Identificarea persoanelor după urmele formate de corpul uman

în câmpul infracţional

Secţiunea I
Aspecte introductive

1. Noţiunea de urmă a infracţiunii.

În sensul larg al noţiunii de „urmă a infracţiunii“ în criminalistică înţelegem totalitatea
elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea unei infracţiuni. În acest
sens, în noţiunea de „urmă a infracţiunii“ vor intra nu numai urmele formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect asupra altui obiect (aşa-numitele urme ale
formei obiectelor), ci şi diferitele resturi de materie sau obiecte, a căror descoperire la locul
faptei sau asupra persoanei infractorului este determinată de săvârşirea unei infracţiuni sau
ajută la identificarea autorilor acesteia1.
Într-un sens mai restrâns, urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect
pe suprafaţa sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit (urme de mâini,
de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ş.a.). Urmele care intră în
această categorie formează obiectul de studiu al TRASEOLOGIEI2.
Investigaţiile criminalistice, destinate descoperirii infracţiunilor şi identificării
autorilor acestora, au drept fundament ştiinţific principiul potrivit căruia „săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător”. Potrivit acestui
principiu, unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracţiunii se înţelege orice
modificare intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei
materială existând un raport de cauzalitate3.
Urmele sunt o prezență de necontestat la locul în care s-a săvârșit fapta ilicită,
deoarece majoritatea infracțiunilor presupune prezența făptuitorului la locul săvârșirii
infracțiunii și efectuarea de către acesta a unor acțiuni care produc modificări în ambianța
existentă. Însă, producerea unor modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana
autorului faptei (sau la mijloacele folosite), acestea putând aparţine în egală măsură şi
subiectului pasiv al infracţiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite
pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi,
împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la

1
C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972, op. cit, p. 200.

2
„Traseologia” este acea ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele, ca impresiuni ale structurii
exterioare a obiectelor, în scopul stabilirii apartenenţei de gen şi a identificării acestora, precum şi în scopul
lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme. Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor
„trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).

3
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București , 2010, p. 114.

1
 includerea în cercul de bănuiţi.
Urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe un altul, şi
anume pe obiectul purtător de urmă, presupun relativa stabilitate a formei exterioare a
obiectului creator de urmă şi, de asemenea, un anumit grad de plasticitate sau aderenţă a
obiectului primitor. De felul în care elementele caracteristice ale construcţiei exterioare ale
obiectului creator de urmă sunt reproduse în volumul sau pe suprafaţa obiectului primitor de
urmă depinde posibilitatea de identificare a celui dintâi prin cel de-al doilea şi, în consecinţă,
rezultatele activităţii de cercetare.
Studierea urmelor create prin săvârşirea infracţiunilor prezintă o mare importanţă în
anchetarea cauzelor penale. Urmele dau posibilitatea să se stabilească, spre exemplu, modul
în care infractorul a pătruns la locul infracţiunii, procedeele utilizate şi succesiunea acestora,
instrumentele folosite, dacă avea anumite deprinderi în mânuirea acestora, cum a fost
îmbrăcat, obiceiurile acestuia etc.
Apariția urmelor nu poate fi evitată, indiferent de măsurile de precauție pe care le ia
făptuitorul. Pot fi distruse în general urmele de dimensiuni mari, urmele materie (cu
precădere urmele de sânge), urmele de încălțăminte etc., însă urmele de dimensiuni
microscopice (microurmele) nu pot fi îndepărtate în niciun mod. Referitor la microurme,
trebuie remarcat că inevitabilitatea apariției lor este consecința faptului că, de cele mai multe
ori, făptuitorul nu cunoaște că le lasă la locul faptei sau că le preia din acest loc (ele pot fi
reprezentate de microorganisme de natură vegetală sau animală specifice locului în care s-a
săvârșit fapta, particule de praf, funingine, praf profesional caracteristic unui domeniu sau
altul de activitate umană etc.)1.
Urma poate fi definită ca fiind „orice modificare materială produsă ca urmare a
interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale
mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual
sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea, făptuitorului, a mijloacelor
folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei”2.
Noţiunea de urmă include cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
înconjurător, ca rezultat al acţiunilor infractorului. Dintre aceste schimbări fac parte, de
exemplu, apariţia sau dispariţia unor obiecte, apariţia pe suprafaţa acestora a unor noi
caracteristici, transformarea unor obiecte în altele, calitativ deosebite etc.
Traseologia prezintă două particularităţi caracteristice. Prima dintre ele se referă la
scopul examinării, care constă în a stabili genul obiectului care a creat urma, şi dacă a fost
creată de o anumită persoană, de un anumit animal sau de un anumit obiect. Prin urmare,
sarcina traseologiei ca ştiinţă constă în elaborarea mijloacelor şi procedeelor de studiere a
urmelor care să permită stabilirea apartenenţei de gen a obiectelor creatoare de urme, precum
şi identificarea acestor obiecte, deci care să permită stabilirea identităţii acestora. Elaborarea
acestor mijloace şi procedee în traseologie se face pe baza principiilor teoriei identificării.

1
F. Ionescu, Criminalistica, Ed. Universitară, București, 2007, op. cit., p. 89.
2
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Vol. I, editat de Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 117-118.

2
 Cea de-a doua particularitate constă în faptul că în traseologie, atât stabilirea
apartenenţei de gen, cât şi identificarea obiectelor după urmele acestora se realizează pe calea
studierii structurii exterioare a obiectelor. Din totalitatea caracteristicilor care dau
posibilitatea diferenţierii obiectelor atât după gen, cât şi individual, traseologia foloseşte
numai caracteristicile structurii exterioare a obiectelor. Prin urmare, în traseologie, atât
stabilirea apartenenţei de gen, cât şi identificarea obiectului se întemeiază pe studierea
structurii exterioare a obiectului care se imprimă în urma produsă, cât şi prin compararea
acestei impresiuni cu însuşi obiectul1.

2. Criterii de clasificare a urmelor infracţiunii.

În literatura de specialitate, urmele sunt împărţite în două mari categorii:
- urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de mâini,
picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere) şi
- urme formate ca resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de
îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.). La rândul lor,
acestea se subdivid, în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de
modificările aduse suportului lor2.
Într-o lucrare destinată specialiştilor din cadrul Ministerului de Interne, criteriile de
clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ş.a.), esenţa lor (urme
formă, materie şi poziţionale), mărimea (macro şi microurme), posibilităţile de identificare
(urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenţei de gen şi
urme care permit identificarea factorului creator de urmă)3.
Față de elementele prezentate anterior, redăm în cele ce urmează criteriile generale de
clasificare a urmelor:

2.1. Factorul creator de urmă. Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat
apariţia urmei pot fi diverşi: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum
sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, se mai întâlneşte şi o clasificare în funcţie de
factorul primitor de urme (om, obiect, animal ş.a.)4.
Obiectul care lasă, prin contact direct, pe suprafaţa sau în volumul celuilalt obiect,
urma acţiunii sale se numeşte „obiect creator de urmă”, iar cel pe care se creează (află)
urma poartă denumirea de „obiect primitor de urmă”.

1
S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București 1961, op. cit., p. 83.

2
C.Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972, op. cit., p. 200 și urm.
3
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Vol . I, Ed. Ministerului de Interne, București 1976, op. cit., p. 117.
4
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Univesrul Juridic, București 2010, p. 115

3
2.2. Tipul sau natura urmei. În funcţie de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate
fi realizată în funcţie de mai multe repere:
 urme care reproduc forma suprafeţei de contact a obiectului creator (conturul,
construcția exterioară), ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor
de spargere, de rulare ale mijloacelor de transport etc.
 urme sub formă de pete sau resturi de materii (particule macro sau
microscopice) organice şi anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de
sânge, salivă, transpirație, fire de păr, fibre textile, praful, ciobul, pilitura, fragmente de
vopsea, resturile vegetale etc.); acestea sunt denumite generic şi urme materie.
 urme sonore (vocea, urmele armării sau ale percuției unei arme, zgomotele
obiectelor) şi urme olfactive (mirosul specific al persoanelor, dar şi al unor obiecte).
 urme vizibile şi urme latente (invizibile cu ochiul liber sau foarte puţin vizibile; ceea
ce impune relevarea lor prin diverse metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice speciale).
 macro şi microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, aşa cum se
cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte,
substanţe, practic invizibile cu ochiul liber şi greu de evitat de către infractor. De exemplu,
praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mişcare, pe încălţăminte şi pantalon.
2.3. Modul de formare a urmelor. În raport de procesul de mişcare dintre cele două obiecte
în timpul formării urmei deosebim: urmele statice şi urmele dinamice, iar în raport de felul de
reproducere a construcţiei exterioare şi de modificările aduse obiectului primitor deosebim:
urme de suprafaţă şi urme de adâncime:
 urmele statice se formează prin apăsare sau lovire, când cele două obiecte care
determină procesul de formare a urmei intră în contact, fără ca cele două suprafeţe să alunece
una faţă de cealaltă. Momentul final al procesului de formare a urmelor se caracterizează
printr-o stare de repaus, printr-o stare statică a ambelor obiecte. Astfel, prin apăsare (lovire
sau ciocnire), instrumentul de spargere pătrunde la început în lemn şi apoi se opreşte. În acest
moment se formează urma statică. Tot astfel se formează şi urma de încălţăminte în cazul
unui mers normal. În urma statică, structura exterioară a obiectului creator de urme se
reproduce aşa cum este în realitate, dar numai într-o formă răsturnată, invers.
 urmele dinamice se formează în însuşi procesul mişcării obiectelor (a unuia dintre ele
sau a ambelor). Urme tipice dinamice sunt cele care iau naştere prin frecarea obiectelor unul
de celălalt şi prin tăiere. Dacă, de exemplu, instrumentul de spargere alunecă pe lemn, se
creează o urmă dinamică. Urme dinamice se creează prin alunecarea încălţămintei pe un
trotuar acoperit cu gheaţă, a roţilor frînate ale unui mijloc de transport, prin tăiere cu un cuţit
etc.
În urmele dinamice, reproducerea este transformată - punctele reliefului obiectului creator de
urme nu se transmit corespunzător, sub formă de alte puncte (ca în urma statică), ci sub formă
de linii paralele (striații): şănţuleţe şi profiluri pe jumătate rotunde care sunt create de
punctele de relief ale obiectului creator de urme pe obiectul primitor de urmă. De aceea, pe

4
baza unei urme statice este mai uşor să se tragă concluzii asupra formei şi structurii obiectului
care a creat urma decât pe baza unei urme dinamice.
 urmele de suprafaţă se formează pe baza modificărilor de suprafaţă, ale obiectului
primitor de urmă, fără ca acesta din urmă să-și modifice forma. Aceste urme se
formează prin acţiunea a două obiecte de o duritate ce nu permite modificarea
volumului niciunuia dintre ele. Crearea lor are loc prin depunerea de substanţă de pe
un obiect pe suprafaţa celuilalt. Datorită acestui mod de reproducere, urmele de
suprafaţă pot fi de două feluri: de stratificare şi de destratificare.
Urma de „stratificare” se formează în cazurile când obiectul creator de urmă lasă pe
obiectul primitor de urmă un strat fin dintr-o substanţă oarecare. Astfel, se formează urma
digitală latentă pe sticlă, datorită secreţiilor pielii (transpiraţie şi grăsime), urma anvelopei
prăfuite sau ude a unei roţi, în momentul trecerii de pe un drum de ţară pe asfalt ș.a.
Urma de „destratificare” se formează în cazurile în care obiectul creator de urme
dislocă (ridică), de pe obiectul primitor de urme, un strat fin din substanţele care se află pe
acesta. Din urmele formate prin destratificare fac parte urmele lăsate de mâini, de picioare pe
un obiect prăfuit sau proaspăt vopsit ș.a.
Urmele de stratificare şi, în unele cazuri, şi urmele de destratificare pot fi vizibile cu
ochiul liber, sau invizibile, formând categoriile de urme de suprafaţă vizibile sau latente.
Dacă însă substanţa depusă are aceeaşi culoare cu aceea a obiectului purtător de urmă, sau
este incoloră, ca apa curată sau sudoarea, urmele formate prin stratificare vor fi invizibile sau
latente.
 urmele de adâncime se formează fie ca rezultat al deformării obiectului primitor de
urme, fie ca rezultat al imprimării unei anumite forme. În primul caz (al deformării) obiectul
primitor de urmă, având deja o anumită formă, şi-o schimbă sub acţiunea obiectului creator
de urmă şi capătă o altă formă corespunzătoare structurii exterioare a obiectului creator de
urmă. Aşa se formează pe lemnul uşii urma de adîncime a instrumentului de spargere. În al
doilea caz (al imprimării unei anumite forme) urma ia naştere ca rezultat al presării
particulelor dispersate ale substanţei obiectului primitor de urmă. În acest mod, de exemplu,
în nisip, în pământ sau în zăpadă se formează urme de încălţăminte, ale roţilor mijloacelor de
transport ș.a.
Urmele de adâncime se formează când obiectul primitor este mai puţin consistent
decât cel creator. Fidelitatea cu care urma oglindește elementele de contact exterioare ale
obiectului creator depinde de plasticitatea și structura materialului obiectului primitor. Astfel,
cu cât plasticitatea este mai mare, iar structura sa mai fină, cu atât fidelitatea reproducerii este
mai mare.

2.4. Alte criterii de clasificare a urmelor. Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate,
în literatura de specialitate se mai face distincţie între urmele locale şi cele periferice

5
 (negative), care redau conturul obiectelor, ca şi între posibilităţile oferite de urme pentru
identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenţei de grup a acestuia1.
Urmele locale apar ca rezultat al modificării suprafeţei obiectului primitor de urmă,
numai în limitele în care asupra acestuia a acţionat obiectul creator de urmă. O asemenea
urmă este, de exemplu, urma de încălţăminte pe sol. Solul suferă modificări numai în limitele
suprafeţei de contact cu talpa încălţămintei.
Urmele periferice (de contur sau negative), dimpotrivă, se formează ca rezultat al
modificărilor care au loc în afara limitelor suprafeţei de contact cu obiectul creator de urme.
Aceste urme sunt create cu ocazia acţiunii asupra obiectelor respective a unor fenomene
exterioare, ca ploaia, zăpada, flăcările sau reziduurile incendiilor etc. (de exemplu, conturul
autovehiculului staţionat în timp de ploaie sau ninsoare). Astfel, canistra metalică în care a
fost un lichid inflamant, pusă pe pardoseală de către incendiator, fereşte de carbonizare partea
din podea pe care o acoperă, iar aceasta nu-şi schimbă aspectul. Partea neacoperită a
pardoselei se carbonizează (se schimbă), şi ca urmare a acestui fapt se formează urma
periferică. Urmele periferice redau numai imaginea conturului obiectului creator şi nu dau
posibilitatea să se tragă concluzii asupra reliefului suprafeţei acestuia. De aceea, importanța
traseologică a urmelor periferice este mai mică decât a celor locale.

1.1. Procedee de relevare a urmelor de mâini latente.

Descoperirea urmelor papilare (relevarea acestora) poate fi caracterizată drept unul
dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecţionării
ştiinţifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de relevare a urmelor de
mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
Metodele de revelare a urmelor de mâini nu-şi găsesc aplicarea numai în cercetările
întreprinse la faţa locului, ci şi în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse
a fi purtătoare de urme. Apoi, aceste metode nu sunt destinate în exclusivitate relevării
urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-şi aplicabilitatea şi în relevarea urmelor formate de
alte părţi ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

1.1.1. Relevarea prin metode fizice constă din următoarea operaţie: cu un praf fin
pulverizat şi în contrast de culoare vom acoperi suprafaţa obiectului presupus că poartă urme
latente (prăfuire, pudrare). Dacă obiectul are un volum mic se toarnă praful pe întreaga
suprafaţă a lui, îndepărtând apoi surplusul prin scuturare pe o coală de hârtie, iar dacă praful
este foarte aderent la întreaga suprafaţă a obiectului, surplusul de praf va fi înlăturat cu o
pensulă foarte fină, făcută din păr de jder, struț sau veveriţă.
Pe obiectele mari, care nu pot fi manipulate uşor, atât depunerea prafului, cât şi
ridicarea surplusului se face cu ajutorul pensulei, sau cu pulverizatoare speciale (sprayuri).
Substanţele sau amestecul de substanţe folosite în revelare trebuie să îndeplinească

1
S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, op. cit., p. 87.

6
următoarele condiţii:
- să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (se foloseşte un praf
a cărui culoare se deosebeşte cât mai mult de culoarea obiectului);
- să prezinte o aderenţă selectivă, numai la materia din care este formată urma, şi nu
la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor
caracteristice (au proprietatea de a adera doar la secreţiile grase sau de transpiraţie şi
totodată de a nu fi reţinute de suprafaţa obiectului care înconjură urma).
Dintre substanţele întrebuinţate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de
plumb), negrul de fum, roşul Sudan III, argentoratul (praful de aluminiu), miniul de plumb,
oxidul de cupru, praful de bronz, de grafit, de oxid de zinc etc. Aceşti revelatori se folosesc
pentru suprafeţele netede.
- Ceruza (carbonatul bazic de plumb) este un praf fin, de culoare albă, cu mare putere
de aderare la resturile de sudoare şi grăsime. Se poate folosi la relevarea urmelor
latente de pe orice suprafeţe, în afara hârtiei şi a obiectelor de culoare albă
- Negrul de fum este un revelator universal, dar trebuie să fie curat şi să conţină cât mai
puţine grăsimi, pentru a nu adera prea mult la suportul urmei.
- Roşul Sudan III, care este un pământ colorat pe bază de oxizi de fier, se foloseşte atât
în stare de pulbere, cât mai ales în soluţie alcoolică diluată, pentru evidenţierea
urmelor latente formate pe obiecte de porţelan, sticlă, hârtie, materiale plastice etc.
- Praful de aluminiu (argentorat), de culoare albă-strălucitoare, se foloseşte la
evidenţierea urmelor de pe suprafeţe foarte lucioase şi dure, ca: sticla, porţelanul,
mobila lustruită etc.
- Praful de bronz dă culori diferite după metalele cu care s-a format aliajul de cupru. Se
foloseşte pentru evidenţierea urmelor latente pe suprafeţe foarte lucioase, cum sunt
obiectele nichelate etc.
- Grafitul este o pulbere foarte fină de culoare neagră.
- Negrul de antimoniu se foloseşte la evidenţierea urmelor pe obiectele de sticlă,
porţelan şi mase plastic.
- Oxidul de cupru dă rezultate foarte bune la evidenţierea urmelor latente pe obiecte de
sticlă, porţelan, ceramică, celofan, linoleum, lemn vopsit şi lemn lustruit şi pe
diferitele mase plastice.
Pentru evidenţierea urmelor latente formate pe suprafaţa unor obiecte multicolore,
când datorită lipsei de uniformitate a fondului nu se poate realiza un contrast de culoare pe
întreaga suprafaţă a urmei, se recurge la unele substanţe intens fluorescente, urma latentă
urmând să fie evidenţiată sub radiaţii ultraviolete. Dintre substanţele care îmbină o fină
pulverizare, cu o aderare selectivă la urma latentă de mâini şi cu o intensă fluorescenţă
menţionăm: pudra galbenă fluorescentă, antracenul, oxina, zincul sulfuros, ortosilicatul
zincos, acidul betaoxinaftoic etc.

7
 Alegerea pulberii se face în funcţie de natura şi culoarea obiectului pe care se află
urma. Pulberea, odată aleasă, se răspândeşte pe suprafaţa obiectului purtător de urmă prin
pulverizare sau întindere uşoară cu ajutorul unei pensule foarte fine. Surplusul de pulbere se
înlătură.
Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafeţe de piele, cauciuc, mase plastice se
poate efectua şi prin folosirea aşa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la
care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier.
Acest procedeu de relevare a urmelor latente constă în formarea unui câmp magnetic
prin care, fiind atrasă o cantitate de pilitură de fier, aceasta acţionează ca o pensulă, depunînd
pe resturile de sudoare şi grăsime o parte din conţinutul ei. Aşa-numita „pensulă magnetică“
(Magna-brush) se compune dintr-un tub din material, plastic şi dintr-o vergea metalică
magnetizată, aflată în interiorul acestuia. Deplasarea vergelei prin tub, până la partea lui de
jos, creează un câmp magnetic, care atrage pilitura de fier şi o depune, ca o pensulă, pe urma
de pe obiectul purtător. Prin această variantă a prăfuirii, urmele se evidenţiază mai clar, fără
surplus de substanţă.
În ipoteza suprafeţelor nichelate sau cromate (lama de ras, cuțit etc.), se practică și
afumarea urmelor cu funingine de camfor sau de polistiren expandat. Dintre substanţele
producătoare de funingine, prin afumare directă menţionăm: camforul, magneziul,
polistirenul expandat şi într-o formă mai redusă dopul de plută.
Substanţele se introduc într-o capsulă de porţelan şi se aprind cu o brichetă. Obiectul
se trece repede, de câteva ori, prin partea superioară a flăcării, pînă când locul purtător de
urmă este complet acoperit cu funingine. Surplusul de funingine se înlătură cu pensula, iar în
cazul camforului, chiar prin spălare cu apă rece.

1.1.2. Metodele chimice de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe reacţia dintre
anumite substanţe chimice şi componentele transpiraţiei (săruri, aminoacizi etc.). În funcţie
de particularităţile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:
- relevarea cu vapori de iod. Metoda care dă rezultatele cele mai bune în folosirea
vaporilor de iod este pulverizarea acestora. Aceasta prezintă avantajul de a se putea aplica în
orice loc, fără condiţii de laborator, de a se aplica la obiecte de orice mărime şi formă,
precum şi de a se putea insista mai mult asupra unor locuri dacă este necesar.
Relevarea cu vapori de iod se bazează pe proprietatea acestora de a fi absorbiţi de
către sedimentele de grăsime şi transpiraţie. Urma capătă o culoare roșiatică-maro.
Pulberea de iod (amestecată cu pulbere de amidon în raport de 1:10) dă urme foarte
clare pe diferite suprafeţe, dar evidenţierea durează foarte puțin, trebuind fotografiată imediat.
După evaporarea iodului urma devine din nou incoloră. Acest procedeu prezintă, însă,
avantajul că poate fi reluat de mai multe ori.
- relevarea cu reactivi chimici. Între mijloacele de evidenţiere a urmelor latente lăsate
de mâini, un rol deosebit de important revine reactivilor chimici, cu ajutorul cărora se pot

8
obține rezultate satisfăcătoare chiar în împrejurările cele mai grele, dar folosirea lor cere
unele condiţii care nu se pot asigura decât într-un laborator. Prin folosirea reactivilor se
urmăreşte provocarea unor reacţii chimice între substanţeile utilizate şi substanţa urmei,
reacţie care are ca rezultat colorarea urmei.
Dintre reactivii folosiţi mai frecvent menţionăm: nitratul de argint, ninhidrina, rodamina
B, tiosulfatul de sodiu, acidul osmic etc.
- Nitratul de argint reacţionează cu clorurile din transpiraţia pielii, dând colorări
intense, chiar la cantităţi foarte mici de sudoare depusă.
- Ninhidrină - un reactiv folosit cu rezultate foarte bune, dar prezentând dezavantajul de
a fi nociv.
- Rodamina B este întrebuinţată în soluţie alcoolică diluată şi se pune pe obiectul
purtător de urmă cu ajutorul unui tampon de vată. Reacţia cu sărurile din sudoare nu
este vizibilă cu ochiul liber, dar apare foarte intensă sub radiaţiile ultraviolete, dând o
fluorescenţă portocalie.
- Acid fluorhidric se folosește la descoperirea urmelor papilare de pe sticlă, atunci când
suprafața acesteia este acoperită cu un strat de grăsime. Urmele papilare se vor releva
în relief, deoarece acidul fluorhidric corodează sticla numai în locurile în care nu
întâlnește grăsimi.
Relevarea urmelor de sânge se poate face cu orice reactiv care-1 scoate în evidenţă,
dar numai în anumite condiţii, ca stratul de sânge să nu fie dizolvat şi astfel să se distrugă
urma.
1.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini.
1.2.1. Fixarea urmelor de mâini. Potrivit art. 195 Noul C.pr.pen., despre efectuarea
cercetării locului faptei se încheie un proces-verbal care trebuie să cuprindă descrierea
amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a
poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu
precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În toate cazurile, se pot face schițe,
desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări (ex.: folosirea unor mijloace audio-video), care
se anexează la procesul-verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se
consemnează în procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit
de către cel care îl încheie și de către persoanele care au participat la cercetare.
Prin urmare, fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă şi
detaliată a urmelor şi metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite
şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale. Totodată, sunt făcute menţiuni privind
fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea și
ambalarea obiectelor purtătoare de urme de mâini.
Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea
urmelor atât în cadrul ambianţei generale a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte
principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Fixarea

9
amănunțită a tuturor categoriilor de urme înlătură pericolul substituirii lor ulterioare,
asigurând prin aceasta un grad sporit de obiectivitate concluziilor formulate de expertul
criminalist.
Fotografiile se execută după relevarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă
există pericolul degradării şi este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie.
În principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după
care se insistă asupra porţiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru
identificare.
Fotografierea urmelor de mâini la locul faptei se execută conform procedurii descrise
la fotografia detaliilor. În scopul realizării fotografiei detaliilor urmelor de mâini, obiectivul
aparatului fotografic se aşază în poziţie perpendiculară pe urmă şi la o distanţă de 5—10 cm.
Iluminarea acestor urme se face din spatele aparatului sau din două părţi laterale, cu izvoare
de lumină de aceeaşi intensitate.
Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanţa de
relevare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare
închisă.
Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran
negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii şi să se
prevină reflectarea aparatului în oglindă.
În anumite cazuri, nu este posibilă nici ridicarea obiectului sau a unei părţi din acesta,
nici copierea urmei pe peliculă. Un asemenea caz îl constituie o urmă lăsată de o mână îm-
bibată cu sînge ori cerneală pe un zid, spre exemplu. În astfel de împrejurări, singurul mijloc
posibil de fixare a urmei este fotografierea ei prin metoda fotografiei de detaliu la scară.
Fotografierea urmei în aşa fel încât impresiunile liniilor papilare, ale liniilor de flexiune,
precum şi ale altor particularităţi ale microreliefului să fie redate clar este un lucru foarte
dificil. De aceea, este mai bine ca efectuarea unei asemenea lucrări să fie încredinţată unui
specialist.

1.2.2. Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc
de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin
efectuarea unui mulaj. După descoperirea şi fotografierea urmelor vizibile lăsate de infractor
şi după descoperirea, evidenţierea şi fotografierea urmelor latente, obiectul purtător de urmă
este trimis unui laborator de criminalistică, iar dacă urmele au fost descoperite pe obiecte care
nu se pot transporta, urmele vor fi transferate cu ajutorul unei pelicule.
Transferarea pe peliculă adezivă (folio). Peliculele special construite pentru
transferarea urmelor de mâini sunt formate dintr-un suport de celofan sau celuloid, acoperite
cu un strat adeziv din nitroceluloză glicerinată sau din gelatină, iar ca antiseptic puţin acid
salicilic. Peliculele adezive pot fi transparente albe sau negre, purtând denumirea de folio
transparent alb sau negru. Pentru urmele latente formate prin destratificare, urme de altfel
întîlnite foarte rar, se foloseşte pelicula adezivă în contrast de culoare faţă de urmă.

10
 Procedeul de folosire a acestor pelicule adezive este următorul: stratul adeziv al
peliculei este acoperit cu o foiţă protectoare de celofan, care se ridică trăgând de unul din
colţuri, apoi pelicula se aşază peste urma prăfuită fără a se mai mişca, iar de la centru spre
periferie se apasă uşor pe întreaga suprafaţă pentru a asigura aderarea urmei prăfuite şi pentru
a înlătura bulele de aer. Pelicula se ridică apucând de un colţ şi se lipeşte de o foiţă de
celuloid.
Substanţele pulverulente care s-au depus pe urma latentă în procesul de evidenţiere a
acesteia sau resturile de praf ale urmei formate prin destratificare vor adera la pelicula
adezivă, obţinându-se transferarea imaginii. Pulverizările trebuie făcute de la o distanţă
suficientă pentru a nu cădea picături pe urma prăfuită ce urmează a fi transferată, iar
pulverizatorul îndreptat în sus deasupra urmei, şi nu direct spre ea.
Pentru ridicarea în vederea transferării a urmelor prăfuite pe suprafeţe verticale şi
pentru a evita scurgerea substanţei pulverizate, se toarnă din soluţie un strat subţire pe o
bucată de carton flexibil, care se aplică imediat pe urma prăfuită. După uscare cartonul se
detaşează de suprafaţa obiectului printr-o mişcare de sus în jos şi se acoperă cu o foiţă de
celuloid.
Ridicarea cu ajutorul mulajelor. Urmele de adâncime, imprimate în volumul
obiectului primitor, sunt în primul rând fotografiate cu o lumină laterală, sub un unghi de 45°
şi cu aparatul fotografic deasupra urmei într-un plan paralel. După efectuarea fotografiei
urma se va ridica prin mulaj, folosind un material potrivit.
Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin fineţea detaliilor, sunt
preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite
paste sau polimeri (stomalgină, sielast).
Executarea mulajului din ghips al unei urme de adâncime, în scopul obţinerii unei
imagini clare a desenului papilar, este un lucru dificil. De aceea, această operaţie trebuie
încredinţată unui specialist. Înainte de pregătirea pastei de mulaj, urma se îngrădeşte de jur
împrejur cu plastilină, apoi se face pasta mulajului şi se introduce în urmă turnând încet pe
una din marginile făcute din plastilină, pentru a nu-i distruge detaliile. Când urmele sunt în
substanţe pulverulente, întâi se întăresc prin pulverizarea unui strat subţire de lac (rășină) şi
numai după aceea se toarnă pasta de mulaj, care în ambele situaţii trebuie să aibă o fluiditate
corespunzătoare pentru a putea pătrunde în toate detaliile urmei.

1.2.3. Transportarea obiectelor purtătoare de urme

Pentru ca obiectele purtătoare de urme de mâini, evidenţiate sau nu, să poată fi
ridicate şi transportate de la locul faptei fără ca urmele să fie distruse, trebuie respectate
anumite reguli, care s-au fixat în practica de manipulare a acestor obiecte. Astfel, bucăţile
sparte de geam, purtătoare de urme de mâini, sunt prinse numai de margini şi împachetate în
cutii de carton sprijinite de dopuri de plută, astfel ca cele două feţe purtătoare de urme să nu
vină în contact cu pereţii cutiei.
Paharele se prind de marginea de sus şi de jos, între degetul arătător şi degetul mare,

11
iar împachetarea lor se face între două scândurele, legate de-a curmezişul cu sfoară, iar în
partea de jos fixate cu cîteva ţinte.
Sticlele se prind cu un deget introdus pe gâtul lor şi cu două degete de la cealaltă
mână sprijinindu-le de bază. Împachetarea lor se face între două scândurele prinse între ele cu
şipci de lemn. Aceeaşi formă de împachetare se foloseşte şi la sticlele de lampă.
Revolverele şi pistoalele se manevrează numai cu batistă sau cu un cleşte. În niciun
caz nu se introduce un obiect pe ţeava armei (de exemplu creion) pentru a ridica arma, căci s-
ar distruge depunerile din interiorul ţevii.
Înscrisurile şi orice fel de obiect de hârtie, despre care se presupune că poartă urme
latente de mâini, se manipulează numai cu pensetă sau cu mănuşi.
În momentul ridicării şi ambalării, obiectele se prind de părţile fără urme şi pe care nu
se pot crea altele noi. Suprafeţele purtătoare de urme nu trebuie să vină în contact cu
ambalajul.
În acord cu literatura de specialitate, insistăm asupra necesităţii ca obiectele purtătoare
de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate şi fotografiate, aspect esenţial sub raport
procedural. Ambalarea se face în condiţii care să asigure integritatea urmelor, dar şi a
obiectului. Spre pildă, obiectul nu se înveleşte în vată sau în pânză1.
După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care
conduce cercetarea.

1.3. Interpretarea la locul faptei a urmelor de mâini.

O operaţie importantă, efectuată de însuşi organul judiciar, este interpretarea urmelor
descoperite la locul faptei. Interpretarea realizată şi cu concursul specialistului criminalist, are
drept scop obţinerea unor informaţii preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a
persoanei infractorului, a activităţilor desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor.
Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la
stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate şi, de aici, la acţiunile desfăşurate
de autor, la succesiunea acestora.
Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului şi obiectelor ce au
intrat în sfera de interes a autorului. Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de
locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare şi de dispunere, îndeosebi de
modul de operare, ca şi de întreaga ambianţă a câmpului infracţional. Informaţiile obţinute
sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă şi autor.
O serie de date pot fi obţinute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în
care se poate stabili cu aproximaţie înălţimea persoanei şi constituţia sa fizică, eventual sexul
şi vârsta, precum şi numărul aproximativ al autorilor. Se poate deduce dacă făptuitorul era
sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acţionat grăbit, nervos sau calm, dacă
era un începător sau un individ cu experienţă infracţională.
1
C. Suciu, Criminalistica, op. cit., p. 224 şi urm.

12
 Secţiunea a IlI-a
Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

1. Consideraţii preliminare privind urmele de picioare.

Urmele de picioare formează o a doua mare categorie de urme întâlnite frecvent în
cercetarea locului săvârşirii faptei, împreună cu urmele de mâini si cu alte urme cu un
caracter mai puţin general. Cu toate că descoperirea urmelor de picioare se face mai uşor
decât a urmelor de mâini, trebuie să precizăm că nu au importanţa identificatorie a acestora.
Prin urmare, în practica de anchetă, urmele de picioare ale infractorului sunt folosite
mai rar decât urmele digitale. Aceasta se explică și prin faptul că nu întotdeauna suprafaţa cu
care vine în contact piciorul favorizează formarea unei urme clare. Astfel, pentru formarea
unor urme clare de adâncime este necesar ca solul să fie foarte plastic. Pentru formarea urmei
de încălţăminte de suprafaţă, trebuie ca în prealabil talpa încălțămintei să fie îmbibată cu o
oarecare substanţă (praf, ulei, sânge etc.) care va constitui substratul unei asemenea urme.

1.1. Clasificarea urmelor de picioare.

Din categoria urmelor de picioare, în accepţiunea sa largă, fac parte urmele plantei
piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălţat sau urmele de ciorapi, precum şi
urmele de încălţăminte.
În urma plantară se imprimă „talpa piciorului”. Această imprimare permite să se
tragă concluzii asupra conformaţiei plantei, precum şi în privinţa microreliefului pielii tălpii.
Conformaţia plantei permite să se desprindă concluzii cu privire la dimensiunile şi forma
plantei în întregime, asupra lungimii şi lăţimii acesteia, asupra formei şi dimensiunilor
fiecărui deget. În funcţie de conformaţia generală, se deosebesc câteva tipuri: talpa cu boltă
foarte înaltă (aşa-numita talpă scobită), cu boltă înaltă, cu boltă medie şi joasă, sau talpă plată
(platfus). În cadrul acestei clasificări pot exista şi tipuri intermediare. Trebuie să se aibă în
vedere însă că planta poate deveni temporar mult mai plată, ca urmare a unei oboseli accen-
tuate.
Asemănarea dintre planta piciorului şi imprimarea ei în urma descoperită, sub
aspectul conformaţiei generale, poate constitui un temei pentru a se trage concluzii numai cu
privire la asemănarea de tip. Identificarea persoanei după conformaţia generală a plantei nu
este posibilă, deoarece ea necesită examinarea microstructurii, a microreliefului pielii.
Pielea tălpii piciorului prezintă o structură asemănătoare cu cea a pielii palmei. Talpa
piciorului prezintă linii papilare linii de flexiune şi mici încreţituri. Identificarea pe baza
acestor caracteristici se efectuează la fel ca şi după caracteristicile similare de pe suprafaţa

13
pielii palmei, servind astfel la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea
bazată pe amprentele digitale.
Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:
- regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită
caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă la faţa locului;
- regiunea metatarsiană, şi ea întâlnită frecvent;
- regiunea tarsiană, imprimată parţial;
- regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca
urmare a bătăturilor sau cicatricelor.
Un gen special de urmă este urma piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor (şosetă).
În acest caz, în urmă se imprimă atât planta, cât şi ciorapul. În impresiunea plantei nu se
fixează însă microrelieful pielii, deoarece ciorapul împiedică acest lucru. De aceea, pe baza
urmei se pot stabili numai forma şi dimensiunile plantei, nefiind posibilă identificarea
persoanei care a lăsat urma. Acest tip de urmă mai reproduce și țesătura, rupturile sau
cusăturile ciorapului. Astfel, pot servi atât la determinări de grup. cât şi la identificare în
anumite cazuri, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri
specifice. În locurile în care ciorapul este rupt, se poate imprima și desenul papilar de pe talpa
piciorului.
Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate în condiţii corespunzătoare (cum ar fi, de
pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile
identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine.
În urmele de încălţăminte se imprimă talpa pantofului, bocancului, cizmei etc. Stu-
dierea urmei permite să se tragă concluzii asupra formei şi dimensiunilor tălpii, precum şi
asupra diferitelor părţi ale acesteia, iar indirect, asupra materialului din care este făcută şi a
felului cum a fost prinsă de încălţăminte. Totalitatea acestor caracteristici poate constitui un
temei pentru a se trage concluzii ce privire la tipul de încălţăminte, numărul acesteia, fasonul;
cu alte cuvinte această totalitate permite să se stabilească apartenenţa de gen a încălţămintei
care a lăsat urma respectivă.
Microrelieful tălpii încălţămintei formează în urmă mici curburi ale contururilor tălpii
şi ale părţilor acesteia. Coincidenţa dintre microrelieful ce există pe talpa încălţămintei
bănuitului şi microrelieful imprimat în urma de încălţăminte descoperită poate servi ca temei
pentru stabilirea identităţii, adică pentru concluzia că urma a fost creată de această
încălţăminte.

1.2. Formarea urmelor de picioare.

Din punctul de vedere al procesului de formare a urmelor deosebim: urme de
suprafaţă şi de adâncime (după natura obiectului în care s-a format urma), urme statice şi
urme dinamice (după raportul de mişcare ce există între obiectul creator de urmă şi obiectul
pe care s-a format urma), urme vizibile şi, în cazuri ceva mai rare, urme latente. De

14
asemenea, aceste urme se întâlnesc fie sub formă izolată, fie sub forma unei „cărări de urme”.
Urmele lăsate de picioare, după plasticitatea obiectului primitor, sunt: de adâncime şi
de suprafaţă. Urmele de adâncime se formează în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip
umed, zăpadă; cele de suprafaţă se creează pe obiecte de consistenţă mare, mai dure decât în-
călţămintea sau piciorul desculţ. Când pe încălţăminte ori pe piciorul desculţ se află substanţe
străine (noroi, praf, ulei, vopsea, sînge etc.), se creează urme de stratificare; iar dacă pe
suprafaţa obiectului primitor sunt substanţe străine, în stare pulverulentă sau vâscoasă (cum
ar fi, de pildă, praf, ulei, sânge uscat ori vopsea proaspătă), prin aderarea acestei substanţe la
talpa piciorului desculţ sau a încălţămintei se formează urmele de destratificare.
Urmele de adâncime sunt formate prin reproducerea în urmă a construcţiei exterioare
a piciorului gol sau a încălţămintei unei persoane. Valoarea acestor urme este în funcţie de
calitatea procesului de reproducere a caracteristicilor exterioare ale piciorului gol sau ale
încălţămintei şi depinde, atât de procesul de formare a urmei, cât şi de duritatea obiectului
creator de urmă sau de plasticitatea sau de fineţea de construcţie a obiectului primitor. Cu cât
fineţea de construcţie a obiectului primitor de urmă este mai accentuată, cu atât urma va putea
reproduce în mai bune condiţii detaliile caracteristice ale obiectului creator de urmă şi astfel
cu atât identificarea acestuia va fi mai uşoară.
În timpul mersului, mai întâi se imprima partea din spate a călcâiului sau a tocului,
apoi intervalul dintre călcâi şi talpă, apoi talpa propriu-zisă şi în cele din urmă vârful încălţă-
mintei sau vîrful degetelor. Fundul urmei de adîncime se obţine curbat, în sens invers arcului
de cerc format în mod obişnuit de talpa încălţămintei. Urma formată prezintă cea mai mare
adîncime pe locul imprimării tocului (impactul) şi a vîrfului (momentul desprinderii, impuls
puternic pentru a înainta).
Astfel, procesul de formare al urmelor de picioare distinge trei faze:
- prima fază începe în momentul atingerii călcâiului de sol. Ea constă în împingerea solului
în față. Se termină când piciorul trece în poziţie perpendiculară faţă de sol.
- a doua fază se realizează când piciorul apasă asupra obiectului primitor sub un unghi drept.
În mersul obişnuit, în această fază întregul corp se sprijină pe piciorul creator de urmă,
moment caracterizat prin imprimarea pe sol a tuturor trăsăturilor tălpii.
- a treia fază începe cînd piciorul trece de la poziţia perpendiculară faţă de sol la cea oblică.
În această fază terenul este împins cu vîrful degetelor în spate şi se termină prin ridicarea
piciorului.
Caracteristic pentru urmele de picioare poate fi faptul că între urmele aceleiaşi
persoane, purtând aceeaşi încălţăminte, pot apărea în privinţa dimensiunilor anumite
deosebiri, tipice stării de mişcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel,
urmele formate în mers sau în fugă denaturează în parte, caracteristicile de structură
exterioară a piciorului, dar, în schimb, oglindesc aspectul dinamic al mersului şi uneori chiar
mişcările corpului întreg. Urma formată de piciorul în mişcare este ceva mai lungă decât
urma stând pe loc, datorită imprimării în urmă şi a porţiunii din faţă, în momentul când
piciorul se ridică pentru a forma un alt pas.

15
 Cu prilejul examinării, se trag concluzii asupra numărului încălţămintei, formei şi
conformaţiei tălpii. Este însă posibilă şi obţinerea unei precizii mai mari în ceea ce priveşte
datele referitoare la încălţăminte: care este fasonul, forma calapodului, cu ce s-a fixat flecul,
cum este dispusă partea posterioară a pingelei, ce formă are tăietura anterioară a tocului,
forma uzurii tocului şi altele.

2. Cercetarea criminalistică la locul faptei a urmelor de picioare.

2.1. Descoperirea urmelor de picioare.
Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să
se calce (parchet, linoleum, covoare, sol etc.), cu atât mai mult cu cât pe suprafeţele
menţionate pot fi descoperite şi alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de păr,
urme organice şi anorganice, diverse resturi de materiale şi, bineînţeles, microurme.
Datorită naturii lor - avem în vedere inevitabilitatea acestui tip de urme şi locul în care
se pot forma - urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele
la faţa locului.
Descoperirea urmelor de picioare de adâncime nu prezintă nicio greutate. Pentru a se
putea distinge toate detaliile urmei de adâncime, este necesar să se recurgă la iluminarea
laterală. Este mai greu să se descopere urma de suprafaţă latentă sau colorată eu aceeaşi
culoare ca şi suprafaţa obiectului primitor. În asemenea cazuri, trebuie să se recurgă la
iluminarea reflectată.
Urmele descoperite în locuri deschise sunt marcate, pentru a nu fi distru se,
printr-un semn de marcaj înfipt alături de urmă, printr-un grup de bolovani care să
înconjoare urma sau prin acoperire cu un obiect oarecare. Urmele plantare servesc nu
numai la identificarea persoanei după caracteristicile cuprinse, ci și la urmărirea
suspectului cu ajutorul câinilor de serviciu. Pentru acest motiv, obiectele care
servesc la acoperirea urmelor nu trebuie să emane diferite mirosuri puternice,
îndeosebi de natură alimentară şi să nu fie obiecte de îmbrăcă minte purtată de alte
persoane, căci ar modifica mirosul conţinut în urmă.
Un pericol permanent pentru urmele de picioare nedescoperite sau
neconservate cu grijă îl prezintă intemperiile, dar şi „valul curioşilor“ care, dacă
reuşesc să invadeze locul faptei, distrug cea mai mare parte din urmele for mate pe
sol.
Descoperirea şi relevarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea
urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafeţe de genul
linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire şi de relevare sunt practic
aceleaşi.
Urmele lăsate de piciorul desculţ uneori prezintă şi detalii ale desenului papilar de pe
talpă. Deşi desenul papilar de pe talpă are caracteristici asemănătoare cu cel de pe mâini şi
este apt de a conduce până la identificarea persoanei, practica a înregistrat cazuri extrem de

16
rare, deoarece, din cauza tocirii crestelor papilare şi a substanţelor străine de pe talpă, urmele
create de piciorul desculţ nu redau aproape deloc detaliile desenului papilar respectiv.
Astfel cum precizam în paginile anterioare, talpa piciorului se împarte în următoarele
regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană și zona călcâiului. În fiecare dintre aceste
regiuni, crestele papilare au un aspect specific, care permite identificarea zonei din care
provin chiar și atunci când sunt redate fragmentar.
Urmele de încălţăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de
descoperit, căutarea lor facându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini şi
de cele ale piciorului gol, respective cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pentru urmele
pe suprafeţe de genul covoarelor, mochetelor ş.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în
evidenţă urma pe baza electricităţii statice.
O măsură de primă urgenţă necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a
conservării urmelor supuse acţiunii unor factori de natură să le distrugă. Totodată, urmele
descoperite trebuie fotografiate. Dacă există câteva urme de picioare dispuse succesiv
(„cărare de urme“), trebuie să se fotografieze felul în care acestea sunt dispuse, folosindu-se
metoda fotografierii obiectelor principale la scară.
Urma de picior descoperită trebuie să fie măsurată: la o urmă de încălţăminte se
măsoară lungimea tălpii, lungimea şi lăţimea pingelei, a zonei intermediare şi a tocului, iar la
urmele plantare (piciorul gol) - lungimea tălpii şi lărgirea zonei metatarsiene, a boltei şi a
călcâiului, poziția degetelor. Dacă urma de adâncime de încălţăminte este profundă, se poate
măsura şi înălţimea tocului. De asemenea, la urma de încălţăminte, măsurarea vizează, pe
lângă dimensiunile generale şi particularităţile desenului tălpii şi tocului, anumite
caracteristici de uzură care pot conduce cel puţin la identificări de gen sau de grup.

2.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare.

Fixarea trăsăturilor generale şi particulare se realizează, în primul rând, prin
descrierea în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, în care se specifică: numărul şi
tipurile de urme de picioare descoperite (de adâncime, de suprafaţă, de picior desculţ ori de
încălţăminte), forma generală, lungimea şi lăţimea în centimetri, naturii suportului în care s-
au format, iar la urmele de adâncime şi înălţimea tocului. De asemenea, sunt descrise
elementele cărării de urme, dacă aceasta există. În final se menţionează modul de revelare, de
fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare ş.a.
Urmele de picioare se măsoară, atât ca urme izolate, cât şi ca raporturi reciproce în
cadrul unui ansamblu, cum este cărarea de urme, pentru a se stabili dimensiunile generale. În
acest scop, urmele de încălţăminte se măsoară de la vârful tălpii pînă în partea proeminentă a
tocului, lăţimea, lungimea şi înălţimea lui, lăţimea în partea arcadei şi a tălpii urmei. La
urmele plantare se stabileşte în grade unghiul care se formează din linia ce uneşte degetul mic
şi cel mare al piciorului cu dreapta trasă tangent la interiorul călcâiului şi al tălpii, modul de
prezentare a poziţiei degetelor, lungimea de la călcâi până la vârful degetelor, lăţimea tălpii şi
a călcâiului. Se precizează dacă piciorul este plat şi dacă se disting urmele desenului papilar

17
 Fotografierea urmelor de picioare. Indiferent de forma în care s-au realizat, sunt
fotografiate încă din primul moment al descoperirii lor. Urmele sunt fotografiate atât sub
formă de ansamblu, pentru a fixa imaginea încadrării lor la locul faptei în raport de alte
obiecte înconjurătoare, cât şi în mod izolat, pentru a se reproduce şi fixa detaliile
caracteristice de construcţie.
Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime. Înainte de a se trece la turnarea
mulajului urma se fotografiază în mod obligatoriu, apoi se scot din urmă toate obiectele
străine căzute în ea, cele solide ridicîndu-se cu mâna (protejată cu o mănușă) sau cu penseta,
iar apa cu o pipetă, vată sau hârtie de filtru (sugativă). Când urma nu este prea adâncă, în
jurul ei se pune o fâşie de tablă, material plastic sau carton, pentru a împiedica debordarea
ghipsului turnat.
Ridicarea urmelor prin mulaj se face cu ajutorul a diferite substanţe alese după natura
materialului în care s-a format urma şi îndeosebi după consistenţa acestuia. Ca materiale
pentru formarea mulajului menţionăm: ghipsul, parafina, amestecul de ghips cu ciment, sulful
topit şi o serie de polimeri, ca: sielastul, stiracrilul, stomalgina etc.
Mulajul de ghips se pregăteşte astfel. Într-un vas de cauciuc, cu o capacitate de 2-3
litri, se va pune apă până la jumătate, apoi se toarnă încet praful de ghips bine uscat,
amestecând încet compoziţia, pentru a nu crea bule de aer. Apa folosită trebuie să fie curată şi
rece.
Când compoziţia de ghips a ajuns la consistenţa smântânii, se toarnă în urma de
adâncime un strat subţire, pornind de la un capăt al urmei, şi după ce acesta s-a întărit puţin,
se toarnă al doilea strat mai gros, peste care se va pune armătura mulajului, formată din
beţişoare de lemn, bucăţi de sfoară, tifon etc. Peste armătură se toarnă din nou din compoziţia
de ghips, pînă la îngroşarea suficientă a mulajului.
Înainte de turnarea ultimei părţi a compoziţiei de ghips se face o ureche de sfoară care
se aşază pe centru, sau la unul din capetele mulajului şi care va servi la prinderea etichetei
după scoaterea mulajului. Pe etichetă se menționează: data și locul ridicării, natura urmei,
materialul utilizat pentru mulaj, numele specialistului care l-a efectuat, semnăturile organului
de urmărire penală și ale martorilor, numărul dosarului penal etc.
Pentru a scoate un mulaj de ghips, mai întâi se sapă uşor în jurul mulajului, pentru a-l
putea prinde la scoatere de partea de jos. Mulajul nu trebuie să fie scos forţat din pămînt,
trăgând de partea lui superioară, deoarece există riscul de a deteriora detaliile cele mai
importante în procesul identificării, prin ruperea părţilor mai subţiri ale reliefului.
Este foarte important să se reţină că mulajul executat nu trebuie curăţat de pământul
care s-a prins de acesta. Mulajul poate fi numai clătit eu apă, fără a fi însă frecat cu mâna,
peria sau cârpa. Încălcarea acestei reguli duce la distrugerea microreliefului mulajului, iar
prin aceasta se exclude posibilitatea identificării.
În anumite situații, se impune o pregătire specială a urmei şi mulajului:
- dacă urma este formată în lut sau în pământ cu structură fină şi dorim să scoatem
mulajul cât mai curat, urma va fi gresată cu ulei; în această situaţie, pasta de ghips

18
 poate să fie mai fluidă sau poat fi folosit ipsos dentar, pentru a lua forma urmei în
toate detaliile, redându-i cele mai fine particularităţi;
- urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subţire de lac
sau colodion, precum şi pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la
mulaj;
- urmele de adâncime imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare, după ce sunt
curăţate de eventuale corpuri străine, trebuie preparate special în vederea mulării lor.
Spre a evita scurgerea pastei în golurile de structură, deformându-se astfel mulajul, se
procedează la pulverizarea în interiorul urmei a unui strat subţire de parafină, ceară
roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul unui izvor de căldură, cum sunt, de
pildă, radiatoarele electrice portative. După ce pojghiţa astfel creată se răceşte
complet, se pregăteşte pasta de ghips şi se toarnă în urmă;
- altă metodă de pregătire a urmei aflate în sol cu goluri de structură constă în
pulverizarea în urmă a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este
umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-1 transforma într-o crustă. După
întărirea ghipsului pulverizat se poate trece la turnarea în urmă a pastei ce formează
mulajul propriu-zis;
- urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte
subţire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în urmă, pentru
prevenirea aderării la mulaj a unor bucăţi de pământ;
- urmele în zăpadă se pulverizează cu un strat subţire de ghips, care, în contact cu
zăpada, se transformă într-o crustă fină ce protejează urma; urmele se ridică cu o serie
de polimeri, cum sunt cauciucul sintetic şi sielastul, cu sulf topit, şi în lipsa acestora
cu ghips; pasta de ghips, pentru urmele din zăpadă sau gheaţă, se prepară cu apă
foarte rece şi, tot timpul cât se amestecă ghipsul cu apa, vasul se ţine în zăpadă, pentru
a lua temperatura acesteia.
În cazul urmelor de încălțăminte aflate pe covoare și mochete, căutarea și ridicarea se
efectuează cu un dispozitiv speciale prevăzut cu o placă din PVC care funcționează pe baza
energiei electrostatice.
Ridicarea urmelor de picioare de suprafaţă. Urmele de picioare formate prin
stratificare sau destratificare se ridică folosind aceleaşi procedee ca la urmele de mâini de
suprafaţă, doar că în cazul urmelor de picioare, urmele latente se întâlnesc foarte rar.
Înainte de folosirea oricărui mijloc de ridicare şi fixare ale urmelor de picioare
formate la suprafaţa obiectelor, ele sunt fotografiate, după regulile stabilite în capitolul
respectiv.
Urmele de suprafaţă, în unele cazuri, se ridică cu ajutorul peliculei adezive de copiat
urme. Acest lucru este posibil numai în cazul urmelor de stratificare produse de substanţe
solide pulverulente. Când urma nu poate fi copiată pe pelicula de copiat urme, ea se foto-
grafiază prin metoda fotografiei de detaliu la scară.

19
 Urmele latente de picioare se ridică prin prăfuire, vaporizare cu iod sau prin reactivi
chimici, întocmai ca urmele de mâini.
Foarte frecvent vom întâlni urme de suprafaţă în locurile de pătrundere a infractorului,
pe bucăţi de hârtie, pe cioburi de geam, pe pervazul ferestrelor, în jurul uşilor etc.

2.3. Particularităţi în cercetarea cărării de urme.

Pe lângă cercetarea amănunţită a urmei de picior izolată, care ne indică construcţia
exterioară a tălpii piciorului sau a încălţămintei celui care a lăsat urma, trebuie examinate cu
aceeaşi grijă şi urmele mişcării de ansamblu a mersului unei persoane (cărarea de urme),
pentru a putea stabili formele specifice de fixare acestei deprinderi.
Astfel, dacă la locul faptei au rămas o serie de urme de picioare imprimate consecutiv,
atunci, după felul cum acestea sunt dispuse, se pot trage unele concluzii asupra mersului:
- direcţia de direcție (de mişcare), sau axa cărării de urme, este dreapta ce se trage în
lungul cărării de urme, ce separă urmele piciorului stâng de cele ale piciorului drept,
în sensul deplasării persoanei;
- linia mersului, este linia care leagă între ele urmele de picioare, prin unirea
extremităţii din spate a urmelor de călcâie; astfel, linia mersului se prezintă sub forma
unei linii frânte;
- lungimea pasului este dată de distanţa dintre urmele celor două picioare, măsurată pe
linia de direcţie a mersului din extremitatea posterioară a celor două urme de călcâie;
- lăţimea pasului este socotită distanţa medie între paşii executaţi de cele două
picioare;
- unghiul de mers este dat de întretăierea axei fiecărei urme cu axa generală a cărării de
urme sau direcţia mersului1. Unghiul pasului, după direcţia deschiderii, poate să fie
pozitiv, nul şi negativ. Este pozitiv când are deschiderea în direcţia mersului, negativ
dacă deschiderea este în partea opusă mişcării şi nul în situaţia poziţiei paralele a
urmei cu linia de direcţie a mersului
Variaţiile unghiului pasului sunt tot atât de sensibile la condiţiile de mers ca şi
celelalte elemente ale mersului. Astfel, un drum accidentat va modifica unghiul de
deschidere, părţile de urcare şi coborâre făcându-se cu un unghi de deschidere mai mic,
datorită condiţiilor mai dificile de păstrare a echilibrului, când se poartă o povară pe spate,
sau şi mai pronunţat când se poartă în braţe, unghiul pasului se reduce până la o călcare
paralelă cu linia mersului, datorită condiţiilor de păstrare a echilibrului. Unghiul pasului mai
prezintă variaţii în funcție de sex ori de vârstă, femeile formând un unghi mai mic de
deschidere, copii şi bătrânii la fel.
După mişcările de ansamblu ale mersului, de multe ori, se poate ajunge chiar la
identificarea omului care a lăsat urmele la locul faptei, deoarece întregul complex de mişcări

1
C. Suciu, Criminalistica, op. cit., p. 251; S. A. Golunski, Criminalistica, op. cit., p. 108.

20
în timpul mersului se deosebeşte de la o persoană la alta. Mişcările de ansamblu ale mersului
se formează de-a lungul mai multor ani şi asupra definitivării lor au influenţă mai mulţi
factori obiectivi şi subiectivi.
În unele profesiuni, de exemplu marinarii, din necesitatea de a păstra echilibrul pe
vas, sau cei care stau mult în şa, îşi pierd în multe cazuri unghiul de deschidere a pasului,
dacă profesiunea respectivă a fost exercitată mai mult timp.
Factorii de ordin subiectiv care influenţează mersul persoanei sunt cei referitori la
temperament, procesul de educaţie, talia, ţinuta generală a corpului, diferite boli fizice sau
psihice.
Concluzii asupra lungimii pasului, lăţimii acestuia şi poziţiei tălpilor nu se pot trage
numai pe baza măsurării uneia sau chiar a două urme. Este necesar să se cerceteze întreaga
serie de urme dispuse succesiv.
De asemenea, trebuie avut în vedere că și lungimea pasului ori lăţimea acestuia se
schimbă în funcţie de: starea suprafeţei de sprijin (de exemplu, drum alunecos, accidentat,
teren viscos, nestabil etc.), de iluminarea drumului (lumină, întuneric), de starea de oboseala
a persoanei, de starea sănătăţii acesteia, de greutatea pe care a purtat-o etc., precum şi de
faptul că mersul poate fi simulat cu uşurinţă.

2.4. Interpretarea la locul faptei.

Ca şi în cazul urmelor de mâini, urmele de picioare interesează atât ca mijloc de
identificare a persoanei sau a încălţămintei infractorului, cât şi ca urme ale activităţii sale la
locul faptei. Sub acest din urmă aspect, urmele de picioare vor indica drumul de acces şi locul
de pătrundere, diferitele deplasări în cadrul locului faptei; drumul pe unde a plecat
infractorul.
Interpretarea urmelor de picioare priveşte atât urmele luate izolat, cât şi întreaga
cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind
numărul persoanelor, sexul, talia şi vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare, tipul
de încălțăminte purtat etc. Cărarea de urme conţine în plus date referitoare la direcţia de
deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălţime, la
starea psihofizică etc.

3. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare.

Principalele probleme care se pun în cadrul expertizei traseologice a urmelor de
picioare sunt, în primul rând, problemele ce privesc încălţămintea care a creat urma, felul
acesteia, forma, numărul, ce talpă, dimensiunile exacte ale acesteia, adică stabilirea apar-
tenenţei de gen şi, în al doilea rând, problema dacă urma a fost sau nu a fost creată de o
anumită încălţăminte sau de talpa unei anumite persoane (identificarea).

21
 Dacă expertul criminalist analizează numai urma, acesta poate să soluţioneze
următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutăţii aproximative a
persoanei, particularităţile anatomo-patologice, mecanismul de formare şi vechimea urmei,
alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme1.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se pot determina piciorul şi
regiunea sa anatomică care a format-o, precum şi prezenţa caracteristicilor de identificare. În
privinţa urmei de încălţăminte, este posibilă determinarea tipului de încălţăminte.
La urma formată de piciorul gol se va acorda o deosebită atenţie: formei şi mărimii
exacte a piciorului, formei, mărimii şi poziţiei fiecărui deget, structurii diferitelor regiuni ale
tălpii piciorului, ca: regiunea metatarso-falangică, regiunea metatarsiană, regiunea tarsiană şi
regiunea călcâiului. Se va insista asupra desenelor papilare, ale bătăturilor sau ale cicatricelor
oglindite în urmă. Sub aspectul formei piciorului se vor urmări cu atenţie marginile tălpii,
îndeosebi în zona arcadei, şi forma şi poziţia degetelor.
La urmele formate de încălţămintea piciorului, pe lângă elementele care reprezintă
forma şi mărimea acesteia, interesează şi natura încălţămintei, ca: bocanci, cizme, pantofi,
sandale, tenişi, opinci etc., precum şi diferitele caracteristici strict individuale, provenite din
fabricaţie sau uzură. De asemenea, la urmele formate de încălţăminte se insistă asupra
formelor caracteristice ale uzurii tocului, a vârfului şi a marginilor exterioare ale tălpii.
De-a lungul urmei lăsate de talpa încălţămintei se vor cerceta urmele cusăturii şi
locurile de întrerupere a acesteia, urmele cuielor cu care este prinsă talpa sau peticul, urmele
ţintelor căzute şi forma şi uzura ţintelor existente.
Studierea urmelor plantare şi de încălţăminte permite să se tragă şi alte câteva
concluzii folositoare pentru anchetă. Astfel pe baza lungimii tălpii se pot trage concluzii
asupra staturii persoanei. Lungimea plantei este egală, în medie, cu 1/7 din înălţimea
persoanei.
Încălţămintea aparţinând unei anumite persoane dă posibilitatea să se tragă concluzii
asupra mărimii plantei acesteia. În unele cazuri, cercetarea încălţămintei dă posibilitatea să se
obţină date suplimentare asupra particularităţilor conformaţiei plantei. Astfel, anomaliile de
conformaţie, defecţiunile plantei se reflectă şi asupra încălţămintei, mai precis asupra pingelei
care formează impresiuni deosebite (spre ex.: poate fi tocită doar pe partea exterioară).
Elementele caracteristice de uzură a încălţămintei servesc nu numai la identificarea acesteia,
ci şi la stabilirea deprinderii mersului unei persoane.
Pe baza urmelor de picioare se pot lămuri şi câteva împrejurări legate de formarea
acestor urme : direcţia în care a mers persoana, dacă a mers normal sau a fugit, unde s-a oprit,
unde s-a deplasat, înapoi sau lateral.
Urma piciorului încălţat, oglindeşte direct numai încălţămintea purtată şi, numai în
mod indirect, prin elementele de uzură a încălţămintei şi prin alura mersului, o parte din
caracteristicile persoanei.
1
În acest sens, I. Vasiliniuc şi V. Măcelaru, în Tratat practic de criminalistică, Vol. II, Serviciul Editorial şi
Cinematografic, Bucureşti, 1980, p. 53 și urm.

22
 În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziţie modele de comparaţie, respectiv
impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea
persoanei sau obiectului creator de urmă.
Examinarea comparativă a diferitelor elemente caracteristice se va face atât direct în
urmele cercetate (urma de la locul faptei şi urma experimentală), cât şi pe mulajele şi
fotografiile ridicate de pe aceste urme şi mulaje. Regula de bază a acestor analize
comparative constă în faptul că întotdeauna se compară obiecte de aceeaşi natură, adică urme
cu urme, mulaje cu mulaje, fotografii cu fotografii. Nerespectând această regulă, riscăm să nu
indentificăm diferitele detalii caracteristice, care în aceste forme diferite de prezentare nu
sunt oglindite la fel.
Dacă însă s-a găsit o urmă plantară, atunci pentru comparare sunt necesare
impresiunile tălpilor picioarelor bănuitului, stând şi în timpul mersului (normal, rapid sau în
fugă). Aceste impresiuni se obţin cu cerneală tipografică, pe fâşii lungi de hârtie albă.
Impresiunile se iau în prezenţa martorilor asistenţi, aceasta consemnându-se într-un proces-
verbal. Aceste impresiuni servesc ca model de comparare atât cu urmele de suprafaţă
plantare, cât şi cu cele de adâncime.
Pentru examinarea compoziţiei particulelor de pământ rămase pe încălţăminte şi
compararea acestora cu probele de sol ridicate din anumite locuri pe unde, după presupunerile
anchetei, a umblat mai înainte infractorul, se dispune efectuarea unei expertize speciale
(mineralogică, pedologică şi altele).
Urmele descoperite la locul faptei şi urmele create experimental cu piciorul gol sau de
încălţămintea celor bănuiţi se supun unui examen comparativ strict, pentru a se stabili dacă
prezintă elemente de structură coincidente sau aparţin unor obiecte diferite.
Pentru crearea urmelor experimentale ale mersului în ciorapi se vor folosi aceeaşi
ciorapi cu care s-au creat urmele la locul faptei, căci interesează nu numai forma piciorului, ci
şi elementele de ţesătură sau de uzură a ciorapilor.
Când se pregătesc modelele de comparaţie pentru urmele formate stând pe loc se iau
patru poziţii, şi anume: stând pe loc in poziţie normală, stând pe loc cu lăsarea greutăţii în
partea exterioară a tălpii, stând pe loc cu lăsarea greutăţii în partea interioară a tălpii şi a patra
urmă ca poziţie de pornire în mers.
Pentru a verifica legătura cauzală dintre o anumită formă de uzură a încălţămintei şi o
anumită deprindere caracteristică a mersului persoanei care a lăsat urme, se va studia atât
întreaga cărare de urme cu elementele caracteristice ale mersului, cât şi restul încălţămintei
purtate de persoana în cauză.

23
 Secţiunea a IV-a
Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze,
precum şi ale altor părţi ale corpului uman

1. Investigarea odontologică judiciară.

1.1. Considerații generale.
Urmele de dinţi fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de
identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caracteristici ale
formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25
ani, când întreaga dantură este formată1.
La locul faptei le întâlnim: pe corpul uman, în alimente şi uneori pe obiecte
de folosinţă curentă, ca: portţigaretul, pixuri, creioane etc. Urmele de dinţi prezintă
numeroase caracteristici proprii, datorită varietăţii dinţilor ca formă, număr, poziţie,
precum şi prin elementele de uzură, boală (anomalii) sau tratament medical. Astfel,
lăţimea dinţilor, poziţia şi distanţa dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecţiuni
(carii), tratamente şi lucrări stomatologice (plombe, plăci dentare) ş.a., oferă suficiente
elemente de identificare a persoanelor2. Variaţiile de formă ale dinţilor constau în
lungimea şi lăţimea lor, în poziţia pe care o ocupă în maxilare şi în striaţiile
caracteristice ale microreliefului.
După cum precizam anterior, dinţii omului se deosebesc între ei prin lungime, lăţime,
distanţă, poziţie, grad de uzură, astfel că după urmele lăsate de incisivi şi canini persoana
poate fi identificată. Dintre părțile componente ale dintelui, pentru cercetările criminalistice
prezintă un mai mare interes coroana (partea exterioară a dintelui). Urmele de suprafaţă redau
distanţa dintre dinţi, lăţimea lor, lipsa unuia sau mai multor dinţi de pe mandibulă ori
maxilarul superior. Urmele de adâncime, lăsate mai ales pe alimente, redau distanţa dintre
dinţi, lăţimea, forma generală şi uneori chiar lungimea lor. La nivelul premolarilor sau a
molarilor, pot fi identificate anumite striații în relief, cunoscute sub denumirea de creste. De
asemenea, după aceste urme se află lipsa unuia sau mai multor dinţi.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, odontología judiciară are rolul
de a studia dinţii şi urmele acestora, astfel încât expertizele stomatologice să servească la
stabilirea adevărului în procesul judiciar3. Deşi acest domeniu de graniţă este, în mod firesc,
circumscris medicinei judiciare, el conţine numeroase elemente de criminalistică.

1
M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Ed. Socec, Bucureşti 1930, p.v 1055; V. Stanciu,
Tratat practic de criminalistică, Vol. II, p. 165.
2
C.Suciu, Criminalistica, op. cit., p. 258 și urm.
3
W.Harvey, Dental Identification and Forensic Odontology, Ed. Henry Kimptoh, Londra, 1976, p. 2.

24
 În timpul luptei, pe corpul victimei, şi chiar pe cel al infractorului, se pot forma urme
de dinţi. Prezenţa acestor urme indică împrejurările în care a avut loc fapta. Însă, în
majoritatea cazurilor nu este posibilă identificarea dinţilor după urma muşcăturii de pe corp.
Uneori, urmele de dinţi sunt descoperite pe produsele alimentare pe care infractorul le
consumă la locul infracţiunii. Dacă substanţa produsului alimentar este plastică (de exemplu,
caşcaval, ciocolată etc.), atunci pe acestea se imprimă şi particularităţile mici ale conformaţiei
dinţilor. Asemenea urme sunt proprii pentru identificare.
Urmele de dinţi se prezintă ca urme de adâncime şi urme de suprafaţă, ca
urme statice sau dinamice. Ca urme statice le întâlnim frecvent pe corpul uman, ca o
consecinţă a unor muşcături uşoare, prin imprimarea numai a liniei dinţilor. Aceste
urme de suprafaţă formează, în acelaşi timp, şi catego ria urmelor statice, căci se
realizează printr-o simplă apăsare fără a trece la forma dinamică a muşcăturii.
Urmele dinamice lăsate de dinţi prezintă specificul de a reda, în acelaşi timp, cu
procesul de muşcătură şi elementele de detaliu al construcţiei exterioare a dinţilor.
În privinţa posibilităţilor de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt
considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici.
Majoritatea urmelor dinamice le întâlnim pe diferite alimente consumate
numai în parte şi mai rar pe corpul uman viu sau pe cadavru (de obicei, pot fi
regăsite la infracțiunile de viol, vătamare corporală etc.). Urmele dinamice, formate în
timpul muşcăturii, care a determinat desprinderea unei bucăţi din obiectul muşcat, servesc la
identificarea persoanelor, îndeosebi a celor tinere.
În mod obișnuuit, o persoană dezvoltată complet are 32 de dinți. Însă, în
diferitele urme de dinţi se imprimă doar dinţii din faţă: incisivii, cani nii şi foarte rar
premolarii celor două maxilare.

1.2. Cercetarea la locul faptei a urmelor de dinţi.

În cadrul cercetării locului faptei, când se descoperă obiecte purtătoare de
urme de dinţi, se ridică imediat şi se fotografiază pentru că adesea urmele de pe
alimente se deformează prin deshidratare sau înmuiere din cauza căl durii. Urmele de
dinţi se întâlnesc pe diverse alimente sau fructe cu o consistenţă şi un grad de plasticitate
adecvat (margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere). De asemenea, urmele dinţilor se
întâlnesc pe corpul victimei şi, în anumite cazuri, pe corpul agresorului. În practică au fost
descoperite numai urme ale dinţilor din faţă, până în prezent nefiind semnalat vreun caz în
care urma să fie formată de întreaga dantură.

25
 Fixarea urmelor de dinţi se face, în mod obişnuit, prin consemnarea în procesul-
verbal şi prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar şi asupra poziţiei
corpurilor purtătoare de urme faţă de celelalte obiecte principale De asemenea, fixarea se mai
face prin descriere, schițe şi desene, iar cele de adâncime şi prin mulare.
Fotografia urmelor de dinţi se execută atât asupra obiectului purtător de urmă,
cât şi asupra mulajului ridicat ulterior. Fotografiile urmelor de suprafaţă se execută
cu aparatul perpendicular deasupra urmei şi cu lumina de sus, din spatele aparatului.
Fotografia urmelor de adâncime se execută atât cu lumină laterală cât şi cu lumină de
sus, în fascicul îngust, orientat direct în urmă.
O atenţie particulară va fi acordată ridicării şi transportării obiectelor purtătoare de
urme. Dată fiind natura materialelor în care se formează această categorie de urme (le avem
în vedere mai ales pe cele formate în alimente), este necesară o conservare adecvată pentru a
se preveni alterarea şi deformarea acestora. Dacă urmele de dinţi descoperite la locul
faptei sunt formate pe obiecte alimentare, ca: untul, caşcavalul, pateu, ciocolata,
prăjituri, jeleuri etc., acestea se păstrează la rece tot timpul cât nu se lucrează cu ele
pentru fotografiere sau mulaj.
Ridicarea prin mulaj a urmelor de pe fructe sau alimente mai puţin consistente, uşor
deformabile, impune întărirea suprafeţei prin pulverizarea de colodion sau șelac.

1.3. Expertiza odontologică.

Produsele alimentare pe care se află urme de dinţi sunt ridicate în întregime. După
ridicare, este necesar să se ia imediat măsuri de întărire a urmelor, însărcinându-se cu această
operaţie un specialist. Păstrarea îndelungată a obiectelor pe care se află urme de dinţi duce la
deformarea şi apoi la distrugerea completă a urmelor.
Expertiza urmelor de dinţi sau expertiza odontologică poate oferi organului judiciar
răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta şi tipul
antropologic al persoanei, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor reflectate de
urmă. De asemenea, dacă expertului i se pun la dispoziţie şi modele de comparaţie, acesta
poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei2.
Cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate la urmele de
dinţi, ci şi la alte categorii de urme. Astfel, investigarea complexă (criminalistică şi
odontologică) parcurge următoarele etape1:
 fotografierea în vederea ilustrării modului de muşcătură şi a fixării detaliilor
caracteristice (în anumite cazuri, fotografia poate fi singura modalitate de fixare și conservare
a urmelor de dinti; ex.: urmele formate și descoperite pe pielea victimei);
 prelevarea şi cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice;
 descoperirea şi relevarea urmelor de mâini, numai în final ajungându-se la
examinarea odontologică propriu-zisă.
1
În acest sens, Gh.Asanache şi Gh. Pășescu, Tratat practic de Criminalistică, Vol. II, p. 68 și urm.

26
 Modelele de comparaţie sunt obţinute cu materiale dentare obişnuite (ghips dentar,
ceară dentară, materiale plastice, plastilină etc.) iar pentru mulajele executate pe obiectele
purtătoare de urme se poate folosi şi latexul sau diverşi polimeri.
Pentru compararea urmelor de dinţi, este necesar să se obţină modele ale
impresiunilor dinţilor bănuitului. Este indicat, indiferent de tipul urmei (dacă muşcarea s-a
făcut complet sau nu) să se confecţioneze două modele: unul pentru o muşcătură incompletă,
al doilea, pentru o muşcătură completă. În vederea reproducerii procesului dinamic al
muşcăturii, atât de pe mulajul ridicat de pe urma de dinţi descoperită la locul faptei,
cât şi de pe mulajele experimentale se vor scoate mulaje pozitive care se vor
compara direct cu dantura persoanei bănuite. Obţinerea modelului trebuie încredinţată
tehnicianului dentar cu participarea unui specialist în domeniul tehnicii criminalistice.
Anumite particularităţi sunt specifice examinării urmelor de dinţi lăsate pe pielea
umană (a cadavrului sau a persoanei în viaţă). În aceste cazuri, impresiunile de comparaţie se
prelevă pe hârtie de filtru sau sugativă, pe suporturi cu un grad de plasticitate relativ apropiat
pielii umane (parafina, ceara dentară etc.).

2. Cercetarea urmelor de buze.

2.1. Aspecte generale.
În ceea ce privește urmele de buze, se poate susține că, prin particularităţile anatomice
şi prin unicitatea dispunerii şi a formei papilelor sau şanţurilor coriale, este posibilă
identificarea certă a unei persoane, fiind la fel de importante ca urmele papilare. Alte
elemente de identificare privesc unghiurile comisurale, gropiţa mediană, tuberculul buzei
superioare, lungimea și grosimea buzelor etc.
Papilele sau şanţurile coriale nu trebuie confundate cu crestele papilare, natura lor
fiind cu totul alta. Mecanismul de formare a urmei prezintă anumite diferenţieri: o urmă de
mână se formează, în principal, prin depunerea transpiraţiei secretate de piele prin orificiile
sudoripare, în vreme ce urma buzelor ia naştere prin depunerea în primul rând a altor
substanţe.
În mod firesc, urmele de buze se formează la contactul acestora cu diverse obiecte,
prin depuneri de natură biologică (salivă), alimentară (grăsimi, sosuri, sucuri) şi cosmetică
(rujuri, vaselină). Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică, pentru identificare fiind
realmente utile urmele statice. De asemenea, ele se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă
şi, în majoritatea cazurilor, numai ca urme de suprafaţă.

2.2. Cercetarea la locul faptei a urmelor de buze.

O astfel de cercetare necesită o căutare atentă şi exigentă, întrucât acestea se pot
întâlni nu numai pe obiectele cu care vin în contact firesc (pahare, căni, tacâmuri, port-ţigaret,
pipă), dar şi pe alte obiecte, inclusiv pe îmbrăcăminte. Iată de ce nu trebuie neglijată căutarea
lor chiar şi pe hainele persoanelor suspecte, mai ales dacă din modul de săvârşire a

27
infracţiunii rezultă posibilitatea unui contact fizic între victimă şi agresor, cum ar fi, de
exemplu, în cazurile de omor, de viol, de tâlhărie, de incest ş.a.
De obicei, urmele de buze se prezintă ca urme latente sau colorate. Acestea oglindesc
relieful și forma exterioară a buzelor și conțin o serie de caracteristici care asigură
identificarea pe baze științifice a persoanei.
Procedeele de relevare şi fixare a urmelor de buze sunt, în principiu, similare cu cele
ale urmelor crestelor papilare de pe mâini şi picioare. Principalul mijloc de relevare îl
reprezintă fotografierea (prin reflexie totală sau prin transparență). Se pot folosi și metodele
fizice sau chimice descrise la relevarea urmelor papilare. Cu toate acestea, sunt evitate acele
metode cu caracter aşa-zis „distructiv” de relevare a urmelor latente de buze cu substanţe
chimice sau fizice, în primul rând pentru a menţine intactă posibilitatea efectuării şi a unui
examen serologic sau chimic al substanţei depuse în urmă (salivă, alimente, cosmetice).
Interpretarea la locul faptei a urmelor de buze, în coroborare şi cu alte date obţinute
din cercetare, serveşte la clasificarea modului de desfăşurare a unor acţiuni, la succesiunea
acestora, la stabilirea cu o anumită aproximaţie a vârstei, a sexului persoanei creatoare de
urme, la raporturile acesteia cu persoana implicată în infracţiune.

2.3. Expertiza criminalistică a urmelor de buze. Expertiza urmelor de buze poate să dea
răspunsuri privind natura umană sau animală a urmelor, numărul persoanelor care au lăsat
urma, mecanismul de formare, vechimea urmei, vârsta, sexul şi tipul antropologic
aproximativ al individului, care dintre buze (superioară sau inferioară) a lăsat urma şi
dacă aceasta prezintă suficiente elemente de identificare. De asemenea, se pot stabili
natura substanţelor existente în urmă, precum şi prezenţa altor categorii de urme pe
obiectul examinat, cum sunt, de exemplu, urmele de mâini.
În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziţie modele de comparaţie sau i se
indică persoanele suspecte, pentru luarea impresiunilor de comparaţie, specialistul poate să
stabilească identitatea sau neidentitatea persoanei presupusă a fi creat urma.
Obţinerea modelelor de comparaţie se face potrivit specificului acestor categorii de
urme. Astfel, se obţin mai multe modele de comparaţie, atât pe suporturi, apropiate calitativ
sau similare cu obiectul purtător de urmă, precum şi pe lamele de sticlă (plane, transparente și
sterilizate). Pentru analizele serologice (privind resturi de salivă descoperite în urmă), saliva
se prelevă prin muşcarea unei bucăţi de hârtie de filtru.
Expertiza genetică destinată stabilirii profilului A.D.N. se poate face paralel cu
expertiza clasică traseologică.

3. Cercetarea urmelor formate de alte părţi ale corpului uman.

Pe lângă conformaţia ori elementele anatomice ale capului, ale ridurilor, cicatricelor,
urme caracteristice de un gen aparte se pot forma şi prin depunerea de pudră, produse
cosmetice sau farduri, întrebuinţate cu precădere de femei. Este vorba de urme de stratificare,

28
 statice sau dinamice, valoroase pentru identificările de grup fiind, bineînţeles, cele statice.
Acest gen de urme poate reda anumite particularităţi ale elementelor anatomice ale feţei
(altele decât buzele), neexcluzându-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma
reflectă o caracteristică cu valoarea de identificare.

3.1. Urmele de urechi. Sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părţi ale
corpului uman1. Explicaţia constă în aceea că urechea este diferită de la o persoană la alta,
atât prin forma generală a pavilionului (rotundă, ovală, triunghiulară, rectangulară sau
neregulată), dimensiunea şi modul său de dispunere, precum şi prin caracteristicile proprii
fiecărui element component (lob, helix, tragus, concă etc.).
Acestei unicităţi a “desenului” sau formatului urechii i se mai adaugă încă o
proprietate importantă, şi anume fixitatea (imuabilitatea). Forma urechii rămâne neschimbată
pe tot parcursul vieții, singura modificare înregistrându-se cu privire la dimensiune.
Urmele de urechi sunt descoperite, de obicei, ca urme invizibile sau slab vizibile pe
obiecte lustruite și netede (geamuri, uși etc.). Acestea se formează prin depunerea
substanțelor sudoripare și a grăsimilor existente pe ureche.
Modele de comparație se obțin de la persoanele suspecte prin presarea urechii pe
suporturi de același fel cu cele pe care s-au descoperit urmele, dar și pe suporturi plane din
sticlă transparentă și sterilizată.

3.2. Urmele nasului. Este o categorie de urme întâlnită ca atare în practică. Acestea se pot
regăsi mai mult în conţinutul unor urme de adâncime ale întregii feţe. În mod firesc ele se pot
forma numai într-un sol moale, în zăpadă sau nisip.
Această categorie de urme poate fi folosită la identificarea persoanei, cu condiția ca
elementele componente ale nasului să se imprime pe obiectele cu care intră în contact.
Identificarea este posibilă deoarece elemente cum sunt rădăcina, vârful și baza nasului, nările,
înălțimea piramidei nazale etc., sunt diferite de la un individ la altul ca formă, dimensiuni și
amplasare. La acestea se adaugă o serie de particularități constând din nări depărtate sau
lipite, contur rectiliniu, arcuit sau în formă de șa, deviație de sept, vârf bilobat etc., care
imprimă nasului un caracter unic și irepetabil2.

3.3. Urmele frunţii. Ridurile frunții diferă de la o persoană la alta în privința numărului,
formei, plasamentului, dimensiunilor și valorii unghiurilor care se formează în punctele de
intersecție. Numărul ridurilor crește odată cu înaintarea în vârstă sau ca urmare a afecțiunilor
medicale.
Pe lângă caracteristicile frunţii şi, mai ales, ale ridurilor, trebuie ţinut seama că ele se
pot forma în condiţii bune pe suprafeţe de genul lemnului prelucrat, al metalului, al
1
F. Hirshi, Cambrioleurs internationaux, în R. I. P. C., nr. 239/1987, p. 184 şi urm.
2
F. Ionescu. Criminalistica, Ed. Universitară, București, 2007, op. cit., p. 141.

29
cimentului ori linoleumului, datorită faptului că fruntea este una dintre zonele corpului cu cea
mai abundentă transpiraţie. Or, substanţele din compoziţia sudorii, în special grăsimile şi
proteinele, contribuie la formarea unor urme latente, valoroase pentru identificare.
Urmele create de riduri sunt, îndeosebi, latente (invizivile sau foarte puțin vizibile),
iar relevarea şi fixarea acestora se face în condiţii similare urmelor de mâini.

3.4. Urmele de unghii. Cu ocazia săvârşirii anumitor infracţiuni se creează pe obiectele cu

care mâinile vin în contact direct urmele de unghii. Astfel, în cazul unor infracţiuni îndreptate
contra persoanei, infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, urmele de unghii se creează pe corpul
victimei şi al agresorului, sub formă statică şi dinamică.
Asemenea urme se formează adesea pe corpul victimei în timpul luptei, în timpul
strangulării. Prezenţa urmelor de unghii este importantă, deoarece ea permite să se tragă
concluzii cu privire la împrejurările în care s-a produs fapta. Deoarece ţesuturile corpului
omenesc sunt elastice în mod obişnuit, detaliile mici ale structurii unghiilor nu se imprimă. În
afară de aceasta, procesele inflamatorii ulterioare denaturează şi mai mult impresiunea
formată şi aşa destul de neclar.
Urmele de unghii (mai exact ale suprafeţei acestora) pot conduce la identificarea
persoanei, în ipoteza formării în adâncime, într-o suprafaţă cu calităţi plastice bune, cum ar fi
argila, chitul, vopseaua. Explicaţia constă în aceea că pe suprafaţa unghiilor există o serie de
striaţii longitudinale, caracteristice fiecărei persoane prin formă, poziţie, dimensiune.
Desigur, nu avem în vedere aici alte tipuri de urme pe care le poate conţine “depozitul
subunghial” al agresorului ori victimei, alcătuit din celule epiteliale, fire de păr, sânge etc.
aparţinând persoanei zgâriate, acestea făcând obiectul expertizelor biocriminalistice.
Produsele alimentare pe care se află urme de unghii sunt ridicate în întregime. După
ridicare, este necesar să se ia imediat măsuri de întărire a urmelor, însărcinându-se cu această
operaţie un expert. Păstrarea îndelungată a obiectelor pe care se află acest tip urme va
conduce la deformarea şi apoi la distrugerea completă a urmelor.

3.5. Interpretarea la locul faptei a urmelor corpului uman.

Urmele corpului uman pot furniza date (uneori la fel de valoroase ca însăşi expertiza
de identificare propriu-zisă) referitoare la cele petrecute în momentul săvârşirii infracţiunii, la
raportul dintre victimă și agresor, la modul în care a acţionat autorul, la numărul de persoane
etc. Este vorba în special de interpretarea lor în condiţiile cercetării locului faptei.

3.6. Expertiza criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman.

Examinarea tehnică criminalistică a urmelor formate de diverse părţi ale corpului
uman, este în măsură să ofere unele informaţii referitoare la modul de formare şi la vechimea
urmei, la eventualele caracteristici capabile să individualizeze persoana sau grupul de

30
 persoane presupuse a fi creat urma. Totodată, este posibilă stabilirea înălţimii persoanei şi, cu
destulă aproximaţie, a sexului şi a vârstei, a constituţiei corporale1.
Examenul comparativ dintre urmele descoperite şi modelele de comparaţie, îndeosebi
în cazul urmelor de ureche şi, într-o anumită măsură, a urmelor ridurilor de pe frunte, poate
servi la identificarea persoanei, în rest cercetarea rezumându-se la determinarea apartenenţei
de gen sau grup.

Tipologia investigării principalelor urme biologice de natură umană

Secțiunea I
Cercetarea urmelor de sânge

1. Sublinieri preliminare privind urmele biologice

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic
uman, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie şi ţesuturile umane. Secreţiile principale sunt:
saliva, secreţia nazală şi laptele matern. Excreţiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa,
vomismentele etc. Ţesuturi moi sunt: sânge, piele, ţesut muscular, masă cerebrală; iar țesuturi
dure: oase şi unghii. În grupa urmelor biologice sunt incluse şi firele de păr, inclusiv urmele
de miros care fac obiectul odorologiei judiciare.
Urmele biologice apar cu preponderenţă în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă
(omor, tâlhărie, viol, loviri etc.), dar şi în accidente de muncă sau rutiere, catastrofe aeriene,
feroviare ori navale, incendii, explozii sau în infracţiunile contra patrimoniului. Raportat la
frecvenţa cu care sunt întâlnite, dar şi la calitatea elementelor ştiinţifice de individualizare, de
circumstanţiere a modului de săvârşire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme
sunt cele de sânge, salivă, spermă şi firele de păr.
În cadrul cercetării urmelor biologice va trebui să se stabilească: natura fiecărei urme,
procesul lor de formare şi vechimea lor. Cum unele pot fi anterioare sau posterioare faptei
cercetate, se va căuta să se determine dacă au sau nu vreo corelaţie cu crima. Numai când în
sens afirmativ există prezumţii serioase, se vor înainta laboratoarelor de specialitate.
Datorită naturii lor perisabile, este necesar să fie conservate, ridicate şi examinate cu
maximum de operativitate. Examenul de laborator al acestei categorii de urme este unul
complex, care pe lângă cunoştinţele de ordin criminalistic, necesită consultarea unor
specialişti din diferite domenii de activitate, cum ar fi: medicina legală, biologie, chimie,
toxicologie, antropologie etc.
Însuşirea de către jurişti a noţiunilor generale privind urmele biologice şi a

1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București 2010, op. cit., p. 145

31
 problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:
- de modul în care organul judiciar descoperă şi ridică de la locul faptei urmele
biologice depinde nu numai reuşita expertizei biocriminalistice, dar mai ales
clarificarea unor probleme esenţiale referitoare la fapta penală, în special la
persoanele implicate în săvârşirea acesteia (participanţi sau victimă).
- pregătirea materialelor în vederea expertizei, formularea corectă a întrebărilor
adresate specialistului, precum şi aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea
lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoştinţe în
domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională1.

2. Cercetarea urmelor de sânge.

2.1. Aspecte generale.

Sângele, fiind un produs direct al crimei, constituie un factor de o deosebită
importanţă, putând da indicaţii precise asupra locului şi modului în care s-a comis crima, cât
şi pentru descoperirea şi prinderea agresorului.
După cum se cunoaşte, sângele reprezină aproximativ 7% din greutatea unei persoane
(aproximativ 5-6 litri) şi se compune din două părţi principale: plasma şi elementele celulare,
formate din globule roşii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) şi trombocite,
fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.
În câmpul infracţional, în funcţie de cantitatea lichidului sanguin, urmele de sânge
pot fi întâlnite sub formă de stropi, picături sau bălţi. După modul de creare: se prezintă sub
formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mişcare; de picături în grup sau
izolate, când era în stare de repaus relativ, şi ca mânjituri, rezultate din ştergerea mâinilor,
picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge.
Forma şi poziţia urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârşire a faptei
cercetate, iar cantitatea lor ajută la determinarea vasului sanguin lezat, gradul de vătămare.
Starea fluidă ori solidă şi culoarea prezintă importanţă pentru aprecierea timpului scurs de la
formarea lor şi până în momentul cercetării la locul faptei.
În funcţie de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este
cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafaţă, formând un strat sau o
crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme,
cuțite, caroserii de maşini etc.
Culoarea urmelor de sânge diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului
şi factorii care acţionează asupra lor: temperatura, lumina, diverşi agenţi fizici şi a reacţiilor
chimice cu suportul pe care s-au format. Astfel, o pată proaspătă de sânge are culoarea roşie-
brună într-un strat suficient de gros. De asemenea, prezintă un anumit luciu, ce o deosebeşte
de petele de altă natură, dar de aceeaşi culoare.
1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, op. cit., p. 158.

32
 Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roşcat
spre roșu-închis, maroniu, negru și chiar verde. Din cauza proceselor de putrefacţie, a
acţiunii factorilor menţionaţi, atunci când urma se găsește într-un strat foarte subţire, are
culoarea gri-verzuie.

2.2. Descoperirea urmelor de sânge reprezintă o activitate de o deosebită importanţă.

Dificultatea descoperirii nu priveşte, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu
o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, in special,
acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică,
sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă
dificultăţile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.
Căutarea şi îndeosebi ridicarea urmelor se face cu deosebită prudenţă, deoarece de
multe ori acestea sunt asociate și cu alte urme biologice (fire de păr, spermă, resturi de
ţesuturi organice ş.a.) a căror examinare de laborator poate fi determinantă în aflarea
adevărului.
Apoi, cercetarea petelor de sînge cere o anumită experienţă atât la persoanele
însărcinate să le descopere şi să le ridice de la locul faptei, cât şi la acei care le supun
examinării de laborator. În consecință, căutarea petelor de sânge trebuie făcută cu
minuţiozitate, căci atât forma, cât şi culoarea nu sunt elemente fixe, ci iau aspecte diferite,
după condiţiile în care s-au format şi condiţiile în care au fost păstrate până la descoperire.
De aceea, căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităţilor locului
sau suportului cercetat, deci în funcţie de fiecare caz în parte, această operațiune fiind
orientată în câteva direcţii principale, şi anume:
 îmbrăcămintea şi corpul persoanelor antrenate în infracţiune (victimă sau făptuitor).
Corpul victimei se cercetează începând de la cap şi terminând cu picioarele, avându-se în
vedere toate regiunile păroase, orificiile naturale, zona submamară, regiunea ombilicală,
depozitele subunghiale şi spaţiile dintre degete. O cercetare atentă se impune în privinţa
autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge. În ciuda manoperelor
de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie reţinut că acestea pot
rămâne în profunzimea ţesăturii, îmbrăcămintei şi lenjeriei intime, la cusături și căptușeli, în
manşete (mâneci), în interiorul buzunarelor, pe rama și cusăturile pantofului, mănuși, sub
unghii și sub inele, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.
 porţiunea de teren şi obiectele aflate la locul săvârşirii infracţiunii sau în locul în care a
fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, parchetul, duşumeaua, scările,
diversele obiecte de mobilier, zidurile, garduri, uşile, ferestrele, solul, vegetaţia etc.
 obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii sau au fost scopul ei; obiectele cu care
mâna infractorului sau a victimei a venit în contact, cum ar fi balustrade, clanţe de uşi sau
sertare, dulapuri, arme albe sau de foc (chiar și atunci când au fost şterse, urmele de sânge
pot fi descoperite în micile cute şi în adânciturile diferitelor obiecte); autovehiculele bănuite
de a fi produs accidentul de circulaţie se examinează în ansamblu, dar mai ales bara de

33
 protecţie, anvelopele, aripile, farurile, uşile, clanţele de la uşi, volanul și instrumentele de
bord.
 instalaţiile sanitare, vasele, prosoape, saci sau alte obiecte ce ar fi putut servi la
îndepărtarea urmelor sau la transportul cadavrului.
Depistarea petelor „suspecte a fi de sânge” se face, de regulă, cu surse de lumină
(lanterna) care dispun de filtrări alternative în roşu-verde, capabile să scoată mai bine în
evidenţă urma. Iluminarea suprafeţei cercetate se face sub un unghi ascuţit. Frecvent se
foloseşte lampa de radiaţii U.V. Însă, dacă sângele a fost îndepărtat în mod voit (prin spălare,
răzuire, arderea ori tăierea suportului, acoperirea cu diverse substanţe etc.) se folosesc lupe,
microscoape de buzunar şi diverşi reactivi pentru testare.
Sângele proaspăt se deosebeşte uşor. După ce se coagulează şi se învecheşte îşi
schimbă culoarea, devine brun negricios şi mai ales picăturile pot fi confundate cu petele de
rugină şi diferite materii colorante. În astfel de cazuri se recurge la cercetări de laborator, de
natură medico-legală sau bio-chimică pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.
Primele reacţii la care se apelează au un caracter orientativ (de probabilitate scăzută).
Folosirea reactivilor de orientare este necesar să se facă cu prudenţă, pentru a lăsa deschisă
posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiţii de laborator. De
aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în
biocriminalistică.
După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin
descrierea în procesul-verbal de cercetare la locul faptei, prin fotografiere (fotografia schiţă,
a obiectelor principale, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în
evidenţă a urmelor. Fotografia poate fi de mare folos în cazurile când petele au fost spălate.
Petele devenite invizibile apar pe placă dacă în faţa obiectivului se pune un filtru albastru sau
violet.
Afară de picături sau chiar bălţi, la locul faptei mai pot fi descoperite mânjituri sau
ştersături.

2.3. Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularităţi, îndeosebi în cazul celor
care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. Astfel, în funcție de natura obiectului
purtător, ridicarea petelor de sânge se face după mai multe procedee1:
- dacă se prezintă sub forma unor bălţi, se pot absorbi cu pipeta şi se vor pune în
eprubete sau sticluţe, care se închid ermetic; la final, cantităţile mici vor fi tamponate cu
sugativă curată ori cu hârtie filtru.
- petele pot fi răzuite dacă sunt uscate, sau ridicate cu hârtie de filtru îmbibată într-o
soluţie de ser fiziologic;
- petele formate pe ziduri, ciment sau pietre se ridică folosind o pânză de in îmbibată în
răşină, care se ţine presată timp de 24 de ore pe obiectul pe care s-a format pata de sânge;
1
A se vedea și C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972, op. cit., p. 314 și urm.

34
 - petele formate pe vegetaţie se ridică prin tăierea crenguţelor sau a plantelor respective
şi introducerea lor în cutii de carton pe un strat de muşchi umed pentru ca petele să nu se
usuce;
- petele formate în zăpadă se ridică introducând sub stratul de zăpadă hârtie de filtru sau
tifon ca apoi, după topire pata de sânge să-şi păstreze forma;
- petele formate pe pământ se ridică prin săparea pământului de sub ele și ridicarea cu
totul, iar cele formate pe ziduri tencuite, prin acoperirea petei cu o hîrtie de celofan şi
desprinderea unui strat de tencuială;
- petele de sânge în stare lichidă se ridică folosind hârtie de filtru, introdusă apoi în
eprubete sigilate (după îmbibare, foaia respectivă se ambalează în aşa fel ca să fie împiedicat
procesul de uscare).
Ambalarea şi transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori
neglijat, ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greşeală, comisă încă
frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în
saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.
Astfel, pentru ca petele suspecte se parvină la laborator, se înaintează împachetate cu
grijă deosebită. Pentru ambalare se folosesc recipienţi din sticlă atunci când urmele sunt în
stare lichidă, sau plicuri ori saci de hârtie pentru sângele uscat. Atragem atenţia asupra
recomandărilor făcute insistent de către medicii legişti sau biologi, de a nu se ambala
obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă şi, așa cum afirmam anterior, în material
plastic. Obiectele umede se ambalează numai după ce au fost uscate la temperatura camerei.
Nerespectarea acestei cerinţe poate genera dificultăţi în examinarea biologică, ajungându-se
la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce
obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce şi apoi se ambalează separat, timpul de depozitare
trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt1.
Toate ambalajele, indiferent de natura lor, se etichetează. În acest mod, un colet
conţinând urme de sânge trebuie să fie însoţit de menţiuni precise și detaliate, privind data şi
locul din care au fost ridicate urmele, care a fost metoda de ridicare, persoana care le-a
descoperit și ridicat etc.

2.3. Interpretarea urmelor de sânge la locul faptei sau al descoperirii lor este o activitate
cu rezonanţă în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârşirii faptei.
Forma şi mărimea petelor de sânge ne indică împrejurările în care au luat naştere.
Aspectul şi forma lor sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi
sunt: natura suportului pe care se depun, înălţimea de cădere şi unghiul de incidenţă, starea
de repaus sau de mişcare în care se găseşte persoana care sângerează, condiţiile de mediu din
locul în care se formează (temperatură, umiditate, lumină), regiunea anatomică afectată,
acţiunile întreprinse pentru înlăturarea lor etc.
1
A se vedea și L. Vasiliu şi M. Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în
infracţiunile de omor, în P. C. C., nr. 1-2/ 1984, p. 123 și urm..

35
 Așa cum precizam anterior, resturile de sânge la locul faptei se pot prezenta sub
formă de baltă de sânge, dâră, mânjituri sau stropi.
Balta de sânge se examinează, în primul rând, în raport cu leziunile prezentate de
cadavru, pentru a stabili raportul dintre ele. Victima împuşcată, lovită, tăiată sau împunsă se
prăbuşeşte şi cade într-o anumită poziţie. Din orificiul sau orificiile de pătrundere a
proiectilelor, din loviturile care au distrus ţesutul, din tăieturi şi din orificiile împunsăturilor,
sângele începe să se scurgă.
Dâra de sînge ne indică drumul parcurs de persoana care a pierdut sânge şi poziţia
iniţială a victimei; dacă între sensul dârei de sânge şi poziţia în care a fost găsit cadavrul
există sau nu corespondenţă.
Stropii de sânge pot avea o formă rotundă sau alungită, după cum s-au format din
poziţia stând pe loc sau în mers. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă
alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuţită în direcţia
deplasării. Așadar, examenul petelor ne poate indica staţionările şi mersul asasinului sau al
victimei; direcţia mersului, iuţeala sau fuga etc.
Dacă o picătură de sânge cade perpendicular pe un plan oarecare, de la o distantă de
10-12 cm, are o formă perfect rotundă. Dacă distanţa este mai mare, picătura face mici
prelungiri în formă de raze (margini zimțate). Când distanta depăşeşte 1-1,50 m, (pe lângă
zimţii marginali) din picătură sar mici proiecţii radiate, răspândite în jur până la o distanţă de
30-40 cm de la punctul în care picătura a atins suprafaţa pe care a căzut. Picăturile sau stropii
de sânge provin fie direct dintr-o rană, fie din îmbrăcămintea îmbâcsită de sânge.
Mânjiturile de sânge sunt urmele lăsate fie de mâinile pline de sânge, atunci când
sunt şterse de un perete, de o mobilă, de o pânză etc., fie de îmbrăcămintea îmbâcsită de
sânge atunci când se freacă de un perete, de o mobilă etc. Examenul mânjiturilor poate indica
în mod precis direcţia de mers, înălţimea autorului, drumul parcurs de autor sau victimă etc.
Prezenţa unor multitudini de urme, împrăştiate pe o mare suprafaţă în încăpere, poate
indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar şi faptul că autorul
infracţiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.
În acelaşi context, menţionăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale
autorului prin depistarea la locul faptei a unor urme de sânge aparţinând a două sau mai
multe grupe sanguine diferite, dintre care una este a victimei.

2.4. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge. Expertiza urmelor de sânge

(expertiza biocriminalistice sau expertiza medico-legală a produselor biologice) este
destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare.
Întrebările adresate expertului biolog, în legătură cu o urmă „presupusă a fi de
sânge”, se referă, în mod firesc, la chestiunea dacă urma este sau nu de sânge şi dacă sângele
este de natură umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza
cercetării la locul faptei.

36
 Un răspuns ferm la aceste întrebări îl dau, însă, numai reacţiile de certitudine, dintre
care cele mai utilizate în practică sunt reacţiile microcristalografice (cum sunt reacţiile
Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de
absorbţie, tipice hemocromogenului1.
Metoda Teichmann constă în formarea cristalelor de clorhidrat de hematină, în urma
reacţiei clorurii de sodiu, în prezenţa acidului acetic glacial cu hematina din sânge. Metoda
Takayama este mai puţin influenţată de impurităţile din sânge decât metoda Teichmann
(glucoză 10% - 5 ml; hidroxid de sodiu 10% - 10 ml; piridină 20 ml).
Metoda cromatografică (Fiori, 1957) se aplică împreună cu o probă certă de
hemoglobină pentru compararea valorilor Rf. Însă, această metodă nu este specifică,
reacţionând şi cu alte substanţe.
Metoda electroforezei pe hârtie, aplicată la petele de sânge (Scudier, 1960), dă
rezultate pozitive şi specifice.
Metoda fluorescenței, introdusă în 1916 de către Heller, se bazează pe transformarea
petei de sânge în hematoporfirină sub acţiunea acidului sulfuric concentrat, dând o
fluorescenţă roşie-cărămizie. Reacţia sângelui este pozitivă şi specifică.
Metoda spectroscopică se bazează pe proprietatea hemoglobinei şi a derivaţilor ei de
a absorbi o parte din radiaţiile spectrale (hemocromogenul, oxihemoglobina,
carboxihemoglobina etc.). Numărul benzilor de absorbţie, poziţia spectrală a acestora
(lungimea de undă) şi intensitatea lor caracterizează fiecare derivat al hemoglobinei. În
vederea examinării spectroscopice, hemoglobina se transformă în hematină alcalină şi apoi
prin reducţie în hemocromogen. Pentru identificarea cantităţilor foarte mici de sânge se
apelează la microspectroscopie. Analiza macro şi microspectroscopică se poate realiza şi la
radiaţii ultraviolete. De menționat faptul că analiza spectrală nu dă rezultate certe la sângele
amestecat cu pământ sau cu rugină.
Alte întrebări vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparţine urma. După
proprietăţile de aglutinare deosebim patru grupe sanguine: AB, A, B şi O. Apoi, identificarea
subgrupelor: A1, A2, A3, AB, A1B, A2B etc. şi a altor sisteme (M, N, G, H, Q, Rh etc.) ajută
la micşorarea sferei de aplicabilitate a unei identificări de grup şi implicit la uşurarea unei
identificări individuale.
În ceea ce priveşte rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge,
mai dorim să menţionăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine
sângele. Sângele din cavitatea bucală conţine celule epiteliale fară nucleu, leucocite, diverse
resturi alimentare şi flora microbiană specifică; sângele nazal conţine celule epiteliale cu cili
vibratili. Sângele menstrual conţine celule epiteliale vaginale şi basofite de formă poligonală.
În sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare şi, eventual, păr fetal. În cazul
violului, sângele vaginal poate conţine celule epiteliale vaginale, elemente vulvare şi spermă.
Sângele din creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are
în compoziţia sa puroi şi ţesut celular. Sângele provenit din ficat şi din splină se

1
A se vedea și C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, op. cit., p. 316 și urm.

37
caracterizează prin predominarea globulelor albe. În hemoragiile stomacale şi rectale, se pot
găsi urme alimentare şi celule ale mucoaselor tractusului digestiv.
Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii
prezenţei alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, condiţia fiind ca sângele să nu fi
suferit schimbări deosebite şi să fie în cantitate suficientă.
Mai poate fi stabilită cu aproximaţie vechimea urmei de sânge, a unor pete organice
şi anorganice, a altor urme biologice (fire de păr, fragment de ţesut dermal, cerebral etc.).
În legătură cu luarea modelelor de comparaţie, precizăm că este necesar să se extragă
o cantitate suficientă de sânge, care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Având
în vedere că prin examinarea de laborator a A.D.N.-ului se poate identifica persoana de la
care provin urmele, se vor preleva de două ori cel puţin 5 ml de sânge de la persoanele
suspecte. Modelele de comparaţie se recoltează de medicul legist sau un alt cadru medical de
specialitate. Cu ocazia recoltării trebuie luate toate măsurile pentru a evita contaminarea
probelor cu diverse substanţe. Aceste mostre vor fi transportate în condiţii asemănătoare
urmelor de sânge găsite la locul faptei. Flacoanele vor fi sigilate şi vor purta menţiuni
privind data şi locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea şi cadrul medical ce a executat
operaţia.

Cercetarea urmelor de salivă şi de spermă

1. Căutarea și cercetarea urmelor de salivă.

Urmele de salivă, ca şi celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică
pentru posibilităţile de obţinere a unor date privind persoana.
Urmele de salivă se formează prin depunerea pe diferite obiecte a lichidului secretat
de glandele salivare. Ele iau naştere la contactul direct al cavităţii bucale ori al buzelor,
limbii sau dinţilor cu diverse obiecte cum sunt: ţigări, tacâmuri, scobitori, instrumente de
suflat, batiste, banda folosită la sigilarea unor plicuri, timbrele aplicate pe plicuri ş.a. Apariţia
lor se poate datora şi hipersalivării (în cazul înfometaţilor, gravidelor) sau eliminării voite
(scuipare), ori strănutării sau expectoraţiei.
În prezent, pe baza examenelor genetice, este posibilă identificarea persoanei, în
practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identităţii după saliva prelevată de pe ţigaretă,
batistă ş.a.

1.1. Căutare
optică ori surse de radiaţii ultraviolete, avându-se în atenţie şi alte obiecte care pot avea
legătură cu infracţiunea: obiecte de cult religios, vată, căluşuri, lenjerie de corp şi de pat,
obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, bucăţi de hârtie folosite la astuparea vizoarelor de la
uşile de acces în locuinţe, coji de seminţe ş.a.

38
 Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. La căutarea
urmelor de salivă și la fixarea acestora prin descriere în procesul-verbal de cercetare la locul
faptei nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă,
secreţie vaginală, transpiraţie, mucus nazal), precum şi cu pete de altă natură, anorganică sau
organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenţi etc.

1.2. Ridicarea, ambalarea şi transportarea urmelor „presupuse a fi de salivă” impune

respectarea aceloraşi recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare în stare uscată a
obiectului şi de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge
antigenele.

1.3. Interpretarea urmelor de salivă furnizează organului de urmărire penală date

privind modalitatea (mecanismul) de formare a urmei, mediul profesional din care provine
persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de
persoane care au creat urmele, vechimea relativă a urmei ş.a.

1.4. Expertiza urmelor de salivă serveşte la clarificarea unor aspecte relativ

asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se poate pronunţa asupra faptului
dacă urma este sau nu de salivă şi dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna
rezultatul poate avea caracter de certitudine.
Pe baza resturilor de salivă aflate pe mucuri de ţigări fumate, pe scobitori folosite, pe
timbre umezite cu salivă etc. se obţin date privitoare la grupa sanguină şi la caracterul
secretor1 al persoanei respective.
De asemenea, pot fi obținute date cu privire la eventualele afecţiuni medicale de care
suferă persoana (atunci când sângele conţine sânge, puroi, fragmente tumorale specifice
inflamaţiilor sau tumorilor cavităţii bucale).
În salivă pot fi depistate şi o serie de caracteristici individuale, reflectate de
compoziţia celulară şi de flora microbiană specifică zonei bucale, sau particularităţi generate
de mediul în care persoana îşi desfăşoară activitatea.
Examinarea se face la microscop şi cu mijloace chimice adecvate (reactivi chimici).
Examinarea la microscop nu ne dă relaţii directe asupra salivei, ci numai asupra diferitelor
corpuri străine aflate în salivă. Colorând urma de salivă cu unul din reactivii folosiţi la
indentificarea spermatozoizilor, vom descoperi celule epiteliale pavimentoase, spirili
caracteristici ai faunei bucale, celule cilindrice cu cili vibratili etc., precum şi diferite resturi
alimentare sau de tutun.

1
Deși toate persoanele poartă un antigen de grupa sanguina in celulele sanguine, unii oameni au si antigene de grupa sanguina care
se găsesc liber in secretiile organismului. Astfel, calitatea de secretor o au acele personae care elimină în secrețiile organismului
antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine.

39
 Urmele de salivă au un rol deosebit în stabilirea grupei sanguine din care face parte
persoana care a lăsat urma, prin determinarea antigenelor ABO, care în salivă au o
concentraţie mai mare decît în sângele persoanei respective.
Prin examenul genetic al nucleizilor specifici A.D.N.-ului se ajunge la identificarea
efectivă a persoanei care a lăsat acest gen de urme.

2. Căutarea și cercetarea urmelor seminale (de spermă).

Urmele de spermă sunt întâlnite în cazul infracţiunilor cu un grad de periculozitate
deosebit sau al căror mod de săvârşire prezintă anumite particularităţi. Aşa sunt, de pildă,
omorul sau infracţiunile privitoare la viaţa sexuală (violul, pedofilia, seducţia, perversiunea
şi corupţia sexuală, incestul). De asemenea, petele de spermă prezintă mare valoare pentru
cercetarea cazurilor de sinucideri prin spânzurare.
Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului
spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecinţă a
unor tulburări neuro-psihice. În stare uscată, aşa cum sunt găsite în multe dintre cazuri,
urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă şi sunt aspre la pipăit
(forma unei cruste). Pe piele aceste pete au aspectul de peliculă subţire, transparentă. Pe
obiectele absorbante sperma lasă pete cu margini precis conturate. La suporturile mai puţin
absorbante, cum sunt cele din ţesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă şi
lucioasă1.

2.1. Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenţie specială
fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale). Pe corpul
victimei şi al persoanelor bănuite asemenea pete se găsesc pe coapse, fese, abdomen, perii
pubieni, mâini.
Căutarea se face cu ochiul liber, lupă, microscop de buzunar sau cu surse de radiaţii
ultraviolete. Sub radiaţii ultraviolete, petele de spermă primesc o fluorescenţă alb-albăstruie,
care se datorează sperminei, dar nu este specifică, fiind întâlnită şi în cazul altor substanţe.
Petele de spermă se caută: pe pământ, pe duşumea, pe îmbrăcămintea şi lenjeria victimei şi a
agresorului, în aşternut etc. Ele se găsesc, de obicei, pe lenjeria de corp, hainele de pat, pro-
soape, batiste, uneori pe haine, ciorapi, duşumele, covoare etc.

2.2. Ridicarea şi ambalarea obiectelor ce poartă urme de spermă se face cu multă

atenţie, pentru a nu se distruge spermatozoizii. Așternuturile de pat, lenjeria de corp sau
îmbrăcămintea purtătoare de pete, se ridică fără a se plia porţiunile cu urme şi se
împachetează.
Ridicarea urmelor se face cu deosebită precauţie mai ales dacă se prezintă sub formă
de crustă. Urmele dispuse pe o suprafaţă tare (duşumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se
1
C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, op. cit., p. 319.

40
 decupează. În cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor și
introducerea în borcane sterilizate, care se închid ermetic.
De pe piele şi de pe obiectele ce nu pot fi transportate, petele bănuite a fi de spermă
întâi sunt înmuiate cu apă distilată sau cu glicerină, se tamponează locul cu hârtie curată de
filtru şi după aceea hârtia îmbibată se ambalează în borcane ori eprubete. Expertul poate
stabili dacă pata examinată este de spermă sau nu, natura acesteia, dacă conţine sau nu
spermatozoizi, precum şi grupa sanguină, când dispune de cantitatea necesară pentru
analize1.
Aceleaşi precauţii se au în vedere şi la ambalarea obiectelor purtătoare de urme
seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură şi de lumina
soarelui. Ambalarea urmelor se face în plicuri sau saci de hârtie numai după ce suporturile pe
care se află au fost lăsate să se usuce la temperatura camerei.

2.3. Interpretarea la locul faptei a urmelor seminale oferă date referitoare la natura,
mobilul şi modul de săvârşire a faptei; starea neuro-psihică a persoanei care a creat urma (ex.:
aberaţii sexuale, stări psihopatologice); vechimea urmelor etc.

2.4. Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului

dacă urma este într-adevăr de spermă şi dacă aceasta este de origine umană sau animală.
În cercetarea petelor de spermă se folosesc reacţii de probabilitate şi probe de
certitudine.
Ca metode cu rezultate probabile sunt socotite metodele lui Florence, ale lui Barberio
şi metoda microchimică a lui Niederland.
O picătură din reactivul Florence sau din reactivul Barberio se pune pe o lamă de
microscop în contact cu o picătură macerată din pata presupusă de spermă. În caz de reacţie
pozitivă se obţin cristale de colină (Florence) sau de picrat de spermin (Barberio). Reacţiile
nu sunt specifice, dar sunt foarte sensibile.
Reacţia microchimică a lui Niederland se bazează pe conţinutul în calciu al spermei,
obţinând cu o picătură de acid sulfuric cristale de sulfit acid de calciu.
Sperma conţine fosfatană acidă în cantităţi mult mai mari decât orice secreţie
biologică. Identificarea fosfatazei acide se face pe baza eliberării de către aceasta a ionilor
fosforici şi fenolici.
Metode cu rezultate certe sunt numai cele care se bazează pe evidenţierea
spermatozoidului. Pentru evidenţierea prin colorare a spermatozoidului se folosesc mai multe
metode (colorarea cu hematoxilină-eosină sau cu eritrosină amoniacală şi albastru de metilen.
Posibilităţile de examinare a urmelor de spermă faţă de alte urme biologice sunt
amplificate de capacitatea de supravieţuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viaţă,

1
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 2007, op. cit., p. 94.

41
 spermatozoizii supravieţuiesc intravaginal cca. 48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un
timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor îngheţate 1. De asemenea,
îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calităţi absorbante bune, serveşte la conservarea
spermatozoidului luni de zile.
La fel ca şi în cazul urmelor de sânge, este posibilă examinarea A.D.N.-ului şi
identificarea persoanei sau persoanelor care au creat urmele seminale.

3. Menţiuni privind investigarea biocriminalistică a altor categorii de urme

biologice.
Pe lângă urmele caracterizate printr-o frecvenţă mai mare (sânge, spermă, salivă), la
locul faptei pot fi întâlnite şi urme de urină, de materii fecale, vomismente, secreţii nazale,
lichid amniotic, vemix caseosa, transpirație etc., prin a căror examinare biocriminalistică este
posibilă obţinerea de date utile clarificării multor împrejurări privind natura şi modul de
săvârşire a faptei, inclusiv referitoare la persoana autorului.
Petele de urină se identifică prin examinarea la microscop a depunerilor provenite
prin centrifugare şi prin metoda cromatografică (Tesar, 1960). După urmele de urină se poate
stabili prezenţa alcoolului în sânge, precum şi unele boli de care suferă persoana.
În petele formate din resturi fecale, pe lângă elementele caracteristice, examinarea la
microscop va urmări să descopere eventualele ouă de paraziţi, care ajută la delimitarea celor
bănuiţi. De asemenea, urmele de fecale găsite la locul faptei conţin resturi nedigerate din
alimentele consumate. Prin examenul de laborator se stabileşte grupa sanguină, precum şi
bolile de care suferă persoana în cauză.
Pete sau urme obstetricale se găsesc în cazuri de avorturi si pruncucideri, pe saltele,
rufăria de pat şi de corp. Sunt produse de lichidul amniotic, de substanţa sebacee cu care este
acoperit copilul înainte de naştere. Diagnosticul acestora se face la microscop.
Majoritatea petelor alimentare se evidenţiază prin stabilirea albuminei, a amidonului,
a zaharozei etc. Dacă petele alimentare provin din vomismente, pe baza lor se poate stabili
grupa sanguină a persoanei respective, chiar dacă a trecut o perioadă lungă de timp.
Urmele de transpiraţie se depun mai ales pe gulerele cămăşilor, în interiorul pălăriilor
şi al căciulelor, pe ciorapi sau în interiorul încălţămintei. De multe ori, pot fi descoperite pe
batiste, fiind rămase prin ştergerea frunţii, a feţei sau a gâtului. Analiza transpiraţiei poate
duce la stabilirea grupei sanguine, în cazul în care persoana este de tip secretor..
Faţă de rezonanţa lor în soluţionarea anumitor cazuri, nu poate fi justificată neglijarea
acestora, din cauza unei anumite repulsii naturale faţă de asemenea urme, din care motiv sunt
pur şi simplu trecute cu vederea. Organul judiciar care efectuează cercetarea, o conduce sau o
supraveghează, este obligat să solicite concursul unui specialist biocriminalist pentru
descoperirea, ridicarea şi examinarea tuturor categoriilor de urme biologice apte să servească
la obţinerea de date privitoare la persoanele implicate într-o faptă penală.
1
M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic, M. Boia, Limitele şi posibilităţile examenelor serologice în infracţiunile
privind viaţa sexuală, în revista „Şcoala românească de criminalistică”, op. cit., p. 170 și urm.

42
 Elemente de investigare şi identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N.

1. Fundamentul ştiinţific.
Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.)1 a condus la înţelegerea
conceptului de ereditate şi, ulterior la identificare, prin decodarea informaţiilor genetice pe
care molecula de A.D.N. le are în componenţă. Aceasta, la rândul său, are o structură
moleculară şi este conţinută de toate celulele vii ale organismelor.
ADN-ul reprezintă „rețeta” necesară sintezei de proteine, molecule organice esențiale
pentru organismele vii.
Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide
care se pot aranja numai în următoarea formulă: A-T şi G-C. Două dintre bazele heterociclice
azotate ale ADN-ului sunt purinice (Adenina și Guanina), iar celelalte două sunt pirimidinice
(Citozina și Timina). Cele patru baze (A, C, T și G) nu se pot combina decât într-un anumit
mod, și anume: adenina doar cu timina (A - T sau T - A), și citozina doar cu guanina (G - C
sau C - G). Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un „codon”. Acesta
codifică un aminoacid. Mai mulți codoni la un loc codifică o proteină.
Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix sau bandă dublă (scară),
răsucită. „Scara” este alcătuită din două lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin
„treptele” realizate de legăturile de hidrogen.
Din punct de vedere chimic, A.D.N.-ul este un acid nucleic. Este o polinucleotidă,
adică un compus în structura căruia se repetă un set limitat de macromolecule numite
nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind un „copolimer statistic2”.
Mutațiile nu sunt altceva decât imperfecțiuni în procesul de sinteză al A.D.N.-ului.
Mutațiile genetice sunt practic o alterare a unei părți din informația din molecula A.D.N. Este
suficient ca, de exemplu, să se șteargă doar o pereche de baze azotate dintr-o genă, pentru ca
toată funcția genei să fie abolită. Dacă este ștearsă o pereche de baze azotate, „codonul” din
care făcea parte aceasta va codifica alt aminoacid, care va codifica altă proteină, fapt ce, în
cele din urmă, poate să-i altereze acesteia din urmă funcția biologică. Mutațiile pot avea trei
feluri de efecte: negative, pozitive sau neutre. Aceste mutații sunt provocate fie de așa
numiții factori mutageni (radiațiile cosmice, substanțe chimice etc.).
ADN-ul se găsește practic în orice celulă [excepție făcând: hematiile (celulele roșii),
celulele nervoase și celulele cristalinului ocular] de la organisme unicelulare cum ar fi
1
James D. Watson și Francis Crick sunt considerați drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a A.D.N.-ului, în data de
23 februarie 1953.
2
Copolimerul este un polimer în compoziția căruia se repetă mai multe „motive” (monomeri); în cazul A.D.N.-ului, monomerii sunt
nucleotidele. „Statistic” înseamnă că monomerii se repetă de manieră aleatorie în lanțul polimer, fără ca ei să fie dispuși alternativ
sau după oricare alt aranjament repetitive.

43
bacteriile sau protozoarele și până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale).
De asemenea, fiecare individ are o structură genetică unică față de ceilalți indivizi, dar
identică în toate celulele organismului său.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în
scena crimei o urmă biologică care conţine, în mod necesar, material genetic (A.D.N.).
Urmează prelevarea probei de către criminalist, urmată de analiza de laborator care are drept
punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod, cu formulă unică, irepetabilă,
specifică unui singur purtător al acelei informaţii genetice.
Sub raportul valorii de identificare, specialiştii geneticieni clasifică urmele biologice
în trei categorii1:
A. Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N.: sângele, lichidul
seminal care, chiar dacă nu conţine spermă, are suficient material pentru efectuarea
analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: ţigări fumate,
periuţe de dinţi, plastice ale ţigărilor de foi, măşti, veselă, chewing gums, timbre şi plicuri
poştale etc.);
B. Probe cu potenţial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal (în cazurile de viol
poate conţine un amestec de celule, provenind de la ambele părţi, care pot fi analizate
separat), secreţiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare
A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina),
bucăţi de carne, celule ale pielii, urină, părţi de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată
chiar şi în cazuri de descompunere avansată).
C. Probele cu potenţial în analizele A.D.N. mitocondrial. Orice probe care nu se
pretează la alte analize, pot fi analizate prin analizele A.D.N. mitocondriale.

2. Particularităţi ale cercetării la locul faptei.

De regulă, în linii mari, cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice
parcurge aceleaşi etape tehnice și trebuie respectate aceleași reguli ca în cazul urmelor
biologice (ex.: sânge, spermă, salivă), de la descoperire, la fixare fotografică şi ridicare.
Probele biologice descoperite la locul faptei care pot fi utilizate în scopul analizării
A.D.N.- ului sunt reprezentate de: sânge, spermă, salivă, secreţie vaginală şi nazală, ţesuturi
şi celule, oase şi organe interne, fire de păr cu foliculi, urină, bucăţi de carne etc.
Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea
analizării A.D.N. vor fi verificate pentru a fi puse în evidenţă și alte urme importante, cum ar
fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o
conservare optimă şi un transport sigur. Sângele lichid, ţesuturile, organele sau oasele se
containerizează şi se refrigerează în vederea transportării în condiţii optime și sterile. Spre
deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte vor fi uscate înainte de
a fi împachetate şi trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea

1
Final report of the Interpol European working party on DNA profiling, Dubrovnik, mai 1998.

44
 tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informaţie genetică. Atunci când sângele se află în
zăpadă sau apă, trebuie ridicat imediat, pentru a preveni diluarea sa.
Pentru a se evita contaminare probelor, se folosesc mănuși, seringi, pipete, spatule și
pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori
devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele
de laborator, se sterilizează după ridicarea fiecărui obiect. Se recomandă purtarea unor măști
chirurgicale pentru a evita stropii de salivă în caz de strănut, tușit sau chiar vorbit în
apropierea suprafețelor purtătoare de urme.
Fiecare ambalaj se sigilează ermetic şi se etichetează, menţionându-se datele probei,
locul din care a fost ridicată şi persoana care a recoltat-o.

3. Efectuarea expertizelor A.D.N.

În mod curent, pentru analize se folosesc patru locaţii de A.D.N., considerându-se că
acestea sunt suficiente pentru a face o identificare certă. Rezultatele examinărilor se prezintă
sub formă de coduri de bare, care atunci când probele analizate provin de la aceeaşi
persoană, sunt identice.
Prelevarea modelelor pentru comparaţie de la persoanele suspecte se face de personal
medical calificat, cu asigurarea condiţiilor necesare eliminării riscului de contaminare.
Analiza profilului A.D.N. se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei
genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR)1:

3.1. Analiza prin metoda enzimei de restricție.

În cazul utilizării metodei prin enzime de restricție (R.F.L.P.), este necesară o
cantitate suficientă de A.D.N. care este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor
detergenți și enzime de mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o
constituie decuparea (clivarea) A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în
fragmente de mărimi diferite.
Această tehnică are un înalt grad de precizie, întrucât oferă posibilitatea examinării
unui mare număr de locaţii ADN. Ea este însă foarte laborioasă şi necesită probe de ADN de
înaltă calitate, şi un interval de lucru destul de lung (de ordinul zilelor).
Rezultatul analizei îl constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor
benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din
prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce
la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.

1
Crime Laboratory Digest, Guidelines for a Quality Assurance Program for DNA Analysis, FSRTC, F.B.I. Academy, Quantico,
Virginia, SUA, aprilie 1995.

45
 3.2. Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR = polymerase
chain reaction).
Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în
sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de A.D.N. pentru a fi amplificată
de milioane de ori (multiplicare artificială prin diviziune). Metoda P.C.R. este rapidă, simplă,
necesită fragmente de dimensiuni mici pentru studiere şi permite reanalizări multiple. În
schimb, acest procedeu prezintă riscul contaminării probelor A.D.N.-ului cercetat cu A.D.N.-
ul rezultat din reacţiile anterioare.
Metoda constă în amplificarea in vitro a secvenţelor A.D.N. prin cicluri de denaturare
A.D.N, fixarea primerilor şi extinderea cu polimerază A.D.N. Odată cu diviziunea celulară,
fiecare moleculă de A.D.N. se desface în cele două lanţuri spirale, dublând astfel numărul
moleculelor de A.D.N.

4. A.D.N.-ul mitocondrial (mtDNA sau mtADN)1.

Mitocondriile sunt organite (organe mai mici) ale celulei care se găsesc în toate
tipurile de celule, dar în afara nucleului celulei. Acestea mai sunt denumite și „uzine
energetice”, fiindcă ele conțin enzimele oxido-reducătoare necesare respirației. Respirația
produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele
de Adenozintrifosfat2. Mitocondriile sunt responsabile cu transformarea nutrimentelor în
energie ce permite moleculelor de Adenozintrifosfat (A.T.P.) să umple activităţile celulei.
Proteinele care controlează aceste funcții sunt construite pe baza unui cod genetic
care nu se regăsește în nucleul celulei, ci în mitocondrii. Astfel, la rândul lor, mitocondriile
conţin acid dexosiribonucleic (A.D.N.) propriu, care este diferit de A.D.N.-ul nucleic.
A.D.N.-ul în mitocondrie este folosit pentru a da de urmă unor boli genetice, şi pentru
a da de urmă organismelor antice care conţin celule eucariote. La multe specii de animale,
mitocondria tinde să urmeze o moştenire părintească. A.D.N.-ul mitocondrial provine numai
de la mamă, astfel că fiecare descedent al unei femei ar trebui să aibă același cod genetic
mitocondrial.
Când o celulă se divide, mitocondria se replichează independent de nucleu. Cele două
celule fiice formate după diviziunea celulei primesc jumătate de mitocondrie cât timp
citoplasma se divide.
În criminalistică, A.D.N.-ul mitocondrial reprezintă una dintre cele mai bune metode
de a identifica o persoană. Molecule care conțin un asemenea tip de A.D.N. se găsesc în
firele de păr, oase, dinți etc. În foarte multe situații (spre ex.: dezastre aeriene sau feroviare,
incendii, cadavre îngropate etc.) acestea reprezintă singurele rămășițe ale unor persoane ale
căror cadavre sunt într-o stare avansată de descompunere.

1
Analiza A.D.N.-ului mitocondrial a fost folosită pentru prima oară în 1996 (Tennesse, SUA), în cazul unei crime săvârșite de Paul
Ware (27 ani), victimă fiind o fetiță de numai 4 ani, Lindsey Green.
2
Adenozintrifosfatul este o parte din acizii nucleici ADN și ARN, fiind compus din trifosfat, adenină și riboză (o pentoză). Este
acumulatorul de enegie necesară celulei prin înmagazinarea și conversia energiei celulare după necesitățile metabolice.

46
 Adesea, analiza A.D.N.-ului mitocondrial se efectuează împreună cu diferite
procedee de microscopie, rezultatele obținute completându-se reciproc.

Cercetarea firului de păr uman

1. Problematica generală.
Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice, denumite urme
de natură piloasă, prin a căror examinare se obţin date importante cu privire la persoane şi la
împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleaşi coordonate
ca şi în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.
Firele de păr prezintă un real folos pentru activitatea de cercetare criminalistică.
Locul şi obiectele pe care firele de păr sunt descoperite, cantitatea lor şi starea generală în
care se află contribuie în mare măsură la stabilirea modului de săvârşire a infracţiunii sau de
producere a accidentului1.
Datorită grosimii variate, lungimii diferite, formei exterioare şi mai ales structurii lui
anatomice caracteristice, se pot obţine date despre natura, originea, caracteristicile de sex,
vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentaţia, diversele particularităţi morfologice
ale firului de păr ş.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării
tipologiei genetice.
Pentru semnificaţia sa, prin informaţiile pe care ni le poate oferi, în legătură cu
structura firului de păr, amintim că principalele sale componente sunt tija (tulpina) şi
rădăcina. Din punct de vedere morfologic, un fir de păr este format din trei straturi: cuticula,
aflată la exteriorul firului şi care se prezintă de regulă sub forma unor solzişori diferiţi de la o
specie la alta, cortexul, ce conţine pigmenţii părului şi, în fine, medulara (canalul medular).
În general, unui fir de păr îi sunt caracteristice o anumită lungime, grosime, pigmentaţie,
ondulaţie, precum şi unele degradări, toate raportate la vârsta şi sexul persoanei, la regiunea
corpului din care provine, la stările fiziopatologice şi la influenţa unor factori de mediu2.
Apariţia firelor de păr la locul faptei este rezultatul unor acţiuni violente (smulgere,
rupere, tăiere), căderii fiziologice a părului, ori a unor cauze patologice. Ele pot proveni din
diferitele regiuni ale corpului: cap, axile, regiunea pubiană, mâini, sprâncene, picioare etc.
Modul în care s-au desprins firele de păr se stabileşte după configuraţia pe care o are
extremitatea lor inferioară. Astfel, la firele de păr rupte, ea este despicată şi nu are rădăcină,
spre deosebire de cele tăiate la care conturul este regulat şi foarte bine delimitat. Firele care
au căzut natural au rădăcina ruptă, iar cele degenerate au bulbul uscat şi cheratinizat3.
1
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 2009, op. cit., p. 89 și urm.
2
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București 2010, op. cit., p. 170.
3
F. Ionescu, Criminalistica, Vol. I, Ed. Universitară, București, 2007, op. cit., p. 152.

47
 2. Cercetarea și descoperirea la locul faptei.
Pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe şi la surse de lumină
puternică. Căutarea firelor de păr se face sistematic, mai întâi pe hainele şi pe corpul
victimei, în cheaguri de sânge, pe obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii sau de care
victima sau infractorul au putut să se lovească în timpul acesteia, în aşternutul de pat, pe
podea etc. În cazul accidentelor de circulaţie, de exemplu, se pot lipi, prin tamponarea
victimei, pe bara de protecţie, aripile maşinii, anvelope, osii etc. De asemenea, firele de păr
mai pot rămâne pe corpul, hainele şi obiectele agresorului.
Firul de păr descoperit la locul faptei va servi atât la identificarea infractorului, cât şi
la explicarea unor împrejurări ale infracţiunii. La ridicarea firelor de păr va trebui să ţinem
seama de locul unde au fost găsite, pentru a stabili legătura cauzală între prezenţa lor la locul
faptei şi săvârşirea infracţiunii.
O atenţie particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc,
cuţite, topoare, obiecte contondente). În sfera cercetării sunt incluse şi urmele biologice ce
pot conţine şi fire de păr. În cazurile de omor, viol şi loviri, se examinează cu atenţie corpul
victimei, mai ales mâinile, reverele hainelor, mânecile, lenjeria de corp, încălţămintea. La
cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor şi, în general a mâinilor, în care poate fi găsit
păr smuls de la agresor.
Întrucât stabilirea naturii şi originii unui fir „presupus a fi de păr” nu poate fi
efectuată decât in condiţii de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după
prealabila lor fixare în procesul-verbal şi prin fotografiere.
Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerinţe minime cu privire la
menţinerea intactă a integrității firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu
fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.
Firul de păr se ridică cu ajutorul unei pensete pentru a nu şterge cu mâna aderenţele şi
se introduce într-o eprubetă sau plicuri separate (preferabil din celofan). Colectarea firelor de
păr în plicuri de hârtie constituie o greşeală pentru că plicul de hârtie prin frecare, va şterge
sau va absorbi o parte din substanţele care au aderat la păr (praf specific unui anumit loc,
sânge, vopsea etc.). Ambalajele vor fi etichetate, făcându-se menţiuni clare şi exacte despre
locul şi modalitatea de descoperire.

3. Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte. Pe lângă firele de păr ridicate

la locul faptei se va recolta păr de la persoanele bănuite, după natura părului descoperit (cap,
sprâncene etc.). Părul din cap se recoltează prin pieptănare şi prin epilare (smulgere), iar
părul de pe corp numai prin epilare. Tăierea părului cu foarfecele sau tunderea lui este un
procedeu greşit, atât pentru că lipseşte părul de rădăcină, cât şi datorită pericolului de a
amesteca firele.

48
 Pentru cercetarea comparativă cu urmele ridicate din locul faptei, se recoltează fire de
păr din toate regiunile piloase ale corpului, atât de la victimă, cât şi de la făptuitor sau
suspect.
După recoltare se ambalează în plicuri de plastic separate, pe eticheta cărora se
menţionează numele şi prenumele persoanei, regiunea corpului, metoda prin care s-a detaşat,
ziua, ora şi locul unde s-a făcut recoltarea etc.

4. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă.

Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la
diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la faţa locului sau de pe corpul victimei,
referitoare la următoarele aspecte:
- natura şi originea umană sau animală a firului de păr;
- regiunea anatomică a corpului din care s-au desprins, stabilită după lungimea,
grosimea, forma, starea de maceraţie a cuticulei (specifică părului de la axile);
- modul de detaşare a firelor de păr;
- vârsta, stabilită cu o anumită aproximaţie, plecându-se de la grosimea şi pigmentaţia
părului;
- sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate
mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de părul
bărbaţilor; numărul persoanelor de la care provin; grupa sanguină a persoanei
- rasa umană căreia îi aparţine firul de păr, elementul de diferenţiere constituindu-l
forma secţiunii transversale a firului ovală la albi, reniformă la negri şi rotundă la rasa
galbenă;
- eventualele alterări produse de diverse boli;
- natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr;
- identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N.1
Examinarea firului de păr în laborator va urmări rezolvarea următoarelor probleme:
provenienţa firului de păr, împrejurările detaşării lui, natura substanţelor aderente etc.
Examinarea de laborator parcurge, în principiu, trei faze principale 2:
În prima etapă se examinează modul de detaşare, substanţele aderente, dacă este
decolorat sau vopsit, dacă prezintă alteraţii patologice, dacă prezintă urme ale infracţiunii etc.
În a doua etapă se examinează structura exterioară a firului de păr, ca: forma
bulbului, capătul liber al tijei, forma cuticulei pentru a se stabili apartenenţa de specie şi
regiunea corporală de unde provine.

1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, op. cit., p. 172.
2
A se vedea și C. Suciu, Criminalisitca, Ed. Didicatică și Pedagogică, București 1972, op. cit., p. 308 și urm.

49
 În a treia etapă sunt examinate caracteristicile propriu-zise ale părului, ca: pigmen-
taţia şi forma cortexului (în care se găsesc pigmenţii, pe baza cărora se poate face o
identificare de grup), canalul medular, densitatea specifică, indici de refracţie, conţinutul în
compuşi metalici, componenţii chimici minori (arsenul, siliciul, colesterolul, acidul uric etc.),
pentru a limita cât mai mult identificarea de grupă şi de specie a persoanei căreia i-a
aparţinut.
Examinarea firului de păr în primele două etape se face cu ajutorul microscopului, la
grosismente variate, după natura cercetărilor. Pentru a se stabili felul de detaşare a firului se
examinează extremitatea de jos, care se stabileşte după sensul de îmbinare a solzişorilor
cuticulei, ale căror capete libere sunt îndreptate întotdeauna spre vârful părului.
Dacă tija părului este detaşată împreună cu bulbul se examinează forma acestuia,
pentru a stabili dacă este sănătos sau atrofiat, dacă poartă urme de sânge şi celule epiteliale,
pentru a stabili dacă a fost smuls sau a căzut de la sine. Firele de păr detaşate fără bulb sunt
examinate pentru a se stabili forma de detaşare: smulgere, tăiere, ardere, zdrobire etc.
Aderenţele la firul de păr, dacă au o anumită vechime, se prezintă sub forma unor
manşoane, iar dacă sunt recente, ca particule izolate. Examinarea aderenţelor se face prin
folosirea metodelor fizice şi chimice menţionate în cadrul examinării diferitelor resturi de
materie. O formă specifică a substanţelor aderate la firul de păr o constituie vopsirea părului.
Colorarea artificială a părului în cele mai multe cazuri poate fi sesizată cu ochiul liber,
datorită uniformităţii culorii şi luciului metalic. Părul vopsit, la examinarea la microscop, se
prezintă acoperit cu un manşon lăcuit ce împiedică deosebirea solzişorilor şi a nuanţelor
diferite de pigmentaţie. Uniformitatea pigmentaţiei la culoarea naturală a părului nu o
întâlnim decât la colorările extreme, negrul-albăstrui şi blondul platinat.
Dacă firele de păr prezintă bulb, se va compara partea situată sub epidermă cu partea
exterioară a tijei, iar dacă vopsirea părului nu este recentă, lungimea porţiunii crescute
ulterior vopsirii este un element preţios de comparare în vederea identificării părului.
Etapa a doua a examinării părului, urmăreşte stabilirea caracteristicilor exterioare de
structură. Părul este o formație de natură epidermică, cu tija formată din trei straturi: cuticula
sau învelişul exterior, cortexul care formează masa principală a tijei şi conţine pigmenţii
părului şi canalul medular, care la unele fire de păr lipseşte sau se extinde numai pe o
anumită porţiune.
Pentru stabilirea regiunii corporale de unde provine un fir de păr uman experții
criminaliști se vor orienta după forma lui, după lungimea şi grosimea firului şi existenţa
canalului medular.
Determinarea vîrstei şi a sexului persoanei care a pierdut firul de păr se face numai cu
anumită aproximaţie şi numai între anumite limite. Părul de copil şi de adolescent este ceva
mai subţire şi mai puţin pigmentat. Odată cu înaintarea în vîrstă, cuticula părului se îngroaşă,
devine mai puţin transparentă şi cu timpul îşi pierde pigmentaţia. În cazurile când firele de
păr din sprâncene şi din regiunea pubiană rămân fără pigment, starea de senilitate este
evidentă.

50
 Uneori, la locul faptei vor fi ridicate fibre textile, de origine vegetală sau sintetică,
asemănătoare, în aparenţă cu firul de păr uman sau animal. Pentru diferenţierea acestor fibre
textile de firele de păr se folosesc: metoda microscopică, metoda colorării şi metoda
reactivilor chimici. Examinarea la microscop indică existenţa cuticulei; colorarea cu albastru
de metilen diferenţiază părul de textile, căci părul nu se colorează, iar prin reactivii chimici
se degradează numai fibrele de vâscoză.
A treia etapă începe cu analiza structurii cortexului. Acesta este format din cheratină
şi din fibre fine de proteină pseudocristalină, cu incluzii de coloranţi, in formă de pigmenţi
granuloşi sau disociaţi. Forma, culoarea şi distribuţia pigmenţilor sunt elemente principale în
identificarea generică. Cutícula reprezintă învelişul exterior al părului, formată din mici
celule epidermice, care, după formă amintesc de solzii de peşte, cu orientarea spre vârf. La
părul animalelor aceste celule sunt mai mari decât la cel de om. Cortexul formează masa
principală a firului de păr. Ar putea fi asemănat, după formă, cu un cilindru cu pereţii groşi.
La om este mai dezvoltat decât la animale. În acest strat se află pigmentaţia părului. Canalul
medular se află în interiorul cortexului. La om este format dintr-o materie granuloasă,
negricioasă, din patru-cinci celule dispuse pe acelaşi plan transversal. În comparaţie cu cel al
părului de animale, este mai redus în diametru şi lipseşte cu totul spre vârf.
Natura şi originea unui fir de păr uman se diferenţiază de firele de altă natură
(vegetale, artificiale ş.a.) prin structura sa intimă şi prin solzişorii de pe suprafaţa cuticulei.
La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită caracteristicilor
cuticulei, în special ale solzişorilor, ale substanţei corticale (cortexul) şi pigmenţilor acesteia,
precum şi ale medularei.
Dintre principalele metode tehnico-ştiinţifice de examinare menţionăm microscopia
clasică şi electronică, îndeosebi aceea cu baleiaj, calorimetria şi spectrofotometria de
absorbţie atomică. O metodă modernă de analiză este considerată activarea prin neutroni,
apreciată de unii specialişti atât pentru fineţea determinărilor calitative, cât şi pentru
păstrarea intactă a firului de păr şi a aderenţelor de pe suprafaţa sa.
Stabilirea apartenenţei individuale a firului de păr constituie problema principală a
cercetării acestuia, dar metodele folosite în prezent nu asigură tragerea unor concluzii certe
absolut. Până nu demult niciun specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv; în schimb,
putea da un răspuns cert negativ („firul de păr nu aparţine persoanei X”). În interpretarea
răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că
posibilităţile actuale de investigare ştiinţifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat
dat cu caracter de probabilitate („firul de păr în litigiu aparţine probabil numitului Y”1).
Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice
(A.D.N.), condiţia fiind aceea ca firul de păr supus analizei să aibă rădăcină.

123
I. Andreescu şi C. Bucur, Valoarea expertizei medico-legale a firului de păr în identificarea unei infracţiuni,
în culegerea „Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică”, p. 99-100.

51
 ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

Secţiunea I
Noţiuni generale privind armele de foc şi cercetarea urmelor acestora

1. Consideraţii preliminare.
Investigarea criminalistică a armelor de foc întrebuinţate la săvârşirea de infracţiuni,
identificarea lor sau clarificarea modului sau circumstanţelor în care autorul s-a folosit de
acestea, se particularizează faţă de alte genuri de cercetări traseologice. Apariţia acestui
domeniu distinct al tehnicii criminalisticii, denumit „balistică judiciară”, a fost impusă, pe de
o parte, de frecvenţa folosirii armelor de foc în săvârşirea de infracţiuni (omoruri, tâlhării
etc.) iar, pe de altă parte, de particularităţile referitoare la cercetarea la locul faptei, cât şi la
examinările specifice de laborator.
Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, care constă
în elaborarea metodelor de cercetare şi examinare a armelor de foc, dar şi a urmelor
acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul determinării
împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracţiuni şi al identificării
sale.
În studierea fenomenelor împuşcăturii, a proprietăţii armei de foc şi a muniţiilor,
balistica judiciară se bazează pe datele ştiinţelor tehnice-militare, pornind de la experienţa
generalizată a organelor de urmărire penală. Problema identificării armei după gloanţe şi

52
 tuburi cartuş, a creării urmelor în obstacole, a stabilirii distanţei de la care s-a tras, precum şi
a stabilirii altor date sunt specifice şi elaborate de sine stătător de balistica judiciară, în acest
scop utilizîndu-se şi datele altor ramuri ale Criminalisticii (spre ex.: traseologia care
elaborează problemele generale ale mecanismului creării urmelor). De asemenea, în balistica
judiciară se aplică pe scară largă diferite procedee de examinare, care se utilizează şi în alte
ramuri ale Criminalisticii, cum sunt, de exemplu, microscopia comparativă, fotografia,
roentgenografia, gammagrafia, examinarea în raze infraroşii şi ultraviolete. Într-o serie de
cazuri se aplică metode de examinare chimice şi electro-chimice.
Spre deosebire de balistica generală, balistica judiciară îşi propune, printre altele, să
identifice o armă după urmele lăsate pe tub, să determine distanţa de la care s-a tras după
urmele secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împuşcăturii etc. De asemenea,
balistica judiciară dispune de propriile sale metode de studiu, precum examinările în radiații
(infraroșii, gamma, roentgen etc.), striagrafia, analizele spectrale, examinările chimice,
microscopia comparativă etc.
A cunoaşte marca, tipul, calibrul şi alte particularităţi care să poată conduce la
identificarea armei criminale, numai cu ajutorul unui tub ars sau unui proiectil găsit la locul
faptei constituie preocuparea esenţială în această materie. Identificarea unei arme de foc se
bazează pe reproducerea unor părţi din construcţia sa, asupra muniţiei folosite sau asupra
altor obiecte. Prin identificarea directă a armei se urmăreşte identificarea indirectă a
trăgătorului.
Armele de foc folosite în infracţiuni sunt de obicei de format mic pentru a se putea
uşor camufla. Între armele folosite frecvent întâlnim: revolverele, pistoalele automate şi
semiautomate, armele de vânătoare, carabinele militare, pistoalele mitralieră, armele sportive,
armele de fabricaţie proprie etc.
Studiul armelor de foc este unul dintre cele mai importante capitole ale
Criminalisticii, oferind elemente precise pentru descoperirea făptuitorului. Cu ajutorul
balisticii se poate identifica arma cu care s-a comis crima după tuburile sau proiectilele găsite
la faţa locului. De asemenenea, se poate afirma dacă tuburi provenite de la crime diferite au
fost descărcate sau nu dintr-o anumită armă.

2. Noţiuni tehnice generale despre armele de foc.

2.1. Elementele de construcţie a armelor de foc.

Conform dispozițiilor legale1, „armă de foc” înseamnă orice armă portabilă cu ţeava
care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ
ori un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie. Se consideră că un obiect poate fi
transformat pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil
de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a
materialului din care este confecţionat, poate fi transformat în acest scop.
1
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 814 din 17.11.2011.

53
 Principalele elemente sau părţi componente ale unei arme de foc sunt ţeava,
mecanismul de închidere, de dare a focului (percuţie) şi de scoatere a tubului tras, patul sau
crosa armei şi sistemul de ochire.
Funcţionarea armei de foc, în mod schematic, se reduce la următoarele faze:
- sub acţiunea trăgaciului se înlătură piedica mecanismului de dare a focului, iar
percutorul va lovi capsa cartuşului introdus în ţeavă;
- prin lovirea capsei se aprinde compoziţia acesteia, iar flacăra venind in contact cu
pulberea din tubul cartuşului o aprinde;
- aprinderea pulberii determină formarea unor mari cantităţi de gaze, care ajung la
presiuni de mii de atmosfere, acţionând asupra tubului cartuşului şi fundului
proiectilului;
- proiectilul va fi împins înainte, intrând forţat în ghinturile de pe suprafaţa interioară a
ţevii, se va angaja în mişcarea giratorie imprimată de acestea şi va înainta pe canalul
ţevii cu o viteză în creştere;
- la gura ţevii, proiectilul este aruncat afară pe direcţia axului ţevii1.
Armele automate şi semiautomate folosesc o parte din gazele rezultate din ardere la
reîncărcarea armei. Proiectilul, de la ieşirea din ţeavă şi până la obiectul de ţintă sau punctul
de cădere, datorită forţei de atracţie a pământului şi de rezistenţă a aerului, se deplasează în
linie curbă. Această linie descrisă de glonţ în zborul său de la ieşirea din ţeavă şi pînă la
oprire se numeşte „traiectorie”.

2.1.1. Ţeava armei este un tub de oţel străbătut de un canal, între cele două extremităţi ale
acesteia, gura ţevii şi culasă. Interiorul canalului ţevii se împarte în trei zone principale:
camera cartuşului (camera de detonare), în care se introduce cartuşul înainte de tragere;
conul de forţare (de racordare), care uneşte camera cartuşului cu partea ghintuită a ţevii şi
serveşte la angajarea progresivă a proiectilului în ghinturi, şi partea ghintuită a ţevii, care
asigură imprimarea mişcării de rotaţie a proiectilului, necesară păstrării stabilităţii direcţiei
acestuia în timpul zborului.
Țevile armelor se diferenţiază după calibru, după numărul, sensul de rotaţie al
ghinturilor, lăţimea şi pasul acestora etc.
Canalul ţevii poate fi ghintuit (toate armele moderne portative, militare şi sportive au
ţeava ghintuită) ori lisă (armele de vânătoare destinate în special pentru împuşcarea cu alice).
Ghinturile au configurația unor canale dispuse în spirală de-a lungul canalului ţevii,
pe suprafaţa interioară a acesteia. La majoritatea sistemelor de arme ele sunt dextrogire
(răsucite spre dreapta), iar la unele sinistrogire (răsucite spre stânga). Spaţiile dintre ghinturi
se numesc câmpurile ghinturilor, faţă inferioară se numeşte fundul ghintului, pereţii laterali se
numesc limitele sau flancurile ghintului.

1
C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972, op. cit., p. 335.

54
 Ghinturile imprimă proiectilului în timpul împuşcăturii o rotaţie puternică în jurul
axului (elicoidală), în urma căreia acesta capătă inerţie în zbor, fiindu-i astfel mai ușor să
învingă rezistenţa aerului. Flancul ghintului care suportă frecarea cea mai puternică a
proiectilului şi-i imprimă acestuia mişcarea giratorie se numeşte „flancul de atac”, iar flancul
opus se numeşte flancul liber.
Diametrul canalului ţevii se numeşte „calibru”. La o armă cu ghinturi, calibrul se
măsoară intre câmpurile ghinturilor opuse şi se indică în milimetri. Calibrul, numărul
ghinturilor, lăţimea şi înclinarea acestora se deosebesc la diferitele sisteme de armă şi
constituie, alături de direcţia ghinturilor, caracteristicile principale ale sistemului armei cu
ghinturi.
La armele de foc cu ţeava lisă, deosebim următoarele forme: cilindrică, conică şi şoc.
Ţeava şoc are o formă cilindrică pînă aproape de gura ţevii (5 cm), apoi urmează o formă
conică pînă la 15 mm de gură, apoi din nou cilindrică în diametru însă mai mic. Acest sistem
măreşte bătaia snopului de alice, mărindu-i concentrarea.
2.1.2. Ansamblul mecanismelor de închidere, percuţie şi scoatere a tubului tras serveşte
procesului de identificarea de gen și individuală a armei folosite. Astfel, dintre celelalte piese
ale armei de foc, în cadrul examinărilor balistice-judiciare au o deosebită importanţă
următoarele componente: închizătorul (care în momentul împuşcăturii închide ţeava în partea
posterioară şi care asigură introducerea proiectilului în ţeavă), gheara extractoare şi ejectorul
(care la unele tipuri de arme sunt montate în închizător, iar la altele sunt piese separate).
Gheara extractoare extrage tubul cartuşului din încărcător după împuşcătură, iar
ejectorul îl evacuează din armă. După arderea încărcăturii explozive, în momentul în care
închizătorul face cursa înapoi, gheara extractoare prinde tubul cartușului de marginea (inelul)
rozetei, scotându-l din camera de ardere. Când închizătorul ajunge la capătul cursei, tubul se
lovește de pragul aruncător, fiind aruncat afară prin fereastra închizătorului.
Cuiul percutor (sau, la alte tipuri de armă, cocoşul percutor) reprezintă piesa care
loveşte capsa, lăsând astfel urme specifice. Prin urma percutorului pe capsă se pot stabili
poziţia şi forma vârfului acestuia.
Toate urmele lăsate pe tubul cartușului și pe proiectil de către țeavă și ansamblul
mecanismelor reprezintă „amprenta armei”.
2.2. Clasificarea armelor de foc.
Criteriile de clasificare proprii balisticii judiciare sunt următoarele:
a. După destinaţie, armele de foc se împart în:
- arme militare sau de luptă (puşti, carabine, pistoale şi puştile-mitralieră ş.a.),
- arme de apărare apropiată (arme de foc scurte: revolvere, pistoale),
- arme de vânătoare, arme sportive (de tir) şi
- arme cu diverse destinaţii speciale (pistoale de semnalizare, de alarmă, de start, cu
gaze lacrimogene, cu tranchilizante, replici de arme tip airsoft/paintball, recuzită etc.).

55
 Cu foarte puţine excepţii, în practica de anchetă se întâlnesc numai arme portative
(individuale) : pistoale, revolvere, puşti, arme de vânătoare etc..

b. După modul de funcţionare armele de foc se clasifică în:

- arme simple, cu o singură repetiție (de tipul celor de vânătoare; scoaterea tubului ars
din armă şi reîncărcarea se realizează manual);
- arme cu repetiţie, a căror reîncărcare se face prin manevrarea închizătorului de către
trăgător, după fiecare foc;
- arme cu tragere semiautomată (aceste arme sunt astfel construite încât forţa gazelor
împinge închizătorul în spate care, după eliminarea tubului ars, datorită unui arc,
revine la loc, aducând din magazie, în camera de explozie, un alt cartuş; pentru o nouă
tragere este necesară o nouă apăsare pe trăgaci);
- arme cu tragere automată, a căror reîncărcare se face prin folosirea energiei gazelor în
acţiunea de recul. Ele permit tragerea în serie şi în foc continuu, printr-o singură
apăsare pe trăgaci.
Pistoalele sunt arme semiautomate, iar revolverele funcţionează prin rotirea unui
cilindru-magazie (butoiaș) de cartuşe care, prin fiecare tragere, se roteşte cu câteva grade în
jurul axei sale, aducând în acest fel un nou cartuş în dreptul cuiului percutor și a țevii. Deci,
revolverele, spre deosebire de pistoale, sunt arme neautomate, dar cu tragere repetată, şi nu
cum greşit se socotesc drept arme automate.

c. După construcţia canalului ţevii, întâlnim:

- arme cu ţeavă lisă (netedă), specifică mai ales armelor de vânătoare,
- arme cu ţeava ghintuită (pistoale, revolvere, carabine, pistoale-mitralieră etc.) şi
- arme cu ţevi combinate, de tipul armelor de vânătoare.
Dintre armele de vânătoare fac parte în special puştile cu ţeavă lisă, destinate pentru
împuşcarea cu alice, mitralii sau cartuşe speciale de vânătoare. Puştile de vânătoare pot avea
una, două, trei (drilling) şi foarte rar patru ţevi (vierlling). Există şi arme de vânătoare cu
ţeava ghintuită. La unele sisteme, una dintre cele două sau trei ţevi se construieşte cu ghinturi,
iar celelalte sunt lise.

d. După calibru, armele pot fi de:

- calibru mic (până la 6,35 mm);
- calibru mijlociu (cuprins între 6,35 mm şi 9,00 mm);
- calibru mare (peste 9,00 mm).
La armele de vânătoare, calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul numărului de

56
alice fabricate dintr-un pfund englezesc (aprox. 0,5 Kg). De exemplu, calibrul 12 corespunde
diametrului de 18,5mm. Armele sportive au calibrul mic (5,6 mm). Există puşti, pistoale şi
revolvere sportive.
e. După lungimea ţevii, se întâlnesc:
- arme cu ţeava lungă (puşti, carabine, armele de vânătoare, armele de tir etc.),
- arme cu ţeava mijlocie (pistoalele mitralieră), specifică,
- arme cu ţeava scurtă (revolvere, pistoale).
Această clasificare are importanţă deoarece ţeava armei influenţează asupra distanţei
şi preciziei de bătaie. Armele cu ţeava lungă au o bătaie mai precisă, dar se ascund mai greu.
Armele cu ţeava scurtă, deşi au distanţa de acţiune şi precizia de bătaie mult inferioare celor
anterioare, cu ele se comit cele mai multe infracţiuni, întrucât sunt mai uşor de purtat şi de
ascuns.

f. După modul de fabricație, armele pot fi:

- arme de fabricaţie industrială (produse în serie), cu caracteristici tehnice proprii
pentru fiecare tip şi model;
- arme de fabricaţie meşteşugărească (artizananale); arme de foc rudimentare, din
materiale improvizate;
- arme de foc modificate (transformate), prin retezarea ţevii şi a patului, în scopul de a
reduce dimensiunile armei și ascunderii acestora (denumite „scurtături”).
Armele de confecţie meşteşugărească sunt extrem de variate, deoarece construcţia şi
aspectul lor exterior depind întru totul de posibilităţile şi fantezia celui care le confecţionează.
De obicei, construcţia lor este foarte primitivă. Mai rar se întâlnesc arme confecţionate din
materiale uşor accesibile şi care imită pistoalele sau revolverele.

2.3. Muniţia armelor de foc este definită de lege ca fiind ansamblul format din tub cartuş,
încărcătură de azvârlire, capsă de aprindere şi, după caz, proiectil. Studiul datelor privind
muniţia armelor de foc şi-a dovedit utilitatea în practica organelor judiciare, deoarece însăşi
simpla examinare a caracteristicilor generale ale unui glonţ poate conduce la stabilirea tipului
de armă folosit de infractor, căruia i se adaugă identificarea ca atare a armelor.
2.3.1. Elementele componente principale din care este format un cartuş, indiferent de
destinaţie şi de modul de fabricaţie, sunt următoarele:
a. Proiectilul se prezintă sub forma gloanţelor, alicelor sau mitraliilor. Gloanţele folosite
la armele ghintuite au o importanţă deosebită pentru identificare datorită reflectării
caracteristicilor reliefului ţevii. Ele pot fi obişnuite sau speciale. Ca să poată atinge distanţe şi
viteze mari, gloanțele trebuie să aibă o greutate mare în comparaţie cu volumul lor.
Gloanţele destinate armelor de foc cu ghinturi se deosebesc după construcţie:

57
 - gloanţe cămăşuite, care se compun din cămaşă (alamă, fier ş.a.) şi din inimă (miez) -
confecţionată dintr-un aliaj de plumb sau oțel, presată în cămaşă;
- gloanţe sermi-cămășuite, la care cămaşa nu acoperă vârful glonţului;
- gloanţe necămăşuite - gloanţe masive, confecţionate din acelaşi metal.
Majoritatea proiectilelor pentru armele cu ghinturi sunt cămăşuite și au diametrul mai
mare decât cel al calibrului ţevii (aproximativ cu 0,30 mm), pentru a asigura o înşurubare mai
bună în forma elicoidală a ghinturilor, aderând perfect la pereţii interior ai armei. Astfel, se
reduc pierderile de gaze, în favoarea forţei cinetice. La unele proiectile cu miezul din oţel
cămăşuirea se face cu anumite lacuri rezistente la temperatura din interiorul ţevii armei.
Ca părţi componente ale unui proiectil deosebim: partea anterioară a proiectilului
cuprinzând vârful acestuia care asigură caracteristicile zborului. Această parte nu se
angajează în ghinturile armei şi se deformează cea dintâi la contactul proiectilului cu un
obiect dur; porţiunea de ghidaj, formată din zona cilindrică a proiectilului care se înşurubează
în ghinturile armei, asigurând prin mişcarea giratorie păstrarea direcţiei acestuia; porţiunea
codală şi fundul proiectilului, subţiată la unele proiectile pentru a mări proprietăţile balistice
ale zborului, prin diminuarea vârtejurilor de aer şi asigurarea stabilităţii direcţiei. Proiectilele
cu regiune codală se numesc „aerodinamice“ şi le întâlnim la armele militare şi la cele
intermediare.
Gloanţele speciale sunt de următoarele tipuri: perforante, trasoare, incendiare,
perforant-incendiare, perforant-incendiare-trasoare, explozive şi incendiare de reglaj. După
forma lor, gloanţele pot fi ascuţite, alungite, rotunjite şi teşite (retezate). Viteza și distanța de
zbor variază în funcție de aceste forme.
În afara gloanţelor propriu-zise, mai sunt alicele, de formă sferică, confecţionate din
oțel sau dintr-un aliaj de plumb amestecat cu arsenic şi antimoniu, cu o greutate până la 0,8
grame, cu diametrul între 2-5 mm; sunt întâlnite la muniţia de vânătoare, dar şi cu altă
destinaţie. Mitraliile sunt alice de dimensiuni mari, cu un diametru de peste 5,5 mm.
b. Tubul cartuşului poate fi în formă de butelie sau cilindru. Este confecţionat din metal
(fier, alamă), material plastic sau carton (la armele de vânătoare), dar a cărui bază (rozetă)
este întotdeauna metalică. El conţine încărcătura de pulbere, capsa şi proiectilul. La partea
exterioară a rozetei, într-o adâncitură specială a acesteia, se fixează capsa. Tubul serveşte la
asamblarea părţilor componente ale cartuşului, iar în timpul tragerii opreşte dirijarea gazelor
de explozie spre închizător.
În interiorul tubului de cartuş se află încărcătură sub formă de pulbere. În gâtul
tubului de cartuş se fixează proiectilul (glonţul). În partea inferioară este prevăzut cu o
margine sau un „şanţ inelar de prindere” ce serveşte la extragerea tubului din camera de
ardere.
La cartuşele armelor de vânătoare, între praful de puşcă şi alice (mitralii) se aşează
„bura interioară” de formă cilindrică, confecţionată de obicei din pâslă. Alicele (mitraliile) se
acoperă cu bura exterioară (capac, garnitură, rondelă) ce reprezintă un disc de carton.

58
c. Capsa este dispozitivul pentru producerea flamei necesare aprinderii prafului de puşcă
(încărcăturii). Este formată dintr-un înveliş metalic care conţine explozivi puternici cu o mare
sensibilitate la acţiunile mecanice, termice sau electrice (de ex.: fulminatul de mercur sau
stibiatul de plumb). Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor, urmată
de spargerea acesteia pe o piesă interioară, denumită nicovală. Această primă explozie mai
este denumită „de inițiere”.
2.3.2. Încărcătura de pulbere a unui cartuş se compune din substanţe explozive „de
azvârlire”, a căror combustie foarte rapidă este însoţită de degajarea unei cantităţi mari de
gaze, capabilă să propulseze proiectilul cu o anumită viteză. Această încărcătură se poate
prezenta sub două forme: pulbere coloidală (fără fum) şi pulbere neagră (cu fum).
Pulberea fără fum este formată din nitroceluloză (de obicei, scame de bumbac tratate
cu acid azotic şi acid sulfuric) sau din nitroglicerină piroxilată. Prin aprindere, pulberea albă
fără fum se transformă aproape în întregime în gaze.
Pulberea neagră cu fum este un amestec de azotat de potasiu (salpetru), cărbune de
lemn şi sulf. În timpul împuşcării cu pulbere neagră, se degajă mult fum, iar pe canalul ţevii
se depune un strat de reziduuri solide rezultate în urma arderii pulberii (funingine aderentă).
De obicei, cartușele pentru armele cu țeava ghintuită se încarcă cu pulbere fără fum,
iar cele pentru armele de vînătoare cu ţeava lisă pot fi încărcate atât cu pulbere albă (fără
fum), cât şi cu pulbere neagră cu fum. În prezent, pulberea neagră este aproape în întregime
înlocuită cu pulberea albă, fără fum.
2.3.3. Elemente imediate de identificare sunt oferite de poansonarea cartuşului respectiv
sau de cifrele bătute pe suprafaţa exterioară a proiectilului şi, mai ales, pe rozeta cartuşului.
Inscripțiile respective conțin informații despre proveniența și locul de fabricație a muniției.

2.4. Elementele tragerii.

2.4.1. Viteza proiectilului depinde de tipul şi de cantitatea de pulbere, de calitatea acesteia,
de lungimea ţevii armei, precum şi de greutatea și de forma proiectilului. Viteza de ieşire a
proiectilului pe ţeavă se numeşte viteza iniţială, care la revolvere pornește de la 300 m/s, la
pistolete de la 450 m/s, iar la carabinele militare de la 1200 - 1300 m/s. Viteza iniţială a
proiectilului va influenţa o parte din celelalte elemente ale tragerii.
2.4.2. Traiectoria este linia descrisă de centrul de greutate al proiectilului în drumul parcurs
de la ieşirea din ţeava armei şi până la punctul de oprire.
Traiectoria este influenţată de forţa de gravitaţie a Pământului şi de rezistenţa aerului,
de forţa şi direcţia vântului, dar și de alţi factori atmosferici. Datorită acţionării acestor forţe,
viteza de mişcare a proiectilului se micşorează treptat, coborând sub linia de aruncare în
forma unei linii curbe, neuniforme, mai întinsă în prima parte şi mai curbată în partea a doua
a mişcării.
Dintre elementele traiectoriei interesează îndeosebi: linia de tragere şi unghiul de
tragere, punctul de incidenţă, unghiul de incidenţă şi distanţa de tragere.

59
 2.4.3. Bătaia armei se caracterizează prin distanţa la care poate fi trimis proiectilul tras.
Deosebim „bătaia maximă”, care corespunde cu punctul de cădere a proiectilului tras şi
„bătaia eficace”, care corespunde cu distanţa până la care proiectilul îşi păstrează o parte
suficientă din forţa de pătrundere şi precizie în lovirea ţintei. Bătaia eficace depinde, în
primul rând, de viteza iniţială a glonţului.
2.4.4. Reculul este o mişcare spre înapoi a armei în timpul tragerii şi se datorează presiunii
gazelor prin intermediul tubului asupra peretelui frontal al închizătorului. Reculul depinde de
raportul de greutate dintre proiectil şi armă şi de încărcătura de praf de puşcă. Reculul este
mai mic la armele automate, la care, părţile mobile ale armei, în vederea reîncărcării, sunt
puse în mişcare tocmai de forţa reculului.
Reculul armei influenţează şi forma urmelor digitale depuse pe armă, căci nu vor avea
un aspect static la urmele formate prin simpla prindere a armei, ci un aspect dinamic, datorită
mişcării armei în mâna trăgătorului. Această deosebire în ce priveşte procesul de formare a
armelor de mâini este importantă în cazurile cînd se încearcă simularea unei sinucideri,
punând în mâna victimei o armă cu urmele digitale ale acesteia1.

3. Urmele formate prin folosirea armelor de foc.

3.1. Urmele formate de armă pe cartuş. La tragerile executate cu o armă de foc,
indiferent de tipul acesteia, se formează invariabil urme pe tubul cartuşului, iar în cazul
armelor cu ţeavă ghintuită se formează pe glonţ urme caracteristice reliefului ţevii.
3.1.1. Urmele de pe tub se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea şi
extragerea tubului tras. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la
formarea urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare,
pragul aruncător (ejectorul) şi pereţii camerei de detonare.
a. în momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereţii laterali ai
tubului, prin împingerea cartuşului în camera de detonare. Astfel, rămân urme ale ghearei
extractoare pe intrândul inelului sau pe rebordul rozetei tubului de cartuş, ale marginilor
încărcătorului, ale reliefului camerei de detonare etc.
b. în momentul tragerii sau al declanşării focului apar, în primul rând, urmele
percutorului (cuiului) ce se formează pe fundul cartuşului și pe capsă. Percutorul creează pe
capsă o urmă vizibilă, care după poziţie poate fi centrală sau marginală, după formă rotundă
ori alungită (alunecată), iar după profunzime adâncă sau mică. Aceste caracteristici ajută la
stabilirea sistemului de armă utilizat la darea focului.
De asemenea, mai apar urme ale închizătorului pe suprafaţa capsei tubului de cartuş,
iar uneori şi pe rozeta tubului de cartuş, care se formează în momentul împuşcării, când tubul
de cartuş împins de gaze este presat pe suprafaţa închizătorului.
c. în momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau pe marginea anterioară a
inelului rozetei urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele ejectorului.

1
C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972, op. cit., p. 340.

60
 Urma ejectorului se formează în momentul îndepărtării tubului de cartuş din armă. La
unele sisteme ejectorul se află într-o poziţie diametral opusă faţă de gheara extractoare, când
tubul ars este aruncat în sus, iar la altele cu o uşoară deplasare la dreapta ori la stânga, când
tubul este azvârlit lateral.
La armele cu ţeava lisă, în special la cele de vânătoare, prezintă valoare criminalistică
numai urmele percutorului imprimate pe capsă, deoarece tuburile metalice pot fi utilizate la
mai multe trageri, prin înlocuirea capsei arse cu alta nouă şi reîncărcarea lui cu pulbere şi
proiectile. Astfel, pe rozetă şi pe pereţii laterali vor fi, în atare situaţie, urme de la mai multe
trageri, din care cauză nu sunt utile la identificarea armei.
3.1.2. Urmele de pe glonţ au un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei
interioare a ţevii (numărul şi lăţimea ghinturilor, unghiul de răsucire, spaţiile dintre ghinturi,
flancurile etc.). În armele cu ţeavă ghintuită, întrucât glonţul are totdeauna un diametru ceva
mai mare decât calibrul armei, trecerea glonţului prin canalul ţevii este însoţită de frecarea
părţilor lui laterale de pereţii acesteia. Acest fapt are ca efect imprimarea urmelor reliefului
canalului ţevii pe cămaşa glonţului (sub formă de striaţii paralele). În aceste urme se imprimă,
în primul rând, câmpurile şi ghinturile înseşi, iar în al doilea rând, toate celelalte asperităţi
mărunte (microreliefului ghinturilor). Acestea din urmă sunt deosebit de numeroase ori de
câte ori arma a fost păstrată în condiţii necorespunzătoare, şi se datoresc coroziunii ţevii. Spre
deosebire de macrorelief, aceste urme sunt foarte uşoare, invizibile ochiului liber şi proprii
fiecărei arme, luată individual.
3.2. Urmele de împuşcare. Prin urme de împuşcare se înţelege, în primul rând, urmele
specifice formate de proiectil (denumite şi „factori primari” sau „urme principale ale trage-
rii”). Apoi, există urmele secundare („factori suplimentari”), formate mai ales în tragerile de
la o distanţe mai mici.
Factorii primari sunt determinaţi de acţiunea directă a proiectilului, spre deosebire de
factorii suplimentari care sunt determinaţi de acţiunea pulberii, a compoziţiei capsei şi a
reziduurilor de pe ţeavă.
3.2.1. Urmele principale ale tragerii sunt rezultatul acţiunii directe exercitate de proiectil
(glonț, alice etc.). Prin atingerea unui obstacol de către proiectil se formează o urmă, a cărui
natură depinde atât de proprietăţile obstacolului (soliditate, friabilitate, elasticitate, grosime
etc.), cât şi de proprietăţile proiectilului (de viteza, forţa cinetică, duritatea şi forma acestuia),
precum şi de unghiul de incidenţă.
Urmele create de alice sau de mitralii se deosebesc de cele lăsate de glonț atât prin
mărime, cât şi prin formă, datorită modului diferit de acţiune şi capacităţii reduse de
penetrare. Alicele sau mitraliile, după ieşirea din ţeavă, zboară spre punctul de ţintă în grup,
îndepărtându-se treptat unele de altele, creând aspectul general al unui con cu baza îndreptată
spre obiectul de ţintă.
Urmele principale se întâlnesc sub trei forme:
 urme de perforare, în situaţia în care proiectilul a traversat (străpuns) întregul corp,
formând orificii de intrare şi de ieşire, precum şi un canal care le uneşte;

61
 urme de pătrundere (canale „oarbe”), când proiectilul pătrunde în corp și se opreşte,
fără a mai ieşi;
 urme de ricoşare (tangente), când proiectilul este deviat de un obiect.
A. Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime le sunt specifice trei
elemente: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.
Forma și dimensiunea orificiilor de perforare este determinată de distanţa de la care s-
a tras, de forţa cinetică, de forma şi calibrul proiectilului, de unghiul de lovire al obstacolului
şi de densitatea materialului pătruns (gradul său de plasticitate şi de elasticitate). Sub acţiunea
proiectilului obiectul atins este supus unei mari apăsări și forţat să se îndoaie în direcţia de
înaintare a proiectilului.
a. Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de ţesut, diametrul său
fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile orificiului sunt uşor îndreptate spre interior, pe
ele găsindu-se şi urmele secundare ale tragerii (de exemplu inelul de frecare). Orificiul de
ieşire nu prezintă lipsă de ţesut. Canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă
rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină,
uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente.
b. În obstacolele elastice (îmbrăcăminte, obiecte de cauciuc etc.), dimensiunile orificiului
de intrare sunt mai mici decât calibrul glonţului deoarece atunci când obstacolul elastic este
lovit de glonţ, el se întinde, permiţând glonţului să treacă prin el, după care se contractă din
nou. Datorită acestui fapt, în obstacolele mai elastice (de exemplu, în cauciuc), orificiul de
intrare poate avea dimensiuni foarte mici, fiind greu de descoperit. În asemenea materiale,
orificiile de ieşire sunt mai mari decât cele de intrare, deoarece glonţul, acţionând în interior,
dislocă particule din obstacol pe marginile orificiilor.
Dacă proiectilul a pătruns în stofă perpendicular, orificiul de pătrundere va fi extrem
de mic. Când însă traiectoria este oblică pe punct, adică formează un unghi ascuţit cu orificiul
de pătrundere, aspectul acestui orificiu este cu totul altul. În acest caz stofa este ruptă având
aspectul unei cruci foarte caracteristice în care ţesutul este scos în afară către direcţia din care
s-a tras. Examinarea acestor orificii se face în strânsă corelare cu examinarea orificiilor de pe
corpul uman. Ele se studiază strat după strat (palton, haină, cămaşă, maiou).
c. În cazul urmelor formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă, piatră,
beton) orificiul de intrare este mai mare decât diametrul proiectilului, practic aflându-ne în
faţa unei ruperi sau sfărâmări.
În obstacolele mai mult sau mai puţin plastice (obiectele de lemn şi metalice),
dimensiunile orificiilor de intrare au o formă rotundă şi sunt apropiate de cele ale calibrului
glonţului. În majoritatea cazurilor, orificiile de ieşire produse în lemn uscat au o formă
neregulată (alungită), din cauza ruperii și desprinderii aşchiilor. În tablă, marginile orificiului
sunt îndoite în direcţia traiectoriei glonţului şi sunt separate în fisuri radiale.
În obiectele friabile (de exemplu, sticlă, cărămidă), dimensiunile orificiului de intrare
sunt de obicei mai mari decât calibrul glonţului, din cauza ruperii sau spargerii materialului
cu prilejul pătrunderii.

62
 La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu baza mare spre direcţia de
înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieşire. În
momentul în care un glonţ loveşte sticla, se formează fisuri radiale, care pornesc dinspre
marginile orificiului. Adesea acestea sunt întretăiate de fisuri concentrice, fapt în urma
căruia se formează cioburi de sticlă ce cad în direcţia traiectoriei glonţului.
B. Urmele de pătrundere („canalele oarbe”) au un orificiu de intrare şi un canal
înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea şi grosimea materialului în care a
pătruns glonţul.
Canalul de pătrundere indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului.
Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului şi de forma acestuia. Uneori
pătrunde drept, în alte cazuri este deviat de zone cu densitatea mai mare, sau se termină
printr-o înfundătură.
Spre deosebire de perforări, în alternativa canalelor oarbe, glonţul rămâne întotdeauna
în corpul sau obiectul atins, dacă necesităţile cauzei o impun el putând fi recuperat, operaţie
obligatorie atunci când a fost atinsă o persoană. Recuperarea se face cu precauţie, pentru a nu
se distruge caracteristicile de identificare a armei.
Examinând orificiile de pătrundere, experții criminaliști vor trebui să aibă în vedere
faptul că pe marginea lor sau în interior pot fi găsite anumite materii prin care proiectilul
trecând le-a putut ataşa şi transporta. Astfel în orificiul rănilor se vor putea găsi particule de
pânză sau stofa smulsă de proiectil; de asemenea, pe marginea orificiilor de pătrundere se vor
putea descoperi uşoare mânjituri de sânge când proiectilul trecând printr-un corp omenesc a
pătruns după aceea într-o mobilă, într- un geam sau perete.
C. Urmele de ricoşare constau în adâncituri sau zgârieturi, în funcţie de unghiul de
lovire şi de natura obstacolului (pământ, cărămidă, lemn, suprafeţe metalice) aflat pe
traiectoria glonţului. În cazul în care glonţul loveşte un obstacol sub un unghi mic, nu
străpunge obstacolul, ci ricoşează (este respins), modificându-şi direcţia. Ricoşarea se poate
produce atât în cazul în care glonţul întâlneşte un obstacol solid (sub un unghi de incidenţă
mai mic de 35°), cât şi în cazul în care întâlneşte pământ moale ori chiar apă (când
unghiurile de incidenţă au valori de 4°-12°). Ricoşările din pământ sunt posibile numai la
viteze de cel puţin 200 m/s.
Totodată, ricoşarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care nu s-au aflat
pe traiectoria iniţială de tragere, ipoteză ce trebuie avută în vedere, de către organul judiciar,
la stabilirea direcţiei şi locului din care s-a tras.
În timpul ricoşării, pe învelișul glonţului pot rămâne particule din obstacole, iar pe
obstacol se formează o adâncitură (urma ricoşării), în care se pot descoperi particule din
metalul glonţului, particule de unsoare şi reziduuri de ardere a pulberii.

3.2.2. Urmele secundare pot fi împărţite în două mari categorii:

A. Urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere:

63
- inelul de frecare (de ştergere) se formează pe marginea orificiului de intrare a
proiectilului şi uneori, pe o mică porţiune, chiar de-a lungul canalului de pătrundere. Această
urmă suplimentară se datorează depunerii de către proiectil a substanţelor care au aderat la
suprafaţa sa, fie în interiorul canalului ţevii armei, fie pe parcursul exterior.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, reziduuri de
ardere, funingine, resturi metalice de pe canalul ţevii armei, precum şi alte substanţe ce au
aderat la suprafaţa proiectilului. Inelul de frecare este în mod obişnuit de culoare cenuşie-
închis.
Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se foloseşte metoda evidenţierii
resturilor de unsoare prin fluorescenţă determinată de radiaţii ultraviolet.

- inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând

corp comun cu inelul de frecare, cât şi independent de acesta, când partea mai densă a
obiectului perforat se găseşte mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai
multe obiecte. Dacă pe parcursul traiectoriei, glonțul întâlnește pentru prima dată un obstacol
dur, inelul de metalizare se suprapune peste inelul de frecare
Inelul de metalizare este format din depuneri de particule metalice desprinse de pe
suprafaţa proiectilului, în momentul perforării obiectului dur. Atunci când perforează mai
multe obiecte dure, se vor forma mai multe inele de metalizare.
În cazul omuciderilor, inelul de metalizare se poate găsi pe bordurile orificiului de
intrare a glonţului în ţesutul osos, dacă nu a trecut în prealabil prin alte obiecte dure.
Analiza inelelor de metalizare se face prin activare cu neutroni, resturile metalice
devenind radioactive. Alte metode folosite sunt: roentgenografía şi analiza spectrală.

B. Urme secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la mică
distanţă:
- rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 şi 12
cm, forma lor depinzând de distanţa de la care s-a tras, de felul armei, de felul încărcăturii şi
de materialul în care s-a tras.
La armele puternice, cum sunt armele militare şi carabinele, rupturile mecanice
provocate de gaze se pot produce chiar de la distanţa de 10-12 cm, la armele de putere
mijlocie (pistoale mitralieră fără amortizor şi revolverele militare) rupturile se pot produce
până la o distanţă de tragere de 3-7 cm, iar la armele de mică putere, până la distanţa de 1-3
cm.
Rupturile provocate de acţiumea mecanică a gazelor, pe marginile orificiului de
intrare a proiectilului, au forma stelară sau forma unei cruci.
- urmele gurii ţevii se formează prin apăsarea vârfului armei pe obiectul în care s-a tras,
având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie; urma se întâlneşte destul de rar şi

64
poate reprezenta conturul complet al gurii ţevii sau numai o parte a acesteia.
- arsurile provocate atât de gazele încinse, cât şi de flacăra de la gura ţevii sunt şi ele
tipice pentru tragerile de la foarte mică distanţă. Arsurile depind de felul pulberii folosite, de
vechimea acesteia, de felul ţevii armei şi îndeosebi al gurii ţevii. Flacăra constă din firicele de
pulbere în stare incandescentă. Sub acţiunea acesteia, pielea se pergamentează, iar perii ard,
devenind fragili şi de culoare brună.
Flacăra de la gura ţevii nu trebuie confundată cu flacăra din interiorul armei de foc
(care este formată din arderea pulberii şi a resturilor din capsă). Cea dintâi ia naştere la
contactul gazelor supraîncălzite cu oxigenul din aer.
Arsurile, ca urme suplimentare ale împuşcării, pot fi provocate de amândouă
categoriile de flăcări, deoarece pe lângă gazele aprinse în contact cu oxigenul sunt proiectate
şi granule de pulbere arzând, îndeosebi la pulberea cu fum şi la pulberea coloidală prea veche
pentru a se aprinde în întregime, în timpul exploziei
Urmele acţiunii flăcării se observă mai ales pe hainele de lână prin perii arşi, răsuciţi
sub formă de spirală, de culoare brună, fragili la atingere, cu miros de corn ars.
- urmele de funingine (de afumare) se formează prin depunerile de funingine a pulberii
cu fum şi numai a unor cantităţi foarte mici din alte materiale, în cazul folosirii pulberii
negre. Atunci când este folosită pulberea coloidală, urmele constau în: depuneri din
reziduurile capsei, reziduuri de pulbere rămase din tragerile anterioare, resturi metalice luate
de pe proiectil sau ţeava armei.
Urma de funingine poate avea forma rotundă sau ovală, depinzând de direcţia din care
s-a tras. Uneori are o formă concentrică dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o
formă stelară. La tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de
funingine scade pe măsura curăţării ţevii de reziduuri. Culoarea acestor urme este cenuşie, cu
unele pete maro, datorate resturilor substanţelor explozive din capsă sau ruginii de pe ţeavă.
În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafaţa obiectului asupra căruia
s-a tras, ci pe al doilea sau al treilea strat al acestuia, atunci când obiectul se compune din mai
multe straturi, cum sunt obiectele de îmbrăcăminte.
Reziduurile metalice din urma de afumare sunt cu atât mai numeroase cu cât arma
este mai uzată sau calibrul proiectilului folosit mai mare decât cel folosit în mod normal.
Cantitatea funinginii şi a reziduurilor depinde, în afară de distanţă, şi de natura
obiectului. Obiectele cu suprafaţa poroasă reţin mai bine particulele de reziduuri şi funingine.
Urma de funingine se poate forma ca depunere vizibilă sau ca depunere invizibilă. Ca
depunere vizibilă se fotografiază cu material fotografic în alb-negru, iar ca depunere
invizibilă se fotografiază în radiaţii infraroşii. Pentru examinarea urmelor de afumare mai se
pot folosi: peliculă adezivă, reactivi chimici, analiză de microscop, radiaţii Roentgen,
spectrografie, analiză prin activare cu substanţe radioactive, test de parafină etc.
- tatuajul este o urmă suplimentară de împuşcătură, formată de pulberea nearsă sau în
stare incandescentă. Această urmă se formează în jurul orificiului de pătrundere a

65
proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de tragere, de
natura şi forma pulberii, de lungimea ţevii armei etc. Cu cât distanţa de la care s-a tras este
mai mare cu atât diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeaşi
măsură va scădea densitatea acestuia.
Explozia ce determină trimiterea proiectilului spre ţintă, nu reuşeşte aproape niciodată
să consume toată cantitatea de pulbere din tub, astfel că părticele din pulberea încă nearsă vor
însoţi proiectilul şi vor putea fi descoperite în tatuajul ce înconjoară orificiul de pătrundere.
Întocmai ca şi gazele produse de explozie, pulberea nearsă complet o ia înaintea proiectilului,
zburând până la 80-100 cm. Distanţa parcursă de pulberea nearsă depinde de greutatea şi de
forma ei. Pulberile de formă cilindrică folosite la arme militare şi la carabine, zboară la
distanţa cea mai mare.
Efectul perforant al granulelor de pulbere nearsă este diferit, uneori creează perforări
în îmbrăcăminte sau pătrunde în piele, alteori lasă numai adâncituri punctiforme.
- urmele de unsoare (existentă pe ţeava armei) se formează ca stropi aruncaţi în jurul
orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, mai ales la primele focuri. De
obicei, acest tip de urme apare doar la armele bine întreținute.
Urmele secundare ale tragerii sunt deosebit de valoroase pentru determinarea
distanţei de la care s-a tras.

4. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora.

4.1. Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi urmelor acestora.
În cazul utilizării armelor de foc, la locul faptei rămân o serie de urme rezultate din
folosirea acestora: perforări, gloanţe, tuburi de cartuşe, bure etc., iar în unele cazuri, chiar şi
arma sau piese ale acestora. Investigaţia presupune o atenţie deosebită, orice neglijenţă
manifestată, îndeosebi în fixarea şi ridicarea urmelor, răsfrângându-se negativ asupra
rezultatelor examinărilor ulterioare şi limitând posibilităţile de identificare.
Probele materiale ridicate se trimit, de regulă, la expertiza criminalistică (balistico-
judiciară), deoarece o serie de probleme care se referă la împrejurările faptei pot fi lămurite
numai pe calea expertizei, iar altele se pot rezolva şi la locul faptei.
4.1.1. Descoperirea armelor de foc şi a muniţiei nu prezintă dificultăţi în cazul
sinuciderilor sau al încercărilor de disimulare a omorului printr-o sinucidere. În majoritatea
cazurilor însă, autorul caută să se debaraseze de armă, fie ascunzând-o, fie aruncând-o.
De multe ori, arma trebuie căutată în alte locuri decât cele în care a fost comisă fapta.
În aceste ipoteze, pentru descoperirea armelor trebuie urmărit drumul infractorului, iar
organele de cercetare trebuie să recurgă la mijloace tehnice adecvate de căutare, existente în
dotarea laboratoarelor criminalistice mobile. În cazul armelor îngropate se foloseşte
detectorul de metale, iar pentru cele aruncate în ape curgătoare, în fântâni, în latrine, se
apelează la electromagneţi puternici. Armele ascunse în ziduri de cărămidă sau beton, în
diverse obiecte compacte de o anumită densitate, se caută cu ajutorul instalaţiilor de

66
gammagrafiere sau cu aparatură roentgen portabilă.
Proiectilele trase se caută: sub cadavru, pe duşumea, pe obiectele sau în obiectele de
uz casnic, pe pământ, in zăpadă, în vegetaţie, în trunchiul copacilor, în ziduri etc. Porţiunile
de teren unde se presupune că au pătruns se sapă şi se cern cu grijă, zăpada se topeşte. Dacă
glonțul este sfărâmat, căutarea trebuie continuată până vor fi descoperite toate frgamentele
(schijele) desprinse.
Gloanţele şi tuburile de cartuş trase permit nu numai determinarea tipului şi sistemului
armei cu care s-a tras, ci şi stabilirea dacă împuşcătura s-a produs cu arma ridicată de la
suspect. De aceea, este necesar să se caute minuţios toate gloanţele şi tuburile de cartuş trase.
Descoperirea unui glonţ nu este totdeauna uşoară.
Determinarea numărului de cartuşe trase poate fi efectuată după plăgile de împuşcare
existente pe corpul victimei sau după orificiile de intrare descoperite pe îmbrăcăminte.
Examinarea îmbrăcămintei şi a corpului victimei, în condiţiile cercetării locului faptei,
se efectuează cu atenţie, pentru a nu se altera sau distruge eventualele urme suplimentare,
tipice tragerilor din apropiere.
Cu prilejul cercetării locului faptei, este necesar să se ia măsuri în vederea găsirii
tuburilor de cartuş. Când împuşcătura se produce dintr-o armă neautomată, tuburile de cartuş
rămân la locul faptei în cazul cînd cel care trage, rearmând arma, aruncă tuburile în acelaşi
loc. Când împuşcătura se produce cu o armă automată, tuburile de cartuş sunt aruncate chiar
de mecanismul armei, adesea la distanţe considerabile.
Urmele de sânge sunt de un real folos pentru cercetarea criminalistică, deoarece în
funcţie de forma, mărimea, culoarea şi direcţia lor se pot stabili multe elemente importante,
ca locul şi poziţia în care a fost surprinsă victima de către glonţ, timpul scurs din momentul
producerii împuşcăturii.
4.1.2. Consemnarea, fixarea poziţiei şi stării armelor. În cazul descoperirii unei arme de
foc, mai întâi se fixează în procesul-verbal de cercetare şi în schiţa de plan a locului faptei,
aşezarea acesteia faţă de obiectele înconjurătoare şi faţă de cadavru. Arma de foc se
fotografiază sau se filmează, executându-se fotografia de măsurătoare, fotografia obiectelor
principale şi fotografia de detalii.
Procesul-verbal va conţine menţiuni clare şi precise cu privire la tipul armei
(revolver, pistol, carabină etc.), locul precis şi poziţia în care a fost găsită, direcţia ţevii,
distanţa faţă de cadavru, de alte obiecte principale, numărul şi seria armei, starea sa tehnică
aparentă, dacă este sau nu încărcată, ce urme au fost descoperite pe aceasta (urme digitale,
resturi organice etc.).
După ce s-a fixat poziţia armei, este necesar să se stabilească şi să se indice în
procesul-verbal poziţia pieselor armei, respectiv: dacă închizătorul este armat sau dezarmat;
dacă arma este sau nu cu siguranţa pusă; dacă în detunător și în magazie (sau în butoi) există
cartuşe, dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate.

67
 Totodată se cercetează gura canalului ţevii, acordând atenţie prezenţei pe aceasta a
funinginii aderente proaspete, ruginii sau unsorii, precum şi a altor depuneri străine (sânge,
particule de creier ş.a.). Depuneri de acelaşi fel se pot găsi şi pe suprafaţa exterioară a armei.
Pe lângă descrierea armei, procesul-verbal trebuie să conțină indicarea precisă a
obiectelor, a locurilor şi a distanţelor unde s-au descoperit urmele de pătrundere, ieşire sau
ricoşare a proiectilelor trase, în raport de poziţia unde s-a găsit arma sau cadavrul victimei.
Căutarea orificiilor de pătrundere a proiectilelor are, de asemenea, o mare importanţă
mai întâi în ceea ce priveşte descoperirea acestor proiectile şi mai ales în ceea ce priveşte
stabilirea liniei de tir. Stabilirea liniei de tir are o deosebită importanţă în omuciderile prin
imprudenţă, în automutilări prin arme de foc şi sinucideri.
Prin fotografiere sau înregistrări video este necesar să se pună clar în evidenţă arma şi
urmele acesteia, celelalte elemente sau împrejurări descrise în procesul-verbal, ceea ce
presupune că nimic nu trebuie mişcat din poziţia în care a fost găsit sau descoperit în faza
statică a cercetărilor, până la executarea fotografiilor schiţă şi de obiecte principale. Împreună
cu resturile de muniţii, arma de foc descoperită va fi fotografiată atât la locul unde a fost
găsită, cât şi în condiţiile de laborator pentru a-i fixa detaliile caracteristice.
În ceea ce priveşte urmele: pe ţevile pistoalelor şi revolverelor, precum şi pe mânerele
lor lustruite, se pot găsi urmele digitale sau palmare, ale celui ce a întrebuinţat arma. Se pot
găsi, de asemenea, urme de sânge sau alte materii care pot duce la identificarea autorului.
4.2. Ridicarea armei de foc şi a muniţiei descoperite la locul faptei. Ridicarea şi
transportarea armelor de foc, a tuburilor şi proiectilelor de la locul faptei, se realizează în
condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini ori de natură
biologică, aflate pe aceste corpuri.
Ridicarea şi examinarea armelor sau munițiilor găsite la locul faptei se va face doar de
către experții criminaliști. Nu este permis agenţilor de poliție aflați la fața locului şi nici altor
organe să ridice şi să examineze armele, dacă ei nu sunt competenţi şi specializaţi în
conservarea urmelor, fiindcă în caz contrar vor şterge sau vor distruge aceste elemente atât de
preţioase descoperirii făptuitorilor.
4.2.1. Manevrarea armei se face astfel încât să nu se şteargă urmele de pe ea, preferabil
fiind să se lucreze cu mâna înmănuşată sau cu un cleşte, având buzele protejate în manşoane
de cauciuc. Luând arma în mână pentru a o examina amănunţit, ea trebuie prinsă de acele
piese pe care nu pot exista urme digitale.
Procedându-se la cercetarea armei de foc, trebuie să se ţină seama de faptul că piesele
acesteia se pot afla într-o asemenea poziţie, încât manipularea neglijentă poate atrage după
sine descărcarea accidentală, fără a se apăsa pe trăgaci.
Pentru evitarea accidentelor, este necesar să se respecte strict următoarea regulă
generală, şi anume: ridicând arma în scopul cercetării şi descărcării, aceasta să nu fie
îndreptată cu ţeava înspre sine sau înspre persoanele care sunt de faţă la efectuarea cercetării.
Nu este admis să se ridice arma de foc, prin introducerea unei tije (creion, pix,

68
șurubelniță etc.) în canalul ţevii sau în garda declanşatorului. În primul caz, se pot distruge
urme preţioase (sânge, ţesut cerebelos ş.a.), iar în al doilea caz, se poate produce o
împuşcătură spontană, dacă arma este încărcată.
Cu prilejul ridicării armei de foc, este necesar ca aceasta să fie descărcată. În acest
scop, se extrage cartuşul din detunător şi se decuplează magazia. Trebuie să se evite
pătrunderea unor substanţe străine (praf, impurităţi, apă) în canalul ţevii; în acest scop, gura
ţevii se înfăşoară cu o pânză sau cu hârtie groasă care se leagă apoi bine cu aţă, de ţeava
armei. Este interzisă introducerea de dopuri de vată sau de alt material pe gura ţevi.
Examinarea armei vizează în primul rând căutarea urmelor papilare sau altor arme.
După ce urmele papilare au fost descoperite, evidenţiate şi marcate de aşa natură încât să nu
poată fi distruse, se va trece la examinarea încărcăturii. Dacă este vorba de un pistol automat,
se va scoate cu precauţie încărcătorul şi, cunoscând că pe lamele acestuia se pot găsi urme
digitale foarte bune, va fi examinat mai întâi din acest punct de vedere.
Diferite substanţe sau urme biologice depuse pe armă (fire de păr, creier, sânge etc.)
se strâng şi se introduc în eprubete, indicându-se locul de unde au fost ridicate. Apoi, arma se
transportă de îndată la laborator, fixată într-o cutie de părţile pe care nu sunt urme.
Pentru transportare, arma de foc astfel pregătită se împachetează intr-un ambalaj
moale, care se sigilează. Pe ambalaj se face menţiunea corespunzătoare care este apoi
semnată de anchetatorul penal. După aceea, arma se aşază într-o cutie solidă în aşa fel, încât
în timpul transportării să nu se poată deplasa şi deteriora. Fiecare dintre cartuşele extrase din
armă se împachetează în ambalaje moi, care de asemenea se sigilează şi se aşază la un loc cu
arma.
Coletele sunt sigilate şi vor fi însoţite de date privind persoana care a efectuat
ridicarea, locul, data, metodele folosite în descoperire şi ridicare, seria armei, dacă nu a putut
fi decărcată etc.
4.2.2. Ridicarea gloanţelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafaţa
lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, îndeosebi în ipoteza că ele vor servi la
identificarea ulterioară a armei.
Atunci când la locul faptei se descoperă un orificiu de pătrundere în al cărui canal s-a
oprit glonţul, este necesar ca acesta să fie consemnat mai întâi în procesul-verbal de
cercetarea locului faptei, în plan, fixându-se, de asemenea, printr-o fotografie de măsurătoare
poziţia exactă a orificiului de pătrundere în raport cu obiectele nemişcătoare din apropiere
De cele mai multe ori, gloanţele trebuie scoase din pereţi sau din alte obiecte dure
(mobilă, dușumea etc.). Cu acest prilej trebuie să se respecte regula evitării oricărui contact
direct dintre instrumentele metalice utilizate pentru extragere şi glonţ, deoarece în caz
contrar, pe cămaşa glonţului se formează mici striaţiuni, care îngreunează examinarea
ulterioară a urmelor lăsate de canalul ţevii pe glonţ.
Gloanţele oprite în obiecte de lemn se extrag împreună cu porţiunile de lemn
învecinate prin tăiere cu ferăstrăul. Bucata de lemn tăiată cu ferăstrăul se despică cu grijă de-a
lungul fibrelor, extrăgându-se apoi glonţul. Pentru extragerea unui glonţ din tencuială,

69
cărămidă ori dintr-un alt material asemănător, de jur împrejurul canalului de pătrundere a
glonţului, la o distanţă de cel puţin 5 cm se practică tăieturi circulare adânci, cu ajutorul unei
dalte. După aceasta, porţiunea de material desprinsă se desface cu grijă pe margini, se extrage
pe părţi, degajându-se astfel glonţul.
Gloanţele din corpul victimei (cadavru) se extrag numai de către medicul legist.
Nu trebuie să se piardă din vedere că pe gloanţele descoperite la locul faptei pot exista
uneori urme de diferite substanţe, care nu pot fi observate cu ochiul liber (sânge, tencuială
ş.a.) şi care prezintă o importanţă deosebită pentru clarificarea împrejurărilor faptei. Este
necesar să se ia măsuri în vederea conservării acestor urme.
Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile
create prin împuşcare să nu fie în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma.
4.2.3. Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleaşi condiţii de precauţie. În plus, este
necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea tubului se
face numai de la extremităţi, cu mâna inmănușată sau cu o pensetă cu brațele îmbrăcate în
manșoane de cauciuc.
Locul în care s-au descoperit tuburile de cartuş trebuie fixat precis. Fiecare glonţ şi
tub de cartuş trebuie cercetat cu atenţie. În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se
menţionează forma, lungimea, culoarea metalului, diametrul interior al gâtului tubului de
cartuş şi diametrul exterior al părţii cilindrice a glonţului, precum şi semnele de marcaţie de
pe rozeta tubului de cartuş.
Întrucât tuburile sunt uneori mai valoroase pentru identificarea armei (chiar şi în
condiţiile în care aceasta are ţeava lisă, gloanţele neputând servi la identificare), datorită
urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar şi pentru stabilirea tipului de muniţie folosită,
va trebui să fie bine protejate.
Ambalarea gloanţelor şi a tuburilor de cartuş ridicate de la locul faptei se face cu
respectarea unei serii de reguli. Fiecare glonţ şi tub de cartuş se împachetează în hârtie curată,
la început separat şi apoi toate împreună. Pachetul se sigilează şi se semnează de către
anchetatorul penal.
Este interzis ca pe gloanţe sau pe tuburile de cartuşe să se facă vreun semn sub formă
de zgârietură, deoarece prin aceasta se poate îngreuna expertiza ulterioară.

4.3. Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere.

4.3.1. Pentru tragerile efectuate în limita de acţiune a factorilor suplimentari (trageri cu
ţeava lipită de corp sau de la mică distanţă), stabilirea direcţiei şi distanţei de la care s-a tras
este relativ uşoară. În acest scop se folosesc urmele suplimentare ale împuşcăturii. Dintre
acestea fac parte deteriorarea mecanică a obstacolului de către gaze, urmele produse prin
ardere, depunerea funinginii rezultate prin împuşcătură, depunerea urmelor de unsoare etc.
Prin „distanţa de la care s-a tras” se înţelege distanţa măsurată în linie dreaptă, de la
gura ţevii armei şi până la orificiul de intrare, format în obstacol.

70
 Pentru determinarea distanţei împuşcăturii efectuate de la mică distanţă, cu prilejul
expertizei se execută trageri experimentale, observându-se efectul perforant al proiectilului.
În acest scop se foloseşte o armă de acelaşi model şi cartuşe de acelaşi fel cu cele folosite de
infractor, iar tragerile se execută în obstacole de aceeaşi natură.
Determinarea distanţei de la care s-a tras are o mare importanţă în ceea ce priveşte
sinuciderile prin arme de foc, care totdeauna trebuie să facă obiectul unui examen deosebit
pentru ca nu cumva o crimă să se ascundă sub aspectul unei sinucideri.
Când tragerea se efectuează cu ţeava lipită (când gura ţevii armei atinge sau este lipită
de obstacol), cea mai mare parte a funinginii şi reziduurile granulelor de pulbere pătrund în
canalul format de proiectil (glonț).
În ipoteza tragerilor cu arme de vânătoare, în care au fost folosite cartuşe cu alice sau
mitralii, distanţa se stabileşte pe baza gradului și câmpului de dispersare a acestora. Legat de
aceste date, este necesar să se identifice toate perforările, fixându-se în schiţă, în procesul-
verbal şi în fotografia de măsurătoare, poziţia acestora. Cu prilejul fotografierii, pentru o mai
bună ilustrare este uneori util ca perforările să fie încercuite cu creion.
4.3.2. Pentru tragerile efectuate de la distanţe ce depăşesc limitele de acţiune a factorilor
suplimentari (distanţe mari), este necesar să se studieze mai întâi orificiile de intrare şi de
ieşire pentru a se rezolva problema direcţiei din care s-a tras, adică sensul în care a zburat şi a
unghiului sub care a pătruns proiectilul în obstacol. În acest scop, este necesar mai întâi să se
stabilească care dintre cele două orificii este orificiul de intrare şi care este cel de ieşire.
Dacă sunt perforate sau atinse două obiecte aflate la o distanţă ceva mai mare, cele
două urme se unesc cu un fir de aţă întins, a cărui poziţie va corespunde cu linia traiectoriei
urmată de glonţ. Vizarea de-a lungul firului de aţă dă posibilitatea să se stabilească locul de
unde s-a tras. Acest loc se poate fotografia, dacă aparatul este astfel aşezat încât axul său
optic să coincidă cu direcţia firului de aţă.
Dacă perforările sunt situate la mică distanţă una faţă de cealaltă (spre exemplu,
glonţul a străbătut o fereastră dublă), este mult mai simplu să se introducă prin ele un tub de
hârtie. Vizându-se direct prin acest tub se descoperă locul de unde s-a tras.
Un procedeu mai sigur în astfel de situaţii îl reprezintă stabilirea direcţiei cu ajutorul
unui dispozitiv special de vizare.
Însă, vizarea dă rezultate aproximativ exacte numai în cazul distanţelor mici și medii
de împuşcătură pentru arma respectivă (50 m pentru pistoale şi revolvere, 100 m pentru
armele automate; 200 m pentru armele militare cu lunetă), deoarece la distanţe mari, linia de
zbor a glontelui (traiectoria) diferă mult de linia dreaptă. Totodată trebuie să se stabilească
dacă proiectilul se afla în faza ascendentă sau descendentă a traiectoriei.
Prezenţa unor canale mai lungi, specifice perforării obiectelor cu o grosime mare,
precum şi a canalelor oarbe, permite, de asemenea, stabilirea direcţiei de tragere, fie prin
vizare directă, fie prin introducerea în canalul orb a unei tije în prelungirea căreia se va viza.

71
 Pentru stabilirea cât mai exactă a direcţiei sau locului din care s-a tras, este necesar să
fie avuţi în vedere şi factorii care pot determina modificări ale traiectoriei. De regulă aceşti
factori sunt, în afara gravitaţiei, vântul, ploaia, sensul mişcării giratorii a proiectilului,
rezistența aerului, precum şi diverse obstacole care provoacă ricoşări.
Punctele de ricoşare trebuie căutate cu o deosebită atenţie fiindcă acestea pot fi
pătrunderi foarte superficiale, care pot trece adesea neobservate.
În cazul împuşcăturilor de pe corpul uman, traiectoria se poate stabili cu ajutorul unor
manechine, îmbrăcate cu hainele victimei, prin orificiile de intrare şi de ieşire introducându-
se vergele care vor indica traseul proiectilului în corp.
Determinarea distanței și apoi, a locului de unde s-a tras, înlesneşte găsirea tuburilor
de cartuş trase, a burelor, a urmelor picioarelor celui care a tras şi a obiectelor aruncate de
acesta.

Reguli tactice ale cercetării locului faptei

1. Cadrul tactic general al cercetării locului faptei.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei presupune respectarea unor reguli tactice cu
caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, dar și a normelor de procedură penală, astfel
încât să se ajungă la scopul propus. Principalele elemente tactice, de natură să orienteze
activitatea echipei de cercetare a locului faptei sunt, în esenţă, următoarele:
1.1. Cercetarea locului faptei se efectuează cu maximă urgenţă
Cercetarea locului faptei trebuie efectuată fără întârziere. În multe cazuri, cercetarea
cu întârziere a locului faptei poate avea ca rezultat modificarea între timp a aspectului locului
faptei, precum şi dispariţia urmelor şi probelor materiale din diferite cauze. Astfel,
fenomenele atmosferice (ploaia, zăpada, vântul etc.) deteriorează urmele de pe sol; cu timpul,
urmele digitale de pe obiecte nu mai pot fi observate sau se şterg, ca urmare a atingerii
acestora de către alte persoane; probele materiale pot fi ridicate întâmplător sau intenţionat de
cineva; aspectul locului faptei se va modifica, datorită restabilirii situaţiei anterioare
obişnuite.
Bineînţeles că, dacă ancheta judiciară începe mai aproape de momentul comiterii
crimei, cu atât şansele de descoperire şi prindere a autorului sunt mai mari şi, cu cât timpul
trece (spune un vechi dicton criminalistic), adevărul se îndepărtează. Aceasta nu înseamnă
însă că în acest scop se poate permite ca cercetările să fie întreprinse în mod empiric şi
intempestiv, urmărindu-se piste sugerate de inspiraţii subiective, nesusţinute de indicii
temeinice, deoarece rezultatul poate fi tocmai contrariul. Se impune deci – în mod imperios –
ca aceste cercetări să fie efectuate metodic, cu multă prudență și competență1.
Cercetarea locului faptei trebuie efectuată cât mai grabnic cu putinţă, ori de câte ori
există pericolul ca scena locului faptei să sufere modificări în foarte scurt timp de la
1
G. Vrăbiescu, Cursuri de Drept procesual penal și de Criminalistică, Ed. Themis Cart, București, 2009, op. cit., p. 403.

72
 producerea faptei (de exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, a accidentelor de muncă
survenite în întreprinderi a căror producţie nu poate fi întreruptă pentru o perioadă mai
îndelungată, în cazul descoperirii unui cadavru în stradă).
Convocarea experţilor şi a specialiştilor din diferite domenii tehnico-ştiinţifice este
necesară încă din primul moment al cercetării pentru a se asigura descoperirea acelor urme
care cer cunoştinţe de specialitate, ca în cazul accidentelor de circulaţie, omor, incendii,
accidente de muncă, sau în cazurile când, indiferent de natura infracţiunii, urmele sunt de aşa
natură încât pentru descoperirea şi ridicarea lor este nevoie de un specialist criminalist.
Cercetările locului faptei efectuate noaptea se continuă şi a doua zi, chiar dacă s-a
dispus de surse de iluminare puternice (suficiente), pentru a nu neglija descoperirea vreunei
urme.
Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la locul faptei se creează
posibilitatea identificării unor martori, fară a se exclude chiar surprinderea autorului la locul
infracţiunii.
Urgenţa cercetării locului faptei este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii
(termenul rezonabil1) aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare
criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe
care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
1.2. Cercetarea locului faptei se efectuează complet şi detaliat.
În general, se poate spune că la locul faptei trebuie să se descopere şi să se fixeze apoi
în procesul-verbal de cercetare tot ceea ce caracterizează fapta, precum şi diferitele
împrejurări ale acesteia, adică tot ceea ce prezintă importanţă pentru anchetarea infracţiunii
respective.
Cercetarea locului faptei trebuie făcută în mod obiectiv, fără ca activitatea de
cercetare să se limiteze numai la verificarea anumitor versiuni, iar neglijarea celorlalte să
determine neridicarea tuturor urmelor infracţiunii. Cele mai mari greşeli care se fac în cursul
cercetărilor sunt legate de o poziţie subiectivă în aprecierea faptelor, polarizând întreaga
cercetare în jurul unei singure versiuni, a cărei justificare se urmăreşte apoi pe parcurs.
Întrucât cercetarea locului faptei este o activitate de început a urmăririi penale,
organul judiciar în acest moment încă nu ştie în mod sigur care anume din datele descoperite
prezintă sau nu şi în ce măsură importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. De aceea,
cercetarea locului faptei trebuie efectuată cât mai conștiincios și minuţios, acordându-se aten-
ţie „1ucrurilor mărunte”. Această regulă, vizând minuţiozitatea investigaţiilor, impune
echipei de cercetare să-şi focalizeze atenţia în două direcţii principale:
a. descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor
biologice precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către
infractor.

1
A se vedea art. 8 c.pr.pen.: „Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor
procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care
constituie infractiuni (…).”

73
b. clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanţei” dintre starea locului
faptei şi fapta săvârșită, deseori acestea reprezentând încercări de simulare a unor fapte
penale.
În orice împrejurare trebuie să se consemneze toate aspectele care vădesc o abatere de
la situaţia normală, obişnuită, de la locul unde se efectuează cercetarea. Totodată, la
efectuarea cercetării locului faptei trebuie să se ţină seama şi de natura faptei.
De asemenea, se vor lua informaţii dacă la locul faptei s-au produs modificări,
precizându-se în ce constau ele şi de către cine şi în ce scop au fost făcute.
1.3. Conducerea şi organizarea competentă a cercetării locului faptei. Tactic, această
cerinţă se materializează prin:
1.3.1. Cercetarea în echipă care presupune, în primul rând, o conducere unică. Conducerea
unitară este determinată de importanţa pe care o reprezintă, în general, cercetarea locului
faptei, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se
supune următoarelor cerinţe:
- conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetate sau de
investigaţie.
- informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele
obţinute.
1.3.2. Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect:
a. fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete şi
precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate
integral şi cât mai operativ posibil.
b. cercetarea locului faptei trebuie efectuată organizat, respectându-se o anumită
succesiune a acţiunilor anchetatorului penal. Cercetarea propriu-zisă a locului faptei
constă în:
- orientarea în teren la locul faptei;
- observarea locului faptei, în ansamblu;
- concretizarea şi fixarea cadrului în care s-a produs fapta, descoperirea şi ridicarea
urmelor şi a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării locului faptei.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că,
aşa cum se va vedea, între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică,
ci de o întrepătrundere.
1.3.3. Luarea unor măsuri de ordine la locul faptei.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării locului
faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să

74
acţioneze în linişte, fară a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales,
oportun.
În faza de pregătire, în câmpul infracțional pătrunde doar șeful echipei, împreună cu
criminalistul, pentru a fixa căile de acces pentru ceilalțiu membri ai echipei, a experților, a
medicului legist, a martorilor ș.a.

1.3.4. Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite.

Se constată uneori, în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă,
omuciderile, distrugerile cu consecinţe grave ş.a., că, la locul faptei, pe lângă membrii echipei
de cercetare, mai sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi din cadrul
organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent reprezentanţii
presei sau ai televiziunii. Se recomandă să se amenajeze un spațiu destinat presei, pentru a se
asigura totuși o cooperare benefică în folosul anchetei penale.
Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării la locul faptei, unele din
acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau
modificarea poziţiei unor obiecte etc.
1.4. Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării.
Conform prevederilor art. 195 c.pr.pen., despre efectuarea cercetării la locul faptei se
încheie un proces-verbal. Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor
constatate de către organul judiciar și trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a situației
locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării
celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât
posibil cu dimensiunile respective.
Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al
cercetării, folosindu-se formulări clare, precise și concise, din care să rezulte că nu a fost
omis niciun amănunt, niciun element util stabilirii adevărului, precum şi evitându-se
expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Este
necesară folosirea unei tenninologii conforme cu dreptul procesual penal, clare şi riguroase,
potrivit specificului cercetării.
Dacă înainte de a începe cercetarea, aspectul locului faptei a suferit modificări (s-a
deplasat mobilierul, cadavrul a fost ridicat de pe podea şi aşezat pe pat etc.), se fixează numai
ceea ce anchetatorul penal şi martorii asistenţi observă în momentul cercetării locului faptei.
Consemnările se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în
timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel moment.
Modalităţile tehnice de fixare sunt: executarea de schiţe, de fotografii, de înregistrări
pe bandă video-magnetică, modalităţi care sunt menite să asigure evidenţa probatorie şi să
confere un plus de obiectivitate cercetărilor locului faptei.
Cercetarea locului faptei nu oferă totdeauna anchetatorului penal posibilitatea de a-şi

75
forma dintr-o dată o reprezentare clară asupra naturii faptei şi a împrejurărilor în care aceasta
a fost săvârşită. Concluzia asupra naturii faptei şi a împrejurărilor acesteia va fi întemeiată
numai dacă urmele descoperite şi fixate obiectiv vor fi apreciate, în urma asocierii cu alte
date ale anchetei.

2. Măsuri preliminare cercetării locului faptei.

De regulă, măsurile preliminare sunt luate de poliţiştii care se deplasează la locul
faptei înaintea echipei de cercetare, formată din organul de urmărire penală competent în
cauză, din specialişti criminalişti etc.
2.1. Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea
urmelor.
De obicei, primii care sosesc la locul faptei sunt lucrătorii de poliție, care sunt obligaţi
să ia măsuri în vederea restabilirii ordinii publice, a ajutorării victimelor, a reţinerii
infractorilor şi a luării măsurilor de pază a locului infracţiunii.
Menţinerea aspectului iniţial al locului faptei, precum şi conservarea urmelor este o
măsură esenţială pentru evitarea unei posibile acţiuni distructive a persoanelor curioase (aşa-
numitul „val al curioşilor”), a amatorilor de senzaţii tari care, numai în câteva momente, pot
schimba înfăţişarea locului faptei sau distruge urmele infracţiunii. Mulţimea curioşilor
trebuie, fără îndoială, ţinută la distanţă de locul faptei, pentru a nu distruge urmele
infracţiunii, dar acest deziderat nu trebuie interpretat mecanic, căci prin îndepărtarea tuturor
persoanelor fără selectare se pot pierde unii martori oculari preţioşi, unele persoane care ar
putea ajuta la identificarea infractorului dacă acesta este prins, sau chiar infractorul sau
complicii rămaşi să vadă cum decurg cercetările. Se va proceda cu tact, fotografiindu-se în
mod discret, toate persoanele găsite la locul faptei, care părăsesc locul faptei sau care sosesc
pe parcursul cercetărilor.
Prin stabilirea exactă a perimetrului scenei infracţiunii se previne o eventuală
încercare a autorului infracţiunii de a şterge urmele faptei sale. Măsura se impune şi pentru
prevenirea acţiunii unor factori cu caracter obiectiv, cum sunt, de exemplu, condiţiile
meteorologice, mai ales dacă fapta a fost comisă într-un loc deschis.
2.2. Fixarea tuturor împrejurărilor care, cu timpul, se pot modifica sau pot dispărea.
În funcţie de situaţia concretă, organului de urmărire penală îi revine o sarcină dificilă, în
sensul că va fi obligat să reţină o multitudine de împrejurări:
- ora exactă a sosirii organelor de cercetare penală;
- poziţia şi starea uşilor, ferestrelor şi perdelelor;
- prezenţa unor mirosuri deosebite şi, în general, caracterul acestora (parfum, tutun,
transpirație etc.);

76
 - starea în care se găsea lumina (stinsă, aprinsă);
- poziţia mobilei şi a altor obiecte din încăpere;
- funcţionarea unor aparate sau instrumente casnice;
- poziţia telefonului, a agendei telefonice ş.a.
2.3. Acordarea primului ajutor victimelor. Prima măsură ce se întreprinde la locul
faptei este, în fapt, acordarea primului ajutor victimelor, dacă acestea mai sunt în viaţă sau
dacă nu există certitudinea instalării morţii. Victima înainte de transportare la spital, dacă este
în stare să răspundă va fi întrebată despre semnalmentele infractorului, sau alte lucruri
socotite importante în legătură cu cauza respectivă. Se notează unde este condusă, cine o
conduce şi se transmite personalului sanitar să aibă grijă de hainele victimei, de urmele pe
care le are pe haine sau pe corp. Înainte de ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se
conturează cu creta locul exact ocupat, indicând şi poziţia membrelor dacă acestea sunt
îndepărtate de corp.
2.4. Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente. În diverse împrejurări, se
impune deseori luarea de măsuri vizând înlăturarea unor pericole, cum ar fi, de pildă,
incendiile, exploziile, inundaţiile etc. În cazul unor accidente grave de muncă, al accidentelor
de trafic, feroviare, navale sau aeriene, se impune degajarea rapidă a victimelor, prevenirea
extinderii pagubelor ş.a.
2.5. Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte. Martorilor
care au perceput direct un anumit act infracţional le sunt încă foarte proaspete în memorie o
serie de date ce pot fi redate cu destulă exactitate, nefiind alterate decisiv de diverşi factori
subiectivi sau obiectivi.
Eventualul autor al faptei are posibilităţi de a preveni identificarea sa prin distrugerea
urmelor, debarasarea de obiectele de care s-a servit în comiterea faptei, crearea de alibiuri
false. Reţinerea sa, precum şi a oricărei persoane suspecte este absolut necesară, însă în
condiţiile legii.

3. Reguli tactice specifice efectuării cercetării propriu-zise la locul faptei.

3.1. Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea.
În ipoteza în care nu a fost luate măsurile cu caracter preliminar, înaintea sosirii
echipei, este de la sine înţeles că vor fi desfăşurate acele activităţi care reclamă o maximă
urgenţă. La sosirea organelor de urmărire penală și a experților cirminaliști, organul de poliție
însărcinat cu paza locului şi cu luarea primelor măsuri incunoştiinţează despre toate
activităţile iniţiale pe care le-a îndeplinit.
3.1.1. În situaţia în care cercetarea propriu-zisă a fost precedată de acţiuni
premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în:
- completarea măsurilor vizând salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor şi conservarea
urmelor,

77
- examinarea rapidă a locului faptei, delimitarea sa exactă şi întărirea măsurilor de pază,
- îndepărtarea tuturor persoanelor inutile şi reţinerea celor care au făcut sesizarea, a
martorilor, a persoanelor suspecte, precum şi a tuturor celor care pot fi selecţionaţi în calitate
de martori asistenţi. Se recomandă ca martorii să nu comunice între ei, pentru a nu se
influenţa reciproc, iar persoanele suspecte să stea separat, sub pază;
- stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei şi indicarea ordinii în
care vor fi îndeplinite activităţile de cercetare;
- obţinerea unor prime informaţii referitoare la faptă, la locul în care a fost săvârşită, ca şi
la persoanele antrenate în comiterea ei, inclusiv cu privire la identitatea celor reţinuţi la faţa
locului, indiferent de calitatea lor; acestea vor permite organelor de urmărire penală și
experților cirminaliști să înţeleagă cele întâmplate şi să determine elementele ce trebuie
cercetate, precum şi măsura şi succesiunea în care acestea urmează a fi cercetate.
3.1.2. În organizarea activităţii, şeful echipei de cercetare va trebui să aibă în vedere şi
aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:
a. limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar. În
faza de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai şeful echipei, însoţit, eventual, de un
ajutor sau de medicul legist, dacă infracţiunea s-a soldat cu victime omeneşti;
b. prevenirea oricărei modificări în starea sau poziţia lucrurilor, paralel cu conservarea
urmelor şi evitarea creării altor urme care pot dezorienta cercetarea. Pentru aceasta, se va
indica curăţarea încălţămintei de noroi, praf, resturi vegetale etc., se va interzice fumatul şi
aducerea de obiecte ce nu servesc operaţiilor de cercetare;
c. fixarea căilor de acces şi de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei,
precum şi în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă
descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate şi transportate la laboratoarele de
specialitate;
d. purtarea echipamentului de protecţie (costum, mănuşi, mască) pentru protejarea
urmelor şi prevenirea contaminării acestora, mai ales în cazul urmelor biologice;
e. interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuţiilor privind natura faptei,
împrejurările în care a fost săvârşită, starea urmelor ş.a., pentru a nu influenţa, într-un mod
sau altul, desfăşurarea cercetării, ca şi pe martorii prezenţi la locul faptei.

3.2. Cercetarea în faza statică.

În faza statică, ambianţa locului faptei, obiectele şi urmele sunt cercetate în starea lor
statică (de nemişcare), fără a se modifica poziţia acestora. Trebuie să se acorde atenţie
poziţiei în care se află diversele obiecte, aspectului exterior al acestora, prezenţei urmelor
vizibile de pe ele, distanţelor dintre diferitele obiecte. O deosebită atenţie trebuie acordată şi
obiectelor care au o legătură directă cu infracţiunea săvârşită.

78
 Cercetarea locului faptei trebuie începută prin observarea acestui loc, însoţită de
deplasarea în jurul lui urmată de executarea fotografiei de orientare şi a fotografiei-schiţă;
interesează aspectul de ansamblu al locului săvârşirii faptei, poziţiile relative ale diferitelor
urme şi obiecte, căile de acces etc.
O problemă ce trebuie rezolvată tot în faza statică, ţinând seama de condiţiile concrete
ale cercetării, este aceea a stabilirii punctului de unde începe cercetarea locului săvârşirii
faptei. Uneori, cercetarea locului săvârşirii faptei începe de la centru spre periferie - centrul
locului faptei fiind socotit locul unde se găsesc urmele principale ale infracţiunii respective,
ca: urmele spargerii, focarul incendiului, cadavrul victimei, locul accidentului de muncă sau
de circulaţie etc. În alte cazuri, cercetarea va porni de la periferie spre centrul locului faptei,
urmând fie drumul parcurs de infractor (iter criminis), fie pornind de la o extremitate
oarecare a locului.
Dacă stabilirea căilor de acces ale infractorului şi a căilor pe unde acesta a părăsit
locul în care s-a săvârşit infracţiunea prezintă o deosebită însemnătate, ori dacă este necesar
să se caute cadavrul, instrumentele infracţiunii sau lucrurile aruncate de către infractori, este
indicat ca cercetarea locului faptei să se înceapă dinspre margini, adică dintr-un punct situat
la o distanţă oarecare faţă de centru; deplasarea se execută în spirală, către punctul central în
care s-a produs fapta principală.
Când locul faptei este un teren deschis, indiferent de metoda care a fost adoptată
pentru desfăşurarea cercetării, terenul va fi împărţit în parcele aproximativ egale, ţinând
seama de diferenţierile naturale ale terenului.
În caz că cercetarea locului săvârşirii faptei se desfăşoară într-o încăpere, după
cercetarea punctului principal unde se găsesc urmele mai importante, se trece la cercetarea
pereţilor, mergând pe sensul unei mâini (stânga sau dreapta), examinându-se ferestrele, uşile
şi obiectele atârnate pe pereţi sau situate în imediata lor apropiere; apoi se va cerceta
pardoseala, terenul şi diferitele obiecte din încăperi, insistându-se asupra locurilor unde
urmele infracţiunii cercetate au putut să se formeze, ţinând seama de natura infracţiunii şi de
natura obiectelor.
Distanţele trebuie măsurate exact (în metri şi în centimetri) în toate cazurile în care
lămurirea unor împrejurări esenţiale depinde de valorile de distanţă determinate (de exemplu,
în cazul unui accident de circulație).
Măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii (pentru fixarea poziţiei lor
exacte) se face prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul locului cercetat. În
această fază, organul de urmărire penală nu modifică nimic din aspectul iniţial al locului
săvârşirii faptei, se deplasează, dus şi întors, pe o singură direcţie din cuprinsul locului faptei,
notând în carnet aspectele generale, precum şi forma şi poziţia obiectelor şi a urmelor
întâlnite în cursul cercetării. Tot în această fază, organul de urmărire penală caută să
stabilească şi calea de acces şi de retragere a infractorului, precum şi sectoarele unde
desfăşurându-şi cea mai intensă activitate, a lăsat cele mai numeroase urme.

79
 În faza statică a cercetării locului faptei se efectuează fotografia de orientare,
fotografia-schiţă şi fotografia obiectelor principale: a cadavrului, a locului spargerii, a maşinii
avariate şi a altor puncte centrale (principale) ale faptei.
Din întreaga echipă de cercetare, în faza statică nu intră pe terenul propriu-zis al
locului faptei decât conducătorul echipei şi specialistul criminalist. Tehnicianul criminalist va
executa fotografiile necesare. Echipa va fi completată cu un al doilea specialist ori expert,
care prin natura infracţiunii ar fi necesar, cum este medicul, sau un inginer în accidente cu
caracter special, ca: accidente miniere, industriale, de cale ferată.
3.3. Cercetarea în faza dinamică. Faza dinamică presupune participarea tuturor
membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-
ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor.
Faza dinamică constă în cercetarea aceloraşi obiecte în mişcare, ele putând fi luate în
mână, deplasate şi privite cu mai multă atenţie din toate părţile. În faza dinamică, se extrag
gloanţele din pereţi, se transplantează urmele digitale pe peliculă folio, se fac mulaje ale
urmelor de picioare de adâncime şi se efectuează alte acţiuni de ridicare a urmelor şi probelor
materiale. Ca şi în faza statică, anchetatorul penal îşi notează într-un carnet toate constatările,
pentru ca ulterior notele să fie incluse în procesul-verbal de cercetare a locului faptei.
Într-o serie de cazuri, în cursul cercetării locului faptei, este necesar să se recurgă la
ajutorul unui expert sau al unui alt specialist. Astfel, trebuie considerată obligatorie participa-
rea medicului legist la cercetarea locului faptei, în cazul în care aici se află cadavrul ce
prezintă semne de moarte violentă, deoarece fără ajutorul medicului nu este posibilă
descrierea corectă a stării cadavrului, a leziunilor pe care le prezintă şi a fenomenelor
cadaverice care indică momentul în care a survenit moartea, precum şi cauzele ei.
Cu ocazia cercetării locului faptei - în special în cazurile în care aceasta se efectuează
la scurt timp după săvârşirea faptei ce a constituit temeiul de efectuare a cercetării - trebuie să
se acorde atenţie şi să se fixeze nu numai ceea ce percepe vizual anchetatorul penal, ci şi
starea obiectelor (de exemplu, tare, moale, dens, fluid), mirosurile, temperatura aerului şi a
obiectelor (acestea pot fi la palpare calde sau reci).
Acest moment al cercetării (faza dinamică) include următoarele activități:
3.3.1. Examinarea amănunţită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de
urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea
poziţiei lor. În cazul descoperirii unui cadavru, examinarea acestuia face parte integrantă din
cercetarea generală a locului faptei. Poziţia cadavrului, precum şi rezultatele examinării
exterioare a acestuia la faţa locului (cu participarea expertului medico-legist), trebuie
consemnate exact în procesul-verbal de cercetare a locului faptei.
În faza dinamică se efectuează fotografia de detalii a cadavrului, a obiectelor şi
urmelor, care, în vederea fotografierii, în condiţii mai uşoare pot fi aşezate în orice poziţie.
Totodată, o atenţie deosebită este acordată descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
infracţiunii, potrivit tipului şi naturii acestora.

80
3.3.2. Executarea fotografiilor şi înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor
fotografice bidimensionale, se finalizează schiţa locului faptei şi se începe redactarea
procesului-verbal.
3.3.3. Se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, dacă mai este la locul faptei, inclusiv
persoanelor suspecte. Declaraţiile vor fi luate, fireşte separat, fără a se face aprecieri din
partea organului judiciar, fară a se influenţa persoanele ascultate într-un anumit mod,
respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă.
3.3.4. Clarificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanţa dintre situaţia de
fapt şi evenimentul presupus că s-ar fi produs. Cu prilejul cercetării locului faptei nu trebuie
să se procedeze numai la fixarea urmelor existente; uneori apare necesar să se consemneze şi
absenţa lor, dacă aceasta constituie aşa numitele „împrejurări negative”, adică inexistenţa a
ceea ce ar fi trebuit să existe, dacă într-adevăr s-ar fi săvârşit fapta indicată de diferite aspecte
exterioare.
Constatarea împrejurărilor negative poate duce la concluzia că în cazul respectiv nu s-
a produs ceea ce rezultă din prima impresie formată cu prilejul examinării scenei de la locul
faptei; prin urmare, nu este exclusă posibilitatea simulării, cu scopul de a induce în eroare
organele de anchetă în ceea ce priveşte natura reală a faptei. Infractorii recurg la asemenea
simulări, de exemplu, pentru a prezenta omorul drept sinucidere (cadavrul victimei sugrumate
este suspendat în ştreang), o delapidare drept furt prin spargere săvârşit de autori necunoscuţi.
4. Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei.
Potrivit art. 195 c.pr.pen., despre efectuarea cercetării locului faptei se încheie un
proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act
iniţial de urmărire penală. În toate cazurile, procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schiţe,
desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film, benzile
videomagnetice, carduri de memorie, cd-uri etc.
4.1. Procesul-verbal.
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei este unul dintre izvoarele de probaţiune.
El trebuie să redea prin expresii clare şi precise scena locului faptei, urmele şi probele
materiale descoperite în cursul cercetării acestuia. Din citirea procesului-verbal, scena locului
faptei trebuie să apară în mod clar şi sugestiv. Nu trebuie să se piardă din vedere că uneori, pe
baza procesului-verbal de cercetare a locului faptei, este necesar să se reconstituie aspectul
locului faptei.
Procesul-verbal poate să fie întocmit după terminarea întregii activități sau treptat, pe
măsura desfăşurării cercetării. Indiferent de metoda aplicată la întocmirea lui, procesul-verbal
trebuie să fie o oglindă a întregii activităţi desfăşurate de toate persoanele participante, prin
redarea amănunţită a tot ceea ce s-a descoperit şi s-a făcut pentru fixarea, ridicarea şi
conservarea probelor, deoarece reprezintă dovada acestei activităţi şi în acelaşi timp este
singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului faptei.
4.1.1. Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, art. 195 c.pr.pen. dispune că
procesul-verbal de cercetare a locului faptei trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile

81
prevăzute la art. 199, următoarele:
- indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
- numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
- numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
- descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a
celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să
fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective;
- activitatea desfășurată și constatările expertului;
De asemenea, conform art. 199 c.pr.pen., procesul-verbal cuprinde:
- numele, prenumele și calitatea celui care îl incheie;
- locul unde este încheiat;
- data la care s-a încheiat procesul-verbal;
- data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal;
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente
la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
- descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecțiile și explicatiile acestora;
- mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de căte cel care îl încheie
și de către persoanele care au participat la cercetarea locului faptei.
Raportându-ne la structura procesului-verbal - formată dintr-o parte introductivă, o
parte descriptivă şi o încheiere - subliniem ponderea părţii descriptive, însăşi legea procesual
penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei locului, a urmelor găsite, a
obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei și stării celorlalte mijloace materiale de
probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile res-
pective (art. 195 alin. 1 lit. d) c.pr.pen.).
4.1.2. Pe plan tactic criminalistic, procesul-verbal de cercetarea locului faptei conține
următoarele elemente:
În partea introductivă (preambul) se consemnează următoarele date: locul şi data
(anul, luna, ziua) când s-a efectuat cercetarea locului faptei şi s-a încheiat procesul-verbal;
numele şi calitatea organului de urmărire penală care conduce cercetarea; numele şi calitatea
persoanelor ce au format echipa de cercetare; numele şi calitatea experţilor care au luat parte;
datele de identificare a persoanelor ce au fost martori asistenţi ai cercetării; temeiul de fapt şi
temeiul de drept al cercetării; ora la care a început şi s-a sfârşit cercetarea locului faptei;
condiţiile atmosferice şi condiţiile de iluminare în care s-a efectuat cercetarea.

82
 Partea descriptivă vizează următoarele aspecte:
a. descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, delimitarea precisă a acestui loc,
dimensiunile şi amplasarea faţă de punctele cardinale, particularităţile topografice, căile de
acces;
b. toate urmele şi probele descoperite în cursul cercetării locului faptei şi care prezintă
importanţă pentru anchetă trebuie denumite corect în procesul-verbal de cercetare a locului
faptei, arătându-se principalele caracteristici individuale ale acestora, unde anume şi în ce
stare au fost descoperite aceste urme şi probe materiale, preicum şi în ce mod au fost fixate
sau ridicate. Dacă vreo urmă sau o anumită probă materială oarecare, descoperită în cursul
cercetării locului faptei, nu va fi menţionată în procesul-verbal de cercetare, aceasta îşi pierde
valoarea probantă;
c. diferitele particularităţi ale cercetării care se socotesc că trebuie să fie menţionate.
d. dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu privire la
consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal;
e. menţionarea „împrejurărilor negative“ întâlnite în cursul cercetărilor şi explicarea
acestora;
f. din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind consecinţele sau
pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor.
În încheiere sunt trecute: obiectele şi urmele descoperite, ridicate de la locul faptei, în
ce scop şi ce metode s-au folosit; ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop, cu aplicarea
căror metode fotografice; ce măsurători fotografice s-au executat; dacă s-a întocmit schiţa
plan, la ce scară şi în ce fel. Se va menţiona ora începerii şi ora terminării cercetării locului
faptei, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar şi de către martorii
asistenţi, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.
4.1.3. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-
verbal, menţionăm:
a. în procesul-verbal de cercetare a locului faptei nu trebuie să se expună diferite opinii
şi presupuneri ale anchetatorului sau interpretări ale martorilor cu privire la faptele
petrecute, ci trebuie să se consemneze – în mod obiectiv și clar - numai ceea ce însăşi
persoanele care au efectuat cercetarea locului faptei au perceput direct;
b. folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis şi concis, a unei terminologii
uzuale, accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit
echivocul sau ambiguitatea; să vor evita termenii prea tehnici sau neologismele;
c. descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet și clar, pentru a evita revenirile şi
repetările;
d. descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfăşurat cercetarea locului faptei,
ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei,
pentru a nu se omite nici un amănunt.

83
4.2. Schiţa locului faptei.
De obicei, la procesul-verbal de cercetare a locului faptei se anexează schiţa locului
faptei (art. 195 alin. 2 c.pr.pen.). Aceasta reprezintă o completare importantă a procesului-
verbal de cercetare a locului faptei. Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţă sau desen-
schiţă, este destinată fixării şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care
sunt dispuse, în plan, obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului
de poziţie dintre acestea.
4.2.1. Din punct de vedere al tehnicii, modalităţile de efectuare a schiţei pot fi împărţite în
două categorii, după cum se respectă sau nu proporţiile dintre dimensiunile reale şi
reprezentările grafice:
a. Planul-schiţă, în care sunt respectate riguros proporţiile dintre dimensiunile reale
ale suprafeţelor și distanţelor, se desenează în aşa fel, încât întregul teritoriu, diferitele
porţiuni ale acestuia, clădirile, construcţiile, suprafaţa încăperilor se reprezintă micşorate de
un anumit număr de ori. Scara la care se ridică planul este în funcţie de suprafaţa şi de natura
locului faptei.
Scara cifrică se trece în plan sub forma unei fracţii (de exemplu 1 : 100) care indică de
câte ori dimensiunea imaginii din plan este mai mică decât mărimea naturală a obiectelor
reprezentate în plan.
Tehnica ridicării la scară diferă după cum planul-schiţă se execută pentru un loc
deschis sau pentru un loc închis. Ridicarea, prin desenare, a planului-schiţă în loc deschis
trebuie să se facă cu mare exactitate, îndeosebi în cazul accidentelor de circulaţie, la care
lungimea urmelor de frână, distanţa dintre cele două vehicule, sau între vehicul şi victimă,
sau alte urme ale accidentului trebuie măsurate cu precizie, şi anume la centimetru.
b. Desenul schiţă se realizează fără să se respecte cu stricteţe proporţiile relative ale
porţiunilor de teren, ale clădirilor, încăperilor etc. În aceste planuri se indică prin cifre numai
dimensiunile şi distanţele mai importante dintre obiectele reprezentate în schiţă
4.2.2. Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode,
stabilite în funcţie de întinderea şi de complexitatea locului faptei. Astfel, acestea sunt:
a. Vizarea încrucişată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte
diferite, denumite şi puncte de staţie;
b. Metoda triangulaţiei (preluată din geodezie), în care punctele de dispunere a
obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de o axă de referinţă şi
a unor puncte fixe de reper, după care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ
echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren. În criminalistică, metoda este
aplicată, mai frecvent, în cercetarea accidentelor de circulaţie.
4.3. Fotografiile şi înregistrările video judiciare.
4.3.1. Fotografia judiciară executată la locul faptei.
Pentru fixarea fotografică a rezultatelor cercetării locului faptei se aplică metodele
fotografiei judiciar operative, incepând cu: fotografia de orientare, trecând apoi la

84
fotografiile-schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia de detalii şi măsurătorile
fotografice. Fotografia fixează mecanic toate detaliile obiectelor fotografiate şi imaginea lor
de ansamblu, precum şi raporturile reciproce de poziţie.
a. Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la
anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârşit
infracţiunea.
b. Fotografiile schiţă servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el
mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcţie de varianta
în care este executată.
c. Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau
instrumentele folosite de autor în săvârşirea infracţiunii, mijloacele materiale de probă etc.
d. Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidenţă a urmelor, a detaliilor
caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafaţa obiectului purtător, a
modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârşirea infracţiunii.
4.3.2. Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele modeme de fixare a
rezultatelor cercetate la faţa locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite
(omor, distrugeri provocate de explozii şi incendieri, accidente feroviare, aeriene etc.).
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea video presupune, ca şi în cazul
fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiţă, în toate variantele acesteia (anume
înregistrarea obiectelor principale, a urmelor şi a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară).
4.3.3. Înregistrările foto şi video digitale, vor deveni, în scurt timp, un mijloc generalizat
nu numai de fixare a imaginilor, ci şi de examinare efectivă. Ne referim la folosirea tehnicilor
informatice care conduc la creşterea operativităţii, inclusiv în identificări de persoane sau de
obiecte.

85
 CADRUL TACTIC AL ORGANIZĂRII ANCHETEI PENALE

Secțiunea I
Noţiunea şi principiile organizării urmăririi penale

1. Aspecte introductive.
Procesul penal, indiferent de faza în care se află, cu specificitatea şi complexitatea sa
particulară, nu se poate circumscrie unor exigenţe deontologice, definitorii pentru justiţia
unui stat de drept, în care supremaţia legii şi calitatea activităţii de judecată să se afle într-o
simbioză perfectă, decât printr-o organizare riguroasă, cu un pronunțat caracter științific.
Anchetarea infracţiunilor nu reprezintă o simplă înşiruire a unor activităţi de anchetă
izolate, ci o activitate organizată de către procuror în scopul stabilirii adevărului, în cauza
dată spre cercetare. În cazul în care se constată existenţa conţinutului unei infracţiuni, această
activitate urmăreşte tragerea la răspundere penală a celui vinovat, trimiterea lui în judecată şi
repararea prejudiciului cauzat prin şăvârşirea infracţiunii.
Organul de urmărire penală, încă din primele momente ale activităţii sale în cercetarea
unei cauze, va stabili un plan de activitate cuprinzând versiunile posibile ale rezolvării cauzei
respective, problemele care se ridică în cadrul fiecărei versiuni, metodele ce vor trebui
aplicate pentru lămurirea problemelor şi timpul necesar - prevăzut în ansamblu şi pe etape -
pentru rezolvarea problemelor fixate.
O soluţie legală şi temeinică reflectă esenţialmente realitatea, chiar dacă aceasta se
abate de la imaginea formată iniţial despre o anumită faptă, contrazicând concluziile unui act
singular de anchetă sau opiniile din zone extrajudiciare. Prin urmare, în vederea aflării
adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului (art. 5 c.pr.pen) este absolut necesar ca organele de urmărire
penală să apeleze la mijloacele tehnico-ştiinţifice şi tactice pe care le pune la îndemână ştiinţa
Criminalisticii. Însă, folosirea eficientă a acestor instrumente tehnice şi tactice criminalistice
nu poate fi concepută decât într-un mod organizat, printr-o planificare judicioasă, singura
modalitate aptă să asigure un fundament ştiinţific urmăririi penale1.
Considerată drept o metodă tactică fundamentală în descoperirea şi cercetarea
infracţiunilor, organizarea anchetei penale serveşte realizării caracterului echitabil al
procesului penal: respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților, astfel încât să fie
constatate la timp şi în mod complet a faptele care constituie infracţiuni, astfel încât orice

1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 397.

86
 persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Caracterul organizat al activităţii organelor de urmărire penală este imprimat de
planificarea anchetei. Noţiunea de planificare a anchetei nu trebuie înţeleasă simplist,
reprezentând doar întocmirea unui planului scris. Întocmirea unui asemenea plan reprezintă
numai încununarea şi consemnarea unui anumit stadiu al planificării. Conţinutul planificării
anchetei este mult mai larg şi bogat. Acesta reprezintă latura organizatorică şi creatoare a
unui complicat proces de gândire a organelor de urmărire penală, proces care începe din
primul moment al anchetei şi se sfârşeşte la terminarea acesteia.
Întreaga organizare a anchetei penale, planificarea sa, o înţelegem într-un sens
dinamic, nu rigid, planul trebuind să se coreleze, în permanenţă, cu datele obţinute pe
parcursul urmăririi penale, străbătând un drum de la general la particular. Astfel, planificarea
asigură operativitatea în anchetă. Planificând ancheta, organele de urmărire penală definesc,
pe de o parte, cercul problemelor care trebuie stabilite în cauză, evitând astfel pierderile de
timp cauzate de lămurirea unor fapte care nu prezintă însemnătate pentru cauză, iar pe de altă
parte, apreciind judicios şi din timp activităţile de anchetă necesare, este aleasă calea cea mai
dreaptă şi mai rapidă pentru stabilirea faptelor care prezintă importanţă în cauză.
În acelaşi timp un element esenţial al planificării anchetei este compararea faptelor
stabilite în cauză cu datele ştiinţifice referitoare la categoria respectivă de fapte. Procedând
astfel, se ridică nivelul ştiinţific al anchetei, înlăturându-se totodată metodele empirice de
lucru, metode dăunătoare anchetei.
În sfîrşit, planificarea anchetei determină ca munca organelor de urmărire penală să se
desfăşoare organizat. O lipsă întâlnită adesea în anchete este situaţia în care - folosind un
limbaj figurat - se poate spune că nu anchetatorul conduce cauza, ci cauza îl „conduce” pe
anchetator. În asemenea împrejurări, acţiunile organelor de urmărire penală sunt determinate
de fapte pe care le descoperă întîmplător. Pentru ca infracţiunea să fie descoperită şi infrac-
torul identificat, anchetatorul trebuie să caute probele necesare, iar nu să se mulţumească cu
cele în posesia cărora intră întâmplător. Căutarea raţională a probelor impune anchetatorului
să ştie ce, unde şi cum să caute. În fiecare cauză concretă, răspunsul la aceste întrebări îl dă
planul de anchetă. În aceasta constă marea însemnătate organizatorică a planificării anchetei1.

2. Principiile organizării urmăririi penale.

Pentru a reprezenta un suport ştiinţific real al urmăririi penale, atât în ansamblul său,
cât şi în fiecare cauză concretă, planificarea este necesar să se facă potrivit anumitor principii.
Astfel:
a. organizarea trebuie să se supună principiilor fundamentale ale procesului penal
(legalitatea, separarea funcțiilor judiciare, aflărea adevărului, caracterul echitabil etc.).
Întrucît planificarea anchetei se realizează în cadrul procesului penal, este normal ca toate
principiile procesului penal să-şi găsească expresie şi în planificarea anchetei.
1
S .A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961, op.cit., p. 249.

87
 b. organizarea şi planificarea anchetei trebuie să se raporteze şi la principiile specifice
Criminalisticii, ca, de exemplu, principiul identităţii, cel al operativităţii sau cel al existenței
urmelor oricărui fapte penal.
Astfel, principiile proprii organizării anchetei penale vin să se alăture celor
menționate în cele de mai sus. În literatura de specialitate, au fost identificate două reguli de
bază ale organizării, anume: individualitatea şi dinamicitatea.
2.1. Principiul individualităţii. Prin individualitatea planificării se înţelege
obligativitatea ca în procesul planificării să se ţină seama de toate particularităţile specifice
cauzei supusă anchetei. Raportat la obiectul Criminalisticii, se poate vorbi despre
individualitatea fiecărei cauze. Fiecare cauză penală este identică numai cu sine însăşi și se
deosebeşte totdeauna de o altă cauză de acelaşi gen printr-o serie întreagă de particularităţi.
Particularităţile oricărei cauze aflate în lucru sunt determinate de diverşi factori, cum ar fi:
natura faptei, locul şi timpul săvârșirii faptei, subiecții infracțiunii sau obiectul acesteia,
metodele şi mijloacele folosite pentru realizarea rezoluţiei infracţionale, mobilul şi scopul
infracţiunii, condițiile și împrejurările săvârşirii infracţiunii etc.
Dacă subliniem importanţa individualităţii, ca principiu al planificării, acest lucru se
explică prin faptul că atât în teorie, cât şi în practică, se observă tendinţa dăunătoare de a
elabora un anumit şablon, o schemă de anchetă care să fie aplicabilă în orice cauză. În
practică, se observă adesea că unii anchetatori efectuează ancheta după şablon, fără să ţină
seama în suficientă măsură de particularităţile specifice ale cauzei ce urmează a fi anchetate.
Or, capacitatea de a deosebi aceste particularităţi şi de a ţine seama de ele în întocmirea
planului de anchetă este condiţia necesară pentru o justă planificare a anchetei prealabile1.
2.2. Principiul dinamismului. Prin dinamismul planificării se înţelege maleabilitatea
planului de anchetă, necesitatea adaptării acestuia la împrejurările în continuă schimbare în
care se efectuează ancheta. În timpul cercetărilor, probe descoperite sau împrejurări
necunoscute până la acel moment pot să modifice perspectiva cauzei şi, prin urmare, se
impune schimbarea planului de anchetă.
Principiul acesta are menirea de a impune o efectuare dinamică și promptă a
cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei urmăririi penale, a
operativităţii cu care se impune a fi stabilite şi sancţionate încălcările legii.
De asemenea, sunt frecvente situaţiile în care elemente noi determină nu numai
modificări importante în organizarea urmăririi penale, ci şi elaborarea unor versiuni și planuri
noi, cuprinzând activităţi de urmărire penală care iniţial nu erau considerate necesare.
Întocmirea planului de cercetare penală trebuie să constituie doar un act de început al
investigării criminalistice, pe parcurs acesta urmând a fi completat sau modificat cu ajutorul
noilor date apărute.
În concluzie, apreciem că planificarea urmăririi penale nu trebuie interpretată sub
forma unei scheme rigide, din limitele căreia nu se poate ieşi, ci ca o modalitate de organizare

1
S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961, op. cit., p. 251.

88
 şi adaptare elastic a activităţii la fiecare nouă situaţie, astfel încât faptele să fie stabilite la
timp şi în mod complet.

3. Structura şi conţinutul planului de urmărire penală.

3.1. Structura planului de urmărire penală.
3.1.1. Sub raport tactic, planificarea anchetei este un proces unitar, ale cărui părţi
componente sunt indisolubil legate între ele, decurgând una din cealaltă. Principalele
elementele constitutive ale planului de urmărire penală sunt:
- elaborarea versiunilor, pe baza materialului probator de care se dispune în momentul
respectiv;
- formularea problemelor care necesită a fi rezolvate pentru verificarea fiecărei versiuni
elaborate; determinarea faptelor care trebuie stabilite pentru verificarea fiecăreia
dintre versiunile formulate;
- stabilirea activităţilor de anchetă ce trebuie efectuate în vederea rezolvării acestor
probleme, precum şi a altor sarcini ale anchetei, în diferite etape ale acesteia.
- fixarea termenele de rezolvare a problemelor şi, implicit, de verificare a versiunilor.
3.1.2. Momentul elaborării unui plan de anchetă se impune a fi astfel ales, încât acesta
să nu fie conceput nici prematur şi nici tardiv faţă de mersul anchetei. O întocmire prematură,
într-un moment în care nu se deţin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce
cercetările pe o pistă falsă, întârziind soluţionarea cauzei. Consecinţe negative asupra
desfăşurării cercetărilor poate avea şi întârzierea în întocmirea planului, aspect de natură să
împiedice desfăşurarea unor activităţi organizate în stabilirea faptelor şi împrejurărilor.
Planul este util anchetei penale numai dacă a fost întocmit în momentul oportun și
după o analiză riguroasă a probelor deținute. Determinarea sarcinilor într-o etapă sau alta a
anchetei depinde de ce anume etapă este vorba, de rezultatele obţinute până în acel moment,
precum şi de ce se poate face în viitor, ţinându-se seama de datele aflate deja la dispoziţia
anchetatorului.
O altă problemă ridicată de planificare este organizarea în timp a diferitelor activităţi,
pentru ca acestea să nu se stânjenească între ele şi asigurarea oportunităţii fiecărei acţiuni
planificate. Astfel, dacă într-o cauză se ridică de la începutul cercetării necesitatea efectuării
unei percheziţii, aceasta va fi planificată să aibă loc înaintea ascultării martorilor sau a celor
bănuiţi pentru a nu alarma persoanele vizate1.
Planul de urmărire penală trebuie să capete o formă scrisă, deoarece numai în acest
mod pot fi fixate toate elementele, toate amănuntele, a căror omisiune poate aduce prejudicii
desfăşurării ulterioare a cercetărilor.
3.2. Conţinutul planului de urmărire penală. În determinarea sarcinilor și conținutului
anchetei într-o etapă sau alta trebuie să se pornească de la obligația stabilirii adevărul

1
C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, op. cit., p. 501.

89
obiectiv, adică totalitatea faptelor care prezintă importanţă în cauză. Caracterul acestor fapte
depinde, în primul rând, de natura cauzei ce se anchetează. Apoi, aflarea adevărului
presupune o investigaţie de o anumită întindere în care sunt descoperite, verificate și
clarificate o serie de date, de împrejurări, capabile să servească la conturarea elementelor
constitutive ale infracţiunii, inclusiv la identificarea autorului faptei, la probarea vinovăţiei
sale.
Pentru determinarea acestor elemente, deduse din planul de urmărire penală, organele penale
de specialitate trebuie să răspundă la o suită de întrebări, denumită convenţional „Formula
celor 7 întrebări”, sau alături de aceasta, „Formula celor 4 întrebări”, aplicabile în majoritatea
cazurilor.
3.2.1. Formula celor 7 întrebări („disticul lui Daries”), întâlnită mai întâi în jurisprudenţa
romană (quis? quid? ubi? quibus auxillis? curr? quomodo? quando? qu’on?), are ca
destinaţie clarificarea urnătoarelor aspecte:
- ce faptă s-a comis şi care este natura ei?
- unde s-a comis fapta cercetată?
- când a fost săvârşită?
- cine este autorul ei?
- cu ajutorul cui?
- cum, în ce mod a săvârşit-o?
- în ce scop a fost comisă?
Întrebările enumerate mai sus nu trebuie privite abstract, ci în legătură organică cu
elementele constitutive ale infracţiunii (subiecți, obiect, latură subiectivă și latură obiectivă).
Dacă din răspunsurile obţinute la întrebările arătate mai sus rezultă că în cazul respectiv
lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, atunci prin aceasta sarcinile anchetei sunt
elucidate. Dacă însă se vor stabili elementele constitutive ale infracţiunii, atunci în faţa
anchetatorului se ridică încă o serie de sarcini importante.
3.2.2. Formula celor patru întrebări serveşte la elucidarea problemelor unei cauze penale,
plecând de la elementele constitutive ale acesteia. Astfel:
a. determinarea obiectului infracţiunii, respectiv a relaţiei sociale lezate prin săvârşirea
faptei penale, ca şi a obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat acţiunea ilicită.
b. stabilirea laturii obiective a infracţiunii, în primul rând a acţiunii sau inacţiunii
incriminate de lege, a raportului de cauzalitate între acestea şi urmările faptei, precum şi a
locului, timpului, modului, a altor circumstanţe în care a fost săvârşită fapta.
c. identificarea subiectului activ al infracţiunii, a tuturor participanţilor (complici,
instigatori, tăinuitori), ca şi identificarea subiectului pasiv al faptei penale.
d. determinarea laturii subiective a infracţiunii, prin stabilirea formei vinovăţiei (intenţie
directă sau indirectă, culpă simplă sau cu previziune), ca şi a mobilului ori scopului faptei.

90
 De asemenea, este necesar să se lămurească împrejurările care au favorizat săvârşirea
infracţiunii, în scopul adoptării măsurilor de prevenire a şăvârșirii unor infracţiuni
asemănătoare în viitor.
În ceea ce priveşte conţinutul planificării cercetării penale, întreaga activitate se
constituie într-un proces complex de gândire care evidenţiază, pe de o parte, nivelul de
pregătire al celor care efectuează investigarea, iar, în al doilea rând, capacitatea acestora de a
analiza şi sintetiza toate datele, împrejurările şi aspectele pe care le oferă cauza aflată în
lucru.

Secțiunea a II-a
Versiunile de urmărire penală

1. Noţiuni introductive.
Pe parcursul efectuării cercetărilor într-o cauză penală, un fapt sau altul, precum şi o
totalitate de fapte, care pot avea legătură cu cauza, permit explicaţii diferite. În asemenea
situații, organele de urmărire penală elaborează versiunile de anchetă, adică presupuneri
bazate pe datele stabilite privitor la explicaţia ce se poate da unui anumit fapt sau unei grupe
de fapte precum şi importanţei acestora pentru cauză.
Versiunile elaborate în timpul anchetării infracțiunilor se referă întotdeauna la fapte
sau evenimente concrete, care au avut loc în trecut, uneori destul de neînsemnate, şi se
bazează pe o sferă relativ restrânsă de observaţii. Cunoaşterea, determinarea lor precisă, este
posibilă prin verificarea fiecărei presupuneri ce ar putea explica fapta săvârşită.
Astfel, versiunile prezintă o foarte mare însemnătate pentru planificarea anchetei.
Versiunea aleasă determină direcţia în care se va desfăşura ancheta. Este absolut evident că
dacă în întocmirea planului de anchetă se va pierde din vedere versiunea justă, atunci
infracţiunea nu va putea fi descoperită, ba mai mult, se va naşte şi pericolul tragerii la
răspundere a unui nevinovat.
Subliniem faptul că, în niciun moment nu trebuie să se piardă din vedere că versiunea
este numai o presupunere şi că reprezintă numai una dintre câteva presupuneri posibile. De
aceea, orice versiune, oricât ar fi ea de verosimilă, atât timp cât rămâne versiune (adică una
dintre presupunerile posibile), nu poate servi ca temei pentru concluzii procesuale, printre
care şi aceea a considerării anchetei ca fiind terminată. Orice versiune trebuie verificată. În
urma acestei verificări, trebuie înlăturate toate versiunile, cu excepţia uneia singure care,
dimpotrivă, trebuie să-şi găsească confirmarea. Odată confirmată, aceasta încetează de a mai
fi versiune, devenind rezultatul dovedit al anchetei, care exprimă adevărul obiectiv1.
În concluzie, versiunea de urmărire penală poate fi definită drept o presupunere, o
supoziţie (ipoteză), elaborată în urma unui proces complex de analiză, pe baza unor date
deţinute într-un anumit moment al urmăririi penale, date prin care s-ar putea explica faptele şi
1
S.A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961, op. cit., p. 260.

91
împrejurările unei cauze; urmând ca, ulterior, să facă obiectul verificării de către organul de
urmărire penală.

2. Criterii de clasificare a versiunilor.

Versiunile pot fi generale sau particulare, cele dintâi fiind presupuneri privind
caracteristicile generale ale infracţiunii cercetate, ale obiectului şi subiectului acesteia, ale
conținutului constitutiv etc., pe când versiunile particulare privesc părţile componente ale
versiunii generale emise ca: locul şi timpul unde s-a comis infracţiunea, mijloacele folosite,
numărul infractorilor şi identitatea acestora etc.
În funcţie de aceste versiuni, se organizează şi se planifică întreaga activitate a
organului de urmărire penală. Materialul obţinut în cursul cercetărilor va fi grupat în jurul
versiunilor elaborate, care vor fi astfel verificate pas cu pas cu realitatea faptelor.
2.1. Versiunile principale sau generale. Versiunile principale sau generale se referă la
faptă, în ansamblul ei, la natura acesteia şi, în măsura în care se stabileşte că este vorba
despre o infracţiune, la elementele constitutive ale acesteia. Prin elaborarea versiunilor
principale se încearcă să se determine, în primul rând, dacă fapta intră sau nu sub incidenţa
legii penale şi dacă atrage răspunderea penală a unei persoana.
Versiunile principale trebuie să fie interpretate într-un sens mai larg, întrucât acestea
includ şi versiuni referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii:
a. Versiunile privind latura obiectivă a infracţiunii. Aceste versiuni sunt, prin natura
lucrurilor, şi cele mai numeroase. În esenţă, versiunile privind latura obiectivă servesc
la determinarea elementului material al infracţiunii, a urmărilor socialmente
periculoase ale faptei, precum şi la determinarea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi
urmarea sa;
b. Versiunile privind latura subiectivă sunt elaborate în legătură cu forma vinovăţiei şi
cu scopul urmărit prin săvârşirea faptei de către autor şi ceilalţi participanţi;
c. Versiuni referitoare la subiectul infracţiunii. Uneori se formulează şi versiuni privind
obiectul infracţiunii, împrejurare întâlnită în puţine cazuri în practică, întrucât obiectul
unei infracţiuni este, în majoritatea cazurilor, cunoscut încă de la începutul
cercetărilor.
2.2. Versiunile secundare.
Alături de versiunile referitoare la conţinutul infracţiunii, se elaborează şi versiuni ce
privesc anumite situaţii care nu au legătură directă cu fapta. Unele din aceste versiuni pot să
intereseze diferite acţiuni ale făptuitorului sau ale victimei, desfăşurate înainte de săvârşirea
infracţiunii, care însă, fiind confirmate prin probe, ajung să fie utile la verificarea versiunilor
ce interesează fapta în mod nemijlocit, cum ar fi, de pildă, mobilul ori scopul.
Versiunile secundare sunt presupunerile referitoare la unele aspecte izolate ale faptei,
dar cu o anumită semnificaţie în cauză. Fireşte că o versiune secundară este subordonată
direct unei versiuni principale, datele obţinute prin verificarea celei dintâi servind la

92
conturarea explicaţiilor cu privire la elementele de fond ale cauzei. Aceasta explică şi
împrejurarea că versiunile secundare sunt elaborate şi verificate înaintea versiunilor
principale.

3. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală.

După natura sa logică, orice versiune este asemănătoare cu ceea ce în ştiinţă se
numeşte ipoteză (presupunere întemeiată din punct de vedere ştiinţific, fie despre un fapt
observat indirect, fie despre o ordine logică ce explică o anumită totalitate de fenomene).
Astfel, elaborarea versiunilor de urmărire penală se înscrie printre activităţile de maximă
importanţă, cu largi rezonanţe în desfăşurarea anchetei.
Ordinea elaborării versiunilor nu are caracter general obligatoriu, nu este dinainte
stabilită. Versiunile se elaborează în funcţie de datele avute, de situaţia concretă a fiecărei
infracţiuni, precum şi de modul desfăşurării, în continuare, a urmăririi penale.
Pentru elaborarea unor versiuni care să servească pe deplin aflării adevărului sub
raport tactic, este necesar să fie întrunite mai multe condiţii:
3.1. Deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ. Calitatea şi
cantitatea datelor reprezintă o premisă esenţială pentru formularea de versiuni plauzibile și
verosimile, de natură să servească cu adevărat soluţionării cauzei.
a. Sub aspect cantitativ, un minimum de date este absolut necesar pentru formularea
versiunilor, fie ele referitoare la natura faptei. Cantitatea insuficientă ori inexistenţa unor
astfel de date poate conduce la elaborarea unui număr mare de versiuni (câteodată fără niciun
temei), având ca efect desfăşurarea unui volum sporit de activităţi şi, implicit, tergiversarea
cercetărilor.
b. Din punct de vedere calitativ, informaţiile care stau la baza versiunilor, trebuie să fie
precise şi concrete, să provină din fapte sigur determinate. Prin urmare, aceste informaţii
trebuie să provină, în principal, din activităţile desfăşurate până în acel moment şi care au
avut ca scop descoperirea şi valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă ori din
activităţi operative, specifice organelor de poliţie
Simplele supoziţii sau presupunerile lipsite de un suport real nu fac decât să creeze
dificultăţi în desfăşurarea anchetei.
Versiunile se deosebesc după întindere şi gradul lor de complexitate, dar natura logică
a versiunilor, metodele elaborării şi verificării acestora sunt aceleaşi în toate cazurile. Deose-
birea între diferitele variante constă numai în volumul şi gradul de complexitate a activităţii
intelectuale pe care o are de efectuat anchetatorul. În toate cazurile, cu prilejul elaborării
versiunilor, anchetatorul operează cu două categorii de date: în primul rând, cu fapte
concrete, care se referă la cauză, în al doilea rând, cu câteva date generale cu care aceste fapte
sunt comparate.
Întrucât versiunea este numai o presupunere care urmează să fie verificată,
cunoştinţele despre faptele concrete care stau la baza diferitelor versiuni pot fi culese nu

93
 numai din mijloacele de probaţiune prevăzute de normele procesual penale (cercetări la faţa
locului, declaraţii, expertize, înscrisuri, mijloace materiale de probă etc.), ci şi din oricare alte
surse. Însă, pentru elaborarea versiunilor nu pot fi folosite orice fel de probe, ci numai acelea
care, prin conţinutul lor, se leagă de faptele stabilite.
A doua grupă de date folosite în elaborarea versiunilor (diferitele date generale) pot
avea de asemenea un caracter extrem de variat. Asemenea date generale pot fi obţinute din
experienţa de viaţă a anchetatorului, din experienţa sa profesională, din datele ştiinţifice
criminalistice, iar în unele cazuri şi din alte ramuri ale ştiinţei (medicină judiciară, chimie,
fizică şi altele).
3.2. Elaborarea versiunilor cu profesionalism. Elaborarea judicioasă a versiunilor de
anchetă implică şi realizarea altor cerinţe care vizează direct calităţile organelor de urmărire
penală:
a. Pregătirea multilaterală (complexă) presupune, în primul rând, stăpânirea
cunoştinţelor de specialitate ale celui care efectuează cercetarea penală. Deci, formularea
versiunilor se bazează pe o solidă formaţie juridică, concretizată în ample cunoştinţe din
domeniul dreptului penal, dreptului procesual penal, medicinei legale, logicii, psihologiei
judiciare etc., dar şi din domeniul tehnicii, tacticii şi metodologiei investigării Criminalistice
a infracţiunilor. În egală măsură, avem în vedere și capacitatea de a opera cu principalele
forme de raţionament.
b. Experienţa profesională, câştigată în activitatea de urmărire penală reprezintă un
element de siguranţă şi precizie în investigare, de optimizare a întregii activităţi a organelor
de urmărire penală. Familiarizarea cu exigenţele anchetei, înseamnă şi un plus de calm,
benefic pentru investigarea penală.
c. Intuiţia este un factor deseori decisiv, ea reflectând capacitatea (aptitudinea) organului
de urmărire penală de a descoperi şi de a ajunge cu rapiditate la sensul, la explicarea unor
fapte sau împrejurări. Intuiţia (inspirația, flerul) nu este o însuşire înnăscută, ci ea constituie
o aptitudine a organului de cercetare penală de a descoperi pe cale raţională, adevărul, prin
valorificarea experienţei şi cunoştinţelor dobândite anterior. Pe bună dreptate, literatura de
specialitate1 apreciază că spontaneitatea soluţiei găsite este, în realitate, „rodul unei activităţi
intelectuale prealabile, bazată pe experienţa acumulată şi pe o anumită prelucrare inconştientă
a datelor deţinute în cauză”.
3.3. Folosirea unor forme logice de raţionament.
Cu prilejul elaborării versiunilor se folosesc toate formele de raţionament cunoscute
în logică, în primul rând inducţia şi deducţia, care sunt indisolubil legate între ele. Pornind la
anchetarea cauzei, anchetatorul are, într-o măsură mai mare sau mai mică, o reprezentare
generală asupra faptelor pe care le va întâlni. Stabilind anumite fapte în timpul anchetei,
anchetatorul descoperă trăsăturile asemănătoare ale acestor fapte, trăsături care îi permit să
aplice acestora o anumită regulă generală. La rândul său, regula generală care se aplică

1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, op. cit., p. 405.

94
particularităţilor concrete ale cauzei respective permite să se tragă concluzii privitoare la
cauze şi să fie folosite ca temei pentru elaborarea unei anumite versiuni.
3.3.1. Raţionamentul deductiv este acea operaţie logică, în care gândirea porneşte de la
general, de la premisele problemei, pentru a se ajunge, printr-o înlănţuire de judecăţi, la
particular, deci, la o anumită concluzie ce va servi la elaborarea versiunii.
Raţionamentul deductiv reprezintă cunoaşterea unui anumit obiect sau grupe de
obiecte de un anumit gen, bazat pe cunoaşterea regulii generale ce acţionează asupra tuturor
obiectelor din genul respectiv.
3.3.2. Prin raţionament inductiv se înţelege raţionamentul care porneşte de la elementele
particulare ale cauzei, pentru a se ajunge, în final, la general, la aspectele esenţiale; rezultatul
unui asemenea raţionament va reprezenta o anumită cunoştinţă despre toate obiectele de un
anumit gen, pe baza cunoaşterii fiecărui obiect al genului respectiv.
În practică, îndeosebi în cauzele complexe, anchetatorul porneşte de obicei de la
versiuni privind diferite fapte, la versiuni privind elementele constitutive ale infracţiunii, iar
de la acestea, când o serie de asemenea elemente sunt deja stabilite, la versiuni privind cauza
în întregime. Totuşi nu este exclus ca aceste tipuri diferite de versiuni să fie elaborate
concomitent şi verificate paralel.
3.3.3. Raţionamentul prin analogie (prin asemănare) este o operație logică întâlnită ceva
mai rar în activitatea organelor judiciare, datorită caracterului incert, probabil, al concluziilor
sale.
La baza analogiei stă presupunerea că dacă o parte din caracteristicile unui fenomen
necunoscut este asemănătoare cu partea respectivă de caracteristici a altui fenomen, cunoscut
integral, atunci şi toate celelalte caracteristici ale acestor fenomene se aseamănă între ele.
Raţionamentul prin analogie conţine un mare risc de a greşi, deoarece dacă o parte a
caracteristicilor se aseamănă, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că şi celelalte caracteristici
sunt obligatoriu asemănătoare. Raţionamentul prin analogie este cu atât mai temeinic, cu cât
caracteristicile asemănătoare sunt mai numeroase şi mai însemnate.
Trebuie să nu se piardă din vedere că raţionamentul prin analogie asigură totdeauna
concluzii mai mult sau mai puţin probabile, iar nu certe. De aceea, ar fi absolut inadmisibil ca
pe baza analogiei să se tragă concluzii procesuale, de exemplu, să se procedeze la punerea
sub învinuire a unei persoane şi cu atât mai mult la trimiterea acesteia în judecată.
În planificarea anchetei, analogia prezintă o însemnătate deosebită în cazurile în care
se anchetează infracţiuni săvârşite de către recidivişti, deoarece la aceştia se constată
formarea unor anumite procedee obişnuite de săvârşire şi ascundere a infracţiunilor.
......
După ce s-au stabilit toate activităţile de anchetă care se pot prevedea în momentul
respectiv, este necesar să se prevadă în plan termenul de executare a acestor activităţi de
anchetă. Nu este deloc indiferent care dintre activităţile de anchetă prevăzute se vor efectua
mai devreme şi care mai târziu. Şi în această problemă - ca şi în general în procesul

95
 planificării - un rol hotărâtor îl joacă particularităţile specifice ale cauzei de anchetat. În
primul rând trebuie efectuate acele activităţi de anchetă care au drept scop fixarea probelor
supuse schimbărilor sau dispariţiei într-un timp foarte scurt. De asemenea, trebuie efectuate
activităţile de anchetă şi acţiunile operative de urmărire care au scopul de a împiedica
săvârşirea altei infracţiuni, distrugerea urmelor infracţiunii, precum şi scopul de a împiedica
persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii să dispară ori să-şi ascundă bunurile1.
Sintetizând aspectele tratate mai sus şi raportându-ne la experienţa generalizată a
organelor judiciare, aşa cum este evidenţiat de către autorii de specialitate, în elaborarea
versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice2:
a. versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce
pot avea mai multe explicaţii, cauzele cu o explicaţie în mod cert unică neimpunând o
asemenea operaţie.
b. elaborarea versiunilor să se facă, în principiu, pe baza datelor de natură procesuală,
completate, în caz de nevoie, cu date sau informaţii obţinute pe căi extraprocesuale, dar care
să capete ulterior caracter procesual.
c. temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete, date care îndeplinesc cerinţele
de ordin calitativ şi cantitativ.
d. versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile care pot fi date în
cauza cercetată.
e. versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele
fiecăreia dintre ele, clar şi precis formulate.

4. Modalităţi de verificarea versiunilor de urmărire penală.

După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează verificarea acestora.
Orice versiune trebuie verificată. Stabilirea căilor ce trebuie urmate cu prilejul acestei
verificări reprezintă un element foarte important al organizării anchetei penale. Versiunea
este numai o presupunere care trebuie supusă verificării. Ulterior, versiunea verificată
încetează de a mai fi o simplă presupunere şi se transformă în anumite concluzii care sunt
temeiul unor măsuri și acte procesuale, cum ar fi: punerea sub învinuire, trimiterea în
judecată, stabilirea nevinovăției și încetarea procesului penal. Asemenea concluzii se pot
întemeia numai pe probe, administrate în mod legal.
Prin urmare, organul de anchetă procedează la o verificare atentă, aprofundată, a
fiecărei versiuni în parte, pentru eliminarea acelor ipoteze, presupuneri care nu sunt conforme
cu realitatea. Totodată, sunt reţinute ca certe faptele din singura versiune corespunzătoare
adevărului şi a căror veridicitate nu mai poate fi negată în nici un mod.

1
S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961, op. cit., p. 263 și urm.
2
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București 2010, op. cit., p. 406.

96
 Este imposibil să se indice anticipat ce anume activităţi de anchetă trebuie efectuate
pentru verificarea uneia sau alteia dintre versiunile elaborate. În această problemă,
îndrumările privind metodica anchetării diferitelor genuri de infracţiuni dau unele indicaţii,
dar şi acestea au un caracter general, întrucît fiecare cauză prezintă particularităţile sale.
Criminalistica arată organelor de urmărire penală posibilităţile oferite de diferitele mijloace
de probaţiune. Comparând aceste date ştiinţifice cu împrejurările concrete ale cauzei de
anchetat, procurorul poate hotărâ întotdeauna ce activităţi de anchetă îl pot conduce pe calea
cea mai scurtă la obţinerea celor mai exacte rezultate.
Verificarea versiunilor are un caracter complex, frecvent vizând mai multe aspecte
sau împrejurări, astfel încât, pentru a-şi atinge scopul propus, se impune stabilirea cu precizie
a fiecărei probleme ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o versiune sau alta.
Ca şi în etapa elaborării versiunilor, în faza anchetei propriu-zise, când practic se
procedează la verificarea fiecărei versiuni, este necesară respectarea de reguli tactice, reguli
impuse de necesitatea unei juste soluţionări a cauzei:
a. Toate versiunile elaborate trebuie verificate paralel (concomitent), prin analiza
comparativă a probelor și a faptelor rezultate din probele existente, iar nu consecutiv.
Dacă anchetatorul va începe să verifice mai întâi numai versiunea care i se pare cea
mai verosimilă, pentru ca apoi să se convingă că aceasta nu-şi găseşte confirmarea,
atunci se poate întîmpla ca momentul prielnic verificării celorlalte versiuni să fi
trecut.
b. Acordarea de prioritate acelor probleme a căror amânare poate stânjeni aflarea
adevărului. Această excepție privește cercetarea urmelor perisabile, a căror ridicare nu
poate suferi întârziere; măsurile care trebuie luate pentru asigurarea nedispariţiei
persoanelor bănuite sau opririi acelor efecte ale infracţiunii care ar pune în pericol
viaţa, integritatea corporală etc.
c. Sarcina verificării versiunii poate fi considerată îndeplinită numai dacă sunt înlăturate
toate versiunile în afară de una, care va fi confirmată de toate faptele stabilite în
cauză.

5. Forma planului de urmărire penală.

Planificarea activităţii de urmărire penală, într-o cauză concretă, capătă forma unui
plan scris, ale cărui elemente principale sunt: versiunile, problemele de clarificat în cadrul
fiecărei versiuni, activităţile de urmărire penală prin care se dă răspuns la problemele
repective şi termenul de rezolvare.
Fiecare versiune este consemnată în parte, potrivit următorului model:

97
 Nr Probleme de Activități de urmărire Data Persoana care
. clarificat penală și alte măsuri efectuări execută Observații
crt judiciare i
.

Într-o cauză care comportă un material voluminos şi complex pot fi necesare planuri
amănunţite, întocmite sub forma unor tabele, la care se anexează diferite scheme. Astfel, se
recomandă folosirea planurilor pe episoade, fiecare dintre planuri corespunzând unei anumite
fapte.
În măsura în care nici planul pe episoade nu se pretează complexităţii cauzei, se
recurge la ajutorul schemelor. Este cazul faptelor din zona criminalităţii organizate sau
corupţiei. Schemele de acest gen uşurează sistematizarea și folosirea materialului cauzei nu
numai de către anchetator, ci şi de către toate persoanele care trebuie să studieze cauza
(procuror, judecător, avocat etc.). Aceste scheme reprezintă grafic, de exemplu, legătura
dintre diferiţii participanţi ai infracţiunilor care se anchetează, modul în care s-au derulat
faptele etc. Precizăm că toate aceste scheme joacă adesea un rol auxiliar, ele neavând
nicidecum o valoare probatorie.
Trebuie avut în vedere că planurile de activitate trebuie întocmite întotdeauna numai
în formă scrisă şi să cuprindă toate elementele planificării. Modalitățile în care pot fi
întocmite planurile de anchetă nu sunt stabilite de lege, fiecare anchetator fiind liber să aleagă
acea formă pe care el o consideră mai comodă şi mai corespunzătoare particularităţilor cauzei
de anchetat.
Din principiul dinamismului planificării rezultă că planul de anchetă al întregii cauze
nu poate fi întocmit dintr-o dată, de la început până la sfârşit. De obicei planul se întocmeşte
în limitele stabilite de datele de care dispune anchetatorul, precizându-se pe măsura
completării cauzei cu materiale noi.
În afară de planurile de urmărire penală elaborate într-o cauză concretă, se planifică
de asemenea şi efectuarea activităţilor de urmărire penală. Această planificare este indisolubil
legată de tactica efectuării diferitelor activităţi de anchetă. În această ipoteză vor fi avute în
vedere problemele ce se vor clarifica prin efectuarea acelei activităţi, data, ora şi locul
activităţii, persoanele care participă la desfăşurarea ei, metodele şi mijloacele tehnico-
ştiinţifice criminalistice de care se va servi organul de urmărire penală.

98
Nr. Învinuit Activități de urmărire Data Persoana care execută
crt. (inculpat) penală și alte măsuri efectuării Obs.
judiciare

În ipoteza existenţei mai multor învinuiţi sau inculpaţi, în dosarele dificile, este
recomandat să se întocmească fişe pentru fiecare participant, care conţin date referitoare la
poziţia sa procesuală, datele şi probele deţinute în legătură cu contribuţia sa infracţională,
acte procedurale şi alte activităţi care urmează a fi efectuate, data efectuării etc.

TACTICA AUDIERII MARTORILOR

99
 Secţiunea I
Aspecte introductive

Se numeşte „audiere” activitatea de cercetare judiciară care constă în obţinerea de

date de la cel ascultat, în scopul stabilirii faptelor care au importanţă probatorie în cauză.
Astfel, audierea martorului are ca sarcină generală obţinerea de la acesta a declaraţiilor
complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.
Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să
depună mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor (depoziţiilor) şi valorificarea acestora,
face parte dintre acele activităţi judiciare în care este pusă pregnant în evidenţă necesitatea
respectării, în egală măsură, atât a prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tactice
criminalistice1.
Din perspectivă deontologică, pentru realizarea unui act de justiţie de calitate,
ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către
organele de cercetare penală sau de instanţele de judecată, indiferent de poziţia acestora în
procesul penal, nu poate fi concepută fară stăpânirea unor cunoştinţe serioase de tactică
criminalistică, dar şi de psihologie judiciară.
Ascultarea martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor reprezintă unul din cele mai
însemnate mijloace de obţinere a probelor, precum şi o cale de verificare a probelor existente,
provenite din alte surse. Obţinerea de declaraţii conforme cu realitatea celor întâmplate
depinde în mare măsură de pregătirea profesională şi abilitatea organului judiciar. Audierea
martorilor se efectuează după anumite reguli tactice, elaborate pe baza unei îndelungate
experienţe, iar aplicarea lor nu poate depăşi prevederile normelor procedurale în vigoare, ci
trebuie să se realizeze numai în limitele acesteia.

1. Reglementarea procesuală penală.

Poate fi audiată - în calitate de martor - orice persoană care are cunoștință despre fapte
sau imprejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Martorul este audiat asupra unor
fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat.
Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea
credibilității sale.
Orice persoana poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a
subiecților procesuali principali. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoane cu anumite
defecţiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce impune, cu atât mai mult,
aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.
De asemenea, potrivit art.114 alin 4 c.pr.pen., pot fi audiate în calitate de martor şi
persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art.61 c.pr.pen.(unele organe de
constatare) şi art.62 c.pr.pen.(comandanţii de nave şi aeronave).
1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Univesrul Juridic, București 2010, p. 409

100
 Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: soțul,
ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau
inculpatului; persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. (art.
117 c.pr.pen.)
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator
ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la
faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această
calitate.
În situaţii de exceptare de la obligația de a depune mărturie se mai găsesc persoanele
care, prin profesiunea lor, au încredinţate secrete profesionale: preotul, avocatul, medicul,
personalul sanitar, notarul etc. Divulgarea secretului profesional de către martor îl expune pe
acesta la sancţiunile prevăzute, dar depoziţia acestuia rămâne însă totuşi valabilă pentru cauza
respectivă. Astfel, conform art. 116 alin. (3) c.pr.pen., nu pot face obiectul declarației
martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret sau confidențialitate poate fi opus prin
lege organelor judiciare.
Persoana citată în calitate de martor are următoarele obligații: de a se prezenta în fața
organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ
sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul1.
În privinţa drepturilor martorilor, amintim faptul că aceștia sunt protejaţi de lege
împotriva oricărei violenţe, ameninţări ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, prin care
ar fi constrânşi să dea declaraţii. Art. 101 alin. (1) c.pr.pen. prevede că este oprit a se
întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau
îndemnuri în scopul de a se obține probe. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol,
nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și
aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei.
Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei
asemenea metode sau tehnici de ascultare. În fine, art. 102 alin. (1) c.pr.pen. dispune că
probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în
cadrul procesului penal.
Conform art. 118 c.pr.pen., declarația de martor dată de o persoană care, în aceeaşi
cauză anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, nu
poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa. Totodată organele
judiciare au obligaţia să menţioneze cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală
anterioară.
O problemă specială, sub raport procesual penal, cu incidenţă în conduita tactică
specifică o reprezintă protecţia martorilor. Potrivit art. 125 c.pr.pen., în cazul in care există o
suspiciune rezonabilă ca viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol

1
Conform art. 273 alin. (1) c.pen., constituie mărturie mincinoasă fapta martorului care, într-o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în
legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.

101
ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul
judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe
măsuri de protecție, dupa caz. De asemenea, art. 126 și art. 127 c.pr.pen. prevăd măsurile de
protecție care pot fi luate în cursul urmăririi penale sau al judecății, iar art. 128 c.pr.pen.
reglementează procedura care trebuie urmată pentru dispunerea acestor măsuri. În fine, art.
129 prevede modul în care decurge audierea martorului protejat, fără ca acesta să fie prezent
fizic la locul unde se află procurorul ori sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin
intermediul mijloacelor audiovideo.
Dispozițiile și măsurile de protecție menționate în paragraful de mai sus se vor aplica
și în cazul martorului vulnerabil. Conform art. 130 c.pr.pen., procurorul sau, după caz,
instanța poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii de
persoane: martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului; martorului minor.
De remarcat aplicarea acestor reglementări şi în cazul investigatorilor sub acoperire,
care sunt ascultaţi în calitate de martor. Astfel, conform art. 148 alin. (8) c.pr.pen.,
investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași
condiții ca și martorii amenințați. Facem precizarea că investigatorii sub acoperire sunt
lucrători operativi în cadrul poliției judiciare, în cazul investigării infracțiunilor contra
securității naționale și infracțiunilor de terorism. Pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire
și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de
informații în vederea asigurării securității naționale. Potrivit art. 103 alin. (3) c.pr.pen.,
hotărârea instanței nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe mărturia investigatorului
sub acoperire sau pe declarațiile martorilor protejați.
Martorul chemat de organul de cercetare penală ori de instanță au dreptul la restituirea
cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de
chemarea lor.

2. Privire asupra valorii probante şi relativităţii declaraţiilor martorilor.

2.1. Estimări privind forţa probantă a mărturiei din perspectivă psihologică.
Declaraţiile martorilor pot conţine unele greşeli neintenţionate, determinate de natura
formării acestor declaraţii. Trebuie să se aibă în vedere că în majoritatea cazurilor aceste
greşeli sunt specifice pentru fiecare martor. Anumiţi martori pot fi interesaţi personal în
prezentarea faptelor într-o anumită lumină. În unele cazuri, aceasta duce la diminuări sau
exagerări neintenţionate în expunerea împrejurărilor, care demască sau apără pe infractor. În
alte cazuri, se constată denaturarea intenţionată a faptelor, procedându-se la mărturii
mincinoase.
Concluzia potrivit căreia declaraţiile martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă
atât din îndelungata experienţă judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice,
ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori
înşelătoare şi cu o valoare destul de aleatorie. Avansând ideea relativităţii mărturiei, autorii

102
de specialitate nu au în vedere, fireşte, martorul de rea-credinţă, persoana care săvârşeşte
infracţiunea de mărturie mincinoasă, ci martorul de bună-credinţă, care a perceput faptele ex
propriis sensibus şi care doreşte sincer să servească justiţiei1.
2.2. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei. Relativitatea mărturiei constituie
regula, și nicidecum excepția, indiferent de pregătirea, experiența și credibilitatea martorului.
Cauzele principale care determină relativitatea declaraţiilor unui martor, aşa cum au fost ele
evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:
a) imperfecţiunea organelor de simţ ale omului, însoţită de o serie de factori obiectivi sau
subiectivi care influenţează nu numai percepţia, dar şi procesul de memorare sau redare a
celor percepute.
b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul şi selectivitatea psihică,
precum şi constructivismul psihic au un rol predominant.
c) pretențiile (așteptările) organului judiciar de a considera declarațiile martorului o
reproducere fidelă a evenimentului la care a asistat.
d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţiale, atât în luarea declaraţiilor, cât
şi în evaluarea lor.
Se poate afirma că mărturia reprezintă o trecere a realităţii prin filtrul subiectivităţii
martorului, dar şi prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a
declaraţiilor martorului.
Din acest ultim punct de vedere, privitor la ceea ce considerăm a fi „filtrarea
judiciară” a informaţiilor oferite de martori, lucrurile sunt mai complexe, cel puţin prin
prezenţa, în actul de interpretare şi valorificare a mărturiei, a minimum două persoane,
suspect ori inculpat şi magistrat. Alături de ei nu trebuie neglijată nici prezenţa avocatului.
Din cele de mai sus se poate desprinde concluzia potrivit căreia importanţa şi
complexitatea administrării probei cu martori impune, pe lângă o bogată cultură juridică a
subiectului oficial chemat să stabilească adevărul, stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice
criminalistice de ascultare, prin care proba testimonială să fie apropiată cât mai mult de
realitate, de adevăr. Se rezolvă, în acest mod, două probleme esenţiale:
- stabilirea sincerităţii martorului, a bunei sale credinţe.
- determinarea veridicităţii mărturiei, respectiv a măsurii în care depoziţiile corespund
realităţii obiective.

Secţiunea a II-a
Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor

1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, op. cit., p. 411.

103
 Marea majoritate a martorilor sunt de bună credinţă, chiar şi în cazurile cînd
declaraţiile lor sunt incomplete sau inexacte. Pentru a putea aprecia obiectivitatea
declaraţiilor martorilor, organul de urmărire penală va trebui să cunoască, pe lângă regulile
tactice de ascultare, şi legile psihice care stau la baza proceselor de cunoaştere a realităţii
obiective, ca: legile procesului perceptiv, legile memoriei şi felul de relatare a celor
cunoscute de către diferitele persoane, după personalitatea şi posibilităţile lor intelectuale.
Astfel, mărturia reprezintă proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt
juridic, urmat de reproducerea acestuia în fața organelor judiciare, într-o formă orală sau
scrisă. Acest proces este structurat în patru faze mai importante: recepţia (percepţia)
informaţiilor, prelucrarea lor logică, memorarea şi reproducerea sau recunoaşterea, respectiv
reactivarea.

1. Recepţia faptelor şi împrejurărilor de către martori.

1.1. Recepţia senzorială.
1.1.1. Elementele care definesc recepţia senzorială a unor evenimente ca primă etapă a
formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaştere, care parcurge mai multe
etape1:
a. Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale
obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ.
Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor izolate ale
obiectelor şi fenomenelor din lumea reală, ce acţionează nemijlocit asupra organelor sale de
simţ. Ele sunt cele mai simple procese psihice care ne semnalează ceea ce se întîmplă în jurul
nostru sau în propriul organism.
Apariţia senzaţiilor şi, ulterior, a percepţiei, este în funcţie de intensitatea stimulilor
care acţionează asupra analizatorilor. „Analizator” este definit sistemul sau aparatul
organismului uman, alcătuit din organele de simţ, căile nervoase de transmitere şi centrii
corespunzători de pe scoarţa cerebral.
b. Percepţiile sunt formate din complexul de senzaţii determinate de reflectarea realităţii
obiective, într-un mod activ, în conştiinţa oamenilor.
La început, asupra conştiinţei omului acţionează anumiţi stimuli exteriori, care
creează senzaţiile - procesul psihic elementar de reflectare în conştiinţa omului a anumitor
calităţi obiective a obiectelor lumii exterioare. Calităţile obiectelor excită mecanismul nervos:
stimulenţii sunt transformaţi în excitaţie nervoasă, care se transmite la anumite părţi ale
scoarţei cerebrale a celor două emisfere mari ale creierului. Aici se realizează analiza
superioară a excitaţiilor primite şi procesul corespunzător acestei analize de excitare (sau
inhibiţie) a anumitor regiuni ale scoarţei cerebrale a celor două emisfere mari ale creierului.
Complexul senzaţiilor primite de la diferitele calităţi ale obiectelor lumii exterioare
formează percepţiile, care sunt reflectarea obiectului sub forma unei imagini concrete. Însă
1
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 237.

104
 omul nu cunoaşte obiectele şi fenomenele din lumea materială numai prin înregistrarea în
conştiinţa sa a însuşirilor lor izolate (ca o simplă fotografie), ci le cunoaşte prin înţelegerea în
acelaşi timp a mai multor însuşiri, diferite ca natură. Această modalitate de cunoaştere, de
reflectare a lumii înconjurătoare în conştiinţa omului, este percepţia.
Un rol important în formarea percepţiilor îl au reprezentările, bazate pe experienţa
vieţii anterioare a martorului. Se percep mai uşor lucrurile şi fenomenele cunoscute anterior.
De aceea, se întipăresc cel mai deplin în memorie faptele şi împrejurările care sunt mai
apropiate şi mai înţelese omului, pe baza experienţei vieţii sale.
Din cele arătate mai sus rezultă regula tactică conform căreia în timpul audierii
martorului trebuie să se lămurească în amănunţime ce anume a perceput personal din cele
întâmplate şi ce parte a declaraţiilor sale se întemeiază pe reprezentări despre obiect sau
fenomen, căpătate din experienţa trecută.
Limitele posibilităţilor de percepţie sunt determinate şi de calitatea organelor de
recepţie, de prezenţa unor stări de boală ce pot influenţa negativ apariţia senzaţiei sau
distorsiona informaţia. Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, unele
fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deşi au
posibilitatea de a influenţa analizatorii.
Importanţa cea mai mare pentru formarea mărturiilor o au senzaţiile vizuale şi
auditive.
1.1.2. Factori de distorsiune (bruiaj), determinaţi de legităţile generale ale senzorialităţii,
cu influenţă directă asupra modului de recepţionare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste
legităţi menţionăm:

a. modul de organizare a informaţiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri

şi configuraţii (Gestalt1), permiţând martorului să perceapă întregul înaintea părţilor
componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază
de la individ la individ.
b. constanţa percepţiei, fenomen care determină o anumită „corectare a imaginii”
percepute.
c. fenomenul de iluzie, care conduce la percepţii eronate, prin deformarea subiectivă a
realităţii. Din diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvente în bruierea mărturiei.
d. fenomenul de expectanţă, prin care este pregătită să recepţioneze anumiţi stimuli,
filtrându-i pe alţii.
e. efectul „halo”, fenomen ce ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra
întregului.

1
„Gestalt” este un termen din psihologie. El provine din limba germană, unde Gestalt înseamnă o „formă, figură, configurație”. Nu
există un echivalent perfect în limba română, deși "formă" ar putea constitui o traducere uzuală iar în psihologie sensul cuvîntului
este adesea exprimat prin sinonimele "pattern" sau "configurație".

105
 1.2. Factori de distorsionare a recepţiei senzoriale a martorilor din perspectivă
criminalistică.
Există factori care împiedică pe martor să perceapă just obiectele sau fenomenele pe
care le observă, aude şi simte. Aceşti factori se împart în factori obiectivi şi subiectivi1.
1.2.1. Prin factori obiectivi se desemnează factorii care nu depind de om, ci de împrejurările
în care are loc percepția: condiţii meteorologice nefavorabile care împiedică vizibilitatea
(ceaţă, ploaie, timp noros), întunericul, durată scurtă a observării. Dintre factorii obiectivi fac
parte şi măsurile de disimulare luate de infractor pentru a îngreuna observarea faptelor sale.
a. Vizibilitatea poate fi redusă de distanţa de la care face percepţia, de condiţiile de
iluminare (întuneric, umbră, soare care bate din faţă etc.), de condiţiile meteorologice
nefavorabile (ceaţă, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole etc.
b. Audibilitatea este influenţată, de asemenea, de distanţă, de condiţiile de propagare a
sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscându-se, spre pildă, că sunetele se
propagă mai bine la suprafaţa apei, decât în pădure sau localitate), de existenţa unor
surse sonore care pot perturba audiţia şi de factorii meteorologici (vânt, ploaie,
furtună), obstacole care pot da naştere la ecouri, reverberaţia sunetelor întâlnite în
locurile închise ş.a.
c. Durata percepţiei. Greutăţi mari de percepere prezintă întâmplările pe care martorul
le observă în decursul unei secunde sau fracţiuni de secundă. Dintre aceste întâmplări
fac parte unele crime de omor, accidentele de circulaţie, accidentele de muncă,
precum şi altele.
Acest lucru se explică prin faptul că fiecare obiect, fiecare fenomen are multe laturi şi
calităţi, iar organele senzoriale reuşesc să reţină dintre ele numai pe cele care intră în sfera de
observaţie a persoanei. Celelalte laturi şi calităţi sunt completate cu reprezentări bazate pe
experienţa vieţii.
De aceea, în cazul în care ancheta priveşte un fapt pe care martorul l-a observat un
timp extrem de scurt, este necesar să se ţină seama de lacunele posibile ale percepţiei la
anumiţi martori şi să se adune declaraţii de la cât mai mulţi martori oculari.
d. Disimularea înfăţişării, alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat, este
determinat de însăşi persoana autorului infracţiunii, care încearcă să se facă percepută
cât mai greu, în acest sens apelând la deghizări, acţionând cu rapiditate, căutând să
distragă atenţia, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric sau de
diverse obstacole pentru a nu fi văzut etc.
1.2.2. Prin factori de natură subiectivă se desemnează factorii care depind de starea
organelor senzoriale ale martorului, de defectele fizice ale martorului (orbirea, miopia,
discromatopsia, surzenia, starea de boală, extenuarea, spaima etc.). Tot în categoria factorilor
subiectivi este necesar să se includă şi temperamentul sau personalitatea martorului, atenţia
acestuia, puterea de concentrare în timpul observării.

1
A.Ciopraga, op.cit., p.95-98; C.Suciu, op.cit., p.578-579, I.Mircea, op.cit., p.262

106
 Se întîmplă destul de frecvent ca două sau mai multe persoane ce au asistat la acelaşi
eveniment să-l relateze diferit, datorită influenţării procesului lor perceptiv de către unii din
factorii subiectivi. Aceşti martori, deşi de bună credinţă, dacă nu sunt ajutaţi de către organul
de urmărire penală ce conduce audierea, nu contribuie prea mult la lămurirea cauzei
cercetate. Astfel, în caz de contrazicere între depoziţiile unor martori, se vor analiza şi
condiţiile în care a cunoscut fiecare lucrurile relatate.
a. Calitatea organelor de simţ. Defecţiunile analizorilor pe latură perceptivă sau
corticală vor determina o anumită limitare sau chiar o încetare completă a procesului
perceptiv, pe anumite laturi ca: miopia, daltonismul sau orbirea, surzenia parţială sau totală
etc., influenţând procesul de cunoaştere a persoanei respective. Datorită acestor defecţiuni,
lucrurile vor fi percepute numai parţial sau defectuos, sau nu vor fi percepute deloc.
b. Personalitatea şi gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în
procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de
specificul faptei la care asistă.
c. Vârsta şi inteligenţa persoanei reprezintă alţi factori subiectivi majori în percepţie,
atât experienţa de viaţă, cât şi calităţile intelectuale având un aport deosebit în receptarea
faptelor, a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment.
d. Temperamentul şi gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după
care trebuie făcută diferenţierea între un individ şi altul cu privire la capacitatea şi modul de a
raţiona şi de a distinge fapte sau date.
e. Stările de oboseală, precum şi reducerea capacităţii perceptive, ca urmare a influenţei
alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc., conduc, de asemenea, la o scădere a acuităţii
senzoriale.
f. Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influenţă
inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia,
situaţie întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter şocant.
Martorii oculari ai infracţiunilor sunt adeseori speriați, fapt care influenţează asupra
perceperii; la aceste persoane, evenimentele trăite sunt totdeauna reprezentate exagerat. Este
necesar ca declaraţiile de această natură să fie privite critic şi verificate judicios cu ajutorul
procedeului tactic de comparare.
g. Atenţia se numără printre factorii importanți de care depind direct calitatea şi
realismul informaţional al percepţiei. În primul rând, se cuvin avute în vedere calităţile
atenţiei, cum sunt stabilitatea şi mobilitatea acesteia, gradul de concentrare şi distribuţia ei.
Cu cât omul observă mai atent obiectul sau faptul, cu atât îl va percepe mai bine, şi invers -
cu cât aste mai puţin atent cu atât îl va percepe într-o măsură mai redusă. Astfel, fluctuaţiile
atenţiei fac ca o serie din lucrurile şi fenomenele înconjurătoare să nu fie reţinute în procesul
perceptiv sau să fie reflectate numai ca un aspect secundar, asupra căruia atenţia nu s-a fixat1.
În al doilea rând, trebuie ţinut seama de tipurile de atenţie, voluntară sau involuntară.
De obicei atenţia omului se concentrează asupra fenomenelor care prezintă pentru el un
1
C.Suciu, op.cit., p.578-580; T.Bogdan, op.cit., p.164-166; A.Ciopraga, Criminalistica, op.cit., p.302

107
interes practic. De asemenea, prezintă o foarte mare însemnătate pentru atenţie şi experienţa
din trecut. Practica a dovedit că persoana care are o anumită profesiune observă cu mai multă
atenţie, îşi aminteşte mai bine ceea ce are legătură cu profesiunea sa.
Diferenţierile în gradul de exactitate a cunoaşterii realităţii percepute pot fi
determinate şi de dezvoltarea spiritului de observaţie, care diferă de ia o persoană la alta, şi
primeşte orientări preferenţiale, determinate de atitudinea generală a persoanei, de pregătirea
profesională şi de preocupările de moment.
Un anumit fenomen desfăşurat înaintea unei persoane putea să treacă complet
neobservat de către aceasta, datorită faptului că tocmai în acel moment atenţia ei era
îndreptată în altă parte, sau fiind preocupată de o anumită problemă personală, era neatentă la
faptele din jurul ei. Îndeosebi, stările de extremă oboseală sau absorbirea aproape totală într-o
preocupare personală fac să rămână neobservate obiectele, personale sau fenomenele alături
de care ne aflăm.
Din cele de mai sus rezultă necesitatea aplicării următoarei reguli tactice: în timpul
audierii trebuie să fie folosită atenţia profesională a celor audiaţi.
h. Tipul perceptiv. Martorul cu recepţie de tip analitic (specifică, în general, femeilor)
are capacitatea de a reţine mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul
sintetic, care reţine întregul, caracteristicile sale generale.

Secţiunea a III-a
Reguli tactice aplicate în audierea martorilor

1. Pregătirea audierii martorilor; aspecte generale.

Se impune ca fiecare audiere să fie pregătită, oricât de simplă ar părea aceasta. Nu
totdeauna este însă obligatorie întocmirea planului scris al audierii. Un asemenea plan este
necesar numai în cazurile complexe sau care implică audierea mai multor martori.
1.1. Studierea dosarului cauzei. În timpul studierii dosarului este necesar să se
stabilească ce fapte pot fi cercetate pe calea audierii martorilor şi ce martori pot fi
chemaţi pentru audiere cu privire la aceste fapte.
Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor existente
în caz, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare, în vederea
elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect
elucidării unor împrejurări ale cauzei
1.2. Stabilirea martorilor care pot fi audiaţi.
1.2.1. În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă
direct faptele şi împrejurările cauzei, dar şi acelea care cunosc sau deţin indirect
date referitoare la faptă, din surse sigure, cât mai aproape de adevăr.

108
 Pornind de la aceste date, se determină sfera întrebărilor asupra cărora urmează să fie
audiat fiecare martor. Studierea cu atenţie a dosarului permite uneori organelor judiciare să
extindă sfera acestor întrebări.
1.2.2. În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de informaţii, este
posibilă o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care le deţin, a
personalităţii lor, a obiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată.
1.2.3. Este necesară stabilirea relaţiilor martorului cu suspectul ori inculpatul, cu
persoana vătămată sau cu alte persoane implicate în cauza respectivă, precum şi
stabilirea atitudinii sale faţă de fapta anchetată. Este cunoscut că sentimente de
genul prietenie, duşmănie faţă de făptuitori sau existenţa altor interese conduc la
alterarea declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă
În majoritatea cazurilor, din materialele dosarului rezultă suficiente date care permit
desprinderea unor concluzii cu privire la caracterul relaţiilor martorului cu
suspectul/inculpatul sau cu persoana vătămată. Dacă asemenea date nu reies din dosar,
organele judiciare trebuie să lămurească natura acestor relaţii în procesul audierii.
De regulă, martorii sunt de bună-credinţă şi se străduiesc să ajute organul judiciar la
stabilirea adevărului. Însă, aceasta nu exclude posibilitatea ca unii să ascundă intenţionat
adevărul, dând declaraţii mincinoase, din diferite motive, cum ar fi: interesul în desfășurarea
procesului, teama de răzbunare din partea făptuitorului, mila sau ura faţă de acesta etc. Când
organul judiciar cunoaşte că martorul ar avea motive ca intenţionat să ascundă adevărul,
trebuie să descopere în prealabil motivul şi să-l înlăture cât mai repede cu putinţă. În acest
scop, se folosesc cele mai potrivite metode tactice de audiere, ţinându-se seama în primul
rând de persoana martorului.
1.3. Cunoaşterea personalităţii martorilor. Cunoaşterea personalităţii martorilor,
absolut necesară pentru eficienţa audierii, presupune obţinerea de date cu privire la
profilul psihologic, la pregătirea şi ocupaţia, la natura eventualelor relaţii cu
persoanele antrenate în săvârşirea infracţiunii.

2. Elemente tactice aplicate în pregătirea audierii martorilor.

2.1. Determinarea ordinii de audiere. După stabilirea problemelor ce se cer
clarificate sau verificate, va fi stabilită ordinea de audiere a martorilor. Ordinea
audierii martorilor se stabileşte în raport cu situaţia concretă, particularităţile
personale şi informaţiile pe care ar putea să le deţină.
De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi audiaţi
înaintea martorilor indirecţi care au obţinut datele prin mijlocirea altor persoane sau, pur şi
simplu, din zvon public.
Ordinea de audiere se mai stabileşte şi în funcţie de natura relaţiilor dintre martor şi
părţile din proces, ca şi în funcţie de poziţia lor faţă de cauză. La stabilirea ordinii de audiere

109
a persoanelor se are în vedere, totodată, şi posibilitatea verificării declaraţiilor suspecților sau
inculpațior, ale altor martori, ca şi susţinerile victimelor infracţiunii.

2.2. Stabilirea momentului audierii.

Momentul audierii unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales în funcţie de mai
mulţi factori, de care organul judiciar este obligat să ţină seama. Astfel:
a. Evitarea posibilei înţelegeri între martori, ca şi influenţarea celui care va fi audiat de
către diverse persoane interesate în cauză (suspect, inculpat, persoană vătămată, parte
civilă).
b. La stabilirea momentului audierii, trebuie avut în vedere programul de activitate şi
profesia persoanei care urmează să fie ascultată, bineînţeles numai dacă este posibil.
c. Locul de audiere este, de regulă, la sediul organului judiciar. Nu se exclude, însă,
posibilitatea audierii la serviciu, la locul săvârşirii faptei, la spital, la domiciliu sau
reşedinţă. Nu este recomandabilă audierea în sediile unor persoane juridice, ale unor
instituţii, servicii administrative ş.a.
Audierea nu trebuie niciodată amânată. Fiecare zi trecută slăbeşte imaginile întipărite
în minte. În cazul în care martorul declară că nu-şi aminteşte un eveniment sau altul, deoarece
acestea s-au produs mai de mult, se recomandă ca el să fie întrebat dacă nu a păstrat
însemnări referitoare la acest eveniment (scrisori, jurnal de însemnări personale, ciorne etc.);
când asemenea însemnări există, ele pot fi anexate la dosarul cauzei.
2.3. Pregătirea audierii. Dacă numărul martorilor ce urmează a fi audiați este
mare sau în cazul în care audierea ce urmează să fie efectuată este complexă, se recomandă
ca pentru fiecare martor să se întocmească separat câte un plan de audiere, în care vor fi
incluse: problemele de clarificat, întrebările şi ordinea de adresare a lor, eventuale date
desprinse din materialele aflate la dosar pe care anchetatorul le poate folosi în timpul audierii.
În momentul întocmirii planului de audiere trebuie să se ţină seama de mai mulţi
factori, printre care: specificul formării declaraţiilor, natura cauzei, personalitatea celui
audiat, poziţia sa în proces etc.
De asemenea, pot fi pregătite înscrisuri, fotografii, mijloace materiale de probă care se
consideră necesare a fi prezentate martorului, pentru lămurirea unei împrejurări, verificarea
de date sau, în scop tactic, pentru a-1 ajuta pe martor să-şi reamintească cele petrecute.
Formularea întrebărilor poate fi schimbată în cursul audierii. Se poate întâmpla ca
unele întrebări să nu mai fie necesare, întrucât martorul le-a lămurit amănunţit prin însăşi
declaraţia sa; alte întrebări pot apărea ca necesare în urma răspunsurilor date de martor la
întrebările anterioare. Raţiunea pregătirii întrebărilor formulate constă în faptul că ele dau
posibilitatea să se controleze dacă în timpul audierii nu s-a omis ceva esenţial pentru cauză.
Întrebările pot fi trecute pe planul de audiere al martorului, iar în cazul în care acestea sunt
numeroase, pe o foaie separată.

110
 PARTICULARITĂŢI TACTICE ALE AUDIERII PERSOANEI VĂTĂMATE

Secţiunea I
Aspecte introductive

1. Scurte consideraţii privind reglementarea penală şi procesual penală.

Pe lângă declaraţiile martorilor, suspectului și inculpatului, la aflarea adevărului în
cauză, o contribuţie substanţială pot aduce şi declaraţiile celorlați subiecți procesuali, printre
care se situează și persoana vătămată. Așa cum vom observa din paginile următoare, persoana
vătămată prin infracţiune poate să participe în procesul penal, fiind purtătoarea unor
informații preţioase pentru organele judiciare.
Cât priveşte funcţia declaraţiilor acestor subiecți procesuali, literatura de specialitate
este unanimă în a sublinia că acestea sunt de natură să reliefeze diversele elemente de fapt
care pot servi la aflarea adevărului ca probă cu referire la fapta săvârşită, modul de comitere,
participanţii la infracţiune, urmările produse etc.
1.1. Reglementarea calităţii de persoană vătămată în Codul penal român.
Se numește subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată acea persoană fizică
sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă
răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Denumirea indică tocmai situația de persoană care
suferă de pe urma infracțiunii. În sens strict penal, victima infracțiunii este de fapt subiectul
pasiv al acesteia, adică persoana vătămată.
Sub aspectul condițiilor generale de existență, subiectul pasiv al infracțiunii poate fi în
principiu orice persoană fizică sau juridică, fiindcă orice membru al societății are drept la
ocrotire juridică împotriva infracțiunilor. Este suficient pentru existența subiectului pasiv al
infracțiunii să se constate că persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite
penal a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică vătămarea efectivă sau punerea
în pericol a valorii respective.
Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată, cu
subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, persoana dăunată (prejudiciată) prin infracțiune.
În timp ce persoana vătămată (subiectul pasiv de drept penal al infracțiunii) este aceea care a
suferit răul provocat prin infracțiune, persoana dăunată (subiectul pasiv de drept civil) este
aceea care a suferit o pagubă provocată prin săvârșirea infracțiunii. Distincția este importantă
deoarece, chiar dacă de cele mai multe ori persoana vătămată este în același timp și persoana
dăunată prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv (persoană
vătămată), fără să fie și persoană dăunată (persoana prejudiciată). Spre exemplu, în cazul

111
 infracțiunii de omor, subiectul pasiv al infracțiunii (persoana vătămată) este persoana ucisă,
iar subiectul de drept civil este soțul sau copilul persoanei ucise1.
Orice infracțiune are ca subiect pasiv societatea și statul care o reprezintă, deoarece,
constând din nesocotirea interdicției prevăzute de lege, a fost îndreptată – în primul rând -
împotriva unei valori sociale. Săvârșirea infracțiunii pune pe făptuitor în conflict cu statul
care, în numele societății, îndeplinește funcția de apărare a valorilor esențiale ale societății
împotriva infracțiunilor. Pornindu-se de la această constatare s-a dat statului care este
vătămat, prin săvârșirea oricărei infracțiuni, în interesele sale, denumirea de subiect pasiv
general al infracțiunii. De aceea, orice infracțiune are ca subiect general și mediat statul, dar
în același timp infracțiunea are ca subiect pasiv special și imediat persoana fizică sau juridică
titulară a vlorii sociale vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea infracțiunii.
Victima infracțiunii este subiectul în numele căruia se exercită acțiunea penală de
către stat prin intermediul organelor specializate. Ca subiect pasiv general al infracțiunii,
statul este titular al acțiunii penale, pe care o exercită în numele societății, garantând astfel
apărarea intereselor persoanei vătămat, adică ale subiectului pasiv special al infracțiunii, care
își păstrează și el anumite drepturi procesuale.
Conform art. 1 din Declarația principiilor fundamentale ale justiției pentru victimele
infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 29
noiembrie 19852, sunt considerate „victime” persoanele care, individual sau colectiv, au
suferit o vătămare/un prejudiciu, inclusiv vătămăre corporală sau daună morală, suferințe
emoționale, o pagubă materială sau limitarea esențială a drepturilor lor fundamentale, în urma
acțiunii ori inacțiunii prin care au fost încălcate legile naționale în vigoare, inclusiv a legilor
penale care interzic abuzul de putere. O persoană ca fi condiderată „victimă”, indiferent dacă
făptuitorul a fost identificat, prins, urmărit penal sau condamnat și indiferent de relația
familială dintre făptuitor și victimă.
Persoana fizică poate fi victimă a majorității infracțiunilor, iar în cazul anumitor
infracțiuni numai persoana fizică poate fi victimă. Spre exemplu, victimele persoane fizice
sunt specifice infracțiunilor contra persoanei. Este vorba, în principal, despre infracțiunile
contra vieții, contra integrității corporale și sănătății, contra libertății persoanei, agresiuni
asupra fătului, traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile, contra libertății și integrității
sexuale etc. (prevăzute și pedepsite de art. 188 - 227 C.pen.)
Ocrotirea persoanelor vătămate poate fi realizată și prin alte modalități extrajudiciare,
dar principala modalitate rămâne legea. Avem astfel în vedere Legea nr. 211 din 27 mai 2004
privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, dar și alte acte și
documente, care au sau nu putere de lege: Manual alcătuit în cadrul unei serii de seminarii de
pregătire pentru poliţişti, procurori şi judecători, organizate de Procuratura Generală a
României şi de Institutul pentru Drepturile Omului Ludwig Boltzmann din Viena – 2008 3,
Recomandări ale Consiliului Uniunii Europene: Recomandarea nr. R (85)11 a Comitetului de

1
C. Bulai, Manual de Drept penal, Partea generală, Ed. Univesrul Juridic, București, 2007, op. cit., p. 219 și urm.
2
http://www.un.org/documents/ga/res/40/a40r034.htm.
3
http://bim.lbg.ac.at/files/sites/bim/HANDBOOK_AGIS_RO.pdf.

112
 Miniştri privind poziţia victimei în contextul dreptului penal şi procesual penal,
Recomandarea nr. R (87)21 a Comitetului de Miniştri privind asistenţa victimei şi prevenire a
victimizării, Recomandarea nr. R (2000)11 a Comitetului de Miniştri privind acţiunile
împotriva traficului de persoane în scopul exploatării sexuale, Recomandarea nr. R (2002)5 a
Comitetului de Miniştri privind protecţia femeii faţă de violenţă, Recomandarea nr. R
(2006)8 a Comitetului de Miniştri privind asistenţa victimelor, Convenţia Consiliului Europei
nr. 197 împotriva traficului de fiinţe umane, Decizia cadru a Consiliului Uniunii Europene
2001/220/JHA din 15 martie 2001 privind poziția victimei în procedura penală.

1.2. Reglementarea procesual penală a calităţii de persoană vătămată.

Potrivit art. 79 c.pr.pen., persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală prin fapta penală se numește persoană vătămată. Cu privire la latura civilă a cauzei,
art. 84 c.pr.pen., precizează că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul
procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă.
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, actualul cod nu mai prevede
persoana vătămată ca fiind și „parte vătămată”, dacă participă în procesul penal, ci îi conferă
acesteia (persoanei vătămate) calitatea de subiect procesual principal.
Părțile, potrivit noilor reglementări procesual penale1, sunt subiecți procesuali care
exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Prin urmare, din moment ce
persoana vătămată nu exercită acțiunea penală (statul fiind titularul acțiunii penale) și nici nu
este exercitată vreo acțiune judiciară împotriva sa, nu poate avea calitatea de parte. Părțile în
procesul penal vor fi doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Având în vedere cele de mai sus, conform art. 33 c.pr.pen., subiecții procesuali
principali sunt suspectul și persoana vătămată. Subiecții procesuali principali au aceleași
drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acorda numai acestora.
Repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârșirea infracţiunii, se
obţine de persoana vătămată, prin exercitarea acţiunii civile, în cadrul procesului penal, în
calitatea de parte civilă. Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii
acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții
responsabile civilmente (art. 19 c.pr.pen.). Conform art. 20 c.pr.pen., constituirea ca parte
civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești, iar organele judiciare au
obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.
În cazul în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr foarte mare de
persoane, iar asigurarea individuală a respectării drepturilor acestora ar prelungi considerabil
durata procesului penal, persoanele respective își desemnează sau procurorul, judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune ca
persoanele vătămate să își desemneze un reprezentant, în scopul exercitării drepturilor lor.
Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora.
(art. 80 c.pr.pen.).

1
A se vedea art. 32 și urm. c.pr.pen.

113
 Conform actualelor reglementări1, în cadrul procesului penal, persoana vătămată are
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la
cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege (spre ex.: persoana vătămată și partea civilă au dreptul de a
propune organelor judiciare administrarea de probe2).
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, art. 295 c.pr.pen. dispune că punerea în mișcare a acțiunii penale se
face numai la formularea unei astfel de plângeri. Plângerea prealabilă se adresează organului
de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.
Cu privire la declarațiile persoanei vătămate, normele procesual penal dispun că
acestea reprezintă „mijloace prin care se obțin probele” [art. 97 alin. (2) lit. b) c.pr.pen.]. De
asemenea, precizăm că proba reprezintă orice element de fapt care servește la constatarea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la
cunoasterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal.
În cele mai multe cazuri, persoana vătămată este interesată în dovedirea vinovăţiei
suspectului sau inculpatului şi, de aceea, ea poate strecura uneori în declaraţiile sale anumite
elemente de natură să agraveze răspunderea făptuitorului, prezentând deformat realitatea. Din
această cauză, declaraţiile persoanei vătămate trebuie privite cu multă precauție, fiind
obligatorie verificarea acestora prin alte mijloace de probă administrate în respectiva cauză
penală. Chiar legiuitorul precizează că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și
sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor
administrate în cauză. (art. 103 c.pr.pen.)
Cu privire la protecția persoanei vătămate și a părții civile, atunci când sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat sau
1
A se vedea art. 81 c.pr.pen.
2
A se vedea art. 99 alin. (3) c.pr.pen.

114
 vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a demnității, organul de urmărire penală
poate dispune față de persoana vătămată ori față de partea civilă măsurile de protecție
prevăzute la art. 125 - 130 c.pr.pen., care se aplică în mod corespunzător1.

Secţiunea a III-a
Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate

1. Pregătirea în vederea ascultării victimei.

1.1. Studierea materialului cauzei presupune stabilirea persoanelor care trebuie ascultate în
calitate de persoană vătămată, parte civilă ori parte responsabilă civilmente, a problemelor ce
vor fi lămurite prin ascultare, a datelor şi a probelor ce vor fi folosite în ascultare, precum şi a
ordinii folosirii lor.
1.2. Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate.
Organul judiciar trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoaşterea
personalităţii şi a trăsăturilor psihice specifice persoanelor care urmează a fi audiate. Datele
cu privire la identitatea, pregătirea, profesia, locul de muncă, trebuie completate cu cele
referitoare la comportarea persoanelor vătămate înainte şi după săvârşirea infracţiunii, la
profilul psihologic, la natura eventualelor relaţii cu persoanele antrenate în săvârşirea faptei
etc..

1.3. Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite
prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării şi
ordinea în care va fi folosit acesta. Conţinutul concret al planului de ascultare diferă, fireşte,
de la caz la caz.
Elaborarea unui plan de audiere, în cazul persoanei vătămate, ca şi al altor subiecți
procesuali, va urmări:
- condiţiile în care persoanele respective au luat cunoştinţă despre faptele sau
împrejurările cu privire la care sunt audiate;
- poziţia persoanei vătămate ori a părţii civile faţă de ceilalți subiecți procesuali;
interesul lor de a declara într-un anumit fel;
- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare.

2. Tactica audierii în faza relatării libere.

1
A se vedea art. 113 raportat la art. 125 – 130 c.pr.pen.

115
 2.1. Conduita tactică în etapa de identificare a persoanei vătămate. La începutul primei
audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume,
prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele
părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de
muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un
alt proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale
personale. Aceste întrebările se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar
consideră necesar1.
De asemenea, în această etapă, persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele
drepturi și obligații2:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se
desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții si de a pune concluzii, în
condițiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă;
g) obligația de a spune adevărul.
Una dintre cele mai mari dificultăţi la prima întâlnire cu persoana vătămată este de a
stabili o relaţie de încredere, astfel încât organele de urmărire penală și victima să poată
colabora. Există numeroase procedee care pot conduce la obținerea acestui deziderat, dar le
vom prezenta pe cele mai des întâlnite. Organele de urmărire penală sau poliția trebuie să
abordeze o atitudine deschisă, plină de compasiune şi prietenoasă (atât în exprimare, cât şi în
gestică). Discuțiile trebuie să se bazeze pe sinceritate, iar persoanei vătămate trebuie să i se
explice cum va decurge discuţia, astfel încât să ştie la ce să se aştepte. De asemenea, îi vor fi
prezentate toate soluţiile legale pe care le are la îndemână în cursul procesului penal, astfel ca
mai târziu să poată hotărî în cunoştinţă de cauză. Nu în ultimul rând, persoanei vătămate i se
va prezenta rolul pe care îl va avea depoziţia sa în desfășurarea procesului penal.
Apoi, ascultarea persoanei vătămate continuă cu discuţiile prealabile. Ca şi în cazul
ascultării martorilor, aceste discuţii se pot referi la activitatea profesională, preocupările
extraprofesionale, pasiunile pe care le are, viaţa de familie. Prin asemenea discuţii, în
conştiinţa victimei se produce o atenuare a stării emoţionale, deschizându-i astfel posibilitatea
de a relata mai fluent ceea ce cunoaşte în legătură cu fapta, iar organul judiciar reuşeşte să
cunoască mai bine persoana acesteia, element util pentru conducerea tactică a ascultării. După

1
A se vedea art. 111 alin. (1) raportat la art. 107 c.pr.pen.
2
A se vedea art. 111 alin. (2) c.pr.pen.

116
 asemenea discuţii, se trece la faza relatărilor libere cu rugămintea să descrie, aşa cum îşi
aminteşte, tot ce cunoaşte în legătură cu fapta1.
Când prin infracţiune s-au pus în pericol sănătatea, integritatea corporală sau viața
persoanei vătămate, se vor folosi procedee tactice diferenţiate, în raport cu gravitea leziunilor
sau a suferinţei. Ascultarea victimelor aflate sub supraveghere medicală se va face cu avizul,
iar uneori şi în prezenţa medicului curant.
În anumite cazuri, este indicat ca discuţia să se desfăşoare într-un mediu ambiant care
să nu dea impresia de confruntare, de prejudecată sau de lipsă de profesionalism. Dacă
victima preferă să fie audiată într-un alt loc decât la sediul organelor judiciare, este bine să i
se satisfacă această dorinţă, în măsura în care nu contravine intereselor anchetei.
Atunci când sunt investigate infracțiuni grave contra libertății persoanei (lipsire de
libertate în mod ilegal, viol, trafic de persoane etc.), victimei trebuie să i de dea voie să plece
oricând doreşte. În general, discuţiile nu trebuie să dureze mai mult de două ore.
De asemenea, conform art. 111 alin. (5)c.pr.pen., persoanei vătămate i se aduce la
cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de
libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie
informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.

2.2. Conduita tactică în momentul ascultării libere.

După etapa identificării și după comunicarea drepturilor și obligațiilor, persoana
vătămată este lăsată să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală
a cărei victimă a fost2.
Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei singure rugăminți (de ordin
general), menite să ofere persoanei vătămate posibilitatea să declare tot ce ştie cu privire la
faptele şi împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată („Vă rugăm să ne povestiți tot ce
s-a întâmplat!”). Asemenea cerere permite persoanei vătămate să relateze evenimentele în
succesiunea lor firească, logică, fară ca declaraţia să fie limitată în vreun fel prin intervenţiile
celui ce efectuează ascultarea.
2.2.1. Dintre regulile tactice principale aplicate pe parcursul relatării libere menţionăm
următoarele:
- ascultarea persoanei vătămate cu răbdare şi calm, chiar dacă aceasta relatează faptele
cu lux de amănunte, unele fară semnificaţie pentru clarificarea cauzei; organele judiciare
trebuie să demonstreze profesionalism şi disponibilitate.

1
I. Mircea, Criminalistică, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1978, op. cit., p. 156.
2
A se vedea art. 111 alin. (3) c.pr.pen.

117
- nu se recomandă întreruperea victimei; doar când se observă că abaterile sunt prea
îndepărtate de obiectul ascultării, este readusă la subiect cu mult tact şi pricepere.
- evitarea oricărui gest, reacţie, mină sau expresie, mai ales de nemulţumire, ironică,
prin care se aprobă sau se resping declaraţiile persoanei vătămate. Este posibil ca victima să fi
trecut prin experienţe traumatizante, pe care îi este greu şi dureros să le relateze.
- persoana vătămată trebuie tratată cu respect, ascultată cu atenţie.
- trebuie redusă la minimum orice nouă suferinţă pe care i-ar putea-o cauza victimei
discuţia cu organele judiciare. De cele mai multe ori, este bine ca măsurile ce vor fi luate să
fie mai degrabă convenite cu victima, decât impuse acesteia.
- ajutarea cu mult tact, fără a sugestiona persoana audiată sub nici o formă dacă nivelul
intelectual, cultural, împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă, cât de cât coerentă.
- în timpul relatării libere, organul judiciar îşi va nota aspectele semnificative, ca şi
eventualele contraziceri sau neclarităţi în expunere.
2.2.2. Sub raport tactic criminalistic, relatarea spontană prezintă unele avantaje:
- persoana vătămată poate relata împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală
până la acea dată.
- pot apărea date din care să rezulte săvârşirea altor fapte penale de către suspect sau
inculpat.
- identificarea persoanelor care cunosc despre împrejurările comiterii infracţiunii
(martori) şi stabilirea modului în care au luat cunoştinţă despre aceasta
- organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze modul în care victima îşi
formulează declaraţiile sub aspectul veridicităţii, al încercărilor de completare a unor
lacune, al explicării cauzelor agresiunii.
- pot fi evaluate sinceritatea şi buna-credinţă a victimei, dar şi dorinţa de răzbunare.
În faza relatării libere, dar şi în cea a formulării întrebărilor, trebuie să se clarifice
unele aspecte care pot avea relevanţă pentru cauză: natura relaţiilor anterioare dintre persoana
vătămată şi suspect; dacă s-a produs şi un prejudiciu material sau moral, întinderea acestuia;
dacă s-a comis fapta reclamată și cum; verificarea situaţiei materiale în cazurile în care se
pretinde pe nedrept acoperirea unui prejudiciu.

3. Conduita tactică în momentul formulării de întrebări.

Întrebările, care se vor pune după terminarea relatărilor libere, au drept scop
precizarea unor momente mai puţin clare, amintirea secvenţelor omise sau insistenţa asupra
anumitor detalii prin care se verifică justeţea celor prezentate. De asemenea, prin întrebările
puse se poate urmări stabilirea surselor din care victima cunoaşte unele din dalele relatate.
Formularea întrebărilor presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitate la personalitatea,
gradul de cultură, profesiunea sau inteligenţa persoanei vătămate audiate.

118
 Adresarea de întrebări (ascultarea dirijată) devine obligatorie în ipoteza victimelor
asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna-credinţă. În
consecinţă, întrebările trebuie formulate astfel încât să determine persoana ascultată să facă
declaraţii conforme cu realitatea. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea acestor
persoane se aseamănă cu ascultarea unor martori mincinoşi, deci cu a unor posibili învinuiţi.
3.1. Pentru stabilirea corectitudinii sau exactităţii depoziţiei, organul judiciar va trebui să
intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii, din perspectiva tacticii
criminalistice:
a. întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care persoana vătămată relatează
mai puţin decât ceea ce a perceput în mod real.
b. întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a referit, dar
lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent
secundare, destinate circumstanţierii de loc, timp şi mod privind producerea agresiunii.
c. întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor de
genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin
asociaţia de idei, îndeosebi asociaţia prin contiguitate1, ce reprezintă acele legături dintre
obiecte şi fenomene, caracterizate prin simultaneitatea producerii lor în timp şi în spaţiu.
d. întrebările de control destinate verificării unor afirmaţii sub raportul exactităţii şi
veridicităţii.
3.2. Adresarea acestor întrebări trebuie făcută cu respectarea regulilor tactice, similare celor
aplicate la audierea martorului:
- întrebările trebuie să fie clare, precise, concise, şi exprimate într-o formă accesibilă
persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienţei, pregătirii şi inteligenţei sale.
- întrebările vor viza strict faptele percepute de către persoana vătămată, iar nu punctul
de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept.
- întrebările nu vor conţine elemente de intimidare, de punere în dificultate a persoanei
vătămate, iar tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să sugereze
răspunsurile.
- respectul faţă de victimă a celui care ia interogatoriul. Victimele sunt foarte sensibile
la atitudinea ostilă şi vor reacţiona ca atare. Dacă victima simte că cel cu care stă de
vorbă o dispreţuieşte sau o desconsideră (din varii motive), va răspunde în consecinţă.
- victimei nu trebuie să i se pună întrebări care să sugereze îndoieli cu privire la
deplinătatea facultăţilor victimei, care trag victima la răspundere sau care o
învinovăţesc de infracţiunea care s-a comis la adresa ei.
Una din problemele semnalate din practică, cu privire la interogarea persoanelor
vătămate este tendinţa organelor de urmărire penală de a se pierde în detalii. Spre exemplu,
victimele traficului de persoane sau ale infracțiunilor de viol se simt terorizate de întrebări de

1
„Contiguu” = care se leagă, se înrudește, se unește cu ceva, care are elemente apropiate, comune cu altceva; adiacent; conex.

119
 genul câţi clienţi au avut, cât de des etc. Concentrând atenţia asupra acestor aspecte, se pierd
mărturii importante pentru bunul mers al anchetei penale.
Un pericol sau neajuns real, în această etapă, îl reprezintă posibilitatea de
sugestionare a persoanei ascultate, aceasta deoarece sugestia conduce la „acceptarea fară
examen critic a ideilor altei persoane”1.
Frecvent, tendinţa firească a celui ascultat este de a răspunde mai degrabă cu „da”
decât cu „nu”, din pornirea de a nu contraveni dorinţei anchetatorului. Este vorba de aceeaşi
„sugestibilitate de statut”, întâlnită mai cu seamă în cazul persoanelor cu un nivel socio-
cultural scăzut, dar şi al celor refuzaţi de mediile de provenienţă, care primesc fară rezerve tot
ceea ce vine din partea autorităţii.
3.3. Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu respectarea unei conduite
tactice specifice, a unor reguli tactice cum sunt2:
- audierea persoanei vătămate cu atenţie şi seriozitate, evitându-se gesturile de
enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare.
- evitarea reacţiilor bruşte la contradicţii, incoerenţe, stări de agitaţie, fară exteriorizarea
surprinderii ori nemulţumirii anchetatorului.
- observarea cu atenţie, dar fară ostentaţie, a modului în care reacţionează persoana
vătămată la întrebări asociate cu posibili indici de nesinceritate.
- ascultarea răspunsurilor cu răbdare, fiindcă unele amănunte pot fi dureroase.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace
tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau
atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este
posibilă3.

1. Audierea persoanei vătămate în timpul judecății.

Facem precizarea că, și în faza de judecată, cu ocazia cercetării judecătorești se vor
aplica aceleași reguli de tactică Criminalistică, precum cele menționate anterior. De
asemenea, conform art. 380 c.pr.pen., instanța procedează la audierea persoanei vătămate (și
a părții civile) potrivit dispozițiilor art. 111 si 112 c.pr.pen., după ascultarea inculpatului și,
după caz, a coinculpaților.
Persoana vătămată este lăsată să arate tot ce stie despre fapta care face obiectul
judecății, apoi i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul
inculpatului, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora. Președintele și
ceilalți membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru
justa soluționare a cauzei. Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile

1
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 239.
22
C.Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972, p. 578 şi urm.
3
A se vedea art. 111 alin. (4) c.pr.pen.

120
 cauzei. Întrebările respinse se consemnează în incheierea de ședintă. Persoana vătămată,
partea civilă și partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.
În faza de judecată, persoana vătămată poate fi reprezentată de avocat. Trebuie să
precizmăm că persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii numai
în ceea ce privește latura penală a cauzei1.
De asemenea, dacă inculpatul nu solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor
administrate în faza de urmărire penală sau dacă cererea sa a fost respinsă 2, președintele pune
în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării
judecătorești. Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun
administrarea de probe.
În cazul când persoana vătămată propune probe, trebuie să arate faptele și
împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe,
locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și
adresa acestora. Procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi
oricând în cursul cercetării judecătorești3.

2. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor persoanei vătămate.

Verificarea se va face prin compararea declaraţiilor persoanei vătămate cu celelalte
mijloace de probă administrate în cauză, precum şi prin efectuarea unor activităţi de urmărire
penală, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiţilor (inculpaţilor), confruntările, constatările
tehnico-ştiinţifice ori expertizele, reconstituirile, cercetările locului faptei etc.
Evaluarea declaraţiilor se poate realiza şi prin efectuarea altor activităţi în afara celor
de urmărire penală, precum: studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată,
verificarea activităţilor desfăşurate în perioada în care susţine că s-a aflat la locul săvârşirii
faptei.
Evaluarea declaraţiei victimei impune, totodată, o analiză de conţinut, pe baza căreia
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată interpretează în mod ştiinţific materialul
probator adunat la dosarul cauzei, pentru a stabili în ce măsură acesta serveşte, coroborat cu
alte date, la aflarea adevărului.

1
A se vedea art. 366 c.pr.pen.
2
A se vedea art. 374 c.pr.pen. – Judecata în cazul recunoașterii vinovăției.
3
A se vedea art. 375 c.pr.pen.

121
 TACTICA AUDIERII SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI

Secţiunea I
Privire generală asupra audierii suspectului sau inculpatului

1. Consideraţii privind valoarea probantă a declaraţiilor suspectului sau

inculpatului.

Fără îndoială, suspectul sau inculpatul este persoana centrală în procesului penal. Este
şi normal să fie aşa, atâta timp cât întreaga activitate procesuală (administrarea probelor) se
desfăşoară în vederea dovedirii activităţii infracţionale a acestuia şi tragerii lui la răspundere
penală. Organele judiciare sunt obligate să constate temeinic motivat dacă suspectul sau
inculpatul a săvârșit fapta ce formează obiectul cauzei penale și dacă este vinovat pentru acea
faptă. Or, pentru a realiza o astfel de constatare este nu numai rațional, dar chiar indispensabil
ca persoana care este de presupus a cunoaște cel mai bine realitatea să fie ascultată și
întrebată cu privire la aceasta.

122
 În acord cu literatura de specialitate, considerăm că declaraţiile suspectului
(inculpatului) au o dublă importanţă în cauza penală:

Declaraţiile suspectului sau inculpatului sunt izvor de probaţiune (mijloc de probă) în

cauză. Fără aceste declaraţii uneori este greu să se stabilească diferitele împrejurări care au o
importanţă esenţială pentru cauză, deoarece este purtătorul celor mai ample şi mai fidele
informaţii despre fapta cercetată. Se înţelege de la sine că recunoaşterea suspectului sau
inculpatului (mărturisirea) nu trebuie transformată în proba cea mai concludentă, în „regina
probelor”. Este însă necesar ca organele judiciare să depună toate strădaniile, prin mijloace
legale, să obţină de la suspect sau inculpat declaraţii complete şi veridice. Chiar şi în
eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta îşi are o anumită utilitate, în sensul că
permite cunoaşterea atitudinii acestuia faţă de fapta comisă.

Declaraţiile suspectului sau inculpatului sunt și un mijloc de apărare al acestuia, mai

ales că ele pot fi făcute în prezenţa avocatului. În legătură cu aceasta, sarcina organelor
judiciare constă în a da suspectului sau inculpatului posibilitatea să-şi expună cât mai complet
argumentele sale, să-l ajute să-şi amintească şi să adune probe care au importanţă pentru
apărarea sa, să verifice amănunţit aceste probe, să le compare cu alte probe şi să le aprecieze.
În acelaşi timp, el are posibilitatea să solicite administrarea unor probe în apărare, pe care le
consideră necesare.

Declaraţiile suspectului sau inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o

obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar, pe de altă parte, constituie prima
modaliatate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită
dreptul său la apărare. 1

Înainte de ascultarea „propriu-zisă“ i se va cere suspectului sau inculpatului să dea o

declaraţie scrisă în legătură cu fapta/faptele pentru care se efectuează urmărirea penală şi
încadrarea juridică a acesteia. Această declaraţie va servi organului de cercetare penală să
cunoască personalitatea suspectului sau inculpatului şi poziţia pe care se situează faţă de
fapta/faptele pentru care se efectuează urmărirea penală.

Potrivit normelor de procedură penală actuale, recunoaşterea faptei de către suspect

sau inculpat poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte
şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în dosarul cauzei. Din acest
motiv, chiar în situația în care declaraţia suspectului sau inculpatului este sinceră şi completă,
ea nu poate determina, singură, tragerea la răspundere penală a acestuia, atâta timp cât nu este
confirmată de celelalte probe şi mijloace de probă existente (art. 97 alin. 2 c.pr.pen.).

1
I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedura penala.Partea generala, Ed.Universul juridic, Bucuresti, 2014, p.441

123
 Sublinierea făcută de legiuitor este pe deplin justificată, practica judiciară
demonstrând că nu trebuie să se acorde prea multă încredere declaraţiilor suspecţilor sau
inculpaţilor, mulţi dintre ei denaturând adevărul în mod voluntar sau involuntar 1. Sunt
frecvente împrejurările în care aceştia fie că refuză să recunoască infracţiunile comise, fie că
recunosc fapte pe care nu le-au săvârşit, din cauza unor motivaţii diferite (teama, existenţa
unui interes material, dorinţa de a acoperi un complice sau de a ascunde o altă faptă mai
gravă etc.

Prin cele de mai sus se justifică afirmaţia potrivit căreia mărturisirea are o forţă
probantă condiţionată, trebuind a fi coroborată cu celelalte probe existente în cauză, precum
şi un caracter divizibil, prin faptul că poate fi acceptată parţial sau în întregime, după cum este
confirmată sau infirmată de întreg probatoriul. Declaraţia mai poate fi retractabilă, suspectul
sau inculpatul retrăgându-şi declaraţiile anterioare2.

Declarația suspectului sau inculpatului este divizibilă, în sensul că cele arătate pot fi
acceptate, în totul sau în parte, după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe. Astfel,
organele judiciare pot considera ca adevărată acea parte din declarație prin care se recunoaște
săvârșirea faptei și să înlăture, ca necorespunzătoare adevărului, partea din declarație care se
referă la provocare, legitimă apărare, neconfimată de ansamblul probelor administrate.

În cazul în care suspectul sau inculpatul, după ce a făcut o declarație într-un anumit
sens, o retractează și face relatări contrare, se pune problema de a ști care din aceste
declarații corespunde adevărului. Legea nu stabilește nicio ordine de preferință între
declarațiile succesive contradicotrii făcute de suspect sau inculpat, după cum sunt date în fața
organului de urmărire penală sau în fața instnaței. Se poate pune temei pe oricare dintre
declarații, cu condiția să se arate motivat faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză, care o confirmă.

Dispozițiile generale ce reglementează întreaga instituție a probațiunii sunt cuprinse în

art. 103 c.pr.pen. („Aprecierea probelor”) după cum urmează:

(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a
organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului

instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune
doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială
rezonabilă.

1
P.Bonzat si J.Pinatel, Traite de Droit penal et criminologie, vol.21, Ed.Dalloz, Paris, 1972, p.1163
2
V.Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol.V, Ed.Academiei Romane,
Bucuresti, 2003, p.186 si urm.

124
 1.2 Cadrul general al reglementării procesual penale.

Considerăm necesar să facem câteva referiri la regulile procedurale care guvernează

ascultarea suspectului sau inculpatului. Aceste precizări se impun din mai multe motive:

Aplicarea regulilor tactice criminalistice de ascultare a suspecților sau a inculpaţilor

nu poate fi făcută decât în strictă conformitate cu prevederile legale.

Art. 2 c.pr.pen.: „Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.

Codul de procedură penală conține reglementări cu aceleași caracter evident tactic

referitoare la modul de ascultare al suspectului sau inculpatului, dispozițiile cuprinse de art.
107 – 110 c.pr.pen.

Codul de procedură penală conține reglementări asemănătoare în următoarele dispoziții:

art. 5 - aflarea adevărului, art. 100 alin. (1) și (2)- administrarea probelor, art. 285 alin. (1)-
obiectul urmăririi penale, art. 306 alin. (1) și (3)- obligaţiilor organelor de urmărire penală,
art. 349- rolul instanţei de judecată.

Suspectul sau inculpatul nu este obligat să răspundă la întrebările care i se pun şi nu poate
fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă. Situaţia aceasta decurge din dreptul său de apărare,
care include și dreptul la tăcere. De asemenea, suspectul sau inculpatul nu este obligat să dea
declaraţia care i se cere de organul de cercetare penală (nemo tenetur edere contra se), căci
declaraţia este un drept al său, şi nu o obligaţie. Sarcina administrării probelor revine
organului de cercetare penală şi instanţei de judecată (art. 99 c.pr.pen.).

O regulă fundamentală, care se aplică şi în ipoteza obţinerii declaraţiilor de la suspect sau

inculpat, este aceea potrivit căreia se interzice întrebuinţarea de violenţe, de ameninţări ori de
alte mijloace de constrângere, precum şi de promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se
obţine probe (art.101 c.pr.pen. ). A acţiona într-un sens contrar legii înseamnă a săvârşi
infracţiunea de „cercetare abuzivă”, prevăzută de art. 280 c.pen.

Art. 101 Principiul loialității administrării probelor

(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de
a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei.
Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei
asemenea metode sau tehnici de ascultare.

125
 (3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea
să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul
obținerii unei probe.

În final, precizăm că anchetatorul sau magistratul trebuie să acţioneze nu în sensul

conturării vinovăţiei unei persoane, ci numai în direcţia stabilirii adevărului. În acest context,
atragem atenţia că, într-o serie de cazuri, anchetatorul se mulţumeşte numai cu dovedirea
vinovăţiei, neglijând să indice împrejurările care privesc cauza, şi care, uneori, pot fi
favorabile suspectului sau inculpatului.

2. Particularităţi ale psihologiei suspectului sau inculpatului.

2.1. Consideraţii generale.

Noile reglementări procesual penale definesc suspectul ca fiind persoana cu privire la

care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală (art. 77 c.pr.pen.). Persoanei care a dobândit calitatea de
suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care
este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal. (art. 307 c.pr.pen.).

De asemenea, conform art. 82 c.pr.pen., persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare
acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat. Potrivit art. 309 alin.
(1) c.pr.pen., acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul
urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă motive întemeiate
de a crede că o persoană a savârsit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de
împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) c.pr.pen.

Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care
este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată
despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică
a acesteia. (art. 10 alin 3 c.pr.pen. – „Dreptul la apărare”)

Prin săvârșirea unei infracțiuni ia naștere un raport de drept penal substanțial, denumit
și raport substanțial de conflict. Aducerea raportului substanțial de conflict în fața organelor
de justiție conduce la apariția unor raporturi juridice procesual penale. Astfel, procesul penal
presupune un contact direct, nemijlocit, între două părţi, determinat de apariţia raportului
juridic procesual penal. Principalii subiecţi ai acestui raport juridic procesual penal sunt
statul, reprezentat de organele competente să soluţioneze cauza penală, şi infractorul, care va
fi tras la răspundere penală pentru faptele săvârşite1.

1
I.Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, ed.a V-a, Ed.Universul juridic, Bucuresti, 2010, p.39 si urm.

126
 Faţă de obiectul său - stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal
substanţial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală
chemată să stabilească adevărul şi persoana care a încălcat legea, persoană ce încearcă, pe
diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală.

Confruntarea, în cazul de faţă (inclusiv confruntarea ca procedeu probator), se

desfaşoară pe un teren psihologic. Tactica anchetei trebuie stabilită în raport cu personalitatea
infractorului (tip tenace, abil, perfid, inteligent) sau în funcţie de trăsăturile temperamentale
ale acestuia (tip emoţional sau neemoţional), fiind necesară stabilirea motivelor care îl
determină să nu recunoască sau să facă mărturisiri eronate.

Cu toate că ne aflăm în faţa unui raport juridic, prin excelenţă de putere, în care
subiectul dominant - anchetatorul sau magistratul - deţine o poziţie net avantajoasă faţă de
poziţia inferioară a suspectului/inculpatului, procurorul sau judecătorul are de întâmpinat
numeroase dificultăţi, are de clarificat multe împrejurări, o bună parte dintre ele pe calea unei
lupte, a unui duel psihologic.

A câştiga acest duel în favoarea adevărului, înseamnă stăpânirea de către magistrat a

unor cunoştinţe de psihologie judiciară, aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice,
specifice ascultării învinuiţilor/suspecților sau inculpaţilor.

2.2. Particularităţile psihologice ale procesului formării şi redării declaraţiilor

suspectului sau inculpatului.

În doctrina juridică1, se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie

raportate la trei etape:

a. Într-o primă etapă (perioada internă sau psihică) se conturează latura subiectivă a
infracţiunii. Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conștiința făptuitorului
procesele psihice care caracterizează atitudinea psihică față de săvârșirea faptei și față de
urmările acesteia.

Această etapă are ca momente:

- conceperea activității infracționale (sau însușirea ideii sugerate de altă persoană) –

apariția și conturarea ideii de a comite o faptă prevăzută de legea penală,

- deliberarea – compararea, în vederea deciziei, a alternativelor săvârșirii sau

nesăvârșirii infracțiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare alternative,

- decizia (rezoluția infracțională) – hotărârea de a săvârși infracțiunea.

1
C.Bulai, Manual de Drept penal.Partea generala, Ed.Universul juridic, Bucuresti, 2007, p.415 si urm. ; C.Mitrache, Drept
penal.Partea generala, Ed.Sansa, Bucuresti, 2000, p.97.

127
 Aceste momente sau faze există în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite cu intenție,
deoarece la toate aceste infracțiuni săvârșirea faptei este precedată de o perioadă internă.

b.Etapa a doua (perioada externă sau de executare) cuprinde întreaga manifestare

exterioară, adică toate acțiunile și actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârși
infracțiunea. În această perioadă, desfășurarea activității infracționale parcurge „drumul
infracțiunii” (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluției
infracționale, până la producerea rezultatului socialmente periculor. Prin aceste acțiuni și acte
se realizează latura obiectivă a infracțiunii.

Sunt cunoscute ca faze ale desfășurării activității infracționale, în perioada externă:

faza actelor preparatorii (de pregătire), faza actelor de executare și faza urmărilor.

În această etapă, au loc procese psihice puternice care dezorganizează forţa

inhibitoare a scoarţei cerebrale şi, deci, recepţia senzorială. Dezorganizarea percepţiei
intervine şi din cauza unui puternic factor de bruiaj: concentrarea atenţiei, aproape în
exclusivitate, asupra obiectului infracţiunii, deşi infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din
ceea ce se întâmplă în jurul său. Precizăm că aici intervin şi ceilalţi factori de dezorganizare,
precum şi experienţa infracţională a individului.

c.În etapa a treia (post-infracţională), îşi fac apariţia procese psihice, determinate de
teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de
simulare ori disimulare.

În primele două etape, caracteristice aproximativ majorităţii actelor infracţionale, cu

preponderenţă celor săvârşite cu intenţie, întâlnim o succesiune de stadii, de momente
intrapsihice: reprezentarea şi tendinţa de comitere a actului, deliberarea şi ezitarea, conturarea
intenţiei, alegerea mijloacelor şi a victimei, sesizarea momentului săvârşirii şi executarea. Cu
toate acestea, în momentul audierii suspectului sau inculpatului, este deosebit de important să
se cunoască mecanismele proceselor psihice tipice celei de-a treia etape.

2.3. Psihologia suspectului sau inculpatului din perioada post-infracţională.

După săvârşirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de
tensiune psihică, alta decât cea de tensiune pre-infracţională, mai mult sau mai puţin
evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiţi, şi care motivează dominanta depresivă
a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează nelinişte, nesiguranţă
şi un comportament nefiresc1.

Astfel se explică o serie de acţiuni întreprinse de făptuitori, după săvârşirea

infracţiunii, cum ar fi, de exemplu:
1
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Ed. Univesrul Juridic, București 2010, p. 466

128
• plecarea precipitată de la locul faptei;

• distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă;

• revenirea la locul faptei pentru a afla mersul anchetei;

• dispariţia de la domiciliu;

• încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care
încearcă să se facă „remarcaţi” etc.

• încercarea de ascundere a faptei prin simularea altor infracţiuni.

Pot fi întâlnite şi situaţii, mai frecvent la infractorii ocazionali, în care declaraţiile sunt
contradictorii, vagi. În astfel de împrejurări, organul judiciar nu trebuie să uite că aceiaşi
factori obiectivi şi subiectivi care influenţează percepţia unui martor, pot influenţa şi procesul
de percepţie al suspectului sau al inculpatului: condiţiile de vizibilitate nefavorabile, timpul
scurt în care s-a săvârşit fapta, starea de tensiune psihică care dezorganizează procesul
perceptiv, imperfecţiunea organelor de simţ. De asemenea, nu pot fi omise nici condiţiile de
memorare şi de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă
penală.

2.4. Psihologia suspectului sau inculpatului în momentul interogatoriului.

Comportarea suspecților sau a inculpaților în timpul ascultării se va diferenţia după

personalitatea acestora, după felul de comportare socială, după temperament, după natura
infracţiunii comise şi după faptul dacă sunt pentru prima oară în situaţia de suspecți/inculpați
sau de recidivişti, după felul probelor strânse împotriva lor etc.

Cunoaşterea cât mai neîntârziată a personalităţii suspectului sau inculpatului şi a

formelor variate de exteriorizare a stărilor psihice ale acestuia reprezintă o condiţie
hotărâtoare pentru derularea anchetei și, în același timp, va ajuta organul de cercetare penală
ce conduce ascultarea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru punerea anumitor întrebări
decisive. Personalitatea infractorului trebuie studiată chiar din faza investigării scenei
infracţiunii, când făptuitorul nu este identificat: el lasă amprenta personalităţii sale, oricât de
rutinat ar fi şi oricâte măsuri de protecţie şi-ar lua, prin gesturi simple, care, odată descifrate,
îi trădează identitatea (moduri de operare, reacţii la stres, ticuri etc).

2.4.1. Depistarea prezenţei stării de emoţie care poate dezvălui dezacordul dintre

cele afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre adevăr şi minciună, reprezintă o problemă
majoră a tacticii de anchetă.

Deşi comportarea şi stările psihice ale suspectului sau ale inculpatului, la fel ca şi ale
martorilor, nu pot avea o valoare probantă în cauză, totuşi observarea lor este importantă din

129
 punct de vedere tactic. Anchetatorul trebuie să se străduiască să-şi explice dispoziţia
persoanei audiate, să observe când aceasta se nelinişteşte, are îndoieli şi trebuie să folosească
asemenea momente pentru a o determina să facă declaraţii adevărate.

Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în faţa organelor judiciare să prezinte o

anumită stare de emoţie, mai mult sau mai puţin intensă, potrivit structurii lor psihice şi
îndeosebi posturii procesuale în care se află: suspect, inculpat, parte civilă, parte responsabilă
civilmente, persoana vătămată, martor etc.

Tensiunea psihică a suspectului sau a inculpatului este, de regulă, mult mai mare
decât a celorlalte persoane. Din practică, se ştie însă că un anumit gen de infractori, de tipul
recidiviştilor sau al profesioniştilor, cu alte cuvinte cei „familiarizaţi” cu ancheta, prezintă o
stare emoţională aparent mai redusă, pentru magistraţii neavizaţi sau fară experienţă aceasta
fiind greu de depistat.

Este important de ştiut că stărilor emoţionale, de tensiune psihică, le sunt specifice o

serie de manifestări viscerale şi somatice, cele mai importante fiind1:

- accelerarea şi dereglarea ritmului respiraţiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale

(răguşire), scăderea salivaţiei (senzaţie de uscare a buzelor şi a gurii).

- creşterea presiunii sanguine şi accelerarea bătăilor inimii, însoţite de fenomene

vasodilatatorii (congestionare) sau vasoconstrictorii (paloare).

- contractarea muşchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea funcţiilor
motorii (aspectul de „înlemnit de frică”).

- schimbarea mimicii şi pantomimicii, pe un fond de agitaţie, transpusă frecvent în

mişcări şi gesturi, într-o conduită care nu mai corespunde comportamentului normal al
individului.Orice fenomen sufletesc îşi are corespondent într-o anumită mişcare,
particularităţile gesturilor, conduita, în general, reflectând un anumit regim interior, o
anumita stare psihică2.
- modificarea timpului de reacţie sau de latenţă, caracterizat prin întârzierea răspunsului
la întrebări care conţin cuvinte critice (afectogene), întârzieri care pot ajunge la circa 4
secunde, faţă de timpul în care se răspunde la întrebările necritice 3. Timpul de reacţie
se apreciază din momentul aplicării stimulului (întrebarea) şi până în cel al declanşării
răspunsului.
- transpiraţie abundentă;
- evitarea privirii anchetatorului;
- mişcarea nervoasă a membrelor;
1
T.Bogdan, I.Santea, R.Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciara, Ed.Ministerului de Interne, București, 1983,
p.138
2
A.Atanasiu, Scris și personalitate, București, p.151 și urm.
3
Al. Roşca, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 151 şi urm.

130
 - muşcatul buzelor.
Toate aceste modificări pot fi stabilite cu o anumită aproximaţie de către organul
judiciar care efectuează ascultarea. Persoana care ascultă va urmări efectul fiecărei întrebări
asupra celui ascultat, dând o atenţie deosebită oscilaţiilor privirii, apoi muşchilor feţei şi
mişcării mâinilor. Un magistrat cu o bogată experienţă practică, bun cunoscător al psihologiei
suspectului sau inculpatului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de
creştere a tensiunii psihice la persoanele nesincere.

2.4.2.Încercările de simulare sau disimulare conturează a doua grupă importantă de

probleme psihologice, alături de emoţii, tipice momentului audierii suspectului/inculpatului.
Dintre modurile de simulare (contrafacere) ori disimulare (ascundere) transpuse şi sub
formă verbală, respectiv de minciună, suspecții sau inculpaţii apelează mai frecvent la
următoarele:
- refuzul de a vorbi sau de a nu recunoaşte faptele care li se impută.
- invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte.
- prezentarea de alibiuri, fie create premeditat („fabricate”), fie inventate în momentul
ascultării.
- recunoaşterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;
- motivarea faptului că săvârşirea infracţiunii este consecinţa provocării sau a unui
„moment de rătăcire”.
- simularea nebuniei sau a tulburării funcţiilor unor organe de simţ (surzenie, muţenie,
orbire).
- încercări de sinucidere sau de automutilare.
Modurile de manifestare menţionate pot fi uneori realmente sincere şi întru totul
justificate. Din această cauză, declaraţiile suspectului sau inculpatului trebuie să fie bine
verificate, ele urmând să servească la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu datele desprinse din ansamblul probelor existente în cauză.
În afară de aceasta, este necesar să se aibă în vedere şi aşa-numitul „reflex de
apărare”, care influenţează declaraţiile suspecților, atât în cazul celor care au săvârşit
infracţiuni, cât şi în cazul celor care nu le-au săvârşit. Uneori, suspectul care în fapt nu a
săvârşit nicio infracţiune nu îndrăzneşte să facă declaraţii veridice, deoarece nu are încredere
în obiectivitatea cercetărilor, prin însăşi situaţia de suspiciune în care este pus şi datorită
încordării psihice pe care o trăieşte. Astfel este posibil să se comporte, in parte, ca un
infractor real, luând diferite atitudini. De aceea, simpla constatare că suspectul minte nu poate
constitui prin ea însăşi o dovadă a vinovăţiei lui.
Infractorii ocazionali, în general, îşi vor recunoaşte mai uşor faptele decât infractorii
recidivişti care, în afară de cazuri absolut evidente, vor încerca să tergiverseze, să inducă în
eroare, sau măcar să-şi îmbunătăţească situaţia, prin recunoaşterea numai parţial a faptelor.

131
 În cazul suspecților care au săvârşit infracţiuni din imprudenţă şi care doresc să facă
declaraţii sincere, toate cele arătate mai sus referitor la psihologia declaraţiilor martorilor sunt
valabile şi pentru psihologia declaraţiilor acestora. De aceea, anchetatorul este obligat ca,
folosind unele procedee tactice, să-l ajute pe suspect să-şi reamintească faptele pe care le-a
uitat şi să le relateze cu ocazia ascultării. Trebuie însă să se aibă în vedere că infracţiunile
săvârşite cu intenţie (premeditate) sunt în întregime percepute şi bine reţinute de către
executanţi, deoarece ei sunt interesaţi atât în săvârşirea infracţiunii, cât şi în ascunderea ei.
În majoritatea cazurilor, suspecții care îşi recunosc faptele ce li se impută manifestă
tendinţa de a diminua, cel puţin în parte, responsabilitatea faptelor comise, fie prin
nerelevarea tuturor împrejurărilor infracţiunii, fie prin atribuirea responsabilităţii principale
altor persoane din rândul complicilor sau chiar victimei. De asemenea se invocă stările de
oboseală extremă, starea de ebrietate, starea de boală.
Recunoaşterea sau mărturisirea sinceră a suspectului sau inculpatului, fără a opune
nicio rezistenţă, poate fi determinată de:
- sentimente de remuşcare;
- nevoia de a se elibera de povara faptei comise;
- nevoia de a se confesa, de a se explica;
- orgoliu;
- dorinţa de a evita condamnarea unei persoane nevinovate.
În literatura de specialitate s-a încercat să se stabilească unele reguli după care se pot
detecta minciuna, vinovăţia sau inocenţa:
- răspunsul vinovatului este mai lent şi ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat
şi deseori indignat;
- vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, însă, roşeşte mai
uşor;
- inocentul face apel la corectitudinea sa şi caută să demonstreze că nu ar avea niciun
interes pentru faptele care i se impută;
- inocentul dă mai greu explicaţii privind modul în care şi-a petrecut timpul, spre
deosebire de vinovat care oferă imediat un excelent alibi;
- inocentul este consecvent în declaraţiile pe care le face.1
În practică, se întâmplă ca în cursul anchetei, suspectul sau inculpatul să-şi schimbe
de câteva ori declaraţiile. În aceste cazuri, este necesar să se cerceteze motivele schimbării
declaraţiilor şi să se verifice toate variantele lor.
Aprecierea declaraţiei trebuie făcută pe baza tuturor probelor administrate. Numai
astfel se poate stabili care dintre declaraţii este exactă şi poate fi admisă ca mijloc de probă.

1
Marcel Le Clere, Manuel de police technique, Editure Police Revue, Paris, 1974.

132
3. Consideraţii asupra trăsăturilor de personalitate a magistratului sau a celui care
efectuează ancheta penală.
Ascultarea suspectului ori a inculpatului cere cunoştinţe multilaterale, experienţa
vieţii, inteligenţă şi răbdare. Nu este suficient ca organele judiciare să ştie să pună întrebări, ci
trebuie să înveţe să și asculte.
Va avea câştig de cauză doar cel care vorbeşte puţin şi la obiect. Magistratul sau
anchetatorul care se „năpusteşte” asupra suspectului sau inculpatului cu o cascadă de
întrebări, vorbe şi informaţii din dosar devine o pradă uşoară pentru acesta din urmă, care, nu
numai că va câştiga duelul psihologic, ci va afla cu uşurinţă punctele tari şi slabe ale anchetei.
Nu se recomandă nici înfloriturile stilistice ale argoului, pentru că recidivistul este
impresionat doar de limbajul oficial, singurul care îl recomandă pe anchetator ca reprezentant
al legii
Abordând problema personalităţii în contextul tacticii interogatoriului, dorim să
precizăm că avem în vedere nu numai calităţile ca atare ale magistratului, ci, mai ales,
importanţa procesului de autocunoaştere şi de adaptare a trăsăturilor de personalitate a
comportamentului procurorului sau judecătorului la fiecare situaţie concretă.
Organele judiciare care ascultă un suspect/inculpat nu trebuie să-l subestimeze pe
acesta sub aspect intelectual, crezând că rezolvă problemele doar prin impunerea autorităţii
de stat pe care o reprezintă. Cel care ascultă trebuie să fie un bun psiholog, să fie inteligent şi
cult, să se poată concentra asupra problemelor ce trebuie lămurite şi să cunoască bine
mentalitatea suspecților. În tot timpul ascultării, organele judiciare vor studia personalitatea
individului, urmărindu-i reacţiile şi exteriorizările psihice, din care vor căuta să diferenţieze
pe cele reale de cele false.
Pe tot parcursul investigării unei fapte penale, anchetatorul este obligat a da dovadă de
corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea să recunoască şi să-şi
controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se repercuteze negativ asupra
cercetărilor, cum ar fi, de exemplu: nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea
propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent
de calitatea acesteia.
Un comportament negativ conduce la rezultate deseori negative. Psihologii afirmă că
şi în cazul investigaţiilor penale, succesul poate depinde de efectul „Galatea” sau efectul
„Pygmalion”1. Efectul „Galatea” este consecinţa încrederii în sine, a organizării, a depăşirii
propriilor limite, prin cunoaşterea lor, pentru a obţine o productivitate mai mare în profesie.
Efectul „Pygmalion” este şi el consecinţa echilibrului între pretenţiile (aşteptările) pe care le

1
Charles L. Yeschke, The art of investigative interviewing, Ed. Butterworth-Heinemann, Boston, SUA, 1997

133
avem de la alţii şi pe care alţii le au de la noi. Întreaga noastră atitudine (verbală sau
comportamentală), mai mult sau mai puţin conştientă, interacţionează cu aşteptările. Un astfel
de echilibru îl face pe interlocutor mai cooperant, mai deschis.
Dintre multiplele calităţi care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea
justiţiei, o semnificaţie aparte au:
- creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nici o faptă,
împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta.
- capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor, informaţiilor
obţinute în timpul urmăririi penale.
- capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce
presupune stăpânirea legilor permisivităţii.
- evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de persoana
ascultată în calitate de suspect.
- capacitatea de evitare a deformării profesionale (într-o anumită măsură explicabilă din
punct de vedere psihologic) care poate conduce la exagerări în interpretarea declaraţiilor şi a
atitudinii unor persoane de bună-credinţă care se manifestă într-un mod aparent suspect, din
cauza tensiunii psihice (bâlbâială, neclaritate în expunere, alte manifestări somato-viscerale).
- controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de suspect sau inculpat. Un
suspect simpatic (escrocii) nu trebuie să beneficieze de nicio clemenţă care ar fi dăunătoare
anchetei şi, în egală măsură, un suspect antipatic, ursuz (cu aparenţă de „infractor înrăit”) nu
trebuie să aibă un tratament incorect. În ambele situaţii e necesar să primeze doar scopul de a
afla adevărul în cauza cercetată. Anchetatorul și magistratul trebuie să-şi impună să fie
obiectiv, şi, mai ales, să nu creadă în coincidenţe până nu verifică orice variantă, orice
supoziţie.
- apelarea la elementele de permisivitate - prin care se înţelege acceptarea (conştientă
sau inconştientă) a unui individ de a fi studiat psihologic de către interlocutorul său. Organul
judiciar poate influenţa permisivitatea suspectului, „transparenţa” sa, nu atât din cauza primei
impresii pe care o produce, ci prin modul în care abordează întregul caz1.
Nu trebuie uitat că şi cel interogat îl studiază pe anchetator cu o motivare poate mai
puternică decât aceea cu care este studiat suspectul/inculpatul de către anchetator. Cel care
conduce ascultarea trebuie să se lase cât mai puţin studiat de suspect, acesta, de regulă, fiind
atent la reacţiile anchetatorului/magistratului, urmărind să vadă ce impresie fac declaraţiile,
sau să deducă ce informaţii deţine organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.
De asemenea, magistratul trebuie să stăpânească arta de a descifra limbajul corpului:
- umerii lăsaţi, capul plecat, mâinile întinse pe lângă corp trădează o stare depresivă sau
o stare de oboseală, dar pot sugera şi modestie, apatie, tristeţe;

1
T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, ed. Ministerului de
Interne, București 1983, op.cit, p. 147-168.

134
 - dimpotrivă, umerii drepţi, capul ridicat, picioarele depărtate indică încredere,
siguranţă de sine, tendinţă dominatoare. Indicii sugestive pentru anchetator se obţin şi din
studiul mimicii (fruntea, sprâncenele, ochii, obrajii, gura), al gesturilor (care pot sugera o
stare de hiper-excitabilitate - tipul coleric; prezenţă de spirit şi stăpânire de sine - tipul
sangvinic; precizie şi meticulozitate - tipul flegmatic). Interesează, de asemenea, ticurile,
mersul, vestimentaţia.

Secţiunea a II-a
Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a inculpatului

1. Pregătirea ascultării.
Pentru ca interogarea suspectului sau a inculpatului să-şi atingă scopul propus, se impune, în
primul rând, o organizare riguroasă a acestei activităţi:
1.1. Studierea materialelor sau datelor existente în cauză. Pe plan tactic criminalistic,
studierea materialelor cauzei presupune cunoaşterea datelor referitoare la împrejurările în
care s-a săvârşit fapta și rolul suspectului/inculpatului, la probele și mijloacele de probă
existente în acel moment la dosar (procesul-verbal de cercetare a locului faptei, urmele
descoperite şi ridicate etc.), la participanţi, la persoana vătămată, la raporturile anterioare
dintre făptuitor şi victimă, la martori ş.a., date care urmează să fie completate, confirmate sau
verificate şi prin declaraţiile suspectului sau ale inculpatului.
Studierea materialului cauzei se efectuează cu maximă urgenţă şi operativitate, regulă
tactică dominantă în încercarea de soluţionare a cauzelor penale.
În urma acestui studiu, vor fi extrase problemele pe care trebuie să le aibă în vedere
organul judiciar în momentul ascultării. Organele judiciare nu pot începe ascultarea cu idei
preconcepute, având deja formată convingerea că suspectul este şi infractorul, care, drept
urmare, ar avea interesul să ascundă adevărul. Pe tot parcursul desfăşurării procesului penal
organul judiciar are obligaţia profesională să se conducă după cea mai deplină obiectivitate
Pregătirea în vederea ascultării suspectului trebuie efectuată conform aceleiaşi scheme
după care se face pregătirea în vederea audierii martorului. Această pregătire trebuie făcută
foarte amănunţit. Înainte de a proceda la ascultare, se recomandă ca dosarul să fie încă o dată
studiat, iar în cauzele complexe, să se facă toate însemnările necesare care ar putea fi
folositoare în timpul ascultării.
Atât în faza pregătirii ascultării suspectului sau inculpatului, cât şi în procesul audierii
propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere că făptuitorul este purtătorul celor mai multe
cunoştinţe despre fapta cercetată, dar și că acesta, care nu totdeauna este şi infractor, este
partea cea mai interesată în procesul penal desfăşurat împotriva persoanei sale.

1.2. Cunoaşterea personalităţii suspectului sau a inculpatului.

135
 O deosebită importanţă pentru pregătirea în vederea ascultării o are studierea
persoanei suspectului. Trebuie să se dispună de date cu caracter biografic ale acestuia, de
informaţii privitoare la mediul în care trăieşte şi de modul său de viaţă, cercetându-se
amănunţit actele personale ale suspectului/inculpatului existente în dosar sau obținute de
instituțiile în drept.
Dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalităţii unui
individ, menţionăm:
1.2.1. Trăsăturile psihice ale personalităţii:
- caracterul - trăsătură psihică ce defineşte manifestările de conduită cu semnificaţie
morală pozitivă (sinceritate, corectitudine, conştiinciozitate, demnitate, sociabilitate
etc.) sau negativă (nesinceritate, egoism, susceptibilitate, îngâmfare, cruzime etc.);
- temperamentul - trăsătură ce determină diferenţierea psihică a indivizilor în funcţie de
capacitatea energetică şi dinamică a comportamentului, ca de pildă, tipul coleric
(puternic, neechilibrat şi excitabil) tipul sanguinic (puternic, echilibrat, mobil), tipul
flegmatic (puternic, echilibrat, inert) şi tipul melancolic (slab);
- aptitudinile - unele având un sens general (inteligenţă, precizia memoriei, spiritul de
observaţie, imaginaţia ş.a), iar altele un sens special, ajungând până la talent (pentru
muzică, poezie, sport etc.)1.
1.2.2. Factorii care au influenţat sau condiţionat evoluţia psihosomatica şi socială a
suspectului sau inculpatului:
- mediul familial sau social în care a evoluat şi s-a format, şcolile urmate, locul în care
şi-a satisfăcut serviciul militar.
- cercul de prieteni, în general sistemul şi natura relaţiilor sociale în care a fost sau se
află antrenat, deci al mediului ales.
- nivelul de inteligenţă, slăbiciunile, pasiunile sau viciile, stările psihofizice, gradul de
pregătire intelectuală, comportamentul în familie şi în societate, activităţi desfăşurate.
- eventuale antecedente penale, raporturile cu alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii
sau cu victima.
Toate datele/informațiile culese asupra suspectului/inculpatului trebuie studiate cu
multă atenţie. Nu rareori se constată contradicţii între datele comunicate de suspect asupra
persoanei sale, la intervale şi în împrejurări diferite. Acestea pot fi folosite cu prilejul
ascultării, pentru a i se arăta chiar din primele momente ale ascultării că despre el se cunosc
mult mai multe lucruri decât ar fi vrut. Aceasta creează totdeauna superioritatea tactică a
anchetatorului, întrucât reţine pe suspect/inculpat de la încercările de a spune neadevărul.

1.3. Organizarea modului de desfăşurare a ascultării.

1
P. Popescu Neveanu, Psihologia generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 240 şi urm. Aceste
trăsături nu se găsesc clar delimitate în structura psihică a unui individ, în realitate fiecăruia fiindu-i specific un
complex, o îmbinare a acestor elemente.

136
 Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o
anumită cauză penală şi care conţine versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice
folosite, ordinea de efectuare a diverselor activităţi procedurale. Tactic, organizarea ascultării
presupune:
a. stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării,
precum şi a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej.
b. pregătirea materialului probator ce urmează să fie folosit în timpul ascultării (mijloace
materiale de probă, fotografii, diverse înregistrări)1.
c. determinarea ordinii în care se va face ascultarea. Dacă în cauză există mai mulţi
suspecți sau inculpaţi, la început vor fi ascultaţi cei care deţin mai multe date sau cei
care fac declaraţii sincere şi complete. Pentru obţinerea cât mai multor informații sau
probe despre faptele cercetate, deseori, înainte de audierea suspectului, se impune
ascultarea martorilor, prioritate având martorii oculari. Date mai pot fi obţinute din
informaţii extraprocesuale, efectuarea de expertize judiciare.
d. stabilirea modalităţii de citare, a datei, orei şi locului în care aceştia urmează să fie
prezenţi în vederea ascultării. Ordinea şi modalitatea de citare trebuie astfel
concepute, încât să se evite, cel puţin în faza primelor ascultări, contactul între
diversele persoane interesate în cauză, îndeosebi în ipoteza existenţei mai multor
suspecți sau inculpaţi, martori, persoane vătămate, părţi civile etc.
Mai ales suspecții/inculpații sunt interesaţi să comunice între ei şi să se pună de acord
asupra conţinutului declaraţiilor sau să insiste pe lângă martori cu rugăminţi, intimidări,
diverse promisiuni, pentru ca aceştia să nu facă declaraţii, să nu relateze tot ce cunosc, sau să-
şi retragă declaraţia, în special în faza de judecată.

1.4. Planificarea ascultării. Finalizarea pregătirii ascultării suspectului sau inculpatului se

va materializa într-un plan de ascultare, întocmit pentru fiecare suspect sau inculpat în parte.
Acesta va conţine problemele de clarificat şi succesiunea de abordare a lor, întrebările de
fond sau de amănunt, la care va trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi
prezentate etc.
Se va întocmi un plan al ascultării cuprinzând problemele principale şi chestionarul cu
întrebările ce se vor pune suspectului/inculpatului. Ordinea întrebărilor se va stabili după
ordinea problemelor ce trebuie lămurite, iar în cadrul fiecărei probleme se va respecta o
anumită succesiune, pentru că răspunsurile să poată fi controlabile prin întrebările ce
urmează.
Cu prilejul formulării întrebărilor pe care anchetatorul are în vedere să i le pună
suspectului/inculpatului este necesar să se prevadă diferite variante ale răspunsurilor ce pot fi
primite şi să se facă pregătiri pentru o ascultare cât mai amănunţită, în scopul verificării
declaraţiilor lui.
1
I. G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, Stuttgartd, 1974, p. 98; C. Suciu, Criminalistică, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 1972, op. cit., p. 584 și urm.

137
 Pentru întocmirea cât mai judicioasă a planului de ascultare se vor studia problemele
ce probează vinovăţia sau nevinovăţia suspectului/inculpatului şi, îndeosebi, se studiază
problemele care pot fi lămurite numai cu ajutorul suspectului/inculpatului.
Planul trebuie să aibă un caracter flexibil (dinamic). Aceasta va conduce şi la
posibilitatea adaptării, modificării sau formulării de noi întrebări referitoare la fapta cercetată
şi la persoana autorului.
Pregătirea în vederea ascultării mai depinde și de faptul dacă aceasta se face pentru
prima oară sau dacă se repetă. În anumite cazuri, scopul primei ascultări a suspectului constă
numai în lămurirea poziţiei şi a sistemului său de apărare. În aceste cazuri, prima ascultare
trebuie să se limiteze la întrebări cu caracter biografic şi la ascultarea explicaţiilor amănunţite
asupra acuzațiilor care i se aduc. Cu prilejul unei asemenea ascultări, suspectului nu trebuie
să i se pună întrebări care denotă neîncredere faţă de explicaţiile date.
Ascultarea suspectului/inculpatului poate fi repetată ori de câte ori este necesară
pentru stabilirea adevărului în cauză (art. 378 alin. 6 C.pr.pen.). Totuşi, ascultarea repetată a
suspectului/inculpatului este uneori necesară numai în scopul controlului, adică pentru a se
face posibilă compararea a două declaraţii ale sale asupra aceleiaşi probleme sau pentru a se
vedea dacă între declaraţiile suspectului/inculpatului și alte mijloace de probă nu există
contradicţii esenţiale.

Secţiunea a IlI-a
Modalităţi tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat

1. Indicatori psihofiziologici ai emoţiei.

1.1. Consideraţii introductive.
Primul aparat modern de „detectare a minciunii" a fost realizat în 1921, în Statele
Unite, de către John A. Larson. Problematica tehnicii experimentale de detectare a
comportamentului simulat, a eventualei minciuni, a fost tratată şi în câteva dintre lucrările
româneşti de psihologie, inclusiv de psihologie judiciară, precum şi în unele de tactică
criminalistică1.
Despre aceste tehnici este necesar să fie corect informaţi viitorii anchetatori,
magistraţi sau apărători, chiar dacă utilizarea lor în justiţie, în calitate de mijloace de probă,
rămâne o chestiune de viitor, ele nefiind prevăzute ca atare de legislaţia noastră procesual
penală ca mijloc de probă2.

120
În acest sens, menţionăm: Al. Roşca, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971; T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978; T. Bogdan, T.
Butoi, I.Anghelescu, A. Jean Nichifor, în lucrarea colectivă Tratat practic de criminalistică, vol.2, ed
.Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa,
Bucureşti, 2000.

138
 Printre cei care au contribuit la iniţierea unui sistem ştiinţific probator în procesul
penal, s-a aflat cunoscutul criminolog Cesare Lombroso, despre care un alt mare jurist italian,
Enrico Ferri, amintea, în „Sociologia criminală”, că a reuşit să detecteze stările emoţionale
pe baza variaţiilor de puls şi de tensiune.
După 1900, cercetările întreprinse în direcţia detectării simulării, a minciunii, au fost
tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că stările de tensiune psihică, apărute în
momentele de nesinceritate, cum sunt şi cele specifice suspectului sau inculpatului care caută
să ascundă adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste
modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei, dereglarea ritmului
respiraţiei şi a celui cardiac ş.a), pot fi sesizate direct de către cel care efectuează ascultarea,
dacă are cunoştinţe de psihologie, fiziologie şi bineînţeles spirit de observaţie adecvat
profesiunii1.
Plecându-se de la manifestările specifice tensiunii psihice, în literatura de specialitate
s-a încercat chiar stabilirea unor reguli după care se poate detecta minciuna, vinovăţia sau
inocenţa. Astfel potrivit lui Le Clere2:
- răspunsul vinovatului este mai lent şi ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat
şi deseori indignat.
- vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, însă, roşeşte mai
uşor.
- inocentul face apel la corectitudinea sa şi caută să demonstreze că nu ar avea nici un
interes pentru faptele care i se impută.
- înocentul dă mai greu explicaţii privind modul în care şi-a petrecut timpul, spre
deosebire de vinovat care oferă imediat un „excelent” alibi.
- înocentul este consecvent în declaraţiile pe care le face.

1.2. Indicatori fiziologici de depistare a emoţiei.

Așa cum precizam anterior, primul aparat specializat de „detectare a minciunii” (lie-
detector) a fost realizat în anul 1921, în Statele Unite, de John A. Larson, ulterior fiind
concepute aparate tot mai perfecţionate. Aceste tehnici de investigare care detectează emoţia
- iar nu cauza acesteia - se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente3:
- în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale.
- persoana ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale.

2
G. Gudjonsson, Thepsychology of interrogatios, confessios and testimony, Ed. Wiley & Sons, New York,
1998, p. l82 şi urm.
122
R.E.Inbau, J.E.Reid, J.P. Buckley, Criminal Interrogation and Confessions, Ed. a III-a, Ed. Williams and
Wilkins, Baltimore SUA, 1985, op. cit., p. 37 şi urm.
2
M. Le Clere, Manuel de police technique, Ed. Poliece Revue, Paris, 1974, op. cit., p. 287-288.
3
D. P. Kimble, Psysiologicalpsychology, Addison-Wesley Publishing Comp. Massachusetts, 1964.

139
 Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoţionale, folosiţi de
actualele tehnici de detectare a sincerităţii sau nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese
fiziologice (cauzate de tensiunea psihică specifică), cum ar fi:
a. modificările activităţii cardiovasculare, manifestate în ritmul şi amplitudinea
pulsului, precum şi în tensiunea arterială.
b. modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei care, în prezenţa emoţiei, devine
neregulată şi mai grea.
c. modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţia electrodermică (R.E.D.).
d. modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcţia fonatorie influenţată de
schimbarea tremurului fiziologic al muşchiului aparatului fonorespirator.
e. modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privinţa vitezei de execuţie şi a
presiunii, care poate creşte sau se poate reduce.
Iată numai o parte din modificările fiziologice produse de tensiunea emoţională, prin
intermediul sistemului nervos vegetativ, lor adăugându-li-se o anumită tensiune musculară
(crisparea), temperatura corpului ca şi comportamentul ocular, folosite în sistemele de
detecţie mai noi. Un alt indicator important al tensiunii psihice îl reprezintă activitatea
electrică a scoarţei cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub formă
de electroencefalograme (EEG)1.

1.3. Mijloace tehnice de detectare a tensiunii psihice, a simulării. Dintre

mijloacele tehnico-ştiinţifice de detectare a tensiunii emoţionale, folosite în diverse
ţări, de către organele de cercetare penală, iar în unele state occidentale şi de către
instituţii particulare, cel mai apreciat, ca răspunzând nevoilor anchetei, este
„poligraful”.
Cunoscut şi sub denumirea inexactă de „detector de minciuni” („lie detector”),
originile poligrafului modern datează din anul 1913, când William Moulton Marston, un
student la psihologie al Universității Harvard, a utilizat pentru prima dată valoarea presiunii
sistolice ca metodă de detectare a minciunilor. Ulterior, în 1917, la terminarea studiilor,
Marston a scris o lucrare despre acest subiect, „Systolic blood pressure symptoms of
deception", apărută în Jurnalul de Psihologie Experimentală.
Un dispozitiv mai complex, care înregistra atât presiunea sanguină cât și reacția
conductibilității electrice a pielii a fost inventat de medicul John Augustus Larson, de la
Universitatea din California, fiind folosit pentru prima dată de poliția din orașul Berkeley,
California, în anul 1921. Dispozitivul lui Larson a fost primul poligraf în sensul actual al
termenului, deoarece dispozitivul lui W. M. Marston, menționat anterior, înregistra și
vizualiza grafic un singur parametru.

1
J. E. Reid şi F. E. Inbau, Truth an reception. The polygraph, Lie detector Technique, Ed. Williams & Ailkins,
Baltimore, 1966.

140
 În anul 1939, Leonarde Keeler, plecând de la lucrările lui John A. Larson realizează
un alt tip de poligraf (adăugând și indicatorul ce demonstra „modificarea rezistenţei electrice
a pielii”), punând bazele poligrafului modern. Pentru ca mai apoi, în 1945, John Reid, făcând
legătura dintre activitatea musculară neobservată şi tensiunea arterială, să construiască
poligraful „Reid” care înregistrează tensiunea, pulsul, respiraţia, reacţia electro-
termogalvanică şi reactivitatea musculară.
Poligraful, folosit inclusiv în ţara noastră1, este un instrument care înregistrează sub
formă grafică trei indicatori de bază, dar şi modificările fiziologice tipice stărilor de stres
psihologic:
- tensiunea arterială şi pulsul.
- dereglările respiraţiei (două trasee).
- rezistenţa electrodermică (R.E.D.) sau biocurenţii.
- contractura musculară.
Senzorii poligraf care monitorizează ritmul fiziologic în timpul examinării poligraf
sunt:
- senzor pentru monitorizarea respirației înregistrată la nivel toracic;
- senzor pentru monitorizarea respirației înregistrată la nivel abdominal;
- senzor pentru monitorizarea rezistenței/conductanța galvanică a pielii;
- senzor pentru monitorizarea tensiunii arteriale la nivel brahial;
- senzor pentru monitorizarea tensiunii arteriale la nivel distal;
- senzor pentru monitorizarea tonusului muscular.
Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială, prin intermediul unor pârghii
prevăzute cu peniţe, a căror acţiune se face electronic, peniţe care descriu trasee specifice, din
interpretarea cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoanei ascultate. La
aparatele mai noi se înregistrează un al patrulea indicator: presiunea musculară exercitată de
mâinile şi picioarele celui ascultat, care se modifică în momentele de stres-tensiune2.

2. Organizarea şi desfăşurarea testării la poligraf.

2.1. Pregătirea testării. Această operaţie necesită studierea materialului cauzei, în
părţile în care îl privesc pe cel ascultat şi cunoaşterea personalităţii acestuia. În plus, este
absolut necesar un examen medical, una dintre condiţiile obligatorii de testare fiind
integritatea stării psihice şi fizice.

1
În dotarea Poliţiei Române există 2 modele de aparate poligraf, ambele produse de firma Lafayette, modelul
computerizat LX 4000 si modelul clasic Statesman.
2
M. J. Palmiotto, Crime investigation, supra cit., p. 91-93; T. Bogdan şi T. Butoi, în lucrarea colectivă, Tratat
practic de criminalistică, Vol. II, supra cit., p.369 şi urm.

141
 Testarea va avea loc într-o încăpere izolată fonic, sobru mobilată şi tapetată, fără
ornamente, tablouri etc., care ar putea distrage atenţia persoanei testate. Încăperea trebuie să
aibă o ventilaţie adecvată şi o temperatură constantă;
O altă cerinţă, uneori omisă, este şi aceea ca persoana care urmează să fie examinată
să nu fi fost supusă anterior unor interogări îndelungate.
Precizăm, de asemenea, că în practica noastră testarea nu se face decât cu
consimţământul scris al persoanei care va fi examinată.
Nu vor fi supuse testării următoarele categorii de persoane:
- femeile însărcinate;
- minorii sub 18 ani;
- alcoolicii cronici;
- persoanele cu afecţiuni psihice, indiferent de diagnosticul formulat în documente
medicale;
- persoanele aflate sub tratament medical care nu poate fi întrerupt;
- oricare alte persoane despre care expertul apreciază motivat că nu sunt apte pentru
efectuarea examinării.
Într-o examinare cu tehnica poligraf nu se abordează subiecte privind apartenenţa
politică, orientarea sexuală, religia sau etnia.

2.2. Dialogul pre-test. Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între

pregătirea şi testarea propriu-zisă. La început, operatorul va explica cum funcționează
poligraful și principiile de funcționare ale sistemului, accentuând faptul că „detectează
minciunile” și că e obligatoriu să se dea răspunsuri sincere. Este foarte probabil ca subiecții
vinovați să devină nervoși atunci când li se reamintește de validitatea testului. Însă, în același
timp, există riscul ca și subiecții nevinovați să fie la fel de nervoși, ba chiar mai nervoși decât
subiecții vinovați.
Subiectul trebuie să stea relaxat în scaun, să fíe atent la întrebările adresate şi să
răspundă cu „da” sau „nu”.
În continuare, subiectul este instalat la poligraf, ataşându-i-se tubul pneumograf,
manşonul de tensiune arterială şi electrozii pentru detectarea rezistenţei electrodermale
(R.E.D.). Este verificată funcţionarea instalaţiei.

2.3. Testarea propriu-zisă constă în formulări de întrebări scurte, clare şi precise,

la care se răspunde cu „da” şi „nu”. Acestea trebuie să fie formulate într-un limbaj accesibil
subiectului și să nu presupună cunoştinţe juridice sau termeni necunoscuţi subiectului testat.
Testele, de regulă, pregătite anterior, conţin:

142
 - întrebări neutre, pentru calmarea subiectului;
- întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative („da”) şi negative
(„nu”), sincere, necesare comparării cu răspunsurile la întrebările critice.
- întrebările cu conţinut afectogen, referitoare direct la faptă, la împrejurările cauzei
cercetate.

2.4. Interpretarea diagramei. Poligraful măsoară răspunsurile fiziologice ce apar

atunci când se răspunde la anumite întrebări. Funcționează pe principiul comparației, adică,
pentru început, este necesară stabilirea unei stări „normale” fiziologice (prin intermediul unor
întrebări simple/neutre, fără încărcătură emotivă) cu ajutorul căreia se vor identifica, prin
comparație cu răspunsurile la setul de întrebări relevante, stările fiziologice „deviante”.
Doar din descrierea acestei metode se poate concluziona că poligraful nu este un
„detector de minciuni”. Reprezintă doar un aparat ce măsoară, prin reacțiile fiziologice, starea
emoțională a unei persoane.
Cel care examinează trebuie să dispună de modele de răspunsuri sincere şi nesincere,
acestea fiind obţinute prin intermediul întrebărilor de control. Aceste modele vor servi drept
comparaţie cu răspunsurile date la întrebările relevante.
Desfăşurarea detecţiei psihologice în voce sau în scris se face într-un mod
asemănător, în majoritatea cazurilor rezultatele celor trei tipuri de testare fiind interpretate
simultan. Astfel se asigură un plus de siguranţă în depistarea elementelor caracteristice de
nesinceritate din răspunsurile date la întrebările cu caracter afectogen.

3. Aprecieri privind valoarea probantă a rezultatelor obținute cu poligraful

(detectare a comportamentului simulat).
Din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt
relativ imperfecte, indicatorii utilizaţi în detecţia nesincerităţii fiind „dependenţi de
manifestările emotive, de forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică a
evidenţierii ei”1.
Din punct de vedere legal, în conformitate cu art.97 alin 2 lit.f c.pr.pen. proba se
obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă.
1
H. J. Eysenck, Sens and nonsens in Psyhology, Ed. Pelican, Londra, 1966, p. 188.

143
 f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Prin urmare, câtă vreme „poligraful” nu este interzis prin lege și există acordul scris al
persoanei în cauză de a fi supusă unei testări a comportamentului simulat, nu vedem absolut
niciun impediment ca rezultatele să constituie mijloc de probă, bineînțeles câtă vreme vor fi
coroborate și cu celelalte probe administrate în cauza respectivă.
Este pozitiv faptul că suspectul/inculpatul are dreptul să accepte sau nu examinarea la
poligraf. Dar, în cazul unui refuz, acesta nu echivalează, oare, cel puţin cu un indiciu de
vinovăţie care poate fi exploatat în cursul anchetei, aspect care echivalează cu un evident
factor de constrângere, de obligare la probarea vinovăţiei?
În acest sens, menționăm prevederile art. 99 alin. (2) c.pr.pen. („Sarcina probei”),
conform cărora „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind
obligat să-și dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De
asemenea, conform art. 78 c.pr.pen. („Drepturile suspectului”) și art. 83 alin. (1) lit. a)
c.pr.pen. („Drepturile inculpatului”), în cursul procesului penal, suspectul și inculpatul au
dreptul de a nu da nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea dclarații nu va
suferi nicio consecință defavorabilă.

Prin urmare, legiuitorul a considerat oportun ca, în viitoarele reglementări procesual

penale, să instituie în mod expres regulile dreptului la tăcere și a dreptului de a nu contribui la
propria incriminare (acuzare), iar refuzul de a participa la examinarea la poligraf nu poate fi
interpretată ca un indiciu de vinovăție.
Tehnicile de detectare menţionate permit, aşa cum s-a subliniat, stabilirea gradului de
emoţie la aplicarea unui stimul afectogen, nu a cauzei acesteia, starea de tensiune psihică
fiind numai un indiciu al probabilei nesincerităţi.
Astfel, apreciem că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte,
manifestându-se uneori neîncrederea pentru posibilitatea producerii unor erori din cauza
factorilor frenatori menţionaţi de reputaţii experţi John E. Reid şi Fred E. Inbau:
- tulburarea excesivă a subiectului, provocată de frica de a fi acuzat pe nedrept;
- tulburări de ordin fiziologic: afecţiuni cardiovasculare, insuficienţe respiratorii, stări
apropiate de şoc;
- tulburări de ordin psihic: debilitate mintală, nevroze, psihonevroze, psihopatii;
- instabilitate emotivă.
Testul de poligraf reprezintă o experiență intimidantă, dacă nu chiar înfricoșătoare,
pentru toate persoanele. Ba mai mult, o persoană onestă ce cunoaște limitele poligrafului,
poate deveni și mai nervoasă deoarece se teme de un fals-pozitiv. Dacă o întrebare crește
nervozitatea subiectului, chiar dacă răspunsul lui e sincer sau corect, poligraful va da un
rezultat fals. Prin urmare, majoritatea factorilor care influențează rezultatele poligrafului nu
depind de faptul că o persoană e nevinovată sau nu, de faptul că spune adevărul sau minte,
sau de faptul că încearcă intenționat să inducă în eroare poligraful sau nu.

144
 Motivul pentru care poligraful nu este un detector de minciuni se datorează chiar
acelor caracteristici fiziologice măsurate (ritmul respirației, numărul de bătăi ale inimii etc.),
care pot fi cauzate de mai mulți factori. Nervozitatea, mania, tristețea, jena și frica pot altera
aceste caracteristici fiziologice măsurate de poligraf. Același efect îl pot avea și diverse
condiții medicale: răceala, migrenele, constipația sau probleme neurologice și musculare.
Chiar dacă aparatul ar măsura nervozitatea, nu avem nicio garanție că acea nervozitate e
cauzată de faptul că s-a mințit. Așa cum precizam anterior, sunt cazuri în care subiecții testați
se tem că sistemul poligraf va indica faptul că mint atunci când spun adevărul și ca vor fi
acuzați, în mod fals, de minciună.

145