ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT

METODE DE INVESTIGAȚII ÎN EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ

CERCETAREA CADAVRULUI LA
FAȚA LOCULUI

Masterand,

Sprincean
Nicolae

Coordonator ştiinţific,
Conf. Univ. Dr. ION CUVȘINOV

CHIȘINĂU
2020
 CERCETAREA CADAVRULUI LA FAȚA
LOCULUI
§1. INTRODUCERE

Ştiinţa criminalisticii oferă un spectru larg de cercetare şi investigare a crimelor săvîrştite,

precum şi stabileşte anumite reguli care, fiind respectare întocmai, permite atît organului de
urmărire penală cît şi expertului criminalist, să descopere modalitatea de săvîrşire a
infracţiunii, identificarea persoanei, stabilirea datei decesului, precum şi o serie de alte date,
importante în cercetarea actului ilicit.
Odată cu dezvoltarea sa, criminalistica a contribuit esenţial la dezvoltarea şi implementarea
unor serii întregi de mijloace, metode şi tactici de cercetare şi descoperire a faptelor
incriminate de legea penală. Fiind elaborate sau împrumutate de criminalistică acestea din
urmă îşi găsesc aplicarea în munca organelor de urmărire penală, fapt confirmat de-a lungul
timpului.
Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştiinţe al oricărui jurist este
inerentă, se poate observa, în ultimul timp, o trecere a criminalisticii pe planul secund ca
importanţă printre materiile de studiu în facultăţile de drept
Ca dovadă a celor expuse mai sus, avem modelul Germaniei, unde, cu circa 20 de ani în
urmă s-a renunţat la studierea criminalisticii la facultăţile de drept, în prezent, făcîndu-se
eforturi considerabile pentru reintroducerea ei în curriculumul de studiu.
Cercetarea la faţa locului a faptei ilicite a reprezentat încă din timpuri, o sarcină
primordială pentru organele de drept, întru stabilirea circumstanţelor în care s-a produs fapta
ilicită.
Locul săvîrşirii actulu ilicit reprezintă de fapt cel mai bogat loc ce conţine o sumedenie de
date referitoare la actul infracţional, precum şi relevează elemente cu privire la criminal.
Astfel şi se explică rolul extrem de important al cercetării şi fixării locului faptei, aici putîndu-
se descoperi urmele infracţiunilor, prelucrarea diferitelor obiecte de la locul faptei,
descoperirea împrejurărilor care, după natura lor, ar conduce la demascarea infractorului, etc.
Cercetînd cadavrul, expertul criminalist poate identifica şi fixa urmele prezente, diferitele
eliminări, pete, amprente, etc., elemente care, la o analiză în laborator, ar permite ilustrarea
portretului general al infractorului precum şi stabilirea portretului infracţiunii, sau, cu alte
cuvinte, ieşirea în vileag a întregului proces de comitere a faptei ilicite.
 
  
§2. CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA
LA FAŢA LOCULUI

1.1  IMPORTANŢA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea la faţa locului reprezintă etapa cheie, unde organele de resort ale statului,
cercetează şi investighează tabloul faptei ilicite, este actul de debut al investigaţiilor în fapte
de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei,
distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate, etc.
Investigarea, analizarea şi prelucrarea datelor de la locului săvîrşirii faptei incriminate de
legea penală, este unul dintre actele iniţiale executate de organele de urmărire penală precum
şi a experţilor criminalişti prezenţi la faţa locului. Aceasta presupune cunoaşterea imediată,
directă şi completă a locului unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele
sau consecinţele acesteia.
Cu titlu de drept comparat, legislaţia procesual penală a României, s-a pronunţat, prin
intermediul Codului de procedură penală, asupra cercetării la faţa locului. Astfel, conform art.
129, Cod de procedură român, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este
necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se
descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.
Locul săvârşirii faptei infracţionale reprezintă cel important element cheie în ceea ce
priveşte fixarea datelor referitoare la actul ilicit şi la autorul acesteia. Prin cercetarea la faţa
locului a faptei criminale, se surprind acele urme, care, prin natura lor, ajută expertul
criminalist şi organele de urmărire penală, la demascarea infractorului şi la cunoaşterea
locului respectiv.

1.2  NOŢIUNEA DE „LOC AL FAPTEI”

Doctrina criminalistică este „plină” de noţiuni cu privire la sensul sintagmei de „loc a
faptei”. Conform opiniei unor autori, locul faptei reprezintă locul unde s-a produs nemijlocit
infracţiunea. Alţi autori au completat definiţia dată şi au adăugat că locul faptei reprezintă şi
locul unde se află obiectele şi urmele infracţiunii.
Legea procesuală penală a R. M., nu face precizări referitoare la înţelesul expresiei „faţa
locului”, acest lucru dînd naştere la numeroase interpretări, marşîndu-se pe ideea că locul
faptei este de fapt, locul unde s-a descoperit cadavrul propriu-zis al victimei.
O asemenea abordare a conceptului de „loc al faptei” nu ţine cont de realitatea activităţii
organelor de urmărire penală şi de diversitatea modalităţilor în care se comit infracţiunile, în
general şi infracţiunile de omor, în special.
Pe de altă parte, una din problemele esenţiale ale investigării criminalistice este aceea de a
clarifica dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii
victimei, pentru a se stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă:
sinucidere, accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât
agresiunea făptuitorului.
Cu titlu de drept comparat, legislaţia procesual penală a României prevede o noţiune a
locului faptei, precizînd că prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia.
Dintr-un alt unghi de vedere abordat în literatura criminalistică, loc al faptei este considerat
inclusiv locul de aflare al suspectul, precum şi locuinţa sa de reşedinţă ori domiciliu: „…alte
zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare sunt punctul prin care s-a forţat
intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul
folosit, suspectul (hainele acestuia, mâinile, corpul etc.) şi reşedinţa suspectului”.

1.3  PREGĂTIREA ÎN VEDEREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Pregătirea cercetării la faţa locului reprezintă una din premisele realizării şi aplicării
principalelor scopuri ale activităţii de cercetare la faţa locului.
Datorită importanţei şi complexităţii ei, în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun
amănunt, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem
măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi măsuri care se iau
după ajungerea echipei la locul faptei.
 
 

Măsurile care trebuie întreprinse înainte de deplasarea la faţa locului:

a)         Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării.
Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârşirea unui omor, despre
descoperirea unui cadavru prezentând semne de moarte violentă, în caz de moarte suspectă
sau a cărei cauză nu se cunoaşte ori în cazul descoperirii de părţi din cadavru sau schelete.
Modul în care este primită şi prelucrată în continuare sesizarea, consemnată, îşi are rolul şi
importanţa sa în contextul celorlalte activităţi pregătitoare. Fie că este vorba despre o plângere
sau de un denunţ, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la notarea datei şi orei
exacte la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o şi din ce loc s-a făcut, inclusiv mijlocul
folosit.
Cel care primeşte sesizarea este obligat să-şi verifice competenţa şi, în situaţia în care
constată că fapta este de competenţa altui organ de urmărire penală, să informeze, de îndată,
organul competent să efectueze cercetarea la faţa locului.
O asemenea verificare apare ca necesară mai ales când sesizarea despre săvârşirea unui
omor ori despre descoperirea unui cadavru, părţi din acesta ori schelete s-a făcut telefonic. La
primirea prin telefon a unei astfel de sesizări se solicită persoanei, pe lângă datele de
identificare, şi informaţii despre faptă, precum şi postul telefonic de la care face apel.
Apoi se verifică dacă numărul de telefon este cel de la care s-a sunat şi dacă persoana în
cauză se află la postul telefonic respectiv. Când sesizarea se face de la un telefon public, fie se
solicită confirmarea de la societăţi comerciale ori instituţii publice aflate în imediata apropiere
a locului unde s-a comis infracţiunea, fie este dirijat la locul faptei cel mai apropiat echipaj de
poliţie aflat în zonă.
Ultimul procedeu este cel mai indicat, membrii echipajului de poliţie urmând să ia şi
primele măsuri la faţa locului. Aceste măsuri sunt strict necesare în vederea organizării
corespunzătoare a cercetării la faţa locului, inclusiv pentru a evita deplasări inutile la apeluri
nereale, venite din partea unor persoane rău intenţionate.
b)         Asigurarea prezenţei expertului criminalist şi a medicului legist, a martorilor
asistenţi.
Prezenţa expertului criminalist şi a medicului legist este absolut inerentă. Avînd în vedere
că criminalistul este „condamnat” să lucreze în cooperat cu medicul legist, datele furnizate de
acesta din urmă cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data
survenirii decesului, etc., sunt de natură să direcţioneze investigarea criminalistică şi să
constituie suportul pentru elaborarea versiunilor de anchetă, formarea cercului de suspecţi,
desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare ş.a.
Medicul legist trebuie informat fără întârziere, acesta fiind obligat să se deplaseze la locul
descoperirii cadavrului, de unde putem deduce cu această ocazie, cooperarea perfectă dintre
aceste 3 instituţii: expertul criminalist, medicul legist şi organele poliţieneşti.
Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca aceştia să fie asiguraţi
înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se evită atât irosirea de timp, cât şi
posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane care au perceput nemijlocit
împrejurările comiterii omorului. Ori, după cum este cunoscut, în cursul procesului penal, o
persoană nu poate cumula două calităţi procesuale – de martor al infracţiunii şi de martor
asistent.
c)         Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice
Această măsură presupune realizarea mai multor activităţi ce trebuie realizate, în scopul
asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei şi echipării cu mijloacele tehnice potrivite
specificului faptei comise şi a locaţiei acesteia.
Responsabilitatea acestor activităţi revine în principal responsabilului cu activităţile
criminalistice. Astfel, în cazul unor cercetări ce nu presupun o desfăşurare de mijloace
deosebite vor fi pregătite: trusa criminalistică universală, trusa foto, truse criminalistice
specializate.
Pentru cercetări cu grad de complexitate ridicat se vor pregăti laboratoare criminalistice
mobile, aparatură de înregistrare, aparatură diversă de detecţie, mijloace tehnice de
identificare a persoanelor, aparatură de comunicaţii radio, surse proprii de energie electrică.
Principalele activităţi ce vor fi efectuate sunt următoarele:
a)      pregătirea trusei criminalistice universale;
b)      pregătirea trusei fotografice – aparate de fotografiat, filtre, trepied etc.;
c)      verificarea autolaboratorului criminalistic;
d)     dotarea echipei cu aparatura necesară filmării, video-filmării, înregistrării audio;
e)      dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi asigurării legăturii
dintre ei;
f)       pregătirea altor materiale ce urmează a fi folosite la cercetarea locului faptei – aparatura
de filmare sau fotografiere în mediul subacvatic, detectoare de metale sau surse de radiaţii.
d)         Asigurarea deplasării cît mai urgente a echipei la faţa locului
Deplasarea la faţa locului trebuie să se efectueze de urgenţă, orice întârziere putînd avea
consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a cercetării, precum şi a rezultatelor activităţilor
ulterioare.

Măsurile care se întreprind la locul faptei înainte de examinarea

criminalistică propriu-zisă:
a)         Măsurile pe care trebuie să le întreprindă expertul criminalist care a ajuns la faţa
locului
Odată ajuns la faţa locului, expertul criminalist trebuie să cerceteze vizual locul săvîrşirii
infracţiunii, identificînd astfel principalele puncte de reper pe care acesta să se bazeze. Nici un
obiect sau alt element al locului faptei nu trebuie atins sau mişcat din loc, pînă la prezentarea
expertului criminalist. După stabilirea principalelor puncte de reper, expertul criminalist are
dreptul să ceară informaţii adiţionale privitoare la fapta comisă de la organele poliţieneşti.
b)         Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea urmelor
Aceasta este o măsură esenţială din raţiunea evitării posibilelor acţiuni de distrugere
parvenite din partea anumitor persoane prezente la locul infracţiunii, aceştia putând, cu
intenţie sau din curiozitate, să schimbe tabloul scenei. În principal, prin stabilirea perimetrului
infracţional se previne o eventuală încercare de modificare din partea autorului infracţiunii de
a şterge urmele lăsate, dar şi prevenirea acţiunii unor factori externi, obiectivi, cum ar fi
condiţiile meteorologice.
Dacă locul se află în interior, în încăperea unde a avut loc fapta va pătrunde o singură
persoană cu atenţie sporită, doar în scopul de a constata dacă victima trăieşte sau nu. Se va
intra cu atenţie pentru a nu se distruge urmele create de piciorul sau încălţămintea autorului,
sau alte urme de pe pardoseală. Încăperea comiterii crimei va fi abordată cu cea mai mare
prudenţă. Se va stabili mai întâi dacă victima, asupra căreia au fost exercitate actele de
violenţă, a decedat. În cazul cadavrelor în stare de descompunere (miros) nu va pătrunde
nimeni până la sosirea echipei de cercetare].
Cea mai mică şi cea mai neînsemnată modificare în aranjamentul mobilierului, poziţia
perdelelor şi uşilor, poziţia corpului, urmele de sînge, etc. vor fi notate. Dacă locul este situat
în exterior, acesta se va îngrădi şi se va asigura accesul expertului criminalist, medicului
legist, organelor de urmărire penală, etc.
c)         Prevenirea şi înlăturarea unor pericole eminente
În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse mijloace să distrugă
eventualele urme lăsate ca urmare a săvârşirii infracţiunii prin provocarea de explozii,
incendii sau inundaţii, se va acţiona în raport cu situaţia concretă existentă.
d)         Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea şi reţinerea
făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire şi prindere a acestora
Deşi este o măsură procesual penală, nu putem omite această etapă, făcînd trimitere la
legătura criminalisticii cu procesul penal, întrucît capturarea infractorului ar ajuta foarte mult
expertul criminalist la stabilirea şi relevarea tabloului infracţiunii. Interogarea infractorului, a
persoanelor suspecte ori a martorilor oculari, ar duce la relevarea unor posibile detalii
importante în scena infracţiunii, care nu ar fi fost posibil de obţinut pe altă cale.

§3. CAPITOLUL 2. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI A

CADAVRULUI
2.1 ETAPELE CERCETĂRII LA LOCUL FAPTEI A CADAVRULUI
Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe
date referitoare la:
a)      Cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei
dintre victimă şi agresor;
b)      Posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victimă;
c)      Corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
d)     Data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate etc.
Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la faţa
locului şi continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia[.
După constatarea morţii, medicul legist şi expertul criminalist, trec la examinarea
cadavrului. Aceasta trebuie efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita
concluzii greşite, mai ales atunci cînd vine vorba desăre stabilirea cauzei şi naturii morţii.
Un argument serios în sprijinul importanţei examinării, cu toată atenţia, a cadavrului este şi
acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă
(patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate,
ceea ce va prejudicia serios desfăşurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a
morţii.
După Vladimir Beliş, cercetarea la locul faptei cuprinde doua etape:
a)      faza statică
b)      faza dinamică.
Etapa statică se referă la examinarea cadavrului fără modificarea poziţiei acestuia. Această
regulă se consideră una extrem de importantă în criminalistică, poziţia cadavrului oferind
datele primare şi cele mai importante pentru relevarea întregii sceni a actului infracţional.
Aceasta are ca scop fixarea exactă a locului şi poziţiei cadavrului, stării îmbrăcăminţii
acestuia şi poziţia faţă de alte obiecte.
Etapa dinamică este cea de-a doua etapă a cercetării cadavrului, unde are loc modificarea
poziţiei iniţiale a cadavrului. Cercetarea cadavrului în a II-a fază permite o focalizare mai în
detaliu a tuturor urmelor de pe corpul persoanei decedate, precum şi fixarea acesteia din
diferite poziţii, în scopul relevării tuturor semnalmentelor de pe cel decedat.
Informaţiile primite în prima fază, precum şi cele obţinute în cea de-a II-a, permit
elaborarea şi deducerea ipotezelor privitoare la modul de producere a faptei ilicite.
Ca regulă generală, la locul comiterii faptei ilicite se avansează ipoteze standart de către
expertul criminalist, care se adaptează la fiecare caz în parte. În cadrul examinării cadavrului
la faţa locului vor fi obligatoriu emise şi, după caz, verificate, trei ipoteze cu privire la fapta
ilicită[17]:
a)      omorul;
b)      suicidul;
c)      accidentul.
Pentru ca anchetatorul să evite ulterior minimalizarea sau ignorarea unor piste de lucru,
este inadmisibilă, chiar dacă există probe evidente, excluderea precipitată a unora dintre
aceste ipoteze. Examinarea cadavrului de către expertul medico-legal este reglementată de
metodologia de efectuare a autopsiei medico-legale, de baza normativă cu privire la acest
domeniu şi de recomandările la nivel internaţional privind examinarea corpului celui decedat.
Cu privire la cele două etape de cercetare la faţa locului, literatura de specialitate
criminalistică, dar şi cea de medicină legală, abundă în detalii şi explicaţii, relevînd cele mai
importante aspecte dar şi cei mai importanţi paşi pentru desfăşurarea cît mai corectă a
cercetării cadavrului. Astfel, în faza statică se procedează la:
a)      luarea de măsuri de salvare a victimelor în viaţă, de acordare a primului ajutor şi
transportarea acestora la unităţile sanitare
b)      delimitare a perimetrului câmpului infracţional şi îndepărtarea terţilor din zona comiterii
faptei;
c)      identificarea potenţialilor martori sau chiar prinderea şi reţinerea făptuitorului, după caz,
cercetarea pe urme fierbinţi a făptuitorului;
d)     fixarea locului infracţiunii aşa cum a fost găsit de organele de anchetă şi stabilirea
eventualelor modificări intervenite de la comiterea faptei până la sosirea echipei complexe de
cercetare.
În faza dinamică principalele momente ale cercetării vizează:
a)      examinarea obiectelor principale din câmpul infracŃional, fotografierea acestora,
surprinderea urmelor infracţiunii;
b)      examinarea cadavrului – atât a corpului, a urmelor prezente (răni, leziuni, pete de sânge
şa.) cât şi îmbrăcămintea şi obiecte aflate asupra acestuia. Operaţiunea este derulată cu
concursul medicului legist care poate formula concluzii preliminare cu privire la cauza şi
momentul morţii;
c)      examinarea celorlalte obiecte din câmpul infracţiunii.
Conform doctrinei de specialitate, cercetarea cadavrului trebuie efectuată de către expertul
criminalist şi medicul legist.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
a)      Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport cu urmele şi
obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie etc, potrivit
particularităţilor locului), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta aproximativă
a victimei.
Aceste date preliminare permit expertului criminalist să întocmească portretul primar al scenei
infracţiunii, să facă deducţii care i-ar permite ulterior să definească şi stabilească cadrul
săvîrşirii infracţiunii.
b)      Poziţia corpului (pe spate, cu faţa în jos sau lateral), precum şi poziţia membrelor şi a
capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite (flectate), capul întors într-o
parte etc.
În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:
a)         Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, (culoarea, croiala, materialul din care sunt
confecţionate, diverse accesorii), precum şi urmele sau petele existente pe acestea (sînge,
salivă, spermă, etc).
De asemenea, se vor examina şi lipsa unor părţi din îmbrăcăminte sau încălţăminte, care,
în mod normal, trebuiau să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor
obiecte de genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe
degete. Va fi cercetat cu atenţie fiecare buzunar, indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia
(normal sau scos în afară), precum şi urmele de murdărie sau pete.
Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele
practicate în locuri mai puţin obişnuite.
b)         Corpul cadavrului se examinează, care se examinează mai întîi la general, expertul
criminalist fiind obligat să constate constituţia fizică, culoarea pielii, semnalmentele
individuale, cicatrici, răni, etc.
După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunţită
a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului,
regiunea dorsală, a membrelor superioare şi inferioare.
c)         Leziunile vizibile. Acestea vor fi fixate şi descrise în dependenţă poziţie, formă,
mărime, etc.
d)         Mâinile şi unghiile cadavrului. Aici se va examina dacă pe aceste zone ale cadavrului
sunt fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulşi în timpul luptei cu
agresorul,etc.
e)         Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt
examinate cu atenţie. În literatura de specialitate găsim opinii potrivit cărora examinarea dată
trebuie efectuată doar în condiţii de laborator şi că analiza acestora la faţa locului ar fi
inadmisibilă, în ipoteza în care condiţiile de la faţa locului ar putea periclita examinarea atentă
a cadavrului (praful, murdăria, etc.).
Sunt de părerea că totuşi examinarea acestor porţiuni la faţa locului sunt absolut necesare,
deoarece cercetarea la faţa locului permite fixarea datelor primare despre cadavru, date care,
în condiţiile transportării cadavrului la morgă, ar putea dispărea sau ar putea îngreuna
procesul de studiere şi examinare a corpului celui decedat.
De exemplu, în gură se descoperă materiale folosite pentru a împiedica victima să strige
(batiste, cârpe, hârtie ş.a.), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse
obiecte. Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau
materialelor ce au servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de
frânghie, sfoară, sârmă etc
Este extrem de important în a respecta aceste faze în procesul de cercetare şi examinare a
cadavrului. Neatenţia sau nerespectarea acestora de către expertul criminalist poate duce la
elaborarea unor deducţii incorecte, fapt ce ar duce la schimbarea întregului portret al săvîrşirii
faptei infacţionale.

Conform literaturii de specialitate, cadavrul poate fi examinat în 2 moduri:

 Examinarea externă a cadavrului;

 Examinarea internă a cadavrului.
La fel, este necesară şi descrierea îmbrăcămintei cadavrului, pentru a se releva şi identifica
principalele elemente de pe cadavru.
La cercetarea îmbrăcămintei cadavrului, se i-au în considerare următoarele momente:
a)      enumerarea, materialul din care este confecţionată,
b)      culoarea,
c)      deteriorări,
d)     defecte (se va căuta concordanţa cu leziunile de pe corp), impurităţi, conţinutul
buzunarelor.
La identificare unor rupturi, urme de alunecare, secţionări, arsură, defecte de ţesătură,
urme caracteristice (urme de funingine, vopsea, desenul negativ al anvelopei sau radiatorului)
sau impregnări asemănătoare cu sângele, conţinutul gastric, substanţele corosive sau alte
substanţe chimice, expertul criminalist ia măsuri de conservare şi punere la dispoziţia
organelor de urmărire penală.
Examinarea externă a cadavrului începe odată cu stabilirea sexului, vârstei biologice,
grupului etnic, taliei, greutăţii, caracteristicilor speciale (de exemplu: cicatricile, tatuajele sau
amputările).
La cadavrele cu identitatea necunoscută, descrierea se va efectua prin metoda „portretului
vorbit”, unde expertul criminalist urmează să identifice cadavrul din spusele martorilor sau
celor care recunosc cadavrul după semnalmentele exterioare.
Urmează descrierea semnelor morţii reale:
a)      localizării şi intensităţii rigidităţii cadaverice,
b)      temperaturii corporale,
c)      semnelor de deshidratare,
d)     aspectului,
e)      coloraţiei,
f)       reversibilităţii şi localizării lividităţilor cadaverice,
g)      semnelor de putrefacţie sau altor modificări cadaverice tardive (adipoceara,
mumificarea, scheletizarea etc).
Se vor examina atent toate regiunile anatomice ale corpului:
a)      capul şi orificiile faciale;
b)      gâtul;
c)      toracele;
d)     abdomenul;
e)      anusul şi organele genitale;
f)       extremităţile.
În cazul existenţei semnelor de violenţă, se precizează localizarea, tipul leziunii, forma,
culoarea, dimensiunile, relieful, aspectul marginilor, pereţilor, extremităţilor, fundului şi alte
aspecte. Dacă este necesar, se va recurge la metode speciale de examinare, cum ar fi:
a)      incizarea locală a echimozelor;
b)      în cazul plăgilor, prelevări pentru investigaţii ulterioare histologice şi histochimice;
c)      efectuarea mulajelor în cazul mărcilor dentare prin muşcătură; efectuarea investigaţiilor
radiologice etc.
Examinarea internă a cadavrului presupune deschiderea şi examinarea obligatorie a
tuturor cavităţilor naturale. Această examinarea se face numai în tandem cu expertul medico-
legist.
Succesiunea deschiderii şi examinării cavităţilor va fi aleasă de expertul medico-legal în
funcţie de particularităţile cazului, obiectivele expertale stabilite şi recomandările
metodologice. Dar, în toate cazurile se va respecta principiul sistemic de examinare şi de
descriere a rezultatelor. Dacă există posibilitatea, secţionarea ţesuturilor moi se va efectua fără
să fie interesate leziunile externe, plăgile postoperatorii, tuburile de dren etc., precum şi
corpurile străine din plăgi.
La examinarea capului se vor descrie: ţesuturile moi (culoarea, prezenţa sau absenţa
leziunilor sau revărsatelor sanguine, iar în caz afirmativ, aspectul, culoarea, forma şi
dimensiunile acestora); oasele calotei şi bazei craniului (grosimea, existenţa, aspectul,
dimensiunile leziunilor traumatice); duramater (integritatea, colecţii sanguine sau purulente
sub- sau extradurale); creierul (relieful, arhitectura, leziuni traumatice, consistenţa),
învelişurile şi vasele acestuia; regiunea orală (existenţa corpurilor străine, leziuni ale limbii,
buzelor).
La regiunea gâtului se vor urmări şi descrie ţesuturile moi (revărsate sanguine, forma,
dimensiunile, localizarea), glanda tiroidă (dimensiuni, aspect, culoarea, consistenţa), esofagul
(culoarea mucoasei, conţinutul lumenului), cartilagele laringiene şi osul hioid (integritatea,
revărsate sanguine, fracturi); laringe (starea mucoasei, permeabilitatea lumenului).
Examinarea peretelui toracic şi organelor cavităţii toracice include descrierea stării ţesuturilor
moi şi peretelui osos (coaste şi stern), pleurelor, mediastinului, plămânilor, inimii, aortei,
esofagului, traheei şi bronhiilor. Succesiunea examinării organelor abdominale va fi stabilită
de expertul medico-legal. În caz de suspiciune de intoxicaţie se vor efectua ligaturi la nivelul
esofagului, stomacului, intestinului gros şi intestinului subţire.
Se examinează integritatea, starea pereţilor şi conţinutul stomacului, intestinelor. Prin
examinarea ficatului, splinei, pancreasului, rinichilor şi suprarelalelor se stabilesc
dimensiunile, consistenţa, culoarea, arhitectura acestor organe, precum şi caracteristicile
eventualilor leziuni traumatice. Se descrie cantitatea şi aspectul conţinutului vezicii urinare,
precum şi aspectul pereţilor vezicii. Se evaluează conformaţia şi aspectul organelor genitale.
2.2 STABILIREA DATEI MORŢII ŞI A EVENTUALELOR MODIFICĂRI ÎN
POZIŢIA CADAVRULUI
Odată cu examinarea cadavrului, un interes deosebit îl prezintă şi stabilirea momentului la
care a survenit decesul persoanei, precum şi a eventualelor modificări care au avut loc în ceea
ce priveşte poziţia cadavrului.
Desigur că aceste date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă,
chiar din momentul examinării la faţa locului a victimei, pot fi obţinute o serie de informaţii
apte să servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcţia descoperirii autorului
omorului.
În acest scop, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, mai ales a celor
precoce şi semitardive. Siguranţa în stabilirea datei morţii însă scade pe măsură ce intervalul
de timp scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului creşte.
Doctrina de specialitate criminalistică a evidenţiat un set de elemente caracteristice fiecărui
semn enunţat mai sus. Astfel, în cazul semnelor precoce, de o importanţă majoră prezintă
pupila ochiului şi reacţia acesteia la unele substanţe chimice, care se produc în limita de 4 ore
de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea
locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.
În cazul semnelor semitardive, se întîlnesc anumite complexităţi, aici luîndu-se în calcul
semnele clinice şi condiţiile în care a fost găsit cadavrul. În cazul acestor semne, literatura de
specialitate se axează asupra următoarelor aspecte:
a)      Pierderea de căldură, care scade cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura
mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, aici contribuind mai mulţi factori (temperatura
mediului înconjurător, condiţiile de loc şi de timp, vârstă şi constituţia fizică a victimei,
îmbrăcămintea);
b)      Rigiditatea cadaverică ce se instalează începând cu muşchii maxilarului inferior şi
coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaşte o rezoluţie în acelaşi sens, întreg
ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10
ore, dar şi aici în funcţie de cauza morţii, în cazul traumatismelor cerebrale masive întâlnindu-
se şi rigiditatea cataleptică (împuşcare în cap, electrocutare).
c)      Lividilăţile cadaverice. Acestea apar după aproximativ 5 ore, sunt evidente după circa
10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului după aproximativ 12 ore
din momentul morţii.
Lividităţile cadaverice comportă un rol aparte în stabilirea şi relevarea unor eventuale
modificări ale cadavrului. De exemplu, dacă la faţa locului cadavrul este descoperit în poziţia
de decubit ventral (cu faţa în jos), iar lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este
evident faptul să ne aflăm în faţa unei schimbări a poziţiei cadavrului la aproximativ 12 ore
după deces.
Referitor la semnele precoce şi semitardive, în literatura de specialitate se indică
următoarele:
a)      Corpul cald şi suplu, cu corneea umedă şi transparentă, fără lividităţi, denotă că moartea
s-a produs de 1-2 ore.
b)      Apariţia lividităţilor la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea articulaţiei maxilarului se
face la 3-4 ore.
c)      Apariţia petei negre scleroticale indică cea. 6 ore din momentul instalării morţii.
d)     Confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii musculaturi scheletice
însoţită de pierderea transparenţei corneei este tipică pentru 8-10 ore.
e)      Persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor este specifică morţii
instalate de aproximativ 12 ore.
În stabilirea momentului în care s-a instalat decesul, sunt luaţi în calcul mai mulţi factori,
cum ar fi, starea digestiei alimentare din stomac, prezenţa faunei cadaverice, rezultatele unor
examene histochimice sau biochimice, aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar nu în
cele ale cercetării la faţa locului.

2.3 METODA DESCRIERII SEMNALMENTELOR LA IDENTIFICAREA

PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR
Metoda la care se apelează cel mai des atunci cînd este vorba despre descrierea
semnalmentelor este numită „metoda portretului vorbit”. Aceasta îşi găseşte aplicare în
practica urmăririi penale, şi anume în:
a)      Identificarea infractorului prin descrierea semnalmentelor acestuia de către martorii
oculari sau secundari;
b)      Urmărirea infractorilor care se ascund de organele de urmărire penală, precum şi la
urmărirea persoanelor dispărute;
c)      Identificarea persoanelor şi a cadavrelor necunoscute;
d)     Identificarea persoanelor şi cadavrelor după fotografie.
Atît martorii oculari ai infracţiunii, precum şi învinuitul, pot da organului de urmărire
penală informaţii preţioase despre semnalmentele unor persoane pe care le-a văzut, observat,
etc. O deosebită importanţă se acordă procesului de recunoaştere a infractorului de către
martorii oculari, sau chiar de către cei secundari. Practica demonstrează însă că de cele mai
multe ori, acest proces este afectat de către mai mulţi factori, cum ar fi:
a)      Procesul de interogare a matorilor a fost prea scurt;
b)      Martorul nu a putut reda informaţii veridice din cauza stării de afect sau a şocului
emotiv;
c)      Descrierea persoanelor se face în mod defectuos şi cu termeni improprii.
 Organul de urmărire penală, alături de expertul criminalist, trebuie să ţină cont de toate
condiţiile care pot determina o descriere eronată a persoanei decesate sau dispărute ori a
infractorului, condiţii datorate fie împrejurărilor în care martorul a cunoscut persoana dată, fie
formei nepotrivite de exprimare a acestuia.
La folosirea declaraţiilor celui interogat, cel care responsabil de acest proces, va căuta să
obţină toate caracteristicile păstrate în memoria celui ascultat, să precizeze cît mai exact
detaliile acestor caracteristici, pentru a-şi face o imagine cît mai în detaliu şi mai apropiată
despre persoana care urmează a fi identificată.
Cel ascultat va fi lăsat să descrie semnalmentele persoanei văzute cu terminologia sa
proprie, fără a-l obliga să folosească diferiţi termeni de specialitate. În procesul de interogare,
de asemenea, se va axa pe probleme ca:
a)      Distanţa de la care a văzut persoana;
b)      Condiţiile în care a văzut persoana ce urmează a fi identificată (lumină, întuneric, etc.);
c)      Intervalul de timp, etc.
După relatarea liberă de către cel ascultat, acestuia i se vor pune întrebări adiţionale de
precizare, unde se urmăreşte ca cele relatate să fie cît mai exacte şi să corespundă realităţii.
De cele mai dese ori, martorii reţin mai uşor anumite caracteristici, cum ar fi: înălţimea,
vîrsta, sexul, mersul, starea de obezitate sau de slăbire, patomimica, vocea, mărimea nasului, a
buzelor, conturul spîncenelor, etc.
În mod obişnuit, dar şi demonstrat de criminalistică şi alte ştiinţe, forma urechilor, a gurii,
a ochilor, nu se reţin, cu excepţia cazului cînd cele enunţate prezintă nişte malformaţii sau au
unele particularităţi care ies în evidenţă. Acestea (malformaţiile) sunt uşor recunoscute şi pe
cadavrul persoanei.
Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrului, se efectuează după anumite reguli tactico-
criminalistice, absolut inerente în activitatea criminalistică, întru asigurarea obiectivităţii
rezultatelor.
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor sau a persoanelor, parcurge 3 etape, şi anume:
a)      Pregătirea prezentării;
b)      Efectuarea prezentării;
c)      Verificarea rezultatelor obţinute.
În etapa pregătitoare, se efectuează o reascultare a persoanei care urmează să recunoască pe
cineva, stabilindu-se în ce măsură memoria acesteia este suficient de lucidă pentru a nu uita
datele declaraţiilor făcute anterior procesului de recunoaştere. De asemenea, persoanei ce
urmează a recunoaşte pe cineva, i se prezintă desene, indicîndu-se mai multe variante ale
aceloraşi semnalmente. Se va marşa pe ideea caracteristicilor de bază ale semnalmentelor
persoanei care urmează a fi recunoscute.
 Persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată împreună cu cel puţin 3 persoane,
care nu au nici o legătură cu cauza cercetată, dar care prezintă unele semnalmente, identice cu
persoana în cauză: vîrsta, sexul, statură, culoarea părului, îmbrăcămintea, etc.
Cadavrul ce urmează a fi prezentat spre recunoaştere trebuie să fie acoperit cu o plapumă,
pentru a se respecta demnitatea celui decedat, dar şi pentru respectarea Codului de Etică a
expertului criminalist sau a colaboratorului organului de urmărire penală. Înainte de
recunoaştere, persoana ce urmează a identifica este preîntîmpinată de posibilul şoc psihologic
pe care aceasta îl va putea avea, se vor reaminti circumstanţele în care a fost găsit cadavrul şi
motivul decesului. Pe lîngă acestea, este imperios necesar a conchide faptul că recunoaşterea
cadavrului trebuie să fie efectuată în locuri special amenajate, cum ar fi morga, acolo unde,
înainte de recunoaştere, cadavrul este îngrijit de către medicul legist, sau chiar la locul faptei.
În procesul de recunoaştere, este absolut necesară şi prezenţa unei echipe medicale de urgenţă
sau prezenţa medicului legist, echipat cu trusa de prim-ajutor, care, să fie folosită în cazurile
de leşin şi pierdere a cunoştinţei de către persoana ce urmează a recunoaşte.
În timp ce persoana care face recunoaşterea cercetează cadavrul sau persoanele prezente
(în cazul persoanelor vii), organul de urmărire penală nu mai are dreptul de a pune întrebări,
pentru a nu crea condiţii ce pot împiedica procesul de recunoaştere. Dacă procesul de
recunoaştere cuprinde şi cîteva elemente dinamice, persoanele vor fi rugate să execute
anumite mişcări, pentru a se putea concretiza detaliile cu privire la recunoaştere, cum ar fi:
mersul, aşezatul sau ridicatul de pe scaun, întoarcerea în profil sau cu spatele, etc.
Dacă persoana care face recunoaşterea, a identificat pe unul din cei prezenţi, se va executa
obligatoriu o fotografie a întregului grup, şi una separată cu persoana identificată, pentru ca la
dosarul cauzei, să se poată controla obiectivitatea condiţiilor în care acest proces recunoaştere
a avut loc.
Dacă recunoaşterea are loc numai după voce, persoanele prezente nu trebuie să fie văzute
de către cel ce face recunoaşterea pentru a se evita anumite influenţări, iar pentru a fi evitată
încercarea de modificare a timbrului vocii, vorbirea va fi provocată, fără ca cel ce urmează a
fi recunoscut să-şi de-a seama că este ascultat.
Sunt cazuri cînd persoana care urmează să-l recunoască pe infractor, deşi l-a identificat în
primă instanţă, nu-l demască, din varii motive, cum ar fi: teama, motive de rudenie, etc. Cînd
se presupune acest lucru, persoana va fi din nou ascultată de organul de urmărire penală şi se
va insista asupra motivelor care au determinat-o să nu recunoască persoana.
Nu este recomandat ca în procesul de recunoaştere să fie invitate mai multe persoane, căci
s-ar pune în pericol întreg procesul, acestea putîndu-se influenţa reciproc. Prezentarea spre
recunoaştere a unui cadavru necunoscut necesită pregătiri mai puţine. Înainte de începerea
procesului de recunoaştere, persoana respectivă este ascultată asupra semnalmentelor
cadavrului, insistîndu-se, ca şi la corpurile vii, asupra particularităţilor feţei sau corpului.
Dacă faţa cadavrului este acoperită cu diverse substanţe sai sînge, aceasta va fi ştearsă cu o
cîrpă umedă, iar dacă cadavrul este desfigurat în urma unor traume fizice sau este în stare de
putrefacţie, i se va face o „toaletă” a feţei de către medicul legist.
Înainte de recunoaştere, cadavrul va fi fotografiat. Recunoaşterea unui corp decedat este
posibilă şi după fotografiile de bust ale acestuia.
Pe lîngă metoda „clasică” prezentată mai sus, criminalistica cunoaşte şi alte metode de
recunoaştere a cadavrelor, motiv din care, considerăm util a le prezenta. Astfel, tactica
criminalistică cunoaşte următoarele metode de identificare a cadavrelor:
a)      Dactiloscopia;
b)      Reconstituirea fizionomiei după craniu;
c)      Folosirea supraproiecţiei;
d)     Identificarea după resturile de oase.
Dactiloscopia este unul dintre principalele mijloace de identificare a cadavrelor
necunoscute, dar la fel ca şi metoda identificării cadavrelor după resturile de oase, este mult
prea voluminos a o expune în lucrarea de faţă.
Reconstituirea fizionomiei după craniu este o metodă care aparţine mai mult domeniului
medical, însă ea se va ghida şi de metoda „portretului vorbit” combinată cu elementele de
anatomie facială. Studiind craniul, în primul rînd se pot face cîteva constatări, cum ar fi:
apartenenţa la un sex, stabilirea aproximativă a vîrstei, etc.
După stabilirea caracteristicilor generale ale unui craniu, se trece la analiza
particularităţilor în detalii, precum şi la reconstituirea ţesuturilor moi ale corpului. De obicei,
se face şi o analiză craniană, stabilindu-se principalele puncte de reper.
Metoda supraproiecţiei constă în compararea prin proiecţie fotografică a imaginii unui
craniu necunoscut cu fotografia unei persoane dispărute, în presupunerea că acest craniu ar
putea eventual să-i aparţină.
Această metodă a fost folosită pentru prima dată în 1960, la Calcuta, de un grup de cinci
experţi din domeniii diferite (chimie, fizică, medicină-judiciară, anatomie, fotografie), avînd
rezultate satisfăcătoare.
Dintr-un cadavru nu s-a descoperit decît un schelet cu craniu complet, fără nici un alt
indiciu, dar în acelaşi timp se deţinea o fotografie a unei persoane dispărute, ale cărei
caracteristici putînd fi stabilite în mare măsură: vîrsta, sexul, înălţimea, etc.
Mai apoi, s-a executat un negativ după fotografia persoanei dispărute, pe care s-a trasat
cîteva linii pentru a accentua unele trăsături (fruntea pe linia ei verticală, linia transversală
care leagă oasele faciale, proeminenţa nasului şi conturul orbitelor).
Craniul a fost aşezat pe un suport cu „cap universal”, pentru a-l putea manevra din orice
poziţie, apoi, cu ajutorul unui aparat de fotografiat cu geam mat, în care s-a introdus negativul
fotografiei persoanei dispărute, s-a prins craniul în aceeaşi poziţie faţă de geamul mat ca şi
negativul introdus pentru comparaţie.
S-a executat o fotografie la aceeaşi scară şi în aceeaşi poziţie a craniului, iar negativul obţinut
a fost suprapus peste negativul fotografiei persoanei şi s-a scos, prin suprapunerea celor două
negative, o singură copie pozitivă, care indica o perfectă încadrare a imaginii craniului în
imaginea capului persoanei dispărute.
 

 §4. ÎNCHEIERE ȘI CONCLUZII

Criminalistica este ştiinţa investigării infracţiunilor, care a apărut la finele sec. al XIX-lea,
în urma eforturilor unor cercetători printre care Hanns Gross, judecător de instrucţie austriac,
ulterior profesor universitar, care a folosit această noţiune pentru a contura ansamblul de
cunoştinţe sistematizate ale unei noi ramuri ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării
faptelor penale.
Mai apoi, pe parcursul întregii sale evoluţii, criminalistica revenea de fiecare dată la
sistemul şi obiectul său de cunoaştere.
Astăzi, după mai bine de un secol de dezvoltare a criminalisticii, problema obiectului şi a
sistemului ei este din nou în centrul atenţiei savanţilor, fapt ce denotă impulsionarea
cercetărilor general teoretice din acest domeniu. Încercările de a reevalua, prin prisma noii
legislaţii procesual-penale, viziunile încetăţenite privind obiectul şi sistemul său constituie
rezultatul maturizării teoriei generale a acestei ştiinţe, a cărei funcţie primordială este
sistematizarea şi comprimarea volumului imens de cunoştinţe acumulate, controlul intelectual
asupra lor.
Deşi pot fi scrise numeroase rînduri cu privire la metodele, tacticile şi procedeele de
cercetare la faţa locului, nu credem necesar a le trece în revistă, date fiind multiplele lucrări de
specialitate care pun în dezbatere acest subiect. Nu ne vom opri nici asupra importanţei
cercetării cadavrului, atît la faţa locului cît şi în morgă, avînd în vedere că aceasta am ilustrat-
o mai sus, iar tratatele de criminalistică şi medicină legală „abundă” în acest sens.
Cu toate că suntem în sec. XXI şi parcă progresul tehnologic merge cu un pas înaintea
omenirii, totuşi terenul criminalisticii încă nu este pe deplin explorat. Dat fiind faptul că se
săvîrşesc noi crime, iar metodele de comitere a acestora se „modernizează”, criminalistica are
de studiat şi învăţat într-un mod continuu. Chiar şi cel mai mic detaliu uneori contează şi
poate schimba soarta întregului proces de cercetare criminalistică sau chiar a procesului penal.
Expertul criminalist, organul de poliţie, procuror şi medic legist – iată doar cîteva dintre
subiectele între care trebuie să existe o permanentă colaborare, prezenţa tuturor în procesul de
identificare şi cercetare a infracţiunii fiind un element inerent atît în criminalistică, cît şi
pentru celelalte domenii.
Nu cred că mai este cazul să ne pronunţăm asupra importanţei practice a criminalisticii din
simplul motiv pentru că aceasta şi aşa şi-a dovedit eficacitatea, perpetuîndu-se de-a lungul
timpului, inventînd şi dezvoltînd noi şi noi metode de descoperire a urmelor infracţiunii.
Deşi ar părea cam brutal, însă Republica Moldova mai are de învăţat la capitolul
criminalistică, birourile criminalistice şi echipele de criminalişti trebuind echipate cu mijloace
tehnice corespunzătoare pentru o mai bună cercetare la faţa locului a infracţiunii.
BIBLIOGRAFIE:

1. Baciu Gh. Curs de medicină legală. Chișinău: USM, 1993, vol. I, 78 p.

2. Baciu Gh. Curs de medicină legală. Chișinău: USM, 1993, vol. II., 80 p
3. Baciu Gh. Medicina legală. Chișinău: Știința, 1993, 150 p.
4. Baciu Gh. Expertiza medico-legală a cadavrului şi persoanei (Ghid practic). Chişinău,
2008, 178 p
 5. Baciu Gh., Ungurean S. Cercetarea medico-legală a cadavrului. Chișinău, 1996, 104 p
6. Criminalistica, note de curs, conf univ. dr. Sorin Alămoreanu, Universitatea “ Babeş-
Bolyai” Cluj – Napoca, 2004.
7. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
8. Viorel Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013.
9. Codul penal şi Codul de procedură penală român, ediţia nr. 22 actualizată la
05.04.2012, Editura Hamangiu.
10. Vernon J. Geberth, Practical Homicide Investigation – Tactics, Procedures and
Forensic Tehniques – 4th Edition, CRC Press Taylor & Francisc, 2006.
11. Grigore Labo, Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013.
12. Ruiu Marian, Metodologie criminalistică, Editura Universului Juridic, Bucureşti,
2013.
13. J.G.Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliţiei criminale,
Stuttgart, Germania.
14. Ch. E. O’Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Editura C. Thomas, S.U.A.,
1976 (trad. în lb. română, manuscris).
15. Medicină legală, note de curs, Universitatea Hyperion, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2012, pag. 154.
16. M.Minovici, Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1928-1930.
17. Zander I. Beligan, Medicina legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
18. Vl.Beliş, Medicină legală, Editura Juridică, Bucureşti, 2001.
19. Ionescu Florin, Criminalistica, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
20. Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
21. Marin Ruiu, Metodologie criminalistică – curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
22. Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, pag. 189.
23. Ionescu Lucian, Buzatu Nicoleta-Elena, Experimente şi simulari în laboratorul de
criminalistică, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010.
24. Ion, M., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
25. Nistoreanu, Gh., Paun, C., Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
26. Pop, O., Anghelescu, I., Coman, L., Tratat practic de criminalistică, Editura M.I.,
Bucureşti, 1976.
27. Ungureanu, S., Medicină legală, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.

RESURSE WEB:

1. http://www.criminalistic.ro/
2. Institutul de Criminalistică Român: http://www.igpr.ro/Criminalistic/index.htm
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Criminalistic%C4%83.
4. http://www2.spiruharet.ro/facultati/drept-
craiova/biblioteca/97cb9446d80599df6977f35c4693ed57.pdf
5. http://www.academia.edu/3745440/Sinteze_Criminalistica
6. http://360.uaic.ro/blog/2014/03/31/conferinta-internationala-de-criminalistica-fii-
criminalist-2-0/
7. http://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/termen_juridic.php?cuvant=Expertiza
%20criminalistica.
8. http://cj.md/uploads/Criminalistica.pdf.
9. American Board of Criminalistics – http://www.criminalistics.com/
10. California Criminalistics Institute – http://oag.ca.gov/cci