin care s-a pãtruns forţat şi pe
mobilierul aflat în atenţia fãptuitorului.
La pãtrundarea prin uşi, cum ar fi, de exemplu, în cazul forţãrii lor cu
un levier sau cu o rangã, se formeazã urme de adâncime pe canatul uşii.
Urmele de tãiere apar în ipoteza spargerii tãbliei de lemn, ceea ce
presupune folosirea, în prealabil, a burghielor şi ulterior a unui ferãstrãu
sau a unei pânze de bomfaier. Tãblia sau panelul de lemn mai pot fi
scoase şi prin folosirea coarbelor. Uneori se acţioneazã şi asupra tocului
uşii, cu un dispozitiv de îndepãrtare a ramei, zãvorul uşii ieşind din lãcaşul
lui, în aceste împrejurãri pe tocul uşii rãmânând urme de apãsare.
Frecvent, însã, se acţioneazã asupra broaştelor sau încuietorilor cu
chei potrivite, şperacle dintre cele mai diverse sau pontoarce, procedeu
apreciat de infractorii versaţi ca fiind mai silenţios şi lãsând mai puţine
urme. În aceste cazuri, urmele se gãsesc în interiorul încuietorii, ceea ce
presupune examinarea ei în condiţii de laborator, la faţa locului organul
judiciar trebuind sã se limiteze numai la examinarea exteriorului încuietorii.
În funcţie de tipul de încuietori (broaşte, lacãte), cele mai uşor de
deschis sunt cele simple, apoi încuietorile cu verturi sau opritori şi cele pe
bazã de ştifturi (încuietorile cu cilindru), cu un grad sporit de siguranţã.
Încuietorile cu ştifturi sunt cele mai frecvent folosite, datoritã siguranţei
date de numãrul mare de variante în care sunt construite.
Alãturi de încuietorile amintite, în prezent sunt frecvente încuietorile
speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale caselor de bani a cãror
deschidere este practic imposibilã de cãtre un neiniţiat. Desigur casele de
bani mai pot fi sparte prin aplicarea unor lovituri de topor sau târnãcop, dar

65
acest mod de operare este evitat de cei versaţi, din motive lesne de
înţeles.
La uşii, urmele instrumentelor de spargere se cautã pe tãblia uşii,
canaturi, pe broascã şi balamale. De cele mai multe ori, urmele
descoperite pe uşi sunt de forţare (apãsare) şi de tãiere. În cazurile de
forţare, canaturile prezintã urme de comprimare a fibrelor lemnoase.
Tãierea uşilor se face în apropierea broaştelor sau a balamalelor. Mai rar
se creazã orificii prin care se introduce mâna pentru deblocarea
zãvoarelor.
Forţarea ferestrelor este practicatã destul de des de infractori pentru
a pãtrunde într-o anumitã încãpere sau clãdire. Şi în acest caz, urmele
sunt caracteristice modului de operare. Ferestrele se forţeazã prin
spargerea geamului ori dislocarea cadrului. Dislocarea cadrului se face cu
leviere ascuţite sau rãngi care lãsã urme de apãsare şi de rupere.
Infractorii care vor sã lucreze în linişte, recurg la tãierea cu un diamant a
unei suprafeţe mici de geam, suficientã pentru a introduce mâna şi a
deschide fereastra. Pentru ca geamul sã nu cadã, producând zgomot, se
lipeşte pe acesta un plasture medicinal, bandã autocolantã sau o hârtie pe
suprafaţa cãreia s-a dat cu un adeziv oarecare, inclusiv smoalã, lut moale
ş.a.
În ipoteza folosirii acestui procedeu, denumit şi metoda plasturelui,
geamul mai poate fi spart prin presare, fãrã sã se apeleze la tãiere. În
toate cazurile, cioburile sunt purtãtoare de amprente digitale, însuşi tipul şi
natura plasturelui oferind date utile procesului de identificare.
Atragem atenţia cã, în prezent, practica de specialitate
demonstreazã tot mai frecvent cã pãtrunderea în încãperi nu se face, însã,
numai pe uşã sau fereastrã. În practicã se întâlnesc, nu rareori, cazuri de
pãtrundere prin zid, acoperiş sau tavan, ceea ce presupune ca infractorul
are anumite cunoştinţe în acest domeniu, şi, în special, despre topografia
locului.
66
 Urmele instrumentelor de spargere în ziduri, tavane, duşumele,
diferã în funcţie de natura obiectului primitor şi a instrumentului folosit. În
mod obişnuit, aceste urme sunt utile doar la stabilirea modului de
sãvârşire a infracţiunii, la determinarea de gen a instrumentului aplicat, la
aprecierea profesiei sau priceperii persoanei în cauzã, precum şi a
numãrului de participanţi în unele situaţii. Totuşi, când în urmele create se
descoperã şi detalii individuale ale obiectului creator, se deschide şi
posibilitatea ajungerii pânã chiar la identitate.
Urmele de forţare a broaştelor şi a lacãtelor se prezintã sub formã de
striaţii paralele, drepte sau circulare. Ele se descoperã foarte greu de
ochiul neformat. Se studiazã cu ajutorul instrumentelor de mãrit, în condiţii
de laborator.
Cu privire la interpretarea procedeelor de pãtrundere, în literatura
de specialitate sunt menţionate curent cazurile de depistare a înscenãrilor
de furturi, pentru a ascunde infracţiuni de altã naturã (delapidare,
neglijenţã în serviciu).
Forţarea mobilierului, îndeosebi a sertarelor, a casetelor, a
dulapurilor ş.a, determinã apariţia de urme asemãnãtoare celor întâlnite în
cazul forţãrii uşilor, indiferent cã ne aflãm în ipoteza unei spargeri propri-
zise sau în faţa folosirii de chei potrivite.
Spargerea caselor de bani sau a mobilierului asimilat acestora, din
punct de vedere constructiv, se face în funcţie de diversele lor variante,
mai vechi şi mai noi, cu blindajul de protecţie de grosimi diferite, protejate
contra incendiilor, cu mai multe încuietori, cu diverse sisteme de protecţie,
cum ar fi, de exemplu, gazele toxice depozitate între pereţii casei de bani,
ori dispozitive speciale de alarmã.
Urmele unei spargeri de case de bani prezintã anumite
particularitãţi, în funcţie de modul de operare folosit de infractor: forţarea
brutã, tãierea la rece sau la cald şi întrebuinţarea de substanţe explozive.

67
 Forţarea brutã, întâlnitã mai rar, se practicã cu obiecte cum ar fi
dalta, târnãcopul sau ranga. Tãiera la rece, se întâlneşte în practicã, în
diverse modalitãţi, de genul perforãrii pereţilor cu o bormaşinã, prin
orificiile efectuate introducându-se un dispozitiv denumit gurã de lup, care
taie exact ca un deschizãtor de conserve. Tãierea se mai poate face cu
dispozitive care au cuţite de oţel special, un astfel de dispozitiv
denumindu-se punte belgianã sau cu alte instrumente speciale, cum ar fi
Coroana sau Balerina, formate din discuri ce acţioneazã ca un burghiu.
___________________
1. C. Sociu, “Criminalistica”, pag 276-279

Variatele procedee de spargere a caselor de bani prin topire se aplicã

în situaţia când tabla este foarte groasã şi deosebit de rezistentã. Tãierea
la cald se realizeazã cu aparate cu flacãrã oxiacetilenicã, de tipul celor
folosite în sudurã. În aceeaşi categorie ar mai putea fi inclusã folosirea de
explozive, acestea fiind introduse în orificii practicate special chiar în
interiorul încuietorii. Procedeul este mai puţin practicat, datoritã zgomotului
produs de explozie, cu toate mãsurile de înãbuşire a acestuia.
Forţarea caselor de bani sau a mobilierului asimilat acestora, se mai
realizeazã şi fãrã apelarea la metode distructive, prin întrebuinţarea unei
chei potrivite sau dispozitive, sisteme de calcul, care sã ajute la
descoperirea cifrului încuietorii, metode specifice în exclusivitate
infractorilor profesionişti.
Spargerea prin apãsare se realizeazã mai mult la dulapurile de fier
cu uşi din tablã subţire şi maleabilã. Instrumentele se utilizeazã ca nişte
pârghii ce se introduc între uşã şi pragul de sus sau cel de jos al dulapului.
Prin apãsare uşa se îndoaie şi astfel cedeazã şi încuietorile.
Indiferent de modalitatea de spargere a unei case de bani, aceasta
lasã urme specifice, cum ar fi, de exemplu, piliturã, stropi de metal topit,

68
funingine, deci urme sub formã de resturi de materiale la care se adaugã
inevitabilele urme ce reproduc forma instrumentului de spargere.
Forţarea plumburilor se aplicã, pentru a se asigura inviolabilitatea
bunurilor transportate sau depozitate în magazii, la capetele sforii ori a
sârmei ce se fixeazã pe uşi, containere etc. În mod obişnuit, plumburile
confecţionate din metal sau material plastic se violeazã, de obicei, prin
înlocuirea celor originale cu altele ori prin forţarea şi apoi refacerea lor.
Înlocuirea plumburilor cu altele se face de cãtre persoane iniţiate în
confecţionarea plumburilor sau care au plumburi gata confecţionate şi
aplicarea lor cu instrumente corespunzãtoare. În asemenea cazuri se
examineazã mãrimea şi forma, substanţa din care este confecţionat
plumbul, sfoara sau sârma, grosimea acesteia şi mai ales simbolul
imprimat prin presare cu cleştele.
Violarea plumburilor prin presare cunoaşte mai multe metode. Una
din aceste metode constã în plimbarea plumbului pe sfoarã sau sârmã,
spre a înlesni desfacerea sau tãierea nodului ce se aflã în interiorul sãu,
ca dupã violare capetele sã fie reintroduse în plumbul respectiv. Când
plumbul nu alunecã cu uşurinţã, infractorul recurge la lãrgirea canalelor cu
diferite instrumente ascuţite.
Prin folosirea acestei metode sfoara se înnegreşte în porţiunile în
care a fost plimbat plumbul, tot în aceastã zonã sfoara fiind scãmoşatã, iar
sârma are şi porţiuni cu uşor lustru, canalele lãrgite au formã ondulatã, cu
multe zgârieturi şi înţepãturi lãsate de instrumentele utilizate.
Altã metodã de violare a plumburilor, aplicatã la cele din material
plastic, constã în tãierea lor în lungul canalelor, dupã care se relipesc cu
ajutorul unei substanţe chimice potrivite ori prin încãlzire, în funcţie de
materialul plastic respectiv. Prin aceastã metodã se creazã urme, pe
pãrţile laterale sau pe una din feţele plumburilor, de tãiere şi de relipire
vizibile chiar şi cu ochiul liber.

69
 Descoperirea urmelor instrumentelor de spargere este posibilã, de
regulã, prin simpla examinare cu ochiul liber şi eventual cu ajutorul unei
lupe şi a unei surse mai puternice de luminã. Examinarea încuietorilor se
va face numai de cãtre expertul criminalist.
Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizeazã prin
descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului, fotografiere şi
mulare.
Cu ocazia descrierii se aratã locul în care se aflã urmele
descoperite, forma, dimensiunile acestora, caracteristicile generale şi mai
ales cele particulare. Nu se pierde din vedere menţiunea dacã în urmele
descoperite sunt sau nu corpuri strãine. În caz afirmativ, se aratã ce
aspect are substanţa, culoarea ei, întinderea sa. Asupra caracteristicilor
de detaliu ale urmelor se insistã în mod deosebit, arãtându-se în ce
constau ele, poziţia unora faţã de altele etc.
La fixarea prin fotografiere, dupã realizarea obişnuitã a fotografiilor
obiectelor principale, se executã fotografia detaliilor, aplicându-se de cele
mai multe ori metoda la scarã. Aparatul fotografic se aşeazã cu obiectivul
perpendicular pe urmã, iar iluminarea se face în aşa fel încât sã se creeze
uşoare umbre pe zona în cauzã, ca astfel sã se evidenţieze în suficientã
mãsurã detaliile sub formã de striaţii ori cu comprimãri a masei obiectului
primitor. În acest scop, lumina se proiecteazã pe urmã sub un unghi
ascuţit sau un izvor de luminã cu razele sub un unghi drept şi altul
secundar, de intensitate mai micã, sub un unghi ascuţit, în funcţie de cum
se prezintã urma în cauzã.
La urmele instrumentelor de spargere descoperite la locul faptei
mulajele se fac din parafinã sau cearã roşie. Mulajele din plastic sau din
ghips se utilizeazã mai rar în procesul de mulare. Înainte de aplicarea
mulajului urma se trateazã cu glicerinã, ca mulajul sã nu adere la
substanţa obiectului primitor.

70
 4.3 EXPERTIZA CRIMINALISTICÃ A URMELOR
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

Expertiza criminalisticã a urmelor formate de instrumentele

întrebuinţate la sãvârşirea unei infracţiuni oferã rãspunsuri cu privire la
natura şi tipul instrumentului, la mecanismul de formare a urmei şi la
succesiunea acestora. De asemenea, prin expertizã se poate stabili dacã
urma aparţine unui singur instrument sau mai multor. În funcţie de modul
de operare şi de procedeele folosite, se poate determina numãrul de
persoane care au participat la sãvârşirea infracţiunii.
Expertiza urmelor formate din resturi materiale (rumeguş, piliturã,
pelicule de vopsea, cioburi de sticlã, picãturi de metal topit etc) poate
determina atât natura, compoziţia chimicã a materialului, cât şi
apartenenţa lui la obiectul violat sau la instrumentul întrebuinţat.
Problema centralã a expertizei instrumentelor de spargere o
reprezintã identificarea. Pentru aceasta, este importantã obţinerea de
modele de comparaţie, recomandabil sã se facã pe materiale apropiate
calitativ de obiectul purtãtor de urmã. Atragem atenţia cã, mai ales în cazul
unor instrumente de tãiere, datoritã folosirii lor în continuare, pentru alte
scopuri, inclusiv pentru executarea de modele de comparaţie, este posibilã
modificarea reliefului lamei. De aceea, credem cã este mai indicat sã se
procedeze cât mai urgent la ridicarea acestora de la persoanele suspecte,
în vederea trimiterii spre examinare expertului criminalist.
Mijloacele tehnico-ştinţifice utilizate frecvent în expertiza
criminalisticã a urmelor instrumentelor de spargere sunt atât instrumente
optice de mãrit (lupa, stereomicroscopul, microscopul comparator), cât şi
dispozitive speciale de examinare a striaţiilor de tipul poligrafului sau
striagrafului.

71
 Identificarea instrumentului este cu atât mai sigurã, cu cât la faţa
locului sunt descoperite fragmente ale acestora, uneori neglijate în
procesul cercetãrii la locul faptei. Fragmentele desprinse din instrumentele
de forţare permit identificarea sa prin procedeul denumit reconstituirea
întregului dupã pãrţile sale componente.
Un alt aspect, asupra cãruia nu se insistã întotdeauna la cercetarea
locului faptei, este cel al prelevãrii ulterioare a microurmelor deşi acestea
___________________
1. O. Barrenche, A.A. Glorioso, “La Crochetage des serrures conventionnelles et sa detection”
in “RIPC”, 1987, pag.81.

existã invariabil la locul fiecãrei infracţiuni, fiind însã mai greu de

descoperit.
Examinarea plumburilor forţate este o altã problemã importantã care
poate fi rezolvatã în cadrul expertizei urmelor descoperite cu prilejul
cercetãrii la faţa locului a furturilor sãvârşite prin efracţie în unele cazuri de
genul spargerii depozitelor, a vagoanelor, a containelor, etc. În aceste
împrejurãrii, expertul trebuie sã stabileascã modalitatea de violare sau
eventual de înlocuire a sigiliului original cu un altul. De exemplu, un sigiliu
de plumb poate fi violat prin lãrgirea orificiilor cu un obiect ascuţit, urmatã
de slãbirea şi desfacerea sforii, la sfârşitul operaţiile aceasta fiind
reînnodatã. Mai este posibilã tãierea sforii fãrã atingerea plunbului,
încercarea de refacere constând dintr-o rãsucire sau toarcere a capetelor
scãmoşate. Sigiliile din material plastic se taie lateral, dupã care se

lipesc.
În toate cazurile menţionate, expertul are posibilitatea sã descopere
urme specifice lãrgirii plumburilor, lipsei de continuitate în materialul sforii,
existenţa lipiturii, iar, în cazul înlocuirii plumburilor, diferenţe de
caracteristici între presa de sigilat originalã şi intrumentul folosit pentru
contrafacerea sigiliului.

72
___________________
1. I.E. Sandu,”Tratat practic de criminalistica”, pag. 81

CAPITOLUL V
UNELE CONSIDERATII PRIVIND TEMA
ABORDATA

Tinand seama de sarcinile generale si speciale pe care le are in lupta

cu fenomenul infractional, criminalistica elaboreaza sau preia din alte
stiinte cele mai diferite metode si mijloace tehnice de cercetare, pe care le
adapteaza scopurilor sale. Prin contributia sa nemijlocita la indeplinirea
acestor doua sarcini, combaterea si prevenirea faptelor ilicite, stiinta
criminalisticii aduce un aport insemnat la reducerea treptata a faptelor
antisociale prin care se incalca legile statului. Deci, primul aspect al
obiectului criminalisticii consta in elaborarea metodelor tactice si a
mijloacelor tehnico-stiintifice adecvate descoperirii si cercetarii faptelor
ilicite, iar cel de-al doilea sau aspect cuprinde elaborarea de metode si
mijloace tehnico-stiintifice necesare prevenirii infractiunilor.
Tehnica criminalistica elaboreaza mijloacele tehnico-stiintifice pe care
le aplica organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de
descoperire, fixare, ridicare şi cercetare pe teren şi în laborator , a celor
mai diferite urme create cu ocazia săvârşirii infracţiunii. Alături de datele
73
clasice ale fizicii , chimiei şi a altor ştiinte, pătrund tot mai mult în tehnica
criminalistică metodele matematicii şi statisticii, metodele cromatografiei
gazelor, cibernetica aplicată şi aparatura de calcul. Pe baza acestora şi a
altor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii se elaborează noi metode de cercetare a
scrisului, de studiere a portretului vorbit, se deschid noi posibilităţi de
obţinere a unor copii în traseologie.
Criminalistica cu criminologia, în lupta contra fenomenului
infractional, se completează reciproc. Criminologia studiază starea şi
dinamica fenomenului infractional, cauza care-l generează , propunând
măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă
de infracţiuni concrete, recunoaşte complexitatea lor, elaborând totodată
măsuri specifice de prevenire .
Activitatea de elaborare a metodelor şi mijloacelor de prevenire se
bazează pe cunoasterea atât a cauzelor şi condiţiilor ce determină sau
favorizează săvârşirea faptelor antisociale , cât şi a metodelor şi
mijloacelor aplicate de către făptuitor la comiterea celor mai frecvente
genuri de infracţiuni.
Ţinând seama de natura cauzelor şi a condiţiilor ce determină sau
favorizează săvârşirea faptelor antisociale , precum şi pericolul lor
deosebit de mare , au fost luate măsuri care trebuie să fie aplicate de
către toate organele politice, în lupta dusă împotriva încălcării legii ţării .
Metodele şi mijloacele de prevenire a infractiunilor se elaborează de
către ştiinţa criminalisticii pe baza cunoaşterii , alături de cauzele şi
condiţiile determinante sau favorizatoare şi a metodelor şi mijloacelor
folosite de infractori. Astfel sunt elaborate şi aplicate în practică
numeroase metode şi mijloace tehnice speciale pentru prevenirea falsului
în acte , furturilor , delapidărilor, accidentelor de muncă şi de circulaţie pe
drumurile publice .
Activitatea de prevenire a accidentelor de circulaţie pe drumurile
publice se desfăşoară, în special, de organele poliţiei, ajutate de către
74
întreprinderile, instituţiile şi organizatiile posesoare de autovehicule , atât
prin îmbunătăţirea continuă a mijloacelor tehnice şi de prevenire, cât şi
prin intensificarea controlului asupra circulaţiei rutiere şi a organizării de
conferinţe cu cetăţenii sau, mai limitat cu angajaţii unităţilor în cauză .
Întrucât omul reprezintă factorul principal în producerea accidentelor
de circulaţie, pe lângă obligaţia respectării regulilor de circuaţie
corespunzătoare , s-au luat şi numeroase măsuri legislative, ca de
exemplu, examenul medical obligatoriu al persoanelor care doresc să
obţină permisul de conducere auto, apreciată în literatura de specialitate
drept o măsură binevenită; obligarea conducătiorilor auto de a se supune
probei de sânge pentru stabilirea gradului de intoxicaţie alcoolică; limitarea
vitezei de circulaţie pe soselele şi străzile din localităţi .
De asemenea, în zilele noastre se aplică frecvent numeroase
mijloace tehnice de prevenire a accidentelor de circulaţie . Astfel pot fi
amintite : îmbunătăţirea continuă a retelei de drumuri şi şosele, prin
amenajarea cu rampe de refugiu pentru cazurile de defecţiuni tehnice ;
indicatoarele de circulaţie, bornele şi parapeţii de pe marginea şoselelor;
obligaţia legală ca fiecare autovehicul aflat în circulaţie să fie în bună
stare tehnică de funcţionare, cu sistemul de semnalizare sonoră şi vizuală
în perfectă stare ; mijloacele tehnice de înregistrare a vitezei de circulaţie ,
etc.
Metodele şi mijloacele de prevenire a furtului, majoritatea lor sunt
aplicabile în mai multe domenii de activitate. Dintre metodele şi mijloacele
cu caracter general aplicate cu succes în cadrul oricărei instituţii şi în
orice condiţii de păstrare a bunurilor materiale, pot fi amintite : organizarea
pazei la nivel local ; păstrarea bunurilor materiale în incăperi sau locuri
greu de pătruns de către persoanele străine ; asigurarea de încuietori
corespunzătoare, iluminarea pe timpul nopţii a locurilor de păstrare;
declanşarea automată a dispozitivelor de alarmă sonoră şi optică în
momentul pătrunderii într-un anumit perimetru ori atingerii obiectelor
75
apărate. Mai pot fi amintite măsurile pentru prevenirea furturilor din casele
de bani . Unele case de bani sunt fabricate, de exemplu, cu pereţi dubli din
tablă metalică, foarte rezistentă , în interiorul cărora se introduc substanţe
chimice, care în momentul spargerii pereţilor , venind în contact cu aerul,
produc gaze toxice sau explozii, ce obligă pe infractori la întreruprerea
operatiilor.
Prevenirea fenomenului infracţional constituie sarcină complexă, la
realizarea căreia trebuie să concure importante măsuri de ordin economic,
organizatoric, social-educativ şi juridic . În acest sens, un rol esenţial
revine organelor de poliţie şi de justiţie, parchetelor , care conform legilor,
au nu numai obligaţia de a efectua acte de urmărire penală şi de judecată,
dar şi de a contribui în mod eficient la prevenirea infractiunilor, în
sesizarea împrejurărilor care favorizează săvârsirea acestora . După cum
se ştie, în obiectul de studiu al criminalisticii figurează nu numai
procedeele şi mijloacele tehnice şi tactice de descoperire a infractiunilor,
dar şi măsurile de prevenire a acestora . Locul criminalisticii în cadrul
activităţii de prevenire este determinat de specificul acestei discipline, de
posibilităţile pe care le are de a stabili, pe baza unor cunoştinţe de
specialitate, imprejurările care favorizează săvârşirea infractiunilor şi a
elabora măsuri profilactice. Criminalistica nu se substituie criminologiei şi
nici altor ştiinte care au ca sarcină studierea fenomenului infractional. Ea
se ocupă nu atât de factorii criminogeni propriu-zisi, cât de împrejurările de
natură tehnico-organizatoric prin care se înlesneşte comiterea
infractiunilor, preconizând măsuri profilactice de aceeaşi natură. Sarcini de
prevenire revin în egală măsură celor trei ramuri principale ale
criminalisticii ( tehnica , tactica şi metodica ) , dar se poate aprecia şi
susţine că un rol aparte îl are tehnica criminalistică şi îndeosebi expertiza
criminalistică. Aceasta contribuie substanţial la stabilirea de date faptice
referitoare la împrejurările care favorizează comiterea de infracţiuni şi
elaborarea măsurilor profilactice corespunzătoare .
76
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu I., Tratat practic de criminalistica, Ed. M.I., 1980.

2. Anghelescu I., A. Barciuc, Filmul judiciar, I.G.M., Bucureşti, 1974.
3. Asanache SH., Tratat practic de criminalistica, Ed. M.I., Bucuresti,
1980.
4. Balteanu C., I.R. Constantin, Tratat practic de criminalistica, Ed.
M.I., Bucuresti, 1980.
5. Ciopraga A., Criminalistica, Univ. A.I. Cuza, Iasi, 1989.
6. Colectiv, Tratat practic de criminalistica ( I-IV), Ministerul de
Interne, Bucuresti, 1976-1982.
7. Coman L., Tratat practic de criminalisticã, vol 1, I.G.M., Bucureşti,
1976.
8. Coman L., Dinita Gh., Cercetarea la fata locului a accidentelor de
circulatie, I.G.M., Bucuresti, 1970.
9. Constantin Ţurai, Elemente de criminalisticã şi tehnicã criminalistã,
Bucureşti, 1974.
10. Ion R. Constantin, Gheorghe Pãşescu, Secretele amprentelor
papilare, Editura Naţional, 1996.
11. Ion Mircea, Cercetarea la faţa locului a accidentelor de
circulaţie, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1964.
12. Ion Mircea, Criminalistica, Fundatia Chemarea, Iasi, 1992.
13. Ion Mircea, Criminalistica, Univ. Babes-Bolyai, Cluj, 1992.
77
 14. Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
15. Mihai Gheorghiţã, Criminalistica, Chişinãu, 1995.
16. Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1997.
17. Stancu Emilian, Criminalistic (Stiinta investigarii infractiunii), Ed.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994.
18. Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1972.
19. Suciu C., Tratat de criminalistica, Ed. M.I., Bucuresti, 1972.
20. Valeriu Manea, Dumitrescu Constantin, Curs de tehnica
criminalistica, Ed. Scoala Militara de ofiteri activi ai M.I., 1983.
21. Vicol I., in colectiv, Tratat practic de criminalistica,I.G.M., Bucuresti,
1976.
22. Vladimir Beliş, Tratat de medicinã legalã, Bucureşti, 1998.

78
ANEXE

79
80
81
82
83