TEMA 3 - CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

O activitate infracţională produce modificări în mediul înconjurător, vizibile sau în stare latentă,
care poartă denumirea de urme. Descoperirea şi interpretarea urmelor constituie activităţi
esenţiale şi indubitabile pentru identificarea şi demascarea infractorilor.

Competente conferite

 Cunoaşterea principalelor categorii de urme pentru formarea deprinderii de a le căuta în scena

infracţiunii;
 Înţelegerea modului de formare a desenului papilar;
 Conştientizarea importanţei identificării dactiloscopice în Criminalistică;
 Formarea deprinderilor pentru interpretarea criminalistică a urmelor de mâini descoperite la locul faptei;
 Cunoşterea principalelor urme umane: urme de picioare; urme de dinţi; urme de buze; urme de urechi;
urme biologice: urme de sange, urme de salivă, urme de spermă; firul de păr;
 Familiarizarea studenţilor cu particularităţile cercetării locului faptei pentru recoltarea urmelor biologice
care vor fi supuse analizei ADN;
 Înţelegerea rolului urmelor umane pentru identificarea criminalistică.

CRIMINALISTICA TEHNICA

Urmele în Criminalistică ( Traseologia)

Conceptul de urmă criminalistică

Simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie aceasta activitate statică, fie dinamică, în cadrul
desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale, sociale, artistice etc., este de natură să determine ,în
mod necesar şi obligatoriu, modificări în spaţiul şi timpul de manifestare. Asemenea modificări se produc
inclusiv atunci când omul săvârşeşte o faptă cu caracter penal, asadar o infracţiune.
Aşa de exemplu, un infractor sare gardul, sparge un geam, intră în casă, forţează cu un levier uşile
şifonierului şi ale unei casete metalice, furând o sumă de bani şi bijuterii, după care părăseşte locul faptei.
În cursul acestei acţiuni, infractorul creează la faţa locului o multitudine de modificări, numite urme
criminalistice şi anume: urme de încălţăminte pe pământ, urme digitale pe obiectele atinse cu mâna,
striaţiuni ale vârfului levierului pe uşile şifonierului şi caseta metalică, cioburi de sticlă, fire textile rămase
agăţate pe scândura gardului escaladat etc..
În acelaşi timp, pe rama şi talpa încălţămintei, aderă particule de sol, pe obiectele de îmbrăcăminte se
depun particule şi microparticule de sticlă de la geamul spart, pe levier se ataşează particule lemnoase,
metalice şi de vopsea de la şifonier şi caseta metalică, de la mâna infractorului cad mai multe picături de
sânge în urma tăieturii într-un ciob din geamul spart, un capăt de ţigară fumată şi altele asemenea.
Relaţia dintre acţiunea infracţională şi modificările create de om, animale, plaante, obiecte, fenomene şi
alte elemente ale mediului înconjurător este o relaţie cauzală, explicabilă prin legile naturii.
Fapta infracţională – cauza şi consecinţele sale, efectul – se află într-o succesiune cronologică, ce
permite cunoaşterea faptei produse în trecut, a autorului şi a împrejurărilor comiterii ei pe baza
constatărilor făcute în procesul cercetării. Dincolo de materialitatea lor, aceste modificări conţin informaţii,
care fiind interpretate ştiinţific, demonstrează relaţia dialectică existentă între ele, faptă şi făptuitor cu
consecinţele juridice de rigoare.
În acest context, în concepţia şcolii româneşti de criminalistică, prin urmă se înţelege „orice modificare
materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite şi elementele componente
ale mediului în care s-a desfăşurat activitatea infracţională”.
În literatura de specialitate, noţiunea de urmă criminalistică mai este definită de unii autori în două
accepţiuni, şi anume:
- în sens larg, ca fiind cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător sau ca totalitate
a elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea unei infracţiuni;
- în sens restrâns, se înţelege reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe suprafaţa altuia.

Trăsăturile caracteristice generale ale urmelor

Caracteristica dominantă a conceptului de urmă criminalistică, o constituie relaţia directă, nemijlocită,

existentă între modificările produse şi fapta infracţională, componente obiectiv necesare ale cuplului
dialectic cauză - efect.
Urmele, privite în accepţiune criminalistică, prezintă următoarele trăsături caracteristice generale:
- urmele criminalistice apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte infracţionale;
- urmele criminalistice sunt rezultatul interacţiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii
infracţiunii;
- în timp, urmele criminalistice suferă unele schimbări care pot duce la diminuarea valorii lor în procesul
de identificare. Concomitent, asemenea modificări pot suferi şi factorii creatori ai urmelor – om, obiecte,
etc.

Clasificarea generală a urmelor criminalistice

Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidenţierii interdependenţelor
dintre diferitele categorii, grupe şi subgrupe ale acestora, conduce la utilizarea mai multor criterii de
clasificare, apte să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor şi conţinutului urmelor, calităţii şi
posibilităţilor de utilizare a lor în procesul judiciar.
Din activitatea practică criminalistică şi ca urmare a unor studii efectuate, a rezultat că urmele pot fi
clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme, după
esenţa urmelor, după mărimea urmelor, după posibilitatea ce le oferă în procesul identificării
criminalistice.

a. Clasificarea după factorul creator de urme

În funcţie de factorul creator, se disting următoarele grupe principale de urme:
Urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului omenesc cu
elementele componente ale mediului, cât şi din mişcările complexe ale acestuia iniţiate, deliberate şi
coordonate de activitatea cerebrală.
Din această categorie fac parte: toate modificările rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, feţei şi altor
părţi ale corpului, cu elementele locului în care s-a comis infracţiunea; produsele biologice de natură
umană; vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor etc.
Urme ale animalelor: categorie din care fac parte urmele create de: copite, gheare, coarne, colţi, aripi,
păr, pene, produse biologice, precum şi cele sonore şi de miros.
Urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinelor, seminţelor, sporilor,
produselor biologice de origine vegetală, precum şi cele ale vegetalelor prelucrate (cafeaua, tutunul,
bumbacul, iasca etc.).
Urme ale obiectelor care cuprind totalitatea modificărilor produse la faţa locului în timpul săvârşirii
infracţiunii, de prezenţa sau acţiunea obiectelor ( îmbrăcăminte, încălţăminte, instrumente, arme, mijloace
de transport, substanţe toxice, substanţe pulverizante).
Urme create de unele fenomene sunt cele care apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor,
folosirii radiaţiilor cum ar fi: aspectul caracteristic scurtcircuitelor, semnul lăsat de scurgerile curenţilor de
înaltă tensiune, modificările complexe produse utilajelor, instalaţiilor, construcţiilor, mijloacelor de
transport, organismele vii etc..

b. Clasificarea după factorul primitor de urme

Potrivit acestui criteriu, urmele se clasifică în:
Urme primite de om. În cazul acestora se au în vedere două situaţii distincte: una când corpul uman
suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme ( glonţ, cuţit, piatră, pumni, unghii, degete, dinţi,
explozii etc.) şi alta, deosebit de complexă, atunci când contactul cu factorul creator se realizează prin
intermediul procesului de percepţie-memorizare.
Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme ” formă” şi urme”
materiale”, în macrourme şi microurme, toate acestea având proprietăţi geometrice, mecanice, fizice şi
chimice, susceptibile de măsurare şi apreciere matematică în procesul expertizei criminalistice.
Prin procesul de percepţie omul poate reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu
consumarea activităţii infracţionale, aşa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului
făptuitorului (altele decât cele materializate în cărarea de urme); culoarea îmbrăcămintei sau
instrumentelor folosite de făptuitor; temperatura şi mirosurile provenite de la făptuitor sau obiectele
folosite de el; succesiunea activităţilor întreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infracţiunii etc..
Urmele recepţionate de om prin intermediul procesului de percepţie sunt un produs al variabilităţii
culorilor, tonurilor, mirosurilor, combinate cu posibilităţile de inter-relaţie ale diferitelor sisteme sensorizate
umane. În această categorie de urme accesul este indirect, ele fiind fixate şi conservate de memoria
umană. Redarea lor se face tot de către omul purtător, conform legilor psihofiziologice ale memorării şi
reproducerii.
Urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora, prin intermediul unor
instrumente, arme, sau substanţe. Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea
animalului, intoxicaţii, împuşcări etc..
Urme primite de vegetale, care constau în tăieturi, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu diverse
instrumente, unelte, ori alte obiecte. De asemenea, din această categorie mai fac parte urmele imprimate
pe suprafaţa plantelor, de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport, sau obiecte
( urmele lăsate de roţile unui autovehicul pe iarbă, culcuşurile animalelor în lanuri, fâneţuri etc.).
Urme primite de obiecte. Acestea constau în modificările pe diferite obiecte, teren, etc., în urma
contactului lor cu unul dintre factorii creatori. În cadrul acestei grupe sunt incluse şi urmele rămase pe
banda magnetică sau pe pelicula foto şi cinematografică. Urmele primite de obiecte se caracterizează
printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-şi caracteristicile iniţiale vreme îndelungată.

c. Clasificarea urmelor după esenţa lor

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică astfel:
Urme formă care reprezintă modificările formei corpurilor primitoare, ca rezultat al acţiunii factorilor
creatori şi sunt, în general, reproduceri ale construcţiei exterioare a unor corpuri şi ale particularităţilor
formei lor, în masa corpurilor primitoare.
La examinarea acestor urme, forma, împreună cu toate caracteristicile sale, are rolul principal în
identificarea factorului creator.
Urmele formă pot fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării, stropirii, ţâşnirii,
pulverizării, mânjirii, scurgerii. De asemenea, pot fi rezultatul unui proces mecanic, termic, chimic, ş.a.
La rândul lor, urmele formă se subclasifică în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de
modificările aduse corpului primitor.

1. În raport cu procesul de mişcare în care s-au format, se subdivid în:

Urme statice, care apar atunci când cele două corpuri – corpul creator şi corpul primitor de urmă – intră în
contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece între ele. Aşa, de exemplu,
forma tălpii încălţămintei rămasă pe pământ moale, forma crestelor papilare, conturul instrumentelor de
forţare imprimat în tocul uşii, conturul dinţilor pe pielea victimei, forma reliefului benzii de rulare a
anvelopelor pe nisip, praf sau asfalt, sunt considerate urme statice.
Urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare şi frecare a suprafeţelor corpului creator şi
corpului primitor de urmă. Se includ în această categorie, toate urmele în formă de striaţii, ca de exemplu:
urmele plinurilor dintre ghinturile ţevii armei, pe proiectil; urmele create de neregularităţile tăişului unui
cuţit sau topor, pe suprafaţa obiectului tăiat; urmele de derapare a roţilor autovehiculelor; urmele
alunecărilor şi frecărilor în cursul luptei dintre agresor şi victimă, imprimate pe sol, perete, îmbrăcăminte,
piele etc; urmele lăsate de tălpile săniilor, schiurilor, patinelor; urmele lăsate de dinţi prin muşcarea
diferitelor alimente şi altele.

2. În raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:

Urme de adâncime (denumite şi urme de volum), care se formează prin modificarea în profunzime a
formei obiectului primitor, în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanţei primului.
În numeroase cazuri, urmele de adâncime conţin atât porţiuni statice, cât şi porţiuni dinamice sub formă
de striaţii. De exemplu, într-o urmă de adâncime creată de încălţăminte, fundul urmei va reda conturul
tălpii sau tocului (porţiuni statice), iar marginile, vor reda, sub formă de striaţii, elementele muchiei tălpii
(porţiuni dinamice).
Urme de suprafaţă, care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicături de substanţă, pe suprafaţa unor
corpuri ce vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător. În funcţie de procesul formării,
urmele de suprafaţă pot fi: urme de stratificare, atunci când corpul creator de urmă depune pe obiectul
primitor un strat fin dintr-o substanţă oarecare; urme de destratificare, atunci când corpul creator de urmă
detaşează de pe corpul primitor un strat fin din substanţele care se află pe acesta. Spre exemplu,
infractorul, la escaladarea unei ferestre, punând mâna pe pervazul acoperit cu un strat de praf, creează în
acel loc o urmă de destratificare, prin detaşarea prafului. Împingând apoi geamul ferestrei pentru a o
deschide spre interior, depune pe suprafaţa acestuia un strat de praf, creând o urmă de stratificare ce
reproduce forma mâini. Urmele de stratificare şi cele de destratificare, pot fi vizibile şi invizibile ( latente).
De exemplu, mâna curată, în contact cu obiectele, lasă urme de stratificare latente, depunând un strat
incolor de material biologic: sudoare, grăsimi, resturi de excuamare, ş.a..
Când mâna este acoperită cu sânge, vopsea, praf, făină sau alte substanţe, creează pe suprafeţele cu
care vine în contact urme vizibile.
În urmele de suprafaţă, trebuie incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte, ca urmare a protejării
locului ocupat de acestea, denumite urme negative. De exemplu, tabloul, covorul, tapiţeria sau alt obiect,
va lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o culoare mai deschisă decât restul peretelui, asupra
căruia au acţionat fumul, căldura, lumina şi alţi factori degradanţi.
În cazul incendiilor, locul ocupat de obiectele rezistente la foc, redă conturul acestora sub forma unei
porţiuni necarbonizate.
În categoria urmelor formă, se include şi urmele create prin căderea substanţelor lichide, semilichide sau
vâscoase, de la diferite înălţimi, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni (picăturile de sânge, urină, apă,
ulei, benzină, vopsea etc.). Examinarea formei acestor urme, deşi nu duce la identificarea obiectului
creator, furnizează numeroase date în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de
consumare a actelor care le-au produs.
Urme materiale, ce cuprind produsele, substanţele sau particulele de natură organică ori anorganică,
apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin compoziţia şi aspectul lor, pot avea importanţă
criminalistică.
Din categoria urmelor materiale de natură organică, fac parte produsele biologice animale şi vegetale,
precum şi substanţele chimice de natură organică, iar din categoria urmelor materiale de natură
anorganică, fac parte elementele minerale, cioburile de sticlă, particulele de sol, peliculele de vopsea etc..
Urme poziţionale. Această categorie de urme, reprezintă schimbările poziţiilor iniţiale ale corpurilor,
obiectelor sau subansamblurilor acestora, existente la locul unde s-a comis o infracţiune şi care au o
legătură directă cu ea. De exemplu, un sertar tras pe jumătate, o uşă întredeschisă prezentând broasca
în poziţie ”asigurat”, o perdea sau o draperie cu un colţ desprins, ceasul spart sau oprit la o anumită oră,
mânerul de cuplare al unui motor sau aparat de bord blocat într-o anumită poziţie etc., constituie urme
poziţionale.

d. Clasificarea urmelor după mărime

În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinărilor criminalistice, se clasifică în două mari
categorii: macrourme şi microurme.
Macrourmele includ toate categoriile de urme formă şi materie, caracterizate prin dimensiuni suficient de
mari pentru a putea fi percepute şi examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane. Aceste urme pot fi
supuse unor prelucrări, examinări şi analize chimice şi fizice obişnuite, fără pericolul distrugerii complete
a substanţei lor.
Microurmele sunt acele urme formă sau materie, mici şi foarte mici, create în procesul săvârşirii unei
infracţiuni, pentru a căror descoperire şi examinare, sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a
posibilităţilor senzoriale umane, ori utilizarea unor metode microanalitice.
Dimensiunile mici ale microurmelor, fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa locului şi, ca
urmare, să nu le poată distruge, ori altera intenţionat.
Aşa, de exemplu, sunt microurme, striaţiile create de cuiul percutor pe capsa tubului cartuşului, striaţiile
cuţitului pe capul furtunului de cauciuc tăiat de la o sursă de apă, gaz etc..

e. Clasificarea urmelor după posibilităţile pe care le oferă în procesul identificării

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică în felul următor:

1) Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii. În
această categorie putem include acele urme care, deşi nu conţin elemente de identificare sau stabilire a
apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate de către făptuitor, a
succesiunii şi duratei acestora, la explicarea diferitelor împrejurări negative etc.. Fac parte din această
categorie, îndeosebi urmele poziţionale, precum şi urmele aşa-zise „concepţionale”, care relevă concepţia
de săvârşire a unei fapte infracţionale, diferită de la individ la individ. În categoria urmelor „concepţionale”,
se include cunoscutul ” modus operandi”.
2) Urme care ajută la stabilirea apartenenţei la gen. Acestor urme le este specifică insuficienţa
caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare, aşa cum este el conceput în criminalistică.
Caracteristicile generale ale acestor urme, permit delimitarea genului (grupului), de factorii creatori cărora
le aparţin şi prezintă o deosebită importanţă pentru stabilirea cercului de suspecţi.
Procentul cel mai mare în această grupă, îl deţin urmele formă dinamică ( în afara striaţiilor), urmele de
destratificare, cele negative, o parte a urmelor materie, a microurmelor şi ale unor fenomene.
3) Urme ce permit identificarea factorului creator. Fac parte din această grupă, urmele care conţin un
număr de caracteristici individuale suficiente pentru identificare (de exemplu, cele lăsate de mâini, de
picioare, de buze, de dinţi, de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de
transport, precum şi urmele vocii şi vorbirii).

CLASIFICAREA URMELOR ÎN CRIMINALISTICĂ (de inserat schema)

A) DUPA FACTORUL CREATOR: URME ALE

a) omului b) animalelor c) plantelor d) obiectelor e) fenomenelor

B) DUPA FACTORUL RECEPTOR URME PRIMITE DE

a) omului b) animalelor c) plantelor d) obiectelor

Operaţiuni tehnico-criminalistice efectuate asupra urmelor la faţa locului

Descoperirea urmelor
Sarcina cea mai importantă a organelor de urmărire penală care execută cercetarea la faţa locului, o
constituie descoperirea tuturor categoriilor de urme. În locurile unde s-a săvârşit o infracţiune, sau se
presupune că aceasta s-a produs, urmele trebuie căutate cu mare atenţie, începând de la intrarea în locul
faptei, iniţial pe o porţiune limitată, care va fi marcată pentru a permite accesul membrilor echipei de
cercetare sau al altor persoane care au tangenţă cu această activitate, iar apoi se va stabili sensul în care
se va face cercetarea, dacă suntem în încăpere sau locuri restrânse, ori pe sectoare, dacă terenul de
cercetat are o întindere prea mare. Aceste măsuri se iau pentru a nu omite unele porţiuni din locul faptei,
în care să nu căutăm urmele.
Căutarea şi descoperirea urmelor la faţa locului, de cele mai multe ori se face prin propriile simţuri
(observarea directă cu ochiul liber, miros etc.) sau cu ajutorul unor surse de lumină vizibilă, ori
fluorescentă.
La descoperirea urmelor, sunt folosite şi unele instrumente sau tehnici, cum sunt:
- lanterne, lămpi cu radiaţii U.V.;
- lupe şi microscoape de buzunar;
- magneţi, electromagneţi;
- substanţe de relevare a urmelor papilare sau a celor de natură biologică;
- detectoare diferite (radiaţii, metale, miros etc.).
Pentru urmele de miros se folosesc şi câinii de urmă.
Urmele trebuie căutate cu mare atenţie, în special pe drumul parcurs de infractor în câmpul infracţiunii,
aşa numitul „iter criminis”, precum şi pe victimă (corpul şi îmbrăcămintea acesteia), pe corpul şi
îmbrăcămintea autorului, sau suspectului, precum şi pe instrumentele folosite de infractor.

Conservarea urmelor criminalistice

Prin conservarea urmelor, înţelegem toate operaţiunile întreprinse asupra unei urme, în scopul menţinerii
caracteristicilor acesteia din momentul descoperirii, pentru a putea face obiectul unei examinări ulterioare
de către instanţele de judecată. De regulă, aceasta revine în sarcina specialiştilor criminalişti.
Operaţiunile de conservare şi măsurile pe care le luăm în acest sens, sunt foarte variate, în funcţie de
natura urmelor, de locul unde au fost descoperite şi de condiţiile atmosferice. În general, pentru
conservarea urmelor, întreprindem următoarele activităţi:
- protejarea urmelor de factorii destructivi atmosferici (ploaie, vânt, zăpadă, soare, frig, căldură etc.), prin
acoperirea acestora cu diferite obiecte curate, de dimensiuni corespunzătoare. Aceste obiecte, folosite la
protejarea urmelor, nu trebuie să conţină substanţe chimice, să nu aibă miros;
- protejarea urmelor de factorii destructivi de natură mecanică (vehicule, persoane neavizate, animale
etc.), se face prin marcarea locurilor cu diferite obiecte sau semne vizibile, prin îngrădirea locurilor etc.;
- ambalarea obiectului purtător trebuie făcută corespunzător, tot în vederea protejării urmelor;
- transportarea să se facă cu atenţie, ferindu-le de şocuri, rostogoliri, spargere a ambalajelor;
- păstrarea corpurilor delicte până la soluţionarea cauzei (în camere de corpuri delicte, special
amenajate).
Organele de urmărire penală ajunse primele la faţa locului, au atribuţiuni în special pentru realizarea
primelor două activităţi.

Fixarea urmelor
După descoperirea şi conservarea urmelor, în procesul cercetării locului faptei, se procedează la
determinarea stării lor, a poziţiei şi la descrierea amănunţită a acestora.
Totalitatea activităţilor de acest fel este cunoscută în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor.
În practică, fixarea urmelor se execută în două modalităţi:
- prin descriere;
- cu ajutorul mijloacelor tehnice.

a) Fixarea prin descriere, constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute, prin perceperea
nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor şi obiectelor, a dimensiunilor şi interdependenţei dintre
acestea şi alte elemente ale locului faptei.
De exemplu, la o urmă de încălţăminte se descrie tipul şi mărimea acesteia, dacă este de bărbat, femeie
sau copil, care este tipul şi modelul de talpă, dacă încălţămintea care a creat urma prezintă semne de
uzură, care este lungimea pasului, modul de formare a urmei etc..
Descrierea se poate materializa prin:
- procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
- raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de constatare medico-legală;
- procesul-verbal întocmit de conducătorul câinelui de urmă.

b) Fixarea prin mijloace tehnice se realizează cu ajutorul:

- aparatului de fotografiat, aparat de filmat, cameră video, benzi de magnetofon (fotografie, film,
videofonogramă);
- desenelor;
- schiţelor.

Ridicarea urmelor, în sens criminalistic, presupune ridicarea obiectului care le poartă sau le conţine, în
sensul propriu al cuvântului, ridicarea imaginii urmei, ori ridicarea urmelor ca atare.
Procedee de ridicare a urmelor:
- ridicarea obiectelor care poartă sau conţin urme;
- ridicarea urmelor sub formă de crustă, depuneri, pete, lichid etc.;
- ridicarea imaginii urmelor prin fotografie, film, video, desen, mulaj;
- ridicarea urmelor prin transferare pe folii adezive.
Reguli ce se vor respecta la ridicarea obiectelor purtătoare de urme:
- ridicarea obiectului purtător de urme, să nu creeze pericol public, distrugeri, degradări sau să
stânjenească procesul de producţie ( dacă nu poate fi înlocuit);
- prin ridicare, să nu se distrugă urmele existente pe obiect ( ex. pe sticlă) şi să nu se creeze altele noi;
- să se evite inhalarea lichidelor neidentificate, aflate în flacoane sau recipiente, să nu se guste şi să se
evite contactul acestora cu pielea.
Ridicarea urmelor sub formă de crustă, pete, depuneri, lichide, etc., se face prin:
- răzuirea cu lama, briceagul sau desprinderea unor particule cu penseta ( sânge, vopsea sub formă de
crustă);
- solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate în apă sau alcool;
- absorbirea cu pipeta, seringa sau tubul capilar ( lichide);
- absorbirea cu aspiratorul la care se montează un dispozitiv special (microurme);
- ridicarea cenuşelor cu spatulă, lopăţică metalică, din plastic sau carton, a stratului de sol sau zăpadă
îmbibate cu sânge, vopsea ori alte lichide;
- prinderea cu penseta ( hârtii, fire de păr, particule de vopsea etc.);
- recoltarea cu magnetul a particulelor metalice ( pilitură, arme din locuri greu accesibile – fântâni, râpe
etc.).
Ambalarea şi transportul urmelor şi obiectelor purtătoare de urme, se fac cu respectarea următoarelor
reguli:
- fiecare urmă se ambalează separat, în funcţie de locul descoperirii (ex.: pete de sânge găsite în mai
multe locuri);
- obiectele casante ( sticle, borcane) se ambalează în cutii din lemn sau din carton, între ele punându-se
hârtie ori talaş, pentru evitarea spargerii;
- etichetarea şi sigilarea sunt obligatorii, pe etichetă făcându-se menţiuni cu privire la: numărul de ordine,
conţinut, data şi locul ridicării, calitatea, numele şi prenumele celui care a ridicat-o şi a martorilor asistenţi;
- sigiliile se aplică pe fiecare ambalaj în parte, precum şi pe întregul colet, pe dopurile sticlelor, precum şi
pe capetele sforii folosite la legare.

Procesul de identificare în criminalistică

Revenind la conceptual de identificare în Criminalistică, precizăm, din nou, că cercetarea infracţiunilor

este un caz particular de cunoaştere a realităţii obiective, bazat pe faptul că orice activitate infracţională
lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp, condiţii necesare ale desfăşurării. Chiar consumarea şi modul
de operare al autorului fiind urme, acestea confirmă teza axiomatică potrivit căreia ” nu există infracţiune
fără urme”. Principiul în discuţie constituie premisa acţiunilor criminalistice pentru căutarea din ce în ce
mai specializată a urmelor şi, totodată, motorul pentru un stadiu cât mai ridicat al perfecţionării mijloacelor
şi metodelor aplicate care să permită să se evidenţieze urmele ce s-au produs.
Consumarea unui fenomen legat de infracţiune, produce în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte. Ca urmare,
este obligatoriu ca experimentele în expertiza criminalistică şi reconstituirea totală sau parţială în
desfăşurarea urmăririi penale, să aibă loc în aceleaşi condiţii ca şi cele existente în momentul producerii
fenomenului ce trebuie experimentat sau reconstituit, respectându-se riguros împrejurările, deoarece, în
caz de ignorare şi nerespectare a acestora, rezultatele nu vor fi aceleaşi, fiind posibile concluzii eronate.
De asemenea, este absolut necesară respectarea condiţiilor iniţiale în cazul obţinerii probelor martor
(modele de comparaţie) în cazul scrisului, gloanţelor, urmelor de încălţăminte, de mâini, instrumente de
spargere sau orice alte obiecte.
În procesul de identificare criminalistică, scopul este descoperirea şi fixarea tuturor elementelor specifice,
individuale, care definesc identitatea, pentru că numai pe această cale se ajunge la adevăr, respectându-
se principiul identităţii: „orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect care a fost utilizat la
săvârşirea ei, poate fi asemănător cu altele, dar identic este numai cu el însuşi”.
În caz de nerespectare a principiului sau de confundare a elementelor care ţin de identitate cu cele
referitoare la asemănare, este posibilă şi foarte probabilă producerea erorii judiciare.
Demn de remarcat este şi cunoaşterea raportului invers proporţional între timpul scurs de la data
săvârşirii infracţiunii şi şansele de descoperire a autorului, datorat distrugerii, uzurii sau modificării unor
mijloace de probă.
Aşa de pildă, urma de încălţăminte sau de instrument, devine neexploatabilă, pentru că forma obiectului
creator se modifică prin utilizare; obiectele, produs al infracţiunii, sunt consumate; martorii îşi aduc aminte
cu greu sau nu-şi amintesc unele împrejurări esenţiale pentru elucidarea cauzei etc.. În consecinţă, nu
este greşit să se conchidă că timpul lucrează în favoarea infractorului, ceea ce impune o mare
operativitate în acţiunile referitoare la cercetarea şi exploatarea elementelor materiale care conduc la
elucidarea faptei în discuţie.

Importanţa urmelor criminalistice în procesul judiciar

Întreaga paletă a urmelor criminalistice, indiferent de criteriul după care sunt clasificate, prezintă o
importanţă deosebită în procesul judiciar, ele contribuind la descoperirea infracţiunilor, identificarea
autorilor, aflarea adevărului şi clarificarea cauzei sub toate aspectele, în spiritul prevederilor art. 62 din
Codul de procedură penală.
Astfel, de cele mai multe ori, urmele ajută la identificarea făptuitorului sau a obiectului corp delict, pe baza
caracteristicilor individuale de identificare pe care le conţin, ca de exemplu, urmele create de mâini, de
încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de transport etc..
Atunci când elemente caracteristice ale urmei nu sunt suficiente pentru identificarea individuală, urmele
respective vor servi la stabilirea apartenenţei la gen a factorului creator, contribuind în acest mod la
formarea cercului de suspecţi.
Dacă urmele cercetate nu conţin elemente caracteristice de identificare a factorului creator, ele sunt utile
totuşi procesului judiciar, pentru că pot furniza date pentru lămurirea diferitelor împrejurări în care a fost
săvârşită infracţiunea, natura activităţilor desfăşurate de autor, succesiunea şi durata acestora, explicarea
diferitelor împrejurări negative etc..

MIJLOACELE TEHNICO-CRIMINALISTICE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA JUDICIARĂ

Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare

penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută de operaţiunile tehnice, criminalistice, desfăşurate pentru
căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de
probă.
Perceperea personală a situaţiei de fapt, în teren, se realizează atât cu metode generale, cum sunt:
observarea, compararea, măsurarea, ş.a., cât şi prin mijloace tehnice criminalistice, ca: laboratoarele
criminalistice mobile, dotate cu aparatura necesară, trusele criminalistice, camerele de luat vederi şi
accesoriile pentru realizarea fotografiei, filmului şi video filmului judiciar, aparatura tehnică de înregistrare
sonoră, detectoarele de metale, de cadavre, trusele cu reactivi, mijloacele tehnice pentru realizarea
portretului vorbit, fotogrammetriei, ş.a..

Laboratoarele criminalistice mobile

Laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe diferite mijloace de transport: auto, navale, aeriene şi
au în componenţă aparate, dispozitive, truse, instrumente, substanţe, care folosesc la efectuarea
operativă, în teren a unei game diversificate de operaţiuni tehnico – criminalistice.
Prin folosirea laboratoarelor mobile în efectuarea cercetării la faţa locului, cresc operativitatea şi eficienţa
în executarea activităţilor criminalistice, se diversifică sfera operaţiunilor tehnice care se pot efectua cu
mijloacele din dotare.
Pe plan mondial, specialiştii sunt preocupaţi de a construi şi perfecţiona laboratoare mobile, existând
chiar firme profilate în acest scop. Majoritatea laboratoarelor sunt instalate pe autoturisme, microbuze,
camioane şi remorci, având în dotare, pe lângă truse şi aparatura obişnuită, poligrafe portabile, fişiere cu
persoanele urmărite, terminale de calculator şi butelii de oxigen.
În unele ţări există laboratoare specializate pentru cercetarea anumitor genuri de infracţiuni, ca de
exemplu cel pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor rutiere. Acest laborator are mai multe
compartimente, fiecare dotat cu mijloace tehnice adecvate, necesare efectuării unor operaţiuni ce se
impun cu ocazia cercetării locului faptei, ca: fotografierea pe timp de noapte, degajarea rapidă a căilor
rutiere, eliberarea victimelor din interiorul autovehiculelor avariate, marcarea locului evenimentului cu
mijloace reflectorizante, iluminarea câmpului infracţiunii etc..

Amenajarea şi folosirea laboratoarelor criminalistice mobile

Dotarea organelor de urmărire penală cu laboratoare criminalistice mobile este determinată, în primul
rând, de situaţia operativă din aria de competenţă, astfel:
Teritoriul în care vor fi folosite: formele de relief predominante, densitatea şi starea reţelei rutiere, gradul
de urbanizare, condiţionează dotarea mijloacelor de transport cu tracţiune dublă sau simplă.
Condiţiile specifice ale terenului pot impune şi folosirea altor mijloace de transport decât cele rutiere.
Astfel, în zonele unde apele ocupă o suprafaţă mare, iar deplasarea nu se poate face cu alte mijloace
(Delta Dunării), se folosesc ambarcaţiuni transformate şi amenajate în navolaboratoare. Pentru zonele
montane sau greu accesibile este indicat elicopterul, folosit deja curent în supravegherea circulaţiei şi în
cercetarea evenimentelor rutiere de amploare.
Populaţia, după gradul de urbanizare, determină tipul de vehicul ales. Numărul şi densitatea acesteia sunt
factori ce contribuie la stabilirea numărului de autoturisme şi tipul acestora.
Starea infracţională, prin genurile de infracţiuni care se comit mai frecvent, se ia în calcul la amenajarea
laboratoarelor mobile cu instrumentar specific.
Toate elementele situaţiei operative luate în considerare au influenţa lor în alegerea şi dotarea
laboratorului criminalistic mobil.
După alegerea tipului de autovehicul, se trece la efectuarea următoarelor amenajări:
- etanşarea şi izolarea termică a caroseriei, pentru crearea condiţiilor optime de protecţie a aparaturii şi
substanţelor împotriva prafului, apei, temperaturii excesiv de ridicate sau scăzute;
- compartimentarea interioară a caroseriei în raport cu dimensiunile echipamentelor ce vor fi instalate.
Pot fi construite dulapuri de diferite forme şi mărimi, prevăzute cu uşi spre interiorul sau spre exteriorul
caroseriei, mese, precum şi alte anexe;
- instalarea unor surse suplimentare de energie electrică, necesare alimentării aparaturii radio, surselor
de lumină şi încălzirii întregului laborator. Vor fi necesare surse speciale de energie şi cabluri
prelungitoare care să permită trecerea prin apă, zăpadă, noroi, cu posibilităţi de manevrare a
reflectoarelor pe întreaga suprafaţă a locului cercetat;
- instalarea unor mijloace suplimentare de iluminare şi semnalizare, faţă de sistemul normal al maşinii, ca
faruri de ceaţă, lămpi de prioritate;
- instalarea unor mijloace de transmisiuni: staţii radio mobile, radiotelefon, megafon.
Automobilul va fi vopsit în culorile regulamentare, iar pe plafon se montează un podium prevăzut cu scară
rabatabilă, necesar executării fotografierilor şi filmărilor de la înălţime, dirijării reflectoarelor, accesului pe
stâlpi sau imobile. Tot pe această platformă vor fi aşezate în vederea transportului corpurile delicte
voluminoase, ambalate şi sigilate corespunzător.

Compartimentarea laboratoarelor criminalistice mobile

a) Compartimentul truselor criminalistice

În funcţie de dimensiuni, formă şi număr, trusele se pot fixa pe podea sau pereţi, ori se pot introduce în
dulapuri şi nişe. Compartimentul mai poate să cuprindă:
- pulverizatoare de diferite capacităţi şi alte instrumentare utilizate atât la relevarea unor urme latente, cât
şi la ridicarea prin mulaj a urmelor;
- aspirator de praf cu filtre speciale;
- aparat pentru relevarea seriilor pilite de pe metale;
- truse cu reactivi pentru testarea unor substanţe, medicamente, droguri etc.;
- aparat pentru relevarea urmelor plantare şi de încălţăminte de pe covoare şi materiale pluşate;
- magneţi şi electromagneţi pentru căutarea şi ridicarea armelor şi altor corpuri delicte metalice.
În acest compartiment mai regăsim şi materiale necesare executării mulajelor: ipsos, cauciuc siliconic,
alginat, plastelină etc..

b) Compartimentul fotografiei judiciare

- aparate foto (cel puţin două, unul pentru fotografierea judiciară operativă şi altul pentru fotografierea
urmelor);
- accesorii ale acestor aparate: trepied, surse de iluminare, filtre de culoare, de polarizare, exponometru,
filme de diferite sensibilităţi, benzi metrice, rigle gradate divers colorate etc.;
- o cameră obscură, în care să se poată realiza încărcarea şi descărcarea filmelor în şi din aparatele foto
şi de filmat. Aceasta este prevăzută cu chiuvetă şi un rezervor de apă, necesar la prelucrarea materialelor
fotosensibile;
- tancuri de developare, substanţe sau soluţii necesare prelucrării materialelor fotosensibile.

c) Compartimentul pentru înregistrări video

- echipament pentru filmare sau videofilmare, care trebuie să includă: cameră de luat vederi, surse de
alimentare ( acumulatori şi redresor), cabluri de conexare, filmul necesar în funcţie de dotare;

d) Compartimentul necesar întocmirii schiţei judiciare şi altor acte procedurale

- un spaţiu rezervat, cu o masă şi o planşetă pe care se pot executa, cu instrumentarul din trusele
criminalistice, schiţe şi desene.
Acelaşi spaţiu poate fi folosit pentru ascultarea persoanelor, înregistrarea magnetică a declaraţiilor,
transportarea participanţilor la faţa locului.

e) Compartimentul pentru înregistrări audio-video

- aparatul propriu-zis (camera video, magnetofon, casetofon);
- accesoriile sale: microfoane direcţionale şi omnidirecţionale, suporturi pentru acestea, cabluri de
legătură, acustomat, acumulatori, redresori, banda sau caseta magnetică.

f) Compartimentul detectoarelor
- detectoare de metale;
- detector de cadavre;
- detector pentru urme, cu radiaţii IR-U.V.;
- detector de radiaţii;
- detector pentru materiale explozive;
- detector cu radiaţii ionizate ş.a.

g) Compartimentul pentru realizarea portretului vorbit

- identi-kit;
- mimicompozitor;
- chestionare şi rechizite.
Laboratorul mobil mai cuprinde echipamentul de intervenţie şi cel de protecţie.

Realizarea portretului robot

Este activitatea de reprezentare vizuală a semnalmentelor unei persoane (autor de infracţiuni) după
descrierea de către o altă persoană ( victimă sau martor ocular).
Configurarea sistemului
- Un calculator (IBM – PC 386 DX sau mai performant), monitor, tastatură, mouse;
- Un monitor color (sistem NTSC);
- O interfaţă specializată în prelucrarea imaginii statice, tip TARGA, în sistem NTSC;
- O cameră video fixă, sistem NTSC;
- Un videoprinter color, sistem NTSC.
Programele uzitate în acest scop sunt IMAGE şi TIPS.
Bazele de date folosite în realizarea portretului robot au fost create prin prelucrarea cu ajutorul camerei
video fixe a unui număr de aproximativ 500 imagini care reprezintă fizionomia diverselor persoane
(imagine frontală). Acestea au fost descompuse într-un număr de şase grupe care reprezintă principalele
elemente faciale şi anume: păr, faţă, ochi, nas, gură, urechi. Au mai fost introduse date privind: mustaţa,
barba, acoperământul capului, ochelari şi cercei.
În dotarea laboratoarelor centrale şi teritoriale au intrat recent (în anul 2002, cele mai multe), aparate foto
digitale, portret robot pe calculator, polilight, comparator video – spectral, poligrafe, sisteme de analiză a
vocii, microscop comparator, autospeciale criminalistice, microscop electronic cu baleiaj, urmând să fie
achiziţionate un sistem de analiză genetică a probelor biologice şi aparatură pentru analiza microurmelor
de fibre textile şi peliculelor de vopsea.
Autospeciala criminalistică, cu parametrii tehnici comparativi în plan european, este dotată cu aparatură şi
instrumentar tehnic de ultimă oră, compartimentat pe genuri de activităţi criminalistice .

Sistemul pentru imagine digitală

Respectivul sistem este destinat captării, prelucrării, stocării şi multiplicării imaginilor digitale.
Configuraţia sistemului:
- unitatea centrală de calculator:
Pentium Intel 4 la 1,8 GHz
HDD – 40 Gb
Memorie – 512 Mb
Placă video cu ieşire TV – 64 Mb
Placă video de captare imagine
CD-RW (reinscriptibil);
- tastatură;
- mouse optic
- monitor cu diagonala de 21;
- videoprinter HITI – 630 PS;
- imprimantă HP – 3820;
- scanner HP – 3500;
- aparat foto digital NIKON COOLPIX 4500;
În sistem este instalat programul „LUCIA FORENSIC” – destinat prelucrării digitale a imaginii în domeniul
criminalistic.

Aparatul foto digital

- permite prelucrarea imaginilor cu rezoluţie cuprinsă între G40/480 şi 2272/1704 în patru nivele (scăzut,
normal, fin şi foarte înaltă rezoluţie);
- optic de 4 x şi digital de 16 x;
- funcţia de automat – stabilirea automată a expunerii, balansului de culoare, blitz automat, claritatea;
- funcţii de expunere manuală cu diafragmă preferenţială, cu timp de expunere preferenţial; auto, program
şi manual;
- funcţie macro ce permite fotografierea la o distanţă minimă de 2 cm;
- stabilitatea manuală a declanşării blitzului, a clarităţii şi temperaturii de culoare;
- 16 funcţii prestabilite (exemple-portret, contra lumină, eliminare aspect de perspectivă, extramacro,
fotografii panoramă până la fotografia circulară etc.);
- are patru unităţi de memorie care totalizează 256 Mb pe care se pot înregistra aproximativ 506 fotografii
cu rezoluţia de 1600/1200 Dpi;
- permite transferul fotografiilor realizate în memoria calculatorului.

Programul LUCIA
- permite încărcarea şi deschiderea imaginilor digitale de la scanner, aparat fotografic sau preluate prin
placa video de achiziţie;
- conţine funcţii destinate îmbunătăţirii imaginii ca:
ajustarea saturaţiei culorilor;
ajustare contrast;
ajustare luminozitate;
calibrarea balansului de culoare (corecţia color);
poziţionarea unei imagini preluată de pe un negativ foto şi stabilirea corecţiei de culoare;
îmbunătăţirea clarităţii;
îndepărtarea regiunilor din fotografie lipsite de interes;
rotiri ale imaginii cu X0 sau cu câte 900 + inversarea stânga-dreapta;
realizează histograma unei zone din imagine (reprezentarea grafică a conţinutului culorilor yelow,
magenta şi cyan);
- stabilirea scării de fotografiere în patru metode:
prin marcarea punctelor coincidente pe cele două fotografii de comparat (litigiu – model de comparaţie;
aducere la scară manual – prin suprapunerea celor două imagini de comparat după care se modifică una
dintre ele prin mărire-micşorare; rotire; deplasare sus-jos/stânga-dreapta;
aducerea la aceeaşi scară când cele două imagini conţin riglă gradată sau bandă metrică;
ajustarea automată a scării când fiecare imagine are reprezentată scara şi acestea sunt diferite;
- funcţii destinate examinărilor comparative:
comparaţie pe verticală (exemplu: stânga-litigiu, dreapta-comparaţie) metoda juxtapunerii;
comparaţie pe orizontală (juxtapunere pe orizontală);
prezentare alăturată stânga-dreapta;
prezentarea prin transparenţă a celor două imagini suprapuse. Se poate modifica nivelul de transparenţă
a fiecărei imagini;
prezentarea intercalată – o linie pe ecran conţine imaginea în litigiu iar următorul model de comparaţie
ş.ş.m.d.;
prezentarea pseudo-color (litigiu este redat în culoarea roşie iar modelul de comparaţie în culoare verde-
asemănările dintre cele două imagini sunt redate în gri;
metoda redării diferenţelor dintre cele două imagini-diferenţele sunt redate alb iar asemănările cu gri;
- funcţii destinate măsurătorilor:
măsurarea automată a lungimilor, marcarea limitelor acestora şi introducerea pe imagine a valorii
măsurate;
măsurarea valorilor unghiulare şi afişarea acestora;
măsurarea suprafeţelor şi afişarea valorilor acestora;
- funcţii destinate marcărilor elementelor pe fotografie:
săgeţi numerotate de diferite culori, grosimi şi lungimi cu posibilitate de reamplasare;
introducerea de figuri geometrice pe imagine de diferite culori sau grosimi ale traseelor grafice;
introducerea de text pe imagine (exemplu: litigiu; comparaţie);
- funcţii destinate ilustrărilor metrice – se poate ataşa peste imagine etalon de măsură corespunzător
scării care a fost stabilită:
introducerea de caroiaj respectând scara imaginii;
introducerea unei reţele de cercuri concentrice cu intervalele stabilite în funcţie de scară;
afişarea pe orizontală sau verticală a unei linii gradate corespunzătoare scării imaginii;
- funcţii destinate folosirii traseelor binare:
se poate realiza un traseu binar a conturului unei imagini (exemplu: se realizează o linie de contur a
urmei de încălţăminte);
compararea celor două contururi realizate de la imaginile de comparat (litigiu-comparaţie);
- funcţii destinate stocării, filtrării şi sortării imaginilor:
la salvare se pot introduce date despre caz, autor, lucrător şi un scurt comentariu;
se pot filtra sau sorta imaginile salvate după criteriile menţionate anterior.
Trusele criminalistice pentru cercetarea la faţa locului
Trusele criminalistice sunt valize, genţi, cutii special amenajate care conţin aparate, instrumente, alte
obiecte şi substanţe de primă necesitate, folosite pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă.

Clasificarea truselor criminalistice

După instrumentarul conţinut, trusele criminalistice pot fi:
Truse universale, folosite pentru executarea operaţiunilor tehnico – criminalistice de bază.
Truse cu destinaţie specială, folosite pentru executarea unei anumite operaţiuni tehnico–criminalistice.

Descrierea truselor criminalistice

a) Trusele criminalistice universale

Aceste truse răspund cerinţelor privind volumul şi greutatea reduse, sunt uşor transportabile, pot fi folosite
şi pe distanţe lungi. Ele corespund, sub aspectul conţinutului în instrumentar şi practicii internaţionale în
acest domeniu.
Trusele universale folosite sunt: trusa pentru laboratoarele criminalistice, trusa pentru posturile de poliţie
şi trusa pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor rutiere.

Conţinutul trusei universale pentru laboratoarele criminalistice

Instrumentarul este grupat, după destinaţie, astfel:
- instrumentarul pentru căutarea, descoperirea, relevarea şi transferarea urmelor papilare: două surse
portabile de lumină (o lanternă şi o lampă portabilă pentru radiaţii ultraviolete); pensule pentru relevare
(din păr de veveriţă, fibre de sticlă, puf de marabu, pensule magnetice), cutii cu pulberi relevante (de
culori diferite, pigment galben fosforescent, negru de fum animal sau vegetal, ceruză, ş.a.), seturi cu folii
adezive (alb, negru şi transparent), pulverizatoare (cu pudre relevante, cu vapori de iod);
- instrumentarul pentru executarea mulajelor: cancioc, şpaclu şi lingură pentru pregătirea amestecului,
pensulă din păr de porc pentru curăţirea mulajului, pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din
urmele de adâncime, etichete pentru individualizarea mulajului, bandă magnetică pentru turnarea
mulajului;
- instrumentarul pentru marcarea locului cercetat şi executarea unor măsurători: set cu jetoane
numerotate de la 0 la 9 şi suporturi de diferite tipuri pentru acestea, cretă (albă şi forestieră), bandă
metrică, centimetru de croitorie, ruletă de 20 m, sfoară;
- instrumentarul pentru amprentarea persoanelor: placă pentru amprentare, rulou, tuş tipografic,
imprimate tipizate, lingură pentru amprentarea cadavrelor, mănuşi chirurgicale;
- instrumentarul pentru întocmirea schiţelor şi desenelor: riglă gradată, hârtie milimetrică, hârtie de calc,
busolă, creioane colorate, şablon de lucru pe hartă;
- alte instrumente, cu întrebuinţări multiple: fierăstrău de mână, pânze de bomfaier, cleşte patent, briceag
universal, diamant, un set de chei, ciocan universal prevăzut cu şurubelniţe, magnet cilindric ş.a..

Trusă universală pentru posturile de poliţie

Conţine instrumentarul strict necesar pentru rezolvarea problemelor pa raza posturilor comunale de
poliţie, respectiv: instrumentar pentru relevare de urme, executarea mulajelor, amprentarea persoanelor,
executarea măsurătorilor şi întocmirea schiţelor.

Trusă universală pentru cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor rutiere

Se deosebeşte de celelalte prin numărul mai mare de materiale pentru întocmirea schiţelor, măsurătorilor
şi marcarea locului accidentului, instrumente pentru căutarea şi materiale pentru ridicarea urmelor benzii
de rulare a mijloacelor de transport şi a urmelor specifice: cioburi de sticlă, pelicule de vopsea auto etc.
Această trusă are două variante constructive: tip auto şi tip moto.

b) Truse criminalistice speciale

Trusa foto
Este destinată executării operaţiunilor fotografice în teren, putând fi protejate şi transportate independent
şi în orice condiţii, aparatul fotografic împreună cu accesoriile sale.
Instrumentarul trusei este următorul:
- un aparat fotografic;
- un obiectiv superangular necesar pentru executarea fotografierii în încăperi de dimensiuni mici;
- un teleobiectiv pentru fotografierea de la distanţă a subiectului la care nu se poate ajunge datorită unor
obstacole;
- o şină de glisare şi un set de inele prelungitoare ale camerei obscure, necesare pentru fotografierea
urmelor, sigiliilor, ştampilelor etc.;
- un şnur declanşator, un parasolar, un exponometru;
- filme de sensibilităţi diferite;
- filtre de culoare şi de polarizare.

Trusa cu substanţe chimice pentru marcare

Cuprinde substanţe chimice de marcare a diferitelor valori, obiecte sau regiuni anatomice ale corpului
uman, precum şi mijloacele tehnice necesare preparării şi aplicării acestor substanţe şi verificării
rezultatelor obţinute.
După efectul lor, substanţele se pot grupa astfel:
- substanţe care colorează pielea: nitrat de argint, ninhidrină;
- substanţe fluorescente (acid betoxinaftoic, pigmenţi de import);
- substanţe folosite pentru identificarea unor lichide.
Pentru pregătirea şi aplicarea marcărilor se folosesc următoarele componente ale trusei: sticle, borcane
cu dop rodat, flacoane de polietilenă, capsule de porţelan, cilindru gradat, mojar de porţelan, pistil,
baghetă de sticlă, spatulă, pensule diferite, foarfecă, mănuşi chirurgicale, pulverizator pentru prafuri,
lanternă cu filtru pentru radiaţii ultraviolete.
Trusele cu substanţe chimice pentru marcare sunt păstrate, transportate şi deschise pentru lucru numai
cu mânerul în sus, în locuri uscate, lipsite de vaporii altor substanţe chimice, ferite de lumină şi căldura
directă ale soarelui sau altor surse. Sticlele, cutiile, borcanele şi flacoanele din aceste truse se ţin
permanent închise ermetic şi etichetate.
În cazul unor depozitări îndelungate vor fi parafinate capacele şi dopurile de la ambalaje.
De altfel, ninhidrina, acidul betoxinaftoic şi azotatul de argint se păstrează permanent parafinate.
Nu vor fi destupate concomitent mai multe ambalaje din trusă şi nu se schimbă dopurile sau capacele de
la un ambalaj la altul.
Pentru că substanţele chimice de marcare au componente toxice, în timpul manipulării şi lucrului cu
acestea nu vor fi atinse cu mâinile faţa, ochii, gura, nasul.
După fiecare folosire, se îndepărtează prin spălare sau aspirare orice pierderi de substanţe, iar resturile
rezultate din curăţirea truselor se ard. Pensulele se spală cu detergenţi obişnuiţi şi apoi se clătesc cu apă
sau alcool şi se controlează cu detectorul cu radiaţii ultraviolete.

Trusa pentru identificarea cadavrelor neidentificate cuprinde:

- instrumentar, substanţe şi materiale pentru toaletarea şi restaurarea fizionomiei cadavrului, precum şi
pentru operaţiile de identificare a acestuia.
- accesorii.
Existenţa unei asemenea truse se justifică prin condiţiile specifice în care sunt găsite de multe ori
cadavrele neidentificate, în mod deosebit cele care se află într-o stare avansată de putrefacţie.

Trusa cu reactivi pentru testarea stupefiantelor

Se compune din seturi cu reactivi pentru testarea stupefiantelor şi pungi din polietilenă pentru recoltarea
unor cantităţi din produsele suspectate a fi stupefiante.
Fiolele cu reactivi se află în tuburi din material plastic ce au capace care, prin scoatere, permit
introducerea în ele a unei cantităţi mici din substanţa suspectă. După închiderea tubului, prin apăsarea
pereţilor se sparge fiola cu reactiv şi în urma agitării apare o culoare specifică (menţionată pe ambalaj)
care indică prezenţa stupefiantelor.
Reactivii din componenţa trusei permit identificarea relativă a următoarelor grupe de stupefiante: opiacee;
amfetamine; marijuana; haşiş; T.H.C.; cocaină, metadonă, phetedină şi L.S.D..

Aparatura folosită în fotografia judiciară

Imortalizarea pe peliculă, luarea de imagini, cucerire a tehnicii din secolul trecut, a cunoscut o evoluţie şi
aplicaţie specială şi în planul fotografiei judiciare.
Fotografia judiciară reprezintă o adaptare a artei fotografice la nevoile specifice unor activităţi ale
procesului penal.
Unele aspecte consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt fixate şi prin luarea de
vederi, contribuind la înţelegerea şi interpretarea mai exactă a acestora. Totodată, pot fi redate unele
aspecte care au fost omise odată cu încheierea procesului-verbal.
Pentru realizarea fotografiilor judiciare sunt necesare: aparatul de fotografiat, materiale fotosensibile şi
instalaţii speciale de prelucrare a acestora (cu substanţele chimice necesare procesării).

Aparatul de fotografiat

a) Părţile componente şi rolul lor în fotografiere.

Indiferent de varianta constructivă sau fabricant, în componenţa unui aparat de fotografiat sunt incluse:
- obiectivul;
- camera obscură;
- obturatorul;
- sistemul de vizare;
- alte mecanisme, destinate: reglării timpului de expunere, mişcării filmului, şarfului (stabilirii clarităţii
imaginii), încadrării subiectului etc..

Obiectivul
Este un dispozitiv optic format din una sau mai multe lentile asamblate într-o montură metalică sau din
material plastic, prin care pătrunde lumina în camera obscură, până în planul unde este aşezat materialul
fotosensibil, formând imaginea, prin focalizare.
Se individualizează printr-o serie de proprietăţi, cum ar fi: distanţa focală, luminozitatea, unghiul de poză,
claritatea în profunzime ş.a..

Distanţa focală
Este distanţa de la centrul optic al sistemului de lentile până la suprafaţa plană unde se formează
imaginea, când aparatul este reglat la infinit.
De regulă este înscrisă pe montura obiectivului sub forma: F = 13,5 mm; F = 50 mm; ş.a.
Este o mărime invers proporţională cu unghiul de poză.
După distanţa focală, obiectivele pot fi clasificate astfel:
- obiective superangulare (vaivinclu sau ochi de peşte) care au distanţa focală până la 30 mm. Cuprind un
unghi de poză vast dar prezintă inconvenientul deformării imaginii;
- obiective normale, cu distanţa focală cuprinsă între 30 şi 60 mm;
- teleobiectivele, ce au o distanţă focală de peste 60 mm şi care pot lua imagini la distanţe relativ mari,
dar cuprind un spaţiu restrâns.

Luminozitatea
Reprezintă raportul dintre diametrul obiectivului şi distanţa focală, fiind înscris pe montura obiectivului sub
forma: 1:2; 1:4; 1:6,3. Mai recent, la obiectivele moderne, aceste valori sunt înscrise sub forma: 2/58,
reprezentând luminozitatea de 1:2 şi distanţa focală de 58 mm; 1,8/50, reprezentând luminozitatea de
1:1,8 şi distanţa focală de 50 mm.

Unghiul de poză
Este caracteristica obiectivelor de a cuprinde, de la aceeaşi distanţă, un anumit câmp din natură.
Pentru fotografia judiciară cel mai potrivit unghi de poză este cel redat de obiectivele normale ( F = 30-60
mm) întrucât nu intervin deformări ale imaginii obţinute.

Claritatea în profunzime: lucrurile aflate în faţa sau în spatele subiectului de fotografiat apar clar în
imagine.

Camera obscură
Este un spaţiu izolat pentru lumină, delimitat de o cutie din metal, material plastic, piele, ş.a., penetrabil
numai prin obiectiv şi numai atunci când se comandă expunerea.
Ea protejează imaginea formată prin focalizare de obiectiv în planul filmului fotografic.
Dimensiunea camerei obscure poate fi modificată în funcţie de distanţa dintre subiect şi aparat.

Dispozitivul de punere la punct a clarităţii şi vizare

Este un mecanism în care se priveşte şi cu ajutorul căruia se prinde imaginea formată pe un ecran din
aparat. Acest dispozitiv are rolul de a face încadrarea şi claritatea subiectului de fotografiat.

Categorii de dispozitive:
- geam mat – la aparatele cu plăci (format din: geam mat, şină de glisare şi pânză neagră sau ramă de
protecţie);
- vizor cu scală gradată pentru diferite distanţe;
- telemetru, compus din: vizor, vizoare prismatice, pârghie de claritate, scală de distanţe, pârghie de
reglaj la obiectiv;
- sistem periscop sau reflex, care conţine: vizor prismatic, oglindă reflexă, inel de claritate şi scală de
distanţe.

Mecanismul obturator
Este un dispozitiv care opreşte lumina să pătrundă din obiectiv în aparat. Practic se închide şi deschide o
perdea metalică sau din pânză cauciucată montate între lentilele obiectivului sau în spatele acestuia.

Obturatorul este instalat la obiectiv (obturatorul central) sau pe aparat, în spatele acestuia (perdea
obturatoare) şi se compune din:
- declanşator (care porneşte obturatorul);
- perdele (sau lamele metalice ori din material plastic);
- disc (discuri) de viteze;
- contorul de imagini;
- pârghie de aruncare (care încarcă obturatorul).
Timpul cât obturatorul stă deschis se numeşte timp de poză sau timp de expunere şi durează de la
1/1.000 sec. până la un timp nelimitat.
La aparatele moderne, comenzile pentru deschiderea obturatorului sunt executate automat, electronic.

Diafragma
Este un dispozitiv care se poate închide şi deschide, ca şi pupila ochiului omenesc şi care are rolul de a
regla cantitatea de lumină care pătrunde prin obiectiv în camera obscură.
Valoarea deschiderii diafragmei este invers proporţională cu cea a clarităţii în profunzime.
Diafragma măreşte contrastul imaginii, adică pe măsură ce este mai închisă imaginea are un contrast mai
puternic (calitatea deosebită a centrului obiectivului).
Valoarea deschiderii diafragmei este înscrisă pe inelul de comandă, ca o cifră: 2,8; 4; 5; 6; 8; 11; 16; 22;
ş.a.

b) Accesoriile aparatului fotografic:

- Trepiedul;
- Şina de glisare;
- Filtre de lumină (de culoare, de polarizare, U.V.);
- Tuburi ( inele) prelungitoare;
- Caseta materialului fotosensibil;
- Şnurul declanşator;
- Cablul sincron;
- Lampa electronică multiblitz (se montează la priza notată cu X, iar la aparat obturatorul este reglat la
1/25 sec., sau 1/30 sec., deoarece declanşarea fulgerului electronic se sincronizează pentru această
durată a luminii suplimentare).

Materiale fotosensibile
Sunt suporturi de celuloid, hârtie, material plastic sau plăci de sticlă pe care s-a aplicat un strat subţire
dintr-o sare de argint (halogenuri de argint cum ar fi: Clorură de argint, Bromură de argint sau Iodură de
argint) sensibilă la acţiunea luminii (care se înnegreşte când este iluminată).
Grupe de materiale fotosensibile: pentru negative, pentru diapozitive, pentru pozitive.
Proprietăţi generale:
- antihalo: nu reflectă razele de lumină;
- tonalitatea (gradaţia): redă tonurile culorilor pe o scară largă de gri (o infinitate de tonuri între alb şi
negru);
- sensibilitatea generală: sensibilitate la lumină, apreciată în unităţi de măsură diferite în funcţie de
producători: DIN, GOST, SCHEINER, ASA, ISO;
- sensibilitatea cromatică: în funcţie de sensibilitatea la culorile fundamentale ale spectrului, materialele
fotosensibile pot fi ortocromatice, pancromatice, ortopancromatice.
Caracteristicile acestor materiale sunt inscripţionate pe ambalajele lor.

Completul pentru înregistrări video-magnetice

Înregistrarea videomagnetică prezintă avantajul preluării simultane a imaginii şi a sunetului în unele
activităţi procesuale.
Completul de captare a imaginii şi sunetului se compune din trei unităţi distincte:
- camera de luat vederi, în care este încorporat şi microfonul;
- videorecorderul propriu-zis, prevăzut cu bandă magnetică şi capete de captare-redare a imaginii şi
sunetului;
- monitorul, care poate fi portabil, ataşat la videorecorder (sau cameră) sau fix (un televizor obişnuit).
Completul video poate fi portabil sau fix. În activităţile operative desfăşurate de către organele de
urmărire penală, indicate sunt cele portabile, care au dimensiuni şi greutăţi mici, sursă de alimentare
independentă.
Camera de luat vederi este de mai multe tipodimensiuni, funcţie de producător, fiind dotată, de regulă, cu
transfocator, obiective interschimbabile, precum şi alte facilităţi.
Înregistrarea magnetică a imaginii şi sunetului prezintă, faţă de celelalte mijloace de fixare, o serie de
avantaje la folosirea în scop judiciar, cum ar fi:
- videofonograma poate fi redată imediat, fără a fi necesară o prelucrare prealabilă de laborator;
- aceeaşi bandă magnetică poate fi folosită, după ştergere, pentru un număr mare de înregistrări;
- calitatea videofonogramei poate depăşi, în multe privinţe, calitatea tehnică a imaginii fixate pe pelicula
cinematografică;
- înregistrarea simultană, pe aceeaşi bandă magnetică, a imaginii şi sunetului;
- reproducerea imaginii şi sunetului după videofonograme autentice este uşor de probat, datorită calităţii
mai slabe a imaginii şi a sincronizării sunetului.
Calitatea mijloacelor tehnico-criminalistice folosite în cercetarea la faţa locului este permanent
perfecţionată, existând posibilitatea achiziţionării, de la firmele producătoare specializate, a unei aparaturi
performante.

Mijloace tehnice moderne de analiză şi calcul electronic folosite pentru valorificarea urmelor şi altor
mijloace materiale de probă
Laboratoarele de specialitate ale organelor judiciare au fost dotate în ultimii ani cu mijloace tehnice
moderne, care au un grad înalt de utilizare în activitatea criminalistică, pentru examinarea cu metode şi
procedee ştiinţifice performante a urmelor, corpurilor delicte, tuturor mijloacelor materiale de probă
ridicate din câmpul infracţional.

Linia de aparatură gazcromatograf-spectometru de masă şi cromatograful de lichide, asistată de

calculator
Această aparatură ultramodernă lărgeşte gama de expertize fizico-chimice care pot fi realizate pe plan
intern, datorită performanţelor tehnice deosebite.
Astfel, pot fi efectuate analize comparative inaccesibile în trecut, lărgindu-se aria urmelor ce pot fi
valorificate prin mijloace criminalistice: analiza urmelor dinamice de vopsea, a materialelor plastice, a
microparticulelor de cauciuc din urmele de frânare ş.a..
Spectrele de masă ale particulelor analizate pot fi examinate comparativ pe calculatorul electronic, cu
spectrele de masă a peste 120.000 de substanţe organice diverse care sunt înmagazinate în banca de
date, în vederea identificării lor.
Dintre analizele fizico-chimice care pot fi realizate în prezent, pot fi enumerate:
- identificarea urmelor de medicamente, stupefiante, pesticide sau substanţe toxice, de pe obiecte,
veselă, tacâmuri, recipienţi din sticlă sau material plastic, comprimate şi pulberi, alimente, băuturi etc., ce
pot fi găsite la locul faptei;
- identificarea urmelor de medicamente, pesticide, sau stupefiante existente în firele de păr;
- decelarea urmelor de substanţe inflamabile (produse petroliere) din probele ridicate de la locul
incendiilor intenţionate;
- analiză comparativă a urmelor din materiale plastice;
- analiza comparativă, în cazul accidentelor de circulaţie, a microparticulelor de cauciuc din urmele de
frânare sau din urmele dinamice ridicate de la faţa locului şi de la vehiculele suspecte;
- analiza comparativă a urmelor de vopsea auto de pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau de pe
alte obiecte, cu cele ridicate de pe vehiculele suspecte;
- identificarea tipului de exploziv clasic sau improvizat folosit în cazul exploziilor;
- analiza materialelor scripturale scrise, dactilografiate sau tipărite, precum şi a diferitelor sortimente de
hârtie;
- analiza urmelor de sol, sticlă, metale, sânge, salivă, spermă, ţesut osos, transpiraţie, ş.a..
Aparatura cu care se execută aceste tipuri de analiză, conferă posibilitatea documentării ştiinţifice de
înaltă ţinută şi formulării de către specialist a unor concluzii cu un grad ridicat de obiectivitate.

Macroscopul comparator

Este un produs marca LEICA OMC, cu caracteristici deosebite, achiziţionat de organelle de urmărire
penală la sfârşitul anului 1995.
Factorul de mărire este de 100 x.
• Este conectat la cameră de luat vederi şi monitor color.
Vizualizarea caracteristicilor de identificare ale probei în litigiu şi a celei de comparat se face direct pe
monitor, iar imaginile obţinute se pot suprapune în cazul stabilirii elementelor de asemănare.
• Are în complet un printer color şi o cameră tip POLAROID.
La finalizarea examinărilor, imaginile obţinute se tipăresc cu ajutorul printerului sau pot fi fotografiate
direct, cu aparatul POLAROID.
• Iluminarea probelor supuse examinării se realizează prin intermediul a 4 surse de lumină (cu intensitate
reglabilă): prin obiectiv, sub incidenţă, prin transparenţă şi prin cablu optic.
• Microprocesorul cu care este dotat sistemul, stabileşte automat expunerea integrală sau pe anumite
zone din urmele examinate. De asemenea, facilitează tipărirea directă, pe negativul filmului, a unui text
de maximum 30 caractere.

Sistemul destinat realizării portretului robot

Prelucrarea imaginii statice cu ajutorul calculatorului electronic, reprezintă activitatea de modificare a
caracteristicilor unei imagini video sau foto pentru adaptarea la un scop determinat.
Caracteristicile unei imagini care pot fi modificate sunt: dimensiunea, forma, culoarea, strălucirea şi
contrastul subiectului redat.

Realizarea portretului robot este activitatea de reprezentare vizuală a semnalmentelor unei persoane
(autor de infracţiuni) după descrierea de către o altă persoană (victimă sau martor ocular).

Configurarea sistemului
- Un calculator (IBM – PC 386 DX sau chiar mai performant), monitor, tastatură, mouse;
- Un monitor color ( sistem NTSC);
- O interfaţă specializată în prelucrarea imaginii statice, tip TARGA, în sistem NTSC;
- O cameră video fixă, sistem NTSC;
- Un videoprinter color, sistem NTSC.
Programele uzitate în acest scop sunt IMAGE şi TIPS.
Bazele de date folosite în realizarea portretului robot au fost create prin prelucrarea cu ajutorul camerei
video fixe a unui număr de aproximativ 500 imagini care reprezintă fizionomia diverselor persoane
(imagine frontală). Acestea au fost descompuse într-un număr de şase grupe care reprezintă principalele
elemente faciale şi anume: păr, faţă, ochi, nas, gură, urechi. Au mai fost introduse date privind: mustaţa,
barba, acoperământul capului, ochelari şi cercei.
În dotarea laboratoarelor centrale şi teritoriale au intrat recent (în anul 2002, cele mai multe), aparate foto
digitale, portret robot pe calculator, polilight, comparator video-spectral, poligrafe, sisteme de analiză a
vocii, microscop comparator, autospeciale criminalistice, microscop electronic cu baleiaj, urmând să fie
achiziţionate un sistem de analiză genetică a probelor biologice şi aparatură pentru analiza microurmelor
de fibre textile şi peliculelor de vopsea.
Autospeciala criminalistică, cu parametrii tehnici comparativi în plan european, este dotată cu aparatură şi
instrumentar tehnic de ultimă oră, compartimentat pe genuri de activităţi criminalistice .

Sistemul de codificare, stocare şi examinare automată a impresiunilor şi urmelor papilare AFIS–2000

În urmă cu peste un secol se afirma, alături de antropometrie, o metodă de identificare sigură a

persoanelor, pe baza urmelor papilare ridicate de la locul faptei, dactiloscopia, domeniu al poliţiei tehnico-
ştiinţifice de mare actualitate, cu toate că în prezent există şi alte metode precise, în avangarda acestora
aflându-se amprenta genetică.
Dactiloscopia şi-a propus totodată să rezolve şi problema înregistrării dactiloscopice a persoanelor
condamnate, astfel încât dacă mai comit alte infracţiuni să fie rapid cunoscută calitatea lor de recidivişti.
Unicitatea desenului papilar al omului şi în consecinţă, identificarea indubitabilă a persoanei
aparţinătoare, a determinat lărgirea ariei de utilizare a aplicaţiilor în domeniu, de la identificarea celui care
a creat urme la faţa locului, în cazul unei fapte penale, ori stabilirea identităţii individului atunci când
aceasta este pusă la îndoială, până la recunoaşterea personalului în cadrul sistemelor de securitate –
acces.

Necesitatea folosirii sistemului automat AFIS – 2000

Creşterea criminalităţii şi concomitent a numărului de urme ridicate cu ocazia cercetării locului faptei
respectiv a numărului de făptuitori – persoane cărora le sunt prelevate impresiunile papilare şi introduse
în cartoteci, a determinat mărirea volumului activităţilor specifice, iar metodele clasice de lucru – care
datează de la începuturile dactiloscopiei – nu mai pot face faţă cerinţelor realităţii în continuă modificare.
Cartotecile mono şi decadactilare – locale şi centrale, nu mai pot fi exploatate eficient prin metode
tradiţionale; activitatea a devenit inoperantă în timp real şi există riscuri mari de eroare şi lipsă de precizie
care pot deruta organele judiciare.
Volumul de urme care trebuiesc examinate şi comparate pentru identificarea autorilor sau pentru
stabilirea comunităţii de făptuitori, depăşeşte posibilităţile fizice ale specialiştilor; calitatea urmelor rămase
la locul faptei determinată de imprimarea dinamică, fragmentară, nu permite valorificarea lor în sistemul
clasic.
Situaţia dificilă descrisă nu este specifică doar organelor judiciare din România, ea fiind întâlnită la
autorităţile judiciare din aproape toate ţările, impunând căutarea şi exploatarea unor soluţii de
modernizare, astfel încât, după anii 80 are loc o adevărată revoluţionare a dactiloscopiei.
Abordarea matematică a analizei imaginilor şi nivelul actual al tehnologiilor informatice, au condus la
punerea la punct şi preluarea unor sisteme automate de identificare a amprentelor (AFIS).
În 1991, Federaţia Landurilor Germane a decis să înlocuiască sistemul semi-automat de recunoaştere a
amprentelor digitale cu sistemul automat AFIS, fapt realizat în decembrie 1992. La început a fost utilizat
numai pentru identificarea solicitanţilor de azil, dar din decembrie 1993 a devenit operaţional şi pentru
identificarea autorilor de infracţiuni.
Sistemul lucrează pentru autorităţile judiciare şi în SUA, FRANŢA, ANGLIA, ISRAEL ş.a..
În România, instalarea şi aducerea în stare operaţională a sistemului s-au realizat în decembrie 1996.
Practica utilizării sistemelor AFIS a demonstrat avantaje incontestabile, printre care:
- automatizarea completă de la selectarea datelor, la compararea impresiunilor sau urmelor;
- precizia şi fiabilitatea, care permit analizarea mai multor milioane de impresiuni şi urme în câteva
minute, eliberând specialiştii pentru activităţi de expertiză precum şi de analiză aprofundată a rezultatelor;
- compatibilitatea cu sisteme informatice preexistente;
- arhitectura modulară şi flexibilă, care permite adaptarea la evoluţia necesităţilor utilizatorului;
- exploatarea relativ simplă, modul de lucru putând fi însuşit de specialiştii dactiloscopici în câteva ore,
interfaţa cu utilizatorul permiţând vizualizarea alăturată pe ecran a amprentei de identificat şi a celor
corespondente, existente în memorie;
- abordarea şi tratarea automată a oricăror amprente, chiar a urmelor imprimate fragmentar,
inexploatabile prin metode tradiţionale;
- calitatea imaginii, dispozitivele de ameliorare permiţând operatorului să completeze eventualele puncte
caracteristice, măriri totale sau parţiale, îmbunătăţirea contrastului, inversarea video;
- citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei, fără a mai fi necesară amprentarea clasică.
Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practicii curente ale investigaţiei dactiloscopice, relevă mutaţiile
calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate de identificare a amprentelor.

Configurarea sistemului AFIS 2000

Tehnologia AFIS 2000 a fost achiziţionată de la firma americană PRINTRAK INTERNATIONAL INC.,
sistemul având următoarea configuraţie iniţială:
– o staţie de introducere (I.S. 2000);
– două staţii pentru urme latente (L.S. 2000);
– o staţie de verificare (V.S. 2000);
– o staţie de amprentare (L.S.S. 2000);
– o staţie pentru preluarea imaginilor fotografice (M.C.S. 2000);
– computere pentru starea şi regăsirea imaginilor şi caracteristicilor (minuţiilor).
Arhitectura modulară şi flexibilă permite extinderea sistemului, astfel încât, în timp, unităţile de poliţie
teritoriale pot fi dotate cu staţii de introducere, staţii de verificare, de preluare a imaginilor fotografice care
să permită creşterea progresivă a eficienţei. De altfel, în alte state, de exemplu în S.U.A., toate locurile de
deţinere şi cele mai multe unităţi de poliţie dispun de asemenea staţii de lucru, care sunt interconexate,
fiind componente ale unui sistem informaţional unic.
Principalele caracteristici ale sistemului :
- baza de date iniţială – impresiunile papilare preluate de la 300.000 de persoane;
- capacitatea de stocare – impresiunile a 600.000 de persoane;
- posibilităţi de extindere a memoriei fără a modifica actuala arhitectură – impresiunile a 1.000.000 de
persoane;
Practic, în anul 1998 sistemul AFIS avea o bază de date care viza peste 620.000 persoane şi în prezent
este în extensie continuă. Încărcarea memoriei se poate realiza atât în S.U.A., cât şi la noi în ţară, de
asemenea în sistem existând un fond de peste 1.800 de urme;
Viteza de lucru zilnică:
- introducerea şi verificarea în bazele de date a impresiunilor unui număr de 200 de persoane;
- introducerea şi verificarea în bazele de date a 150 de urme papilare, pe intervalul a două schimburi;
- sistemul este permanent operaţional (24 de ore din 24). În caz de defecţiune în sistem, remedierea se
poate realiza în cel mult 45 de minute. Dacă acest interval este depăşit, centrul zonal european intervine
şi poate remedia până în alte 45 de minute. Dacă şi acest timp este nerespectat, intervine centrul
internaţional din S.U.A. În caz de nerezolvare a defecţiunii în 2 ore, este convocat stafful firmei
producătoare, care ia măsuri, mergându-se până la înlocuirea staţiilor cu probleme.
Firma PRINTRAK a realizat tehnologia folosindu-se de componente ale unor firme prestigioase în
domeniul computerelor, selectate după criterii de performanţă. Practic, sistemul AFIS 2000 este într-o
dinamică permanentă a perfecţionării, „astăzi” realizând tehnologii superioare celor de „ieri”.

Modul de lucru al sistemului AFIS 2000

Pentru formarea bazei iniţiale de date, operaţiunile de selectare, verificare şi control privind fişele
decadactilare s-au desfăşurat la Institutul de Criminalistică pe parcursul a mai mult de un semestru. S-a
urmărit eliminarea celor cu impresiuni necorespunzătoare calitativ, cu date incomplete, duble ori
aparţinând unor persoane a căror vârstă depăşeşte 45 de ani.
În ceea ce priveşte acest ultim criteriu de selecţie, s-a avut în vedere atât necesitatea ca baza de date să
rămână activă pentru o perioadă mai îndelungată cât şi practica altor poliţii care au în dotare asemenea
sisteme.
Pentru început, în structurarea şi implementarea acestei baze de date a fost folosit fondul dactiloscopic al
cartotecii monodactilare centrale, al cartotecilor locale de la D.G.P.M.B. şi de la unele Inspectorate
Judeţene de Poliţie , care au fost preluate integral, precum şi de la alte inspectorate, care au fost preluate
parţial, urmând ca în etapa următoare să fie preluat şi fondul de impresiuni papilare disponibil la celelalte
inspectorate.
Preluarea imaginii amprentelor se realizează de pe fişele decadactilare, iar a urmelor de pe fotograme,
folii şi obiecte purtătoare.
Sistemul automat de identificare a amprentelor, efectuează investigaţii complete, astfel:
- se examinează comparativ impresiunile papilare de verificat cu urmele papilare din evidenţă, în scopul
de a se stabili dacă vreuna dintre persoanele nou preluate a creat urmele papilare existente în cazurile cu
autori necunoscuţi din memoria calculatorului;
- se compară automat impresiunile papilare de verificat cu urmele papilare de verificat pentru a se stabili
dacă vreuna din persoanele nou preluate a creat urmele papilare de la cazurile cu autori necunoscuţi nou
introduse;
- se examinează comparativ impresiunile papilare de verificat cu impresiunile papilare din evidenţă,
pentru a se stabili dacă o persoană a mai fost preluată anterior; se păstrează impresiunile papilare cele
mai clare şi complete;
- se compară urmele papilare de verificat cu urmele papilare din evidenţă, în scopul stabilirii de cazuri cu
urme comune, implicit al comunităţii de autori.
Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practicii curente ale investigaţiei dactiloscopice relevă mutaţiile
calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate de identificare a amprentelor.
a) În domeniul identificării după urmele papilare a făptuitorilor, sistemele permit corelarea dactiloscopică
la nivel central a cazurilor cu comunitate de autor de pe întregul teritoriu, prin examinarea inclusiv a
urmelor imprimate fragmentar, în aşa fel încât în momentul identificării concrete se pot stabili aproape
instantaneu faptele comise până la aceea dată.
Este un lucru foarte important, ţinând cont de amplificarea posibilităţilor de mişcare şi vitezei de deplasare
a infractorilor, de faptul că practica judiciară cuprinde cazuri de fapte cu autori necunoscuţi care, au urme
papilare în evidenţă dar rămân nesoluţionate, în timp ce făptuitorii sunt identificaţi şi condamnaţi pe raza
altor unităţi administrativ-teritoriale.
În cazul urmelor papilare imprimate fragmentar, care se regăsesc într-un număr important de cercetări la
faţa locului, examinarea comparativă clasică se realizează cu mare greutate în cartotecile monodactilare
locale, implicând un volum însemnat de muncă. Sunt situaţii în care infractori periculoşi, recidivişti cu
multe fapte, la unele existând chiar urme papilare rămase în evidenţă – dar imprimate fragmentar – au
fost condamnaţi pentru infracţiuni singulare, din lipsă de probe. Aceste aspecte pot fi înlăturate din
activitatea judiciară prin folosirea sistemului automat de identificare dactiloscopică.
Volumul mare de lucrări de la cartotecile monodactilare locale (cartoteci neautomatizate), provoacă
întârzieri şi imprecizie, ba chiar poate da un caracter aleatoriu identificărilor. De exemplu, autorul omorului
comis în 1987, care are urme papilare în cartotecile de identificare criminalistică de la sfârşitul anului
1992 şi a fost identificat dactiloscopic în iulie 1995.
Aceste neajunsuri nu mai pot fi întâlnite în activitatea sistemului AFIS 2000.
b) În domeniul înregistrării dactiloscopice există de asemenea imposibilitatea tehnică a efectuării
comparaţiilor în sistemul clasic, fapt ce a condus la renunţarea amprentării persoanelor cu ocazia
solicitării cazierului judiciar, verificarea efectuându-se doar alfabetic. Sistemul AFIS 2000 poate efectua
operativ identificări dactiloscopice.

Cazuistica exemplificativă
Folosirea tehnologiei AFIS 2000 a fost materializată în identificarea a 898 persoane care au săvârşit 6
omoruri, 20 de tâlhării, 829 furturi prin spargere, 16 alte infracţiuni precum şi în identificarea a 51 de
cadavre, în cursul anului 1997.
a) Astfel, prin examinările efectuate s-a stabilit că una dintre urmele papilare ridicate cu ocazia cercetării
la faţa locului în cazul tâlhăriei comise la 1/2.11.1996, victimă I. F. din Braşov, a fost creată de C. A. de 24
ani, din Bucureşti. După reţinerea sus numitului a fost identificat în timpul cercetărilor şi al doilea
participant la faptă, în persoana cetăţeanului egiptean S. Mohamed, de 40 ani. Tot cu ocazia cercetărilor
s-a stabilit că sus numiţii sunt autorii a încă unei tâlhării comisă asupra unui cetăţean japonez.
b) Mai multe urme papilare ridicate de la faţa locului în cazul omorului la 14/15.06.1996, victimă P. S. din
municipiul Constanţa, au fost lăsate, după cum s-a stabilit prin Sistemul AFIS 2000, de B. N., de 24 de
ani, din Bucureşti.
În luna ianuarie 1997, au fost identificaţi în total 64 de autori de infracţiuni.
c) În momentul introducerii în evidenţă pentru Casap Jurii, de 22 de ani, din Republica Moldova, s-a
constatat că urmele ridicate de la faţa locului cu ocazia cercetării spargerii magazinului Duvana din Iaşi,
comisă la 10/11.04.1993, au fost lăsate de sus numitul.
Pentru evaluarea eficienţei sistemului este concludent faptul că din totalul făptuitorilor identificaţi în 1997,
50% erau voiajori, unii având un palmares infracţional impresionant.
d) C. N. R. de 28 ani, din Madaras, jud. Bihor, împreună cu numitul C. D. M., de 30 ani, din Bucureşti,
identificaţi în banca de date a sistemului, în perioada 1992-1996 au comis 33 furturi din biserici pe raza
Municipiului Bucureşti, din care 26 au fost probate prin expertize dactiloscopice;
e) I. D. de 20 de ani, din Buhuşi, jud. Bacău, identificat ca fiind autor a 4 furturi comise în 1996 în dauna
Magazinului Victoria din Bucureşti, în urma cercetărilor s-a stabilit că a mai comis încă 30 de furturi în
dauna avutului public şi a unor firme private;
f) H. V. de 39 de ani, din Dagata, jud. Iaşi a fost identificat în baza de date a sistemului ca autor a 6 furturi
din locuinţe, comise pe raza judeţelor Argeş, Bacău, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu şi Teleorman;
g) C. T. de 25 ani, din Grumăzeşti, jud. Neamţ, identificat în banca de date pe baza unei urme papilare
ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul furtului comis la 5/6.11.1997 în dauna unei unităţi de
alimentaţie publică din jud. Botoşani, s-a stabilit ulterior că a mai comis încă 9 fapte pe raza aceleiaşi
unităţi judeţene de Poliţie. La toate cele 10 fapte, infractorul a operat cu mănuşi, iar după comiterea
infracţiunilor îşi abandona încălţămintea.
Banca de date a sistemului a fost utilizată şi la examinarea impresiunilor cadavrelor, deţinându-se 41
identificări, unele în cazul victimelor unor infracţiuni de omor ori implicate în alte evenimente.
Astfel:
- victima infracţiunii de omor comis de autori necunoscuţi la 4.05.1997 în Municipiul Constanţa, s-a stabilit
că este Chiribes Constantin-Sorin, de 36 de ani din Zanostea, jud. Suceava, liberat la 27.11.1996 din
Penitenciarul Botoşani;
- cadavrul persoanei surprinse de agenţii de ordine în noaptea de 8/9.09.1997 în timp ce fura o triplă
dintr-un autoturism Oltcit din Municipiul Craiova pentru a cărui imobilizare a fost folosit armamentul din
dotare, s-a identificat ca fiind al lui G. L. de 30 ani, din Barza, jud. Olt.
Din punct de vedere al operativităţii, este de menţionat că urmele se examinează în aceeaşi zi în care
sunt primite la Institutul de Criminalistică, înregistrându-se destule situaţii în care identificarea s-a realizat
la data efectuării cercetării la faţa locului sau a sosirii delegatului.

FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Aspecte introductive
Este o componentă importantă a tehnicii criminalistice, având în vedere complexitatea unor procese şi
fenomene, fineţea şi rapiditatea desfăşurării lor, imposibilitatea omului de a ajunge la ele, fac ca de multe
ori fotografia să fie unicul mijloc prin care acestea se pot studia.
În fotografia judiciară, un lucru esenţial este priceperea criminalistului, gradul de stăpânire a cunoştinţelor
de specialitate. astfel încât din noianul de procedee, metode şi materiale pe care le are la dispoziţie, să
aleagă pe cele mai adecvate scopului în care efectuează cercetarea şi condiţiile în care această se
desfăşoară, iar lucrul la întâmplare cu aparatul fotografic, necunoaşterea sau neaplicarea regulilor impuse
de folosirea fotografiei în activitatea de cercetare, nu pot avea decât rezultate negative.
Aşa cum, spre exemplu, o fotografie schiţă a locului comiterii unei infracţiuni, printr-o singură imagine,
poate sã înlesnească perceperea exactă a situaţiei de la locul faptei, descrisă în pagini întregi ale
procesului-verbal de cercetare la faţa locului, tot aşa, aceeaşi fotografie schiţă, greşit realizată, poate trezi
bănuieli în legătură cu veridicitatea celor menţionate în procesul-verbal.
Un exemplu elocvent în acest sens este modul în care s-a efectuat fotografia unei urme de încălţăminte,
de adâncime, în cazul unui furt prin spargere. În procesul-verbal de cercetare la faţa locului s-a
menţionat, corect, că urma măsoară 28 cm lungime, trecându-se la fotografiere fără să se ţină cont că
urma se afla la o adâncime de 3 cm în sol, a fost aşezată rigla gradată la nivelul solului, rezultând în final,
datorită diferenţei de nivel între planurile urmei şi unităţii de măsură, o diferenţă de dimensiune în
imagine, în minus cu 1,2 cm, născându-se astfel o gravă contradicţie între menţiunile făcute în procesul-
verbal şi ilustrarea fotografică. Iată deci, cum, nerespectarea unei reguli elementare de fotografiere la faţa
locului a creat serioase dubii cu privire la modul în care s-a făcut cercetarea la faţa locului, punând la
îndoială veridicitatea probelor administrate în dovedirea vinovăţiei unui infractor.
Pentru a contribui la realizarea scopului în care este folosită, fotografia judiciară şi-a constituit aşadar
reguli pentru fiecare gen, presupunând folosirea unor tehnici, metode şi materiale adecvate.

Fotografia judiciară operativă. Rolul şi importanţa ei în activitatea organelor de urmărire penală

Fotografia la faţa locului este necesară nu numai bunei desfăşurări a urmăririi penale, este chiar
obligatorie, fiind prevăzută în art. 131 din Codul de procedură penală.
Fotografia judiciară este un complex de metode, procedee generale de fotografiere, utilizate în procesul
cercetărilor criminalistice de teren şi de laborator, prin adaptarea, în condiţiile cercetării, a metodelor şi
procedeelor aplicate în fotografia clasică.
Fotografia judiciară se clasifică în două mari categorii:
a) fotografia operativă de teren, şi
b) fotografia de examinare de laborator.
Fiecare din aceste două categorii se subîmpart, la rândul lor, în mai multe genuri care au metode şi
tehnici specifice.
Fotografia judiciară este, practic, imaginea pozitivă a locului faptei, a unor urme, obiecte purtătoare de
urme, corpuri delicte sau a altor elemente de fapt ce prezintă interes judiciar. Pentru realizarea fotografiei
judiciare se folosesc aparate de fotografiat care îndeplinesc următoarele caracteristici:
a) obiective interschimbabile:
b) vizare prin sistem reflex;
c) posibilităţi de prelungire a camerei obscure (burduf, tuburi sau inele prelungitoare);
d) schimbarea distanţei focale a obiectivului cu ajutorul lentilelor adiţionale etc.

 Principalele genuri ale fotografiei judiciare care se execută la faţa locului

Fotografia judiciară a locului săvârşirii faptei este o categorie a fotografiei judiciare, realizată în cadrul
cercetării la faţa locului, pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor, a obiectelor purtătoare de
urme, a celorlalte mijloace materiale de probă, efectuarea de măsurători fotografice, a realizării anumitor
activităţi de urmărire penală şi fotografie de semnalmente.
Fotografia la locul faptei poate fi clasificată în:
1. Fotografia de orientare;
2. Fotografia schiţă;
3. Fotografia obiectelor principale şi a corpurilor delicte;
4. Fotografia urmelor;
5. Fotografia detaliilor.
În executarea fotografierii locului faptei ar trebui să se respecte, pe cât posibil, ordinea corespunzătoare
acestei împărţiri, în felul acesta asigurându-se în mare măsură, ca nici un amănunt să nu fie uitat sau
trecut cu vederea. Acest procedeu coincide apoi şi cu rezultatele tactice ale verificării şi cercetării locului
faptei.
În funcţie de poziţia locului faptei sau de felul evenimentului, se poate întâmpla să fie necesară o abatere
de la această ordine.
O altă premisă a fotografierii corecte şi de calitate a locului faptei, este aceea că lucrătorul criminalist
căruia i s-a încredinţat această sarcină să se concentreze pe deplin asupra muncii sale, nepermiţând să
fie derutat sau impresionat de evenimentul petrecut.
Fotografia la faţa locului cuprinde folosirea unei întregi game de metode şi procedee de fotografiere.
Aceasta este determinată de:
- infracţiunea şi locul săvârşirii ei;
- condiţiile de timp în care se efectuează cercetarea;
- tehnica de care dispune;
- alegerea corectă a materialului fotosensibil;
Ţinând cont de faptul că în câmpul infracţiunii, de regulă urmele sau corpurile delicte se află pe un anumit
suport, faţă de care pot fi în contrast sau nu, precum şi de faptul că faţă de un anumit material fotosensibil
cu o anumită sensibilitate cromatică, atât urma cât şi suportul pot produce aceeaşi impresionare, care ar
duce în final la imposibilitatea distingerii urmei de fond, în situaţia în care nici folosirea filtrelor de culoare
nu ar îmbunătăţi mult contrastul, se pot alege două variante de folosire a materialelor fotosensibile, după
sensibilitatea lor cromatică:
- materialul fotosensibil să fie impresionat de culoarea urmei şi să nu fie impresionat de culoarea
suportului, caz în care pe poziţie urma va fi deschisă pe un fond închis;
- materialul fotosensibil să nu fie impresionat de culoarea urmei şi să fie impresionat de culoarea fondului,
caz în care pe poziţie urma va apare de culoare închisă iar suportul deschis .
Am făcut aceste precizări pentru că sunt anumite situaţii care impun folosirea unui material fotosensibil cu
o anumită sensibilitate cromatică, dar la care se va renunţa tocmai pentru a scoate în evidenţă unele
detalii cu ajutorul unui material cu altă sensibilitate cromatică.

1. Fotografia de orientare

Este realizată în cadrul fazei statice a cercetării la faţa locului, prin ea fixându-se imaginea de ansamblu a
locului săvârşirii infracţiunii în contextul împrejurimilor şi al raportului de poziţionare faţă de acestea .
Redă poziţia locului faptei faţă de împrejurimile acestuia.
Ea trebuie să permită orientarea după nişte puncte marcante, chiar şi însemnate în hărţi (complex de
clădiri, drumuri, linii ferate, pietre kilometrice etc.).
Specific la această fotografie, este, practic, să se utilizeze aparatul de fotografiat panoramic. Dacă nu
este la îndemână un asemenea mijloc tehnic, vom folosi metoda fotografierii panoramice (se vor lua mai
multe imagini, în continuare, care trebuie împreunate ulterior, formând o singură imagine panoramică).
Această fotografie poate fi executată şi cu un obiectiv superangular, dar în acest caz trebuie neapărat
respectate câteva principii: aparatul de fotografiat va fi aşezat perfect orizontal, pentru a nu se produce
linii răsturnate, întrerupte, deoarece părţile obiectului de fotografiat aflate mai aproape de obiectiv sunt
reprezentate deformat, mai mari decât cele depărtate de acesta, sub fotografie se va trece neapărat un
text prin care se atenţionează despre executarea tehnică a fotografiei, care determină impresia spaţială
inexactă.
Când locul faptei are o întindere mare, eventual fiind situat într-un teren accidentat, se alege o poziţie
ridicată a aparatului de fotografiat şi se execută fotografiile din perspectiva de sus în jos. În acest scop
pot fi folosite clădiri înalte, poduri, stâlpi şi copaci, în cazuri excepţionale folosindu-se fotografieri în linie
oblică sau verticală aeriană.
Pentru locurile faptei aflate în încăperi închise, este suficientă, de obicei, o vedere luată exteriorului
clădirii respective, cu un punct marcat din împrejurimi.
Fotografia de orientare poate fi executată în zorii zilei, la prânz, seara, noaptea, în locuri puternic
iluminate sau în locuri întunecoase, elemente în funcţie de care se aleg materialele fotosensibile.
În timpul zilei este bine să fie folosite materiale fotosensibile ortopancromatice cu sensibilitate medie,
capabile să redea proporţional în tonuri de cenuşiu, intervalele de strălucire de culoare ale câmpului
(locului) fotografiat.
În timpul dimineţii sau spre seară, când radiaţiile roşii-portocalii predomină în spectrul vizual, este bine să
se folosească materiale fotosensibile pancromatice, impresionate de aceste radiaţii.
Atunci când câmpul fotografiat prezintă intervale mari de iluminare, se vor folosi materialele fotosensibile
cu o latitudine mare de expunere.
Pe timp de ceaţă, în faţa obiectivului aparatului fotografic va fi montat un filtru galben şi se va folosi un
film cu sensibilitate mai mare.
Atunci când se execută fotografii de la distanţă mare, spre exemplu fotografii aeriene, este indicată
folosirea filmului pentru radiaţii infraroşii, radiaţii care datorită lungimii lor mari de undă au o rază mare de
acţiune şi fac să se distingă clar obiecte aflate la mari distanţe. În faţa obiectivului va fi montat un filtru
pentru „radiaţii infraroşii” (în lipsa acestuia chiar un filtru roşu închis). Pentru radiaţiile infraroşii nici chiar o
ceaţă densă nu constituie o barieră de netrecut.
De un real folos este utilizarea radiaţiilor infraroşii pentru efectuarea fotografiei de orientare în timpul
nopţii. Datorită unei lipse de surse de radiaţii infraroşii, la noi, fotografia de orientare, în general fotografia
judiciară de teren, în timpul nopţii, se execută sub surse artificiale de lumină: proiectoare, lămpi blitz,
farurile automobilelor, becuri nitrafot etc.. Materialul fotosensibil folosit într-o asemenea situaţie este cel
pancromatic, sensibil la radiaţiile emise de sursele artificiale.

2. Fotografia schiţă

Cuprinde numai locul comiterii infracţiunii, fără împrejurimi, adică partea cea mai importantă, obiectul
infracţiunii. În majoritatea cazurilor acest lucru nu va putea fi realizat cu o singură fotografiere, astfel că
locul faptei trebuie fotografiat din mai multe poziţii ale aparatului fotografic.
Fotografia schiţă poate fi unitară din poziţii contrare, încrucişată sau panoramică, după procedeele de
fotografiere aplicate.
Este recomandabil ca fotografia schiţă să fie executată de la o distanţă care să permită încadrarea
întregului loc al infracţiunii inclusiv obiectul principal.
Se execută din mai multe poziţii ale aparatului fotografic, atât pentru a se obţine o imagine completă a
locului faptei, cât şi pentru faptul că, la locul infracţiunii se găsesc, în cele mai multe cazuri, o serie
întreagă de obiecte care se suprapun, se ascund unele pe celălalte, privite dintr-o anumită poziţie, aşa
cum ar fi: un fotoliu în faţa unei mese, o masă în faţa unui pat, obiecte care trebuiesc poziţionate exact,
lucru realizabil tocmai prin această multitudine de cadre din poziţii diferite.
În aceste situaţii fotografiile se vor executa de la cea mai mare înălţime posibilă, altfel nu se va putea
cuprinde pe ele decât o porţiune foarte mică.
O atenţie deosebită trebuie acordată iluminării scenei infracţiunii. În încăperi, înainte de a se executa
fotografia, se va observa dacă nu cumva umbrele create de sursa de lumină artificială „ascund” anumite
obiecte care astfel nu se vor mai vedea pe fotografie.
În majoritatea cazurilor, fotografierea se va executa cu diafragmă mică, chiar 16, pentru a se obţine o
mare claritate în profunzime.
Este indicat ca şi în situaţia când se poate cuprinde scena infracţiunii într-o fotografie unitară, să se
execute mai multe fotografii din diferite unghiuri, ataşându-se la dosar cea mai reprezentativă dintre ele.
Fotografiile de pe poziţii contrare, se execută fixând aparatul în una din extremităţile spaţiului ce urmează
a fi fotografiat. Acest loc se alege astfel ca, pe cât posibil, obiectele să nu se acopere unele pe altele.
Înălţimea de la care se ia vederea este bine să fie 1,50-1,70 m. de la sol, care este înălţimea medie sub
care văd majoritatea oamenilor. După ce s-a executat această primă fotografie, aparatul este fixat pe
partea opusă a spaţiului (pe partea contrară, de unde şi denumirea acestei metode), loc din care se va
lua o a doua vedere. De data aceasta, pe fotografie se vor imprima atât obiectele care au stat în zona
„oarbă” la prima fotografie, cât şi toate obiectele din primul aspect văzute însă din partea opusă.
Fotografia de pe poziţii încrucişate se execută atunci când, nici pe cele două fotografii de pe poziţii
contrare nu s-a reuşit a se fixa întregul spaţiu necesar.
Se va fixa aparatul într-un punct oarecare al dreptunghiului imaginar trasat în jurul spaţiului ce urmează a
fi fotografiat, ales în aşa fel ca să se cuprindă în vizorul aparatului sectorul cel mai mare posibil din acel
spaţiu şi, bineînţeles în aşa fel ca obiectele să nu se acopere unele pe altele.
După ce se ia prima vedere, se va muta aparatul de fotografiat în celălalt colţ al dreptunghiului amintit,
apoi în al treilea colţ şi în al patrulea, cu respectarea acelor condiţii de lucru ca şi la prima fotografie.
Prin această serie de patru fotografii se vor fixa în întregime, sub toate aspectele lor, obiectele de la locul
infracţiunii, amplasarea lor unele faţă de altele. Locurile de unde se execută aceste fotografii se
menţionează atât în procesul-verbal cât şi pe schiţă.
Materialele fotosensibile folosite sunt asemănătoare celor de la fotografia de orientare, prelucrarea lor
făcându-se în aceleaşi condiţii. Uneori, pentru evidenţierea clară a tuturor elementelor existente în
câmpul infracţiunii, a formei şi dispunerii acestora, materialele fotosensibile cu sensibilitate medie vor fi
prelucrate în revelatori pentru granulaţie fină, iar copierea se va face pe hârtie lucioasă normală.

3. Fotografia obiectelor principale şi a corpurilor delicte

Constituie o categorie aparte a fotografiei executate la faţa locului, având ca subiect corpurile delicte cu
care s-a săvârşit infracţiunea sau rezultate din comiterea ei, ori principalele obiecte aflate în câmpul
infracţiunii şi care au legătură cu infracţiunea (fotografia victimei, a autovehiculului care a accidentat-o, a
unui topor, cuţit cu care s-a comis infracţiunea, a unei arme de foc etc.).
Acest gen de fotografie se execută în faza dinamică a cercetării.
Fiecare obiect sau corp delict va fi fotografiat separat, de aproape, de aşa manieră ca imaginea
subiectului de fotografiat în întregime, înainte de a fi mişcate, în scop de fixare, în aceeaşi poziţie şi în
acelaşi loc unde au fost găsite în momentul începerii cercetării la faţa locului, ele sunt ambalate în
vederea transportării.
În această categorie de fotografie, un loc important îl ocupă fotografia cadavrului împreună cu obiectele şi
urmele din imediata apropiere. În corelaţie cu cadavrul va trebui să se redea în fotografie obiectele din
jurul lui şi amplasarea lor faţă de cadavru, petele de sânge, urmele plantare, înfăţişarea îmbrăcămintei
etc..
Acestea se fotografiază din mai multe unghiuri.
Când cadavrul este culcat pe jos, fotografia se execută din părţile laterale ale acestuia, de la distanţa la
care se va cuprinde în vizor întreg cadavrul şi obiectele din vecinătatea sa. Înălţimea de la care se
fotografiază este stabilită în funcţie de spaţiul unde fotografiem. Cea mai indicată înălţime este 1,50 –
1,70 m, pentru motivele arătate anterior. Se va evita fotografierea din partea capului sau picioarelor,
întrucât fotografiile astfel realizate vor avea mari distorsionări.
Când încăperea are o înălţime mică, singurul mod de executare a fotografiei cadavrului este după metoda
fotografierii panoramice.
Când spaţiul permite, este indicat să se execute o fotografie şi de deasupra cadavrului, astfel fixându-se
în plan orizontal o eventuală prezentare eronată a distanţelor dintre obiecte, aspectul sectorului respectiv.
Această fotografie se execută de la o înălţime de peste 2 m. fixându-se aparatul de luat vederi în plan
paralel cu planul solului pe care se găseşte cadavrul, iar perpendiculara trasă din obiectiv să cadă în
centrul sectorului ce se fotografiază. Pe o asemenea fotografie se va putea fixa în mod precis, detaliat,
întreg planul respectiv, care va apare ca pe o hartă. Această imagine se va putea lua după metodele
fotografiei la scară.
După executarea acestor fotografii, se vor imortaliza şi acele aspecte de amănunt care se pot observa
fără să fie mişcat cadavrul din loc (rupturi de pe haine, plăgi etc.) şi amplasarea anumitor obiecte sau
urme în corelaţie cu cadavrul (pistoletul de lângă cadavru, pete de sânge etc.), acestea din urmă aspecte
executându-se după metoda fotografiei la scară.
Pentru evidenţierea unor elemente ce nu pot fi observate cu ochiul liber, obiectele principale şi corpurile
delicte pot fi fotografiate sub radiaţii infraroşii sau ultraviolete. Aşa spre exemplu, sângele spălat de pe
îmbrăcămintea infractorului, de pe uşi sau duşumea, insesizabil cu ochiul liber, poate fi uşor pus în
evidenţă şi fotografiat sub radiaţii ultraviolete.

4. Fotografia urmelor
Fixează în principal, imaginea urmei cu toate caracteristicile sale identificatoare şi în subsidiar zonele
învecinate ale obiectului purtător de urme.
Fotografia urmelor este un mijloc important de fixare a mijloacelor de probă.
Cea mai mare importanţă a fotografiei urmelor constă în aceea că pentru un număr de categorii de urme,
ea este singura metodă de fixare. De exemplu: pentru urmele papilare de care sunt prinse grăsimi,
sânge, coloranţi sau substanţe similare, pentru urmele de încălţăminte de pe podele lustruite, fenomenele
de încălzire sau combustie la unele obiecte, piese de maşini mari şi netransportabile etc..
Prin ridicarea lor fotografică, atunci când se aplică în mod corect tehnicile de lucru necesare, urmele nu
sunt nici distruse nici modificate.
De aceea, o regulă de bază este ca, înainte de preluarea lor mecanică sau de altă natură, toate urmele
să fie fotografiate la scară şi fără deformare.
Calitatea şi succesul preluării fotografice a urmelor depinde de alegerea corectă şi diferenţiată a
materialelor fotosensibile şi a filtrelor, a modului de iluminare.
Lângă urmă se vor aşeza sau fixa tăbliţe cu numere; din fotografia de orientare şi schiţă ale locului faptei
se pot vedea apoi poziţia şi locul urmelor, din care se pot trage importante concluzii pentru anchetă.
Planul urmei trebuie să fie paralel cu planul în care se găseşte filmul din aparatul fotografic, adică axa
optică a obiectivului de luat vederi se află în unghi drept faţă de planul urmei.
Fotografiile urmelor se execută întotdeauna la scară. La urmele de adâncime trebuie acordată atenţie
aşezării riglei gradate sau a centimetrului în acelaşi plan cu urma.
Pentru fotografierea urmelor pe film de format 24x36 mm trebuie folosit, în mod exclusiv, filmul cu
granulaţie fină, deoarece în acest caz sunt necesare întotdeauna măriri, majorarea granulaţiei care apare
cu această ocazie poate diminua bogăţia de detalii a urmelor.
Sensibilitatea generală a materialului fotosensibil se alege în funcţie de contrastul urmelor.
Iluminatul este de o importanţă hotărâtoare pentru evidenţierea urmelor în fiecare caz, concret, el va fi
realizat în mod specific, individual.
Lumina naturală prezintă marele avantaj de a ilumina cu o uniformitate aproape absolută suprafeţele.
Dacă ea nu poate fi modificată după dorinţă, fiind legată de timp, o lumină difuză, asemănătoare cu
lumina zilei se poate obţine prin iradierea cu lămpi fotografice sau cu fulgerul electronic a tavanului sau
pereţilor albi ori mătuiţi, folosindu-se numai lumina reflectată pentru iluminat.
Urmele de adâncime trebuie iluminate lateral cu o lumină dirijată sub un anumit unghi, în funcţie de
plasticitatea urmei. Urmele imprimate profund trebuie iluminate cu un unghi de atac mai obtuz iar urmele
mai puţin imprimate sau proeminente cu un unghi de atac mai ascuţit al fascicolului de lumini. Iluminarea
umbrelor se realizează din partea opusă luminii principale, pentru a nu dispare cu totul părţile urmei aflate
în umbră.
Utilizarea filtrelor de contrast colorate necesită cunoaşterea efectului acestora şi anume că, un filtru de
culoare complementară culorii urmei, are proprietatea de a absorbi reflexia colorată a urmei, pentru ca
aceasta să apară pe film negativ, de culoare deschisă, iar pe pozitiv de culoare închisă, dar, pentru
fiecare gen de urme există particularităţi în fotografiere, care trebuie cunoscute şi respectate de
specialişti.

5. Fotografia de detaliu
Se realizează în cadrul fazei dinamice a cercetării la faţa locului şi prin ea se fixează imaginea izolată a
urmei, a obiectului purtător de urme, a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii, a obiectelor produs al
infracţiunii precum şi a caracteristicilor identificatoare ale acestora (serii, inscripţii, rupturi, detaşări,
frecări, caracteristici de formă etc.).
Regulile tehnice care trebuiesc respectate în realizarea acestei fotografii sunt asemănătoare cu cele de la
„Fotografia urmelor”.

6. Fotografia de urmărire (supraveghere)

Pentru demonstrarea activităţii infracţionale a unei persoane, aceasta poate fi urmărită şi fotografiată în
cele mai diverse situaţii întâlnite: pătrunderi în locuri interzise, transmiterea sau primirea de bani, valori, în
diferite locuri: în stradă, în localuri publice, la teatru, cinema, la marginea unei păduri, în câmp etc..
Aceste fotografii pot fi efectuate de la mare distanţă prin folosirea unor teleobiective puternice (sau de la o
distanţă foarte mică, cu ajutorul aparatelor minuscule, ascunse).
În fotografierea de supraveghere operativă, cel sau cei fotografiaţi nu au cunoştinţă despre acest lucru.
Fotografierea de urmărire se execută, în principiu, cu asemenea aparate de fotografiat, care prin forma şi
aspectul lor camuflat sau deghizat, să nu atragă atenţia nimănui şi cu atât mai puţin celor vizaţi. În acest
scop s-au construit diferite aparate de dimensiuni mici şi chiar minuscule, care folosesc filme de format
special şi care se manevrează uşor, astfel încât să nu existe nici un impediment în faţa realizării acestei
fotografii.
Pentru a corespunde scopului urmărit, tipurile şi forma aparatelor sunt extrem de variate, începând cu
cele de forma unei brichete (tabachere, ceas, nasture, binoclu) care datorită condiţiilor tehnice optime în
care au fost realizate fac posibilă realizarea unui număr mare de imagini, într-un timp scurt, şi de calitate
ireproşabilă. La toate tipurile de asemenea aparate, obiectivele au o mare luminozitate, pentru a se putea
fotografia instantaneu şi o distanţă focală mică.
Pentru fotografierea în timpul zilei la distanţa de 300–400 m (cu teleobiectiv) se vor folosi materiale
fotosensibile ortocromatice, pancromatice sau ortopancromatice de sensibilitate medie care vor fi
prelucrate într-un revelator pentru granulaţie fină.
Când distanţa la care se fotografiază este foarte mare (1.000 – 1.500 m) este bine să se fotografieze
folosindu-se materialul fotosensibil infraroşu şi filtrul infraroşu, datorită puterii mari de penetraţie în
atmosferă a radiaţiilor infraroşii şi posibilităţii de a distinge clar subiectele fotografiate aflate la mare
distanţă.
În locuri slab iluminate, unde iluminarea se face cu surse artificiale slabe, fotografierea se face de
aproape, cu aparate minuscule ascunse, care folosesc microfilme superpancromatice cu o foarte mare
sensibilitate generală.
Întrucât aceste microfilme conţin o imagine ce va fi mult mărită, prelucrarea lor se va face într-un revelator
pentru granulaţie fină, iar copierea pe hârtie normală sau chiar contrast.
În timpul nopţii sau în locurile foarte slab luminate fotografia de urmărire va fi executată prin folosirea
filmului infraroşu şi a unei surse mai mult sau mai puţin puternice de radiaţii infraroşii, invizibile, în funcţie
de distanţă.
 Fotografia judiciară a altor activităţi de urmărire penală

În scopul descoperirii probelor, organul de urmărire penală întreprinde în activitatea de cercetare penală,
o serie de activităţi procedurale cum ar fi percheziţia, reconstituirea, prezentarea pentru recunoaştere, în
care fotografia judiciară deţine un rol deosebit de important imortalizând o serie de fapte, acţiuni, atitudini,
locuri cu o mare importanţă pentru elucidarea cauzelor penale.
Planşa realizată din vederile luate cu aceste ocazii, se anexează la procesul-verbal întocmit, constituind
împreună un important mijloc de probă.

a. Fotografia de percheziţie
Percheziţia se efectuează în limitele prevăzute de normele procesuale, în scopul descoperirii şi ridicării
diferitelor valori materiale ce prezintă importanţă pentru cauza cercetată, cât şi a persoanelor - infractori -
ce se sustrag urmăririi penale.
Regulile specifice de executare a fotografierilor se diferenţiază după scopul executării, timpul efectuării
percheziţiei şi locul în care se execută.
Când sunt percheziţionate persoane se realizează atât percheziţia corporală cât şi a hainelor şi obiectelor
de uz personal.
Persoana este fotografiată din faţă, cuprinzându-se în obiectivul aparatului de fotografiat în întregime aşa
cum a fost găsită îmbrăcată.
Când se găsesc asupra ei diverse valori materiale care interesează cauza penală se fotografiază atât
locul în care au fost găsite, cât şi obiectele respective.
Funcţie de locul în care se execută percheziţia, locuri închise, încăperi sau în locuri deschise, curte,
grădină etc.- fotografierea executată are diferite particularităţi.
Astfel, fotografierea în locuri închise se realizează ţinându-se cont de condiţiile de iluminare şi spaţiu. De
asemenea, având în vedere aceiaşi factori se aleg şi materialele fotosensibile de folosit.
Lipsa de spaţiu poate fi compensată folosindu-se obiective cu unghiul imaginii mai mare (obiective
superangulare). Se va acorda mare atenţie fotografierii locurilor, de cele mai multe ori ascunse în care se
găsesc diferite valori materiale, mai ales iluminării optime în vederea fotografierii.
Când se execută percheziţia în locuri deschise, problemele care se pun sunt de mai mică dificultate,
pentru realizarea fotografierii.
Luarea de vederi la locul percheziţiei, la lumina zilei prezintă dificultăţii minime. De reţinut că unele
obiecte de fotografiat aflate în umbră profundă, în nişte adâncituri în pământ sau în nişele unui zid, pot fi
luminate suplimentar faţă de lumina zilei cu ajutorul unor surse de lumină artificială ca de exemplu, lămpi
blitz sau reflectoare.
Reflexiile puternice din geamurile de la ferestre sau altor suprafeţe lucioase, pot fi mult diminuate sau
complet diminuate prin punerea în faţa obiectivului aparatului de fotografiat a unui filtru de polarizare.
Efectul cel mai favorabil poate fi obţinut prin rotirea filtrului. În caz de folosire a filtrului, timpul de expunere
va fi mărit, aproximativ dublat.
Când sunt luate vederi la locul percheziţiei, pe întuneric, în aer liber, trebuie dovedită o mare măiestrie
profesională, mai ales pentru iluminarea corespunzătoare, pentru a evita timpul de expunere exagerat, se
va da preferinţă unui material fotosensibil cu o sensibilitate generală foarte mare.
În procesul-verbal de percheziţie se fac precizări cu privire la fotografierile executate cu această ocazie,
condiţiile în care au fost realizate, materialele fotosensibile şi mijloacele tehnice folosite.
Fotografiile realizate, prezentate pe o planşă fotografică, se anexează la procesul-verbal întocmit cu
ocazia efectuării percheziţiei.

b. Fotografia de reconstituire
În cadrul reconstituirii, sunt reproduse artificial, o serie de fapte sau secvenţe ale acestora, în condiţii cât
mai apropiate de cele existente la momentul săvârşirii infracţiunii, în scopul verificării veridicităţii anumitor
împrejurări, cum ar fi: vizibilitatea, audibilitatea, posibilitatea de realizare a unor acţiuni cu mijloacele
tehnice avute la îndemână etc..
Prin fotografia judiciară, urmărindu-se regulile generale de executare ale acesteia, se vor fixa momentele
importante ale reconstituirii, astfel ilustrându-se veridicitatea acestora şi completându-se descrierile din
procesul-verbal de reconstituire.
În planşa fotografică întocmită în această situaţie, prima fotografie va fi de orientare, fixându-se pe cât
posibil numele străzii, numărul imobilului, porţiunea respectivă de stradă. Apoi, se vor executa fotografii
pentru fiecare din momentele principale, în ordinea desfăşurării lor. Se va acorda mare atenţie ca
infractorul să fie fotografiat de fiecare dată pe cât posibil din faţă şi de la o distanţă convenabilă, pentru a i
se distinge figura.
Trebuie bine apreciat când este necesar să se execute fotografierea la scară în vederea demonstrării
anumitor aspecte. Condiţiile tehnice de executare a fotografiei sunt aceleaşi ca la fotografia judiciară
executată la faţa locului.
Fotografia de reconstituire se poate utiliza şi în situaţia reconstituirii unui întreg din părţile lui componente,
când acestea au fost dezmembrate. De exemplu: fotografia de reconstituire a unui document rupt, din
părţile lui componente sau fotografia de reconstituire a unui cadavru din fragmente dezmembrate.

c. Fotografia la prezentarea pentru recunoaştere

De multe ori, în instrumentarea cauzelor penale, se iveşte necesitatea recunoaşterii sau stabilirii identităţii
unei persoane, animal sau obiect, de către persoane care l-au văzut anterior, fie înainte de săvârşirea
infracţiunii, fie în momentul săvârşirii acesteia.
Prezentarea persoanei pentru recunoaştere, în scopul identificării infractorului, a victimei sau a martorilor,
se face dintr-un grup de mai multe persoane, de vârsta, talie, culoare a pielii şi tunsoare asemănătoare.
Se execută mai întâi o fotografie a grupului de persoane între care se află şi presupusul infractor, apoi se
imortalizează momentul în care cel ce face recunoaşterea îl indică pe cel recunoscut. Este utilă şi o
fotografie executată din apropiere a celui recunoscut.
La această activitate procedurală se întocmeşte, după regulile stabilite, un proces-verbal, în care se
menţionează poziţiile executate şi la care se ataşează, ştampilându-se, fotografiile realizate.
În multe situaţii sunt necesare fotografieri ale unor obiecte care sunt date în urmărire, precum şi pentru
recunoaşterea lor ulterioară. La fotografiere trebuie să se ţină seama de următoarele:
- dacă diferite laturi ale obiectelor reprezintă forme deosebite care sunt tipice pentru caracterizarea lor,
trebuie fotografiate fiecare din laturile diferenţiate;
- dacă trebuie fotografiate mai multe obiecte, ele vor fi în mod atât de vizibil aranjate în acest scop, încât
să nu fie acoperite nici un fel de detalii. Dacă acest lucru nu poate fi realizat, ele vor fi fotografiate câte
unul;
- bijuteriile, bancnotele, monedele, vor fi iluminate în aşa fel încât să nu apară schimbate din cauza
reflexelor luminii;
- obiectele vor fi fotografiate pe un fond neutru, cum ar fi stofa sau cartonul de culoare cenuşie;
- porţelanul alb şi toate obiectele de culoare foarte deschisă, vor fi fotografiate pe fond cenuşiu sau de
culoare deschisă. Dacă se fotografiază pe fond de culoare închisă, ele apar în negativ de culoare foarte
închisă, iar fondul de culoare deschisă, la pozitivat producându-se suprapunerea iar în fotografie
obiectele se acoperă cu gri;
- lângă majoritatea obiectelor este necesar să se pună o riglă, pentru a se putea aprecia mărimea lor în
fotografie. Fac excepţie obiectele de îmbrăcăminte, articolele de larg consum din comerţ, la care este
necesar să se specifice măsurile, respectiv mărimile cele mai importante, în textul explicativ de sub
fotografie.
d. Fotografia de semnalmente
În activitatea desfăşurată de către organele de urmărire penală, de multe ori este de un real folos
fotografia pentru identificarea şi recunoaşterea infractorilor. Avându-se în vedere acest lucru, în
activitatea noastră de-a lungul anilor, s-a pus problema stabilirii unor reguli universale care să ducă la
uniformizarea acestui gen de fotografii.
Fotografia de semnalmente a fost propusă a fi realizată de Alphonse Bertillon în „Instructiones
signeletique” apărută în anul 1885. Harris B. Tittle a publicat în revista „Fingerprint and Identification
Magazine” apărută în 1961, articolul intitulat „History of photography in low enforcement” în care arăta că
în Franţa, în anul 1841, infractorilor li se realizau clişee sistem dagherotip, iar Andre A. Moenssens în
articolul „The origin of legal photography”, publicat în revista „Fingerprint and Identification Magazine” din
ianuarie 1962, menţionează faptul că în Belgia, între anii 1843 – 1844 au fost realizate clişee dagherrotip
deţinuţilor, clişee care există şi astăzi. Şi la noi în ţară, o serie de poliţişti şi oameni de ştiinţă au militat
pentru introducerea fotografiei de identificare în activitatea organelor judiciare. Astfel, în „Manualul tehnic
de medicină legală” apărut în 1904, în capitolul „Fotografia judiciară” dr. Nicolae Minovici menţionează o
serie de reguli ştiinţifice necesare efectuării fotografiei de semnalmente.
Referindu-se la identificarea persoanelor, autorul arată că „e cunoscută regula potrivit căreia astăzi în
antropometrie, este greu de a face o verificare….fără ajutorul unei fotografii de profil alipită la celelalte
semnalmente”.
La ora actuală, fotografia de semnalmente se execută asemănător în mai toate ţările lumii, de bază fiind
fotografia profilului drept şi fotografia din faţă. Unele ţări (S.U.A., Elveţia) au adoptat sistemul fotografiei
de semnalmente compus din trei imagini: profil dreapta, faţă şi semiprofil stânga. Acelaşi sistem este
aplicat şi pe fişele infractorilor întocmite de INTERPOL.
Acest sistem permite observarea tuturor particularităţilor, atât pe partea dreaptă cât şi pe partea stângă a
feţei persoanei fotografiate.
Având în vedere importanţa executării corecte a fotografiei de semnalmente, considerăm că este necesar
a se respecta unele condiţii legate de fond, subiect, înregistrare, iluminare, încadrare şi aparatul de
fotografiat, pe care le tratăm în cele ce urmează:

a) Fondul
Fondul pe care se conturează subiectul în momentul fotografierii, trebuie să fie neutru, unic, fără desene,
reliefuri pronunţate, în aşa fel încât, atât părţile deschise la culoare cât şi cele în culori închise ale
subiectului să fie bine diferenţiate. Din activitatea practică rezultă că fondul de culoare gri deschis este cel
mai indicat în acest caz.

b) Subiectul (persoana de fotografiat)

Pentru fotografieri de semnalmente, subiectul trebuie să fie pregătit cu atenţie. Se vor lua măsuri ca
acesta să fie pieptănat (aşa cum poartă freza de obicei) şi bărbierit (dacă nu poartă barbă sau mustaţă de
obicei). În această privinţă trebuie să fim atenţi şi să verificăm dacă nu şi-a lăsat barba şi mustaţa după
comiterea infracţiunii, tocmai pentru a nu fi recunoscut, ţinând cont de faptul că aceste două elemente
schimbă foarte mult fizionomia infractorului.
De asemenea, trebuie avut grijă ca atât la bărbaţi cât şi la femei, urechile să fie libere (să nu fie acoperite
de şuviţe de păr), ochii să fie deschişi, să privească înainte, iar dacă poartă ochelari de obicei, să se
fotografieze şi cu aceştia.
Pentru recunoaştere, pot fi fotografiaţi cu hainele în care au comis fapta.
Subiectul trebuie aşezat la cca. 1,5 m distanţă de fond pentru ca eventualele umbre care se formează să
cadă în afara porţiunii încadrate.

c) Tăbliţa de înregistrare
Fotografierea infractorilor pentru semnalmente trebuie făcută fixând în faţa obiectivului o tăbliţă pe care
se va menţiona data fotografierii, locul fotografierii (unitatea care o execută), numărul de înregistrare din
registrul de infractori fotografiaţi.
Aceste tăbliţe se confecţionează din metal şi folie gri de plastic, vor avea dimensiunea de 25/14 cm şi pot
fi fixate chiar pe scaunul de fotografiat.

d) Scaunul de fotografiat
În scopul obţinerii unei poziţii corecte a persoanei în timpul fotografierii, este indicat a se folosi un scaun
special destinat acestui scop. Scaunul trebuie să aibă un spătar pentru sprijin de care se poate ataşa o
tijă metalică – reglabilă, cu suport pentru susţinerea capului. Totodată scaunul trebuie să fie rotativ,
permiţând blocarea în 4 poziţii riguros exacte şi anume: pentru fotografierea din profil dreapta,
fotografierea din faţă, fotografierea semiprofilului stâng şi fotografierea profilului stâng (pentru cazuri
excepţionale).

e) Iluminarea
Pentru obţinerea unei fotografii de semnalmente în care subiectul este bine iluminat, avem nevoie de mai
multe reflectoare cu stativ şi surse de diferite intensităţi.
Iluminarea subiectului nu trebuie să fie dură, prea puternică, întrucât îl poate deranja şi închide prea des
ochii. Iluminarea cea mai bună se poate realiza numai pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
particularităţile subiectului. Important este ca pe faţă să nu apară umbre care pot acoperi unele semne
particulare sau caracteristici. De asemenea, trebuie evitate umbrele pe fond, care nu pot permite
delimitarea exactă a conturului capului persoanei fotografiate.
Sursele de lumină trebuie aranjate cu multă grijă, în aşa fel încât să se evite iluminarea uniformă a
ambilor obraji, deoarece astfel s-ar ajunge la aplatizarea imaginii şi la eliminarea senzaţiei de profunzime.
Pentru aceasta, unul din becuri se va fixa la o distanţă ceva mai mare, iar dacă acest lucru nu este
posibil, se va folosi un bec de mai mică putere.
Dacă spaţiul nu permite distanţarea suficientă a subiectului de fond şi apar umbre supărătoare, trebuie
folosită o sursă de lumină suplimentară, plasată în spatele subiectului şi care să lumineze numai fondul,
pentru a elimina umbrele.

f) Poziţia corectă a subiectului

În momentul executării fotografierii, persoana trebuie să aibă o ţinută lejeră, să nu fie crispat, să nu
plângă, să nu facă grimase şi să nu mişte, iar ochii să fie deschişi normal şi privirea pe direcţia capului în
toate poziţiile în care se fotografiază.
Încadrarea subiectului trebuie făcută în aşa fel încât capul să ocupe ½ din clişeul fotografic, pe lungime,
la toate cele trei poziţii. La profil, pentru ca poziţia să fie corectă şi pentru uniformizare, capul trebuie să
fie în aşa fel aranjat încât să se vadă foarte puţin începutul sprâncenei opuse, iar linia imaginară care
uneşte unghiul exterior al ochiului cu partea superioară a făgaşului urechii drepte să formeze un unghi de
75 grade cu verticala.
La fotografierea din faţă, trebuie să se vadă în egală măsură ambele urechi, iar capul să nu fie înclinat
spre lateral, în faţă sau lăsat pe spate.

g) Aparatul de fotografiat
Cele mai recomandate aparate pentru efectuarea fotografiei de semnalmente, sunt cele care realizează
pe peliculă imagini de format mediu 6x6, 6x9 sau 6x12 cm.
Distanţa focală a obiectivului folosit joacă un rol deosebit în realizarea fotografiei, deoarece în funcţie de
aceasta se stabileşte distanţa de la aparat la subiect (de 8x distanţa focală), pentru obţinerea unei imagini
negative de 1/7 din mărimea naturală a porţiunii fotografiate (cu excepţia aparatelor tip Leika). Această
regulă a fost stabilită pentru a obţine de pe o copie pozitivă – prin contact – toate elementele
caracteristice ale feţei la o mărime suficientă care să faciliteze recunoaşterea.
Alte recomandări
Expunerea trebuie stabilită prin probe şi, pe cât posibil, să fie mai scurtă pentru a surprinde subiectul în
poziţia dorită deoarece expunerile lungi pot face ca subiectul să clipească din cauza iluminării directe sau
să mişte.
Diafragma trebuie se fie fixată la valori mici, între 4 şi 5,6 pentru a estompa fondul şi eventualele umbre
care ar apare pe acesta.
Materialul fotosensibil trebuie ales cu grijă. Mai indicate sunt cele cu o granulaţie fină dar şi cu o
sensibilitate acceptabilă, din această categorie făcând parte filmele negative alb-negru Agfa Gevaert,
Kodak, Ilford, Orwo şi altele cu sensibilitate între 15-20 grade.
Din experienţa noastră a reieşit că rezultate foarte bune s-au obţinut folosind filmul Orwo NP 15, cu
condiţia ca expunerea să fie mai mică decât cea optimă, iar developarea să se facă într-un revelator
pentru granulaţie fină şi durata acesteia să fie prelungită cu un minut faţă de cea indicată de reţetă.
Cele trei imagini trebuie realizate pe aceeaşi bucată de hârtie fotografică, fapt pentru care la procedeul -
contact se vor utiliza trei vignete din hârtie neagră, fiecare corespunzând plasamentului imaginii
respective.
De menţionat este faptul că pentru obţinerea unor fotografii cu tonalităţi identice, expunerea la copiere
trebuie să fie constantă pentru toate cele trei imagini, iar dacă acestea sunt realizate pe bucăţi de hârtie
separate, developarea lor se va face concomitent.
În final, fotografiile celor trei poziţii trebuie să aibă dimensiunea de 5,5/115,2 cm pentru a se încadra în
locul rezervat pe anexa fişelor M.O..
Ca o ultimă regulă arătăm că este interzisă orice fel de corectare a imaginilor prim retuş, atât pe negative
cât şi pe pozitive.

 Fotografierea cadavrelor
Cadavrele neidentificate, după cum este cunoscut, se fotografiază ţinând cont de aceleaşi reguli stabilite
pentru fotografia infractorilor – faţă, profil, semiprofil.
Cadavrele găsite la faţa locului trebuie imediat fotografiate aşa cum au fost descoperite. Această
fotografiere se face, de regulă, de sus, iar dacă spaţiul nu permite acest lucru, se fotografiază din lateral,
dar în nici un caz dinspre cap sau dinspre picioare, întrucât apar deformări supărătoare ale subiectului.
În aceste imagini încrucişate se vor încadra şi lucrurile din preajma cadavrului, acordându-se atenţie
diferitelor arme albe sau de foc cu care s-ar fi putut comite fapta.
Totodată, se va insista asupra obiectelor de îmbrăcăminte (indicat fiind a se face o recunoaştere din
partea familiei, prietenilor, colegilor sau altor cunoscuţi). De asemenea, vor fi fotografiate cu atenţie
obiectele personale ale victimei, ca: ceas, stilou, batistă, brichetă, agendă de telefoane, briceag etc.,
precum şi semnele particulare ale victimei: tatuaje, cicatrice, lipsa unor organe, negi, aluniţe, de mare
importanţă fiind plasamentul, dimensiunile şi forma acestora.
Având în vedere că aspectul feţei cadavrului trebuie să fie asemănător cu cel al persoanei când era în
viaţă, din acest punct de vedere se ridică unele probleme.
Redarea acestui aspect este făcută prin toaletarea feţei cadavrului de către medicul legist în vederea
efectuării fotografierii post-mortem.
În cazul când cadavrului îi lipsesc ochii, aceştia se înlocuiesc cu ochi artificiali sau în cel mai rău caz, cu
tampoane de vată.
Redarea aspectului normal al feţei se poate realiza dacă se injectează sub piele cu o seringă foarte fină,
un amestec de glicerină şi apă în părţi egale, soluţie care înlătură şi rigiditatea ţesuturilor.
Buzele se colorează uşor cât o soluţie de carmin dizolvat în alcool, folosind o pensulă foarte fină.
Tăieturile ţesutului sunt cusute şi acoperite cu fond de ten, apoi pudrate în culoarea apropiată pielii
cadavrului.
Cadavrele descoperite în apă se scot numai în momentul în care putem să le şi fotografiem, deoarece în
contact cu aerul procesul de putrefacţie se accelerează vertiginos şi se degradează aspectul feţei,
reconstituirea fiind foarte mult îngreunată.
Cadavrele îngheţate se fotografiază aşa cum au fost găsite, după care se pun într-o cameră neîncălzită
să se dezgheţe treptat, executându-se apoi toaletarea şi fotografierea pentru identificare.
Cadavrele sau părţi ale acestora găsite în stare de mumificare, se introduc într-o soluţie de hidroxid de
potasiu 3% şi se ţin în aceasta până îşi recapătă aspectul natural (H. Solderman, J.L. Connel: Modern
criminal investigation ed.1962, pag. 105). După aceea, pot fi înmuiate scurt timp în apă şi conservate într-
o soluţie slabă de alcool şi formol.
Fotografierea cadavrelor pentru identificare poate fi executată la faţa locului, când aceasta nu suferă
amânare, sau înainte de efectuarea autopsiei, la Institutul medico-legal sau Servicul de medicină-legală.
În cele de mai sus am încercat să dăm indicaţiile de bază în ce priveşte fotografierea infractorilor şi a
cadavrelor, tocmai în scopul de a uniformiza aceste operaţiuni la nivelul tuturor unităţilor, apelând
totodată la lucrătorii criminalişti pentru acordarea atenţiei cuvenite acestor genuri de fotografiere a căror
calitate poate uşura procesul identificării.

Rolul şi importanţa fotografiei în activitatea de urmărire penală

Fotografia judiciară concură la ridicarea operativităţii urmăririi penale, înlesnind urmărirea infractorilor,
permiţând desfăşurarea simultană a aceleiaşi activităţi în mai multe locuri. Având la dispoziţie fotografia
de semnalmente este posibilă audierea simultană a martorilor domiciliaţi în diferite localităţi în vederea
identificării infractorilor etc.. De asemenea, fotografia judiciară fixează tabloul general al locului comiterii
infracţiunii aşa cum el se prezintă în realitate. Acest aspect odată fixat, reprodus prin fotografie, nu mai
poate fi modificat ulterior prin nici o altă metodă, fapt deosebit de important în munca operativă de
cercetare a infracţiunilor. Păstrând exact şi nedenaturat aspectul iniţial al locului infracţiunii, fotografia
judiciară permite ca evenimentele petrecute acolo să poată fi reconstituite ulterior chiar de persoanele
care nu au luat parte la cercetarea locului faptei (organele judecătoreşti).
Un rol deosebit are fotografia în activitatea specialistului criminalist aplicată pentru cercetarea corpurilor
delicte, a urmelor sau pentru ilustrarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi a expertizelor.
În concluzie, avantajele aplicării metodelor fotografice la cercetarea infracţiunilor, constau în:
- obiectivitatea imaginilor;
- includerea totală a obiectelor aflate în unghiul de poză;
- exactitatea înregistrării tuturor detaliilor;
- rapiditatea operaţiunilor de înregistrare a subiectelor şi rapiditatea prelucrării materialelor fotosensibile;
- rolul probatoriu şi demonstrativ al imaginilor fotografice;
- posibilitatea multiplicării fotografiilor.
Cu toată superioritatea metodei fotografice, trebuie avute în vedere şi o serie de neajunsuri ale ei. Aşa de
exemplu, metoda fotografiei nu are aplicabilitate universală, posibilităţile ei sunt în unele privinţe limitate.
Imaginea fotografică nu poate da indicaţii despre temperatura obiectelor, miros, starea de descompunere
a cadavrelor, iar în cazul fotografiilor alb-negru despre culoare ca una din trăsăturile importante ale
obiectelor.

Folosirea şi rolul fotografiei în expertiza criminalistică

Fotografia de examinare cuprinde tehnica şi metodele fotografice aplicate în laborator, destinate
descoperirii şi studierii detaliilor invizibile sau insuficient perceptibile cu ochiul liber aflate la urme şi
corpuri delicte, în scopul ilustrării rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică.
Fotografia de examinare cuprinde următoarele genuri de fotografii: macrofotografie, microfotografie,
fotografie separatoare de culori, fotografie de selectare şi repetare, fotografia în raze ultraviolete şi
infraroşii, fotografia la radiaţii nucleare, fotografia la raze X (Roentgen), fotografia prin transparenţă etc..
Organul de urmărire penală, ca de altfel şi tehnicianul criminalist, pot folosi atât fotografia de fixare cât şi
pe cea de examinare. Trăsăturile individuale ale unui obiect, corp delict puse în evidenţă de către
criminalist prin fotografia de examinare pot fi aşezate la baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică
sau expertizei care este un mijloc de probă. Organul de urmărire penală, cu ajutorul fotografiei fixează
probele descoperite. În scopuri operative pentru verificarea unor versiuni, poate executa chiar fotografii
de examinare.
Trebuie subliniat că în activitatea organului de urmărire penală au întâietate metodele fotografiei de
fixare, în timp ce în activitatea criminalistului un rol important îl joacă metodele fotografiei de examinare.
Se desprinde deci, că fotografia judiciară constă dintr-un sistem de fotografieri aplicate în procesul
urmăririi penale, pentru fixarea datelor, elementelor materiale ce prezintă importanţă probatorie, cât şi
pentru examinarea probelor materiale în scopuri operative.
Cu timpul se lărgesc tot mai mult posibilităţile judiciare, se însuşesc noi metode de fotografie, se
perfecţionează cele vechi. Paralel cu perfecţionarea metodelor fotografiei de fixare se desăvârşesc şi
metodele fotografiei de examinare. În practica expertizei criminalistice se introduc: fotografia în radiaţii
ultraviolete şi infraroşii - obiectele sunt fotografiate din diferite unghiuri etc.. Se construieşte dispozitivul
de fotografiat obiectele, care se poate învârti în jurul axei verticale şi orizontale.

CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Noţiuni introductive

În vederea îndeplinirii scopului procesului penal, organele judiciare supun spre examinare probleme
legate de urme, ori de mijloacele de probă, sens în care recurg la cunoştinţele unor specialişti sau experţi
criminalişti care le soluţionează prin intermediul constatărilor tehnico-ştiinţifice ori prin expertize
criminalistice.
Pentru conducerea şi îndrumarea activităţii de expertiză şi constatare tehnico-ştiinţifică în sistemul
judiciar, sunt important de cunoscut problemele de bază privind etapele parcurse în aceste lucrări şi
cadrul normativ în care se lucrează în domeniu.
Pentru cei interesaţi, sunt prezentate în detalii generale de expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice
criminalistice, asemănările şi deosebirile dintre acestea, astfel încât ele să poate fi folosite cât mai des în
activitatea de cercetare penală şi într-un mod legal acceptat.
Problemele ce pot fi lămurite prin expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice se doresc a fi un
ghid pentru organele de urmărire penală care dispun asemenea activităţi procesuale.

Cadrul legal al expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice

Activitatea judiciară este bazată pe identificarea infractorilor, a faptelor penale şi a vinovăţiei, a

împrejurărilor în care au fost comise acestea. Toate aceste aspecte pot fi elucidate prin expertizarea
urmelor şi mijloacelor materiale de probă ridicate în procesul complex de cercetare la faţa locului.
Regulile de descoperire, relevare, precum şi examinarea acestora în vederea determinării naturii şi
provenienţei lor revin criminalisticii.
Astfel spus, criminalistica oferă mijloacele ştiinţifice de elucidare a unor cazuri concrete, atât de natură
penală cât şi de natură civilă cu precizarea că investigarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, atât în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice, cât şi expertizei, foloseşte aceleaşi metode, procedee,
mijloace tehnice şi tehnici de lucru.
Specialistul criminalist, sau expertul parcurge, în timpul investigării ştiinţifice, prin următoarele etape:

a) Studierea şi însuşirea obiectului lucrării

Din ordonanţa sau rezoluţia motivată emisă de organule de urmărire penală competente prin care este
dispusă lucrarea, sunt atent analizate condiţiile în care au fost descoperite, ridicate urmele şi celelalte
obiecte trimise pentru expertiză, împrejurările legate de dinamicitate care ar putea influenţa într-un fel sau
altul rezultatul final. Se verifică integritatea şi autenticitatea ambalajului, se stabileşte dacă materialele
puse la dispoziţie corespund din punct de vedere cantitativ şi calitativ cu cele enumerate în actul însoţitor.
Neconcordanţele stabilite vor fi menţionate în raportul de expertiză.

b) Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparat

Toate constatările făcute referitor la materialul în litigiu sunt fixate prin descriere, fotografie sau video-
filmare în cuprinsul raportului de expertiză.
Sunt evidenţiate iniţial caracteristicile generale, care conduc la identificarea de gen. De exemplu, se
stabileşte grupa de forme din care face parte desenul papilar: adeltic, monodeltic, bideltic ş.a.; tipul de
încălţăminte din care face parte cea care a lăsat urma la faţa locului: sport, militar, ş.a..
În secvenţa următoare sunt stabilite proprietăţile, caracteristicile individuale care fac posibilă identificarea
obiectului - persoanei căutate. De exemplu sunt reţinute minuţiile desenului papilar, semnele specifice ale
desenului tălpii de încălţăminte, ş.a..
Modelele de comparaţie, care sunt urme create ad-hoc, cu folosirea obiectelor presupuse că ar fi lăsat
urmele în litigiu (de la faţa locului) sunt examinate separat.
Condiţiile de prelucrare a modelelor experimentale trebuie să corespundă celor de la faţa locului.
Caracteristicile modelelor de comparaţie sunt examinate sub aspect cantitativ şi calitativ, fiind evidenţiate
un număr cât mai mare de caracteristici şi cât mai valoroase din punct de vedere al identificării (care să
fie cât mai rare, sub aspectul repetabilităţii).

c) Examinarea comparativă
Se realizează de regulă între urmele lăsate de obiectul căutat şi cele ale obiectului verificat. Sunt
evidenţiate mai întâi trăsăturile exterioare generale apoi cele individuale, care se examinează comparativ,
pe grupe specifice.
Procedeele de comparare sunt: confruntarea, juxtapunerea şi suprapunerea.
Confruntarea, ca procedeu de comparare, se poate realiza prin: statistică, cu ajutorul tabelului sinoptic,
care prezintă imaginea generală a asemănărilor sau deosebirilor proprii obiectelor comparate, pe bază de
diagramă, care permite o reprezentare a raportului poziţional dintre unele caracteristici ale obiectelor
comparate, ş.a..

d) Demonstraţia
În această etapă sunt fundamentate concluziile lucrării, prin argumentare în mai multe planuri:
- planul logicii, întemeiat pe legile generale ale gândirii;
- planul logicii metodice, bazat pe metode speciale, sistematice;
- planul criteriilor matematice care operează cu metode statistico-matematice;
- planul vizual, care se realizează pe bază de tabele sinoptice, planşe fotografice, diagrame ş.a..
În faza demonstraţiei: expertul trebuie să elucideze atât coincidenţa elementelor identificatoare, care
trebuie să predomine, cât şi diferenţele care apar.

e) Formularea concluziilor
Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate în rezoluţia motivată sau ordonanţă, precum şi
părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectului expertizei:
Tipuri de concluzii:
- certe pozitive sau negative, când răspunsul la întrebări este fără echivoc;
- probabile, atunci când au un grad de incertitudine determinat de volumul de date redus pus în evidenţă
de obiectul în litigiu supus expertizei sau de valoarea scăzută a unor caracteristici proprii obiectului în
litigiu supus expertizei.
În practica expertizei, există şi situaţia de imposibilitate a rezolvării problemelor în cazul insuficienţei
caracteristicilor care pot fi puse în evidenţă cu aparatura, tehnicile de lucru şi cunoştinţele de specialitate
ale expertului criminalist.

Cadrul legal al expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice

a) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor. Şi pentru aceste lucrări, ca şi asupra actelor

sau măsurilor procesuale, organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă, acolo unde legea prevede
aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată, efectuarea acestora.
Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi
calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul
legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

b) Calitatea de expert sau specialist criminalist

Date privind calitatea de expert sau specialist în domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice,
regăsim atât în Codul de procedură penală (art. 118-126), D.79/1971, cât şi în Legea Contabilităţii,
Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă, O.G. 50/1997
pentru completarea O.G. 65/1994, O.G.366/1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertiză
Criminalistică.
Astfel, expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, potrivit art.118
C.p.p., cu excepţia expertizei care urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator
de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, când, potrivit art. 119 alin. 2, organul de
urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei.
Expertul numit de instanţă, sau de organul specializat, este ales din evidenţele Tribunalelor Judeţene (în
Liste cu experţi tehnici, Tabloul Corpului experţilor contabili). Experţii din serviciile medico-legale,
laboratoarele de expertiză criminalistică, sau din institutele de specialitate, sunt de regulă promovaţi în
posturile respective pe bază de concurs, făcând parte din organigramă, ca personal specializat.

c) Domenii ale expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice.

În principiu, reglementarea juridică a expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice este următoarea, pe
domeniile principale:
Reglementările de bază privind expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt inserate în Codul de
procedură penală, art. 64, 94, 95, 111-127, 169, 189, 190, 198, 199, 203 şi unele ordine şi dispoziţii
interne.
Pe lângă acestea, pe domenii mai sunt următoarele reglementări juridice:
– Domeniul criminalistic: – H.G. 366/2 iulie 1998 privind înfiinţarea I.N.E.C. (Institutul Naţional de
Expertize Criminalistice);
– Legea nr. 17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor;
– Domeniul contabil: – Legea contabilităţii
– O.G. 65/1994, 19 august privind organizarea activităţii de expertiză contabilă;
– O.G. 50/1997 pentru completarea O.G. 65/1994;
– Domeniul tehnic: – O.G. 2/2000;
– Domeniul medico-legal: – O.G. 1/2000.
Pentru domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice, criminalistice, mai sunt prevederi de
reglementare în O.U.G. nr. 63/2003, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
internelor, Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 16 lit. g.

A. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică

Noţiunea, obiectul şi condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice.

Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, este o cercetare ştiinţifică a urmelor, a mijloacelor materiale
de probă şi a altor elemente de fapt, în scopul valorificării acelor date şi fapte pe care acestea le conţin, le
poartă, ori pe baza cărora se pot face anumite determinări, a căror stabilire şi punere în evidenţă, în
vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, nu suferă amânare, necesitând folosirea
cunoştinţelor unui specialist sau tehnician criminalist.
Acest procedeu probatoriu operează asupra acelor urme, mijloace materiale de probă, sau alte elemente
de fapt care prin natura, conţinutul, forma, aspectul şi mecanismul lor de creare, necesită cunoştinţe de
specialitate criminalistică şi efectuarea de operaţiuni tehnice ce depăşesc sfera de activitate a organului
judiciar.
În cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, elementele şi datele cu valoare probatorie potenţială
ale urmelor şi ale mijloacelor materiale de probă care, aparent, se pot prezenta ca elemente de probă
îndoielnice sau simple indicii, sunt puse în lumină, la adevărata lor valoare, ca elemente concludente
pentru cauză, sau, dimpotrivă, înlăturate ca lipsite de importanţă.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică reprezintă o prelungire a posibilităţilor organelor judiciare, ale
părţilor şi ale altor persoane interesate de a percepe, pe baza descrierilor, analizelor, constatărilor,
demonstraţiilor şi concluziilor specialiştilor criminalişti, data şi fapta pe care altfel nu le-ar putea cunoaşte.
Obiectul general al constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, îl poate constitui totalitatea urmelor şi
împrejurărilor cauzei judiciare care trebuie lămurite prin cercetarea ştiinţifico-tehnică.
Sub aspect formativ, la obiectul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice se disting două laturi, şi anume:
a) Obiectul-scop, care constă în lămurirea prin folosirea cunoştinţelor de specialitate şi a tehnicii
criminalistice a unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului.
b) Obiectul-material, care este constituit din totalitatea urmelor, mijloacelor materiale de probă şi alte
elemente de fapt, care au legătură cu săvârşirea infracţiunii şi asupra cărora se acţionează nemijlocit în
procesul efectuării constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Legislaţia şi practica criminalistică, au consacrat următoarele cerinţe situaţionale privind dispunerea şi
efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice:
- să existe pericol de dispariţie a unor probe sau mijloace de probă;
- să existe pericol de schimbare a unor situaţii de fapt;
- să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;
- pericolul de dispariţie a mijloacelor de probă ori de schimbare a situaţiei de fapt să nu poată fi înlăturat;
- pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, să nu-şi fi
produs efectul, ori să nu fi încetat de a mai exista;
- constatarea în legătură cu mijloacele de probă, sau cu situaţia de fapt în pericol de dispariţie şi,
respectiv, de schimbare, precum şi lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, să necesite
cunoştinţele unui specialist criminalist.
Din contextul acestor condiţii rezultă cu claritate faptul că ceea ce caracterizează instituţia constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice este urgenţa intervenţiei specialistului criminalist, determinată fie de
pericolul dispariţiei unor mijloace de probă, sau de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de necesitatea
lămuririi cu rapiditate a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică fiind caracterizată prin urgenţă, o atenţie deosebită trebuie
acordată necesităţii de a discerne între oportunitatea de a se dispune şi a se efectua constatarea, pe de o
parte, şi realizarea fixării, ridicării şi conservării urmelor şi mijloacelor de probă în pericol de dispariţie sau
de schimbare în vederea expertizei, pe de altă parte.
Este de preferat ca dispunerea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice în cazul existenţei
pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă să se facă numai în măsura în care fixarea, ridicarea,
conservarea şi transportul la laboratorul de expertiză criminalistică a acelor mijloace de probă, nu asigură
pe deplin înlăturarea pericolului şi integritatea urmelor.
Prin natura şi caracterul său constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este o instituţie strâns legată de
actul cercetării la faţa locului şi ea se manifestă, în principal, în cadrul acestei activităţi.
Categorii de constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice

După condiţiile situaţionale care impun efectuarea constatării şi în funcţie de obiectivele a căror realizare
se urmăreşte din punct de vedere criminalistic, constatările tehnico-ştiinţifice pot fi: de fixare şi de
interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor.

a) Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de fixare

Urmele ori obiectele care conţin sau poartă o urmă, celelalte mijloace materiale de probă, precum şi
unele situaţii de fapt, constituie părţi integrate ale ansamblului locului săvârşirii infracţiunii. Atunci când
există pericolul dispariţiei sau schimbării lor şi pentru ca acestea să-şi aducă aportul în aflarea adevărului,
este necesar ca de îndată ce au fost descoperite la faţa locului şi mai înainte ca pericolul să-şi fi produs
efectele, să se procedeze la fixarea lor prin constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică, determinându-se
poziţia şi starea lor, astfel încât ele să fie redate cu precizie.
Determinarea exactă a amplasării urmelor, obiectelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă periclitate
de dispariţie, în topografia locului săvârşirii infracţiunii şi în raport de celelalte elemente ale cestuia, este
necesară întrucât plasamentul şi poziţia lor nu sunt întâmplătoare, indiferente şi rupte de aspectul locului
în complexitatea lui, ci ele sunt rezultatul interacţiunii şi condiţionării reciproce a tuturor factorilor ce s-au
manifestat în procesul săvârşirii infracţiunii.

b) Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de interpretare a urmelor.

Locul săvârşirii infracţiunii, atât în întregul său, cât şi în părţile sale componente, reprezintă un tablou
fidel, exact, concret şi realist al tuturor acţiunilor întreprinse şi al modificărilor produse în procesul
comiterii faptei infracţionale.
Pornind de la această premisă, „citirea" locului săvârşirii infracţiunii este de natură a fundamenta
interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor infracţiunii, operaţiune prin care specialistul criminalist pune la
dispoziţie organelor de urmărire penală date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, care pot servi
la lămurirea, în principal, a următoarelor aspecte:
- „unde” s-a săvârşit infracţiunea;
- „când” s-a săvârşit infracţiunea, caz în care se pot lămuri împrejurări privind timpul necesar realizării
actelor pregătitoare, timpul scurs de la intrarea făptuitorului la locul faptei şi până la ieşirea lui din acesta,
timpul consumării activităţilor infracţionale, inclusiv intervalul scurs până în momentul începerii cercetării
la faţa locului;
- „cum” a fost săvârşită infracţiunea, lămurindu-se astfel aspecte privind drumul parcurs de făptuitor şi
modul de acţionare a acestuia în procesul săvârşirii infracţiunii;
- „cine” a comis infracţiunea, putându-se stabili numărul autorilor şi al altor participanţi, date despre
identitatea făptuitorilor şi/sau despre înălţime, greutate, forţa lor fizică etc..
Pentru realizarea dezideratelor constatării tehnico-ştiinţifice, specialistul criminalist trebuie să folosească
cuceririle ştiinţei şi tehnicii contemporane pentru a putea lămuri pe deplin şi corespunzător faptele şi
împrejurările cauzei, astfel încât concluziile la care ajunge să fie în deplină concordanţă cu realitatea.
De priceperea, competenţa profesională şi experienţa specialistului criminalist depinde, în mare măsură,
dacă locul săvârşirii infracţiunii, în ansamblul său, cât şi fiecare urmă în parte „vorbesc" totul despre faptă
şi făptuitor.

Metodele constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice

În procesul efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice, datorită urgenţei şi pericolului de
dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, nu este permisă recurgerea
la unele metode complexe. În aceste cazuri se folosesc procedee verificate anterior, care corespund
nevoilor specifice existente la faţa locului. De exemplu, vor fi folosite în primul rând procedeele de
relevare a urmelor, de demonstrare a faptului că o anumită situaţie a fost într-un anumit fel creată, într-un
timp oarecare şi în anumite condiţii.
Recurgerea la metodele folosite în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice mai sunt determinate
şi de faptul că acest mijloc de probă se află, în prima etapă, în stadiul de acumulare de fapte, obiecte şi
urme, în vederea exploatării lor ulterioare, prin expertize şi alte mijloace de probă (ascultarea învinuitului
sau inculpatului, ascultarea martorilor, reconstituiri, percheziţii etc.).

a) Metoda observării criminalistice

Ca metodă ştiinţifică se va folosi observaţia sistematico-metodică şi organizată, care se deosebeşte de
cea ocazională (întâmplătoare), ultima fiind la îndemâna tuturor.
Din principalele reguli ale observaţiei pentru constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se evidenţiază,
ca necesare, următoarele:
- se observă obiectul supus constatării, cât şi interdependenţa, sau corelaţia sa cu cele din jur;
- se observă caracteristicile sale individuale şi generale, care trebuie să fie scoase în evidenţă – pentru
evitarea schimbării obiectului sau urmei, cu altele;
- pe parcursul observării nu se acţionează cu idei preconcepute pentru a se acorda, prin prima fază, o
mai mare importanţă unor caracteristici;
- timpul de observare trebuie să fie în mod egal distribuit asupra tuturor elementelor. Experimental s-a
demonstrat că majoritatea oamenilor apreciază ca fiind mai valoroase acele elemente asupra cărora
privesc mai mult şi pe care le percep la urmă;
- trebuie ca fiecare specialist să-şi însuşească tehnicile care ajută la sporirea capacităţii de observare
(lupa, microscopul, filmarea cu încetinitorul şi fotografierea).

b) Metoda experimentului criminalistic

Experimentul criminalistic poate fi împărţit în două momente principale:
- elaborarea ipotezelor de lucru – când se stabileşte ceea ce trebuie să se modifice ca să se obţină un
anumit rezultat;
- realizarea efectivă a modificărilor propuse, observarea urmărilor produse şi legătura lor cu ipoteza de
lucru propusă.
În cadrul constatărilor tehnico-ştiinţifice se vor folosi de regulă experienţe simple, impuse de urgenţa
rezolvării cazului, rezultând ca obligaţie pentru fiecare specialist să efectueze asemenea experienţe
diversificate pe toată durata activităţii lor, ocazie cu care îşi vor desăvârşi deprinderile în executarea unor
procedee.

c) Metoda clasificării criminalistice

Rezultatele obţinute cu ajutorul observaţiei şi experimentului vor trebui interpretate în vederea realizării
unei determinări sistematice, aptă de a fi folosită în procesul identificării criminalistice. La finalul
constatării nu trebuie să evidenţieze numai faptul că s-a relevat o urmă, ci să se dea cât mai multe
clasificări care să ajute organul de urmărire penală, să aprecieze dacă concluzia poate folosi în
continuare la identificarea făptuitorului.

d) Metoda măsurării criminalistice

Măsurarea criminalistică este metoda prin care se evaluează o cantitate oarecare (dimensiune, greutate,
număr de caracteristici necesare, amplitudinea ramurilor unui grafic etc.).
Această metodă a fost perfecţionată continuu în Criminalistică, începând cu tehnicile de fotografiere
metrică, cântăririle de fineţe cu balanţe analitice sau electronice, dimensionarea cu ajutorul microscopului,
precum şi prin măsurarea indirectă (de exemplu, lungimea focală, filmare).
Teoria cunoaşterii, cere pentru măsurare trei componente:
- obiectul de măsurat;
- etalonul măsurii;
- raportul dintre etalon şi obiectul de măsurat.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică va fi mai utilă şi implicit mai bine efectuată, dacă obiectului de
măsurat îi sunt scoase în evidenţă cât mai multe trăsături cantitative de naturi diferite (dimensiunea şi
greutatea), precum şi cele ale întregului cât şi ale părţilor sale componente cu precizarea că obiectul de
cercetare trebuie măsurat şi în corelaţie cu obiectele sau urmele din jur deoarece plasarea constantă a
unui element într-o anumită interdependenţă prezintă, în criminalistică, o valoare de identificare
deosebită.

Specialiştii criminalişti care pot efectua constatări tehnico-ştiinţifice

Specialistul sau tehnicianul care este folosit de către organul de urmărire penală pentru efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice, posedă experienţa şi cunoştinţele necesare în diverse domenii
ale criminalisticii, cum ar fi: traseologia, balistica, dactiloscopia, fotografia judiciară, fizica, chimia
judiciară, fonetica, biologia, antropologia judiciară etc., cu ajutorul cărora poate contribui la lămurirea
urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aceste cunoştinţe trebuie să fie esenţiale şi să
depăşească, prin caracterul şi profunzimea lor, posibilitatea de a fi lămurite de însuşi organul de urmărire
penală în cadrul atribuţiunilor sale de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi a altor
mijloace materiale de probă. În acelaşi timp, specialistul este chemat să efectueze constatarea tehnico-
ştiinţifică, chiar dacă organul care a dispus-o posedă cunoştinţele de specialitate necesare, dar se
găseşte într-o situaţie de incompatibilitate.
Organul de urmărire penală, la rândul său, trebuie să posede necesarul de cunoştinţe din fiecare ramură
a criminalisticii pentru ca, în funcţie de necesităţi, să ştie în ce situaţie poate dispune efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice, ce întrebări să formuleze pentru specialiştii respectivi, în ce fel
să verifice şi să aprecieze concluziile constatării.
Calitatea de specialist sau tehnician criminalist trebuie înţeleasă în dublu sens, şi anume, procesual şi
tehnic.
Sub aspectul procesual, cel chemat să efectueze constatarea tehnico-ştiinţifică devine specialist, sau
tehnician din momentul în care s-a dispus participarea sa la rezolvarea problemelor de specialitate.
Dispunerea şi motivarea trebuie să fie făcută însă, sub formă scrisă, prin rezoluţie motivată.
Sub aspect tehnic, calitatea de specialist, sau tehnician criminalist, poate fi confirmată prin diplome,
certificatul sau dovada prin care se atestă specialitatea sa, ori prin confirmarea scrisă a pregătirii sale de
către instituţia unde îşi desfăşoară activitatea cel în cauză, calitate atribuită, de regulă, pe bază de
examene, atestare sau alte forme de şcolarizare, verificare ori recunoaştere a cunoştinţelor de
specialitate.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se efectuează de către specialiştii, sau tehnicienii din unităţile
de poliţie (în dactiloscopie, balistică, traseologie, grafică documente, biologie, chimie, fotografii, tehnică,
auto, etc.).
Specialiştii criminalişti din cadrul organelor de poliţie sau justiţie, au calitatea de specialişti, în temeiul
faptului că funcţionează ca atare în aceste instituţii, calitate care le conferă dreptul de a efectua şi
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Dacă specialistul criminalist însărcinat cu efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, socoteşte că
materialele puse la dispoziţie, ori datele indicate sunt insuficiente, are dreptul şi obligaţia de a comunica
aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
De asemenea, specialistul sau tehnicianul criminalist are dreptul de a cere organului de urmărire penală
de a asigura prezenţa învinuitului sau a inculpatului, pentru a putea fi examinat.
Specialistului nu-i pot fi atribuite şi nici el nu-şi poate aroga atribuţii de organ de urmărire penală sau de
control, nici să opereze asupra altor materiale decât cele puse la dispoziţie de organul de urmărire
penală.
Obligaţiile specialistului, sau ale tehnicianului criminalist constau, în principal, în următoarele: de a
efectua, reface sau completa lucrarea în termenul prevăzut, de a conserva urmele şi mijloacele materiale
de probă prin metode şi procedee criminalistice (cu excepţia cazurilor când prin metoda utilizată este
inevitabilă consumarea probei), de a clarifica cu obiectivitate şi urgenţă întrebările ce i s-au pus, de a
sugera noi modalităţi de soluţionare, în continuare, a problemelor de specialitate.

B. Expertiza criminalistică
Conform art. 116 din Codul de procedură penală, când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală,
ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Expertiza criminalistică, este activitatea de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de
probă, în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor, sau fenomenelor,
al determinării anumitor însuşiri ori schimbării intervenite în conţinutul, structura, forma şi aspectul lor.
În funcţie de domeniul în care se face investigaţia ştiinţifică, expertizele pot fi:
• expertize medico-legale, care au ca obiect de investigare corpul uman;
• expertize tehnice, cu obiect de cercetare în domeniul tehnic (auto, naval, minerit, s.a.);
• expertize contabile care investighează documente şi situaţii contabile;
• expertize criminalistice, care se pot subdiviza, după obiectul cercetării ştiinţifice, într-o multitudine de
subramuri:
– expertiza urmelor lăsate de mâini;
– expertiza urmelor lăsate de picioare;
– expertiza urmelor lăsate de buze;
– expertiza urmelor de dinţi;
– expertiza urmelor lăsate de urechi, nas şi alte părţi ale feţei;
– expertiza urmelor sonore ale vocii şi vorbirii în limba română;
– expertiza scrisului în limba română;
– expertiza scrisului dactilografiat;
– expertiza nodurilor şi legăturilor;
– expertiza urmelor de sânge;
– expertiza urmelor de salivă;
– expertiza urmelor de spermă;
– expertiza urmelor de natură piloasă;
– expertiza urmelor osteologice;
– constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului;
– expertiza sistemelor de încuietori;
– expertiza instrumentelor de spargere;
– expertiza pentru reconstituirea obiectului întreg din părţile sale componente;
– expertize traseologice diverse: stabilirea tăierii, ruperii unor metale, materiale lemnoase, cauciucate,
ş.a.; modificarea plumburilor tip CFR (sigiliu); părţi rulante ale anvelopelor mijloacelor de transport; urme
de avariere pe vehicule, ş.a.;
– expertiza armelor şi muniţiilor;
– expertiza materialelor textile;
– expertiza coloranţilor;
– expertiza peliculelor de vopsea;
– expertiza substanţelor toxice şi stupefiante;
– expertiza produselor medicamentoase;
– expertiza solurilor;
– expertiza maselor plastice;
– expertiza produselor petroliere;
– expertiza probelor metalice, a cioburilor de sticlă, a cenuşelor.
C. Asemănări şi deosebiri între expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică

 Asemănări

a) Ambele constituie procedee ştiinţifice de probaţiune, prin care sunt puse în slujba aflării adevărului în
procesul judiciar, mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice şi cunoştinţele criminalistice fundamentate, pe
cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor tehnice, ştiinţelor naturii şi altor ştiinţe.
b) Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au acelaşi obiect - scop, şi
anume, lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului, atunci când, pentru
aceasta, sunt necesare cunoştinţele expertului, specialistului sau tehnicianului criminalist.
c) Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au de regulă, acelaşi obiect
material care poate fi: obiecte care conţin, sau poartă urme ale faptei săvârşite, obiecte care au fost
folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, obiectele care sunt produsul
infracţiunii, precum şi orice alte obiecte sau urme care pot servi la aflarea adevărului în cauză.
d) Atât expertiza, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt efectuate de persoane care au
calitatea de criminalişti şi care sunt experţi specialişti sau tehnicieni, după cum sunt desemnaţi să
efectueze o expertiză sau o constatare tehnico-ştiinţifică.
Poziţia specială a criminalistului este conferită în principal de faptul că:
- posedă o pregătire specială în acest domeniu;
- participă, atunci când organul de urmărire penală dispune, la cercetarea la faţa locului a faptelor
infracţionale şi a evenimentelor deosebite, la efectuarea reconstituirilor, a percheziţiilor şi a altor activităţi
de urmărire penală;
- efectuează expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice care prin specificul lor depăşesc
limitele purei tehnicităţi, sau specialităţi din diferite domenii, criminalistul adaptând, dezvoltând şi
perfecţionând metodele şi tehnicile acestora în metode şi tehnici proprii, puse în slujba luptei contra
criminalităţii.
e) Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt activităţi ce se execută la
dispunerea lor de către organele judiciare.
f) Consemnarea într-un raport scris a activităţilor şi concluziilor expertizei criminalistice şi ale constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice.
g) Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică sunt mijloace de probă cu
aceeaşi valoare.

 Deosebiri

a) Din punct de vedere al condiţiilor care determină efectuarea expertizei şi a constatării tehnico-ştiinţifice
criminalistice.
În cazul expertizei criminalistice, condiţia de bază a efectuării acesteia o constituie situaţia când lămurirea
unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, necesită intervenţia de specialitate a
laboratorului de expertiză criminalistică ori a Institutului de Criminalistică.
Această intervenţie se impune şi se realizează atât sub aspectul cunoştinţelor de specialitate ale
experţilor criminalişti ce încadrează aceste laboratoare şi institute, cât şi al tehnicii criminalistice din
dotare.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, spre deosebire de expertiza criminalistică, se efectuează de
către un specialist sau tehnician atunci când, în afară de condiţia de bază a necesităţii lămuririi de către
specialiştii criminalişti a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, se impune urgenţa intervenţiei specialistului
criminalist, datorată fie pericolului de dispariţie a unor mijloace materiale de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt ce trebuie amânate, fie necesităţii lămuririi imediate a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei.
b) Din punct de vedere al celor desemnaţi pentru efectuarea expertizei criminalistice şi a constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Expertiza criminalistică se efectuează întotdeauna în laboratoarele de expertiză criminalistică ori în
laboratoarele de specialitate ale institutelor de criminalistică (din Inspectoratul General al Poliţiei Române
sau Institutul Naţional de Expertize Criminalistice).
Expertiza criminalistică fiind prin definiţie o activitate de laborator, la rezolvarea problemelor se folosesc
cele mai avansate metode şi tehnici de lucru oferite de aparatura din dotarea acestuia, pe când
constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se efectuează, dimpotrivă, de specialiştii criminalişti şi de cele
mai multe ori la faţa locului şi cu tehnica criminalistică ce permite asemenea deplasări.
Concluziile constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice sunt fundamentate de reguli numai pe constatările şi
determinările ce pot fi făcute la faţa locului şi numai rareori, când situaţia permite şi pe analize făcute în
laborator, sau cu aparatura de laborator care poate fi transportată şi utilizată la faţa locului.
c) Din punct de vedere al metodelor folosite de expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică
criminalistică.
Expertiza criminalistică de identificare sau de stabilire a apartenenţei la gen, foloseşte întotdeauna
metoda comparaţiei în cadrul căreia se realizează examinarea concomitentă a elementelor de asemănare
şi de deosebire pe care le prezintă materialul în litigiu şi materialul model de comparaţie.
Prin natura sa, constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, nu foloseşte metoda comparaţiei,
ea fiind prin excelenţă o activitate de examinare în scopul constatării, ce are ca obiect de examinare
numai urma descoperită la faţa locului, fără model de comparaţie.
d) Din punct de vedere al caracterului raportului scris ce se întocmeşte la terminarea expertizei şi a
constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Raportul de expertiză criminalistică, deşi este redactat de un anume expert, sau de experţi din cadrul
laboratorului de expertiză desemnaţi să efectueze lucrarea, el nu este actul propriu al expertului ci este
actul laboratorului de expertiză, sau al Institutului de Criminalistică ce l-a delegat şi care asigură valoarea
ştiinţifică a lucrării şi poartă răspunderea ei.
Spre deosebire de expertiza criminalistică, în cazul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, raportul de
constatare este actul personal al specialistului sau tehnicianului criminalist întocmit şi semnat în nume
propriu de acesta, care prin calitatea şi specialitatea sa dă girul ştiinţific lucrării. Specialistul sau
tehnicianul criminalist, sunt pe deplin răspunzători pentru întreaga constatare.
e) Din punct de vedere al posibilităţii de efectuare a unei noi expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice
criminalistice.
Natura, caracterul şi scopul expertizei criminalistice permit ca, atunci când prima expertiză nu a folosit
metode total distructive ale mijloacelor materiale de probă, să se poată efectua o nouă expertiză
criminalistică având acelaşi obiect.
Efectuarea unei noi expertize criminalistice se poate face, în aceleaşi condiţii şi atunci când în cauză au
fost făcute mai multe expertize cu acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, repetarea constatării nu mai
este posibilă întrucât prin excelenţă este o activitate caracterizată de urgenţă datorită pericolului ce
ameninţă obiectul material al constatării, sau iminenţei lămuririi imediate a unor fapte cu privire la cauză.
Atunci când situaţia permite, se pot totuşi efectua completarea constatării sau refacerea ei. Probleme ce
pot fi lămurite prin expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Aceste probleme sunt practic răspunsurile care pot fi date la întrebările organului de urmărire penală, sau
instanţei de judecată, formulate în actul procedural de dispoziţie (rezoluţie motivată în cazul constatării
tehnico-ştiinţifice şi ordonanţă în cazul expertizei).

TIPURI DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE

Expertiza urmelor lăsate de mâini

a) pe corpul omenesc – are temeiul în capacitatea ţesutului viu de a reacţiona la stimuli externi şi de a
apăra, pentru un interval de timp, semnele modificărilor morfologice externe declanşate de reacţiile de
apărare. Mâna ca factor creator de urme, generează modificări diferite, după cum sunt angajate unele
sau altele dintre părţile componente ale structurii sale anatomice, datorate forţelor de lovire, apărare,
rotaţie, smulgere, zgâriere etc..
Se pot efectua următoarele expertize:
- expertiza antropometrică;
- expertiza odonto-stomatologică;
- expertiza radiologică;
- expertiza antropologică;
- expertiza de anatomie comparată.

b) pe obiecte: are fundamentul ştiinţific în proprietăţile desenelor papilare, şi anume: unicitatea şi fixitatea
acestora.
Problemele ce se pot rezolva constau în stabilirea:
- tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- dacă urma este palmară sau digitală;
- regiunea palmară şi mâna de la care provine urma;
- falangeta, degetul şi mâna care au creat urme;
- dacă numărul şi calitatea caracteristicilor individuale din urmă permit identificarea persoanei care a
lăsat-o;
- mecanismul de formare a urmei;
- vechimea urmei;
- dacă urma în litigiu a fost creată de persoana de la care s-au prelevat amprente pentru comparaţie sau
de persoanele incluse în cartoteca monodactilară.

Expertiza urmelor lăsate de picioare – are la bază proprietăţile desenelor papilare care acoperă talpa, ce
sunt caracterizate prin unicitate şi fixitate.
Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele ce se pot efectua, permit stabilirea următoarelor date:
a) când se prezintă numai urma:
- sexul, greutatea şi vârsta aproximative, ale persoanei care a creat urma;
- particularităţile anatomopatologice ale persoanei care a creat cărarea de urme;
- piciorul şi regiunea acestuia care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- vechimea aproximativă a urmei.

b) când se prezintă urma şi modele de comparaţie:

- dacă urma în litigiu a fost creată de planta piciorului persoanei de la care s-au prelevat amprente pentru
comparaţie;
- regiunea plantei care a creat urma.

Expertiza urmelor lăsate de buze – are la bază individualitatea categorică a desenelor coriale şi
stabilitatea în timp a caracteristicilor individuale ale desenelor coriale.
Date ce se pot obţine prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize ce se pot efectua, sunt:
a) când se prezintă numai urma:
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- malformaţiile congenitale sau dobândite existente pe buze;
- mecanismul de formare a urmei de buze;
- urmele materie adiacente, care au înlesnit crearea urmei.
b) când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urma în litigiu a fost creată de buzele de la care s-au prelevat modele de comparaţie;
- regiunea buzei care a creat urma.

Expertiza urmelor de dinţi

a) Pe corpul uman – este reprezentat de capacitatea aparatului dento-alveolar de a însuma proprietăţi ca:
unicitatea, stabilitatea relativă, individualitatea şi reflectivitatea ce se conjugă cu capacitatea ţesuturilor de
a reacţiona definitiv la agresiunea mecanică şi biologică.
Datele ce se pot obţine prin constatările şi expertizele criminalistice dispuse, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- dacă urma de dinţi este de natură umană sau animală;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma de dinţi;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- caracteristicile specifice danturii care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urma de dinţi a fost creată de persoanele de la care s-au prelevat modele de comparaţie;
- grupul de dinţi care a creat urma.

b) Pe obiecte – au aceleaşi caracteristici generale şi individuale ca şi cele lăsate pe corpul uman, cu

excepţia urmelor striaţii lăsate pe obiectul primitor, constituit din material cu plasticitate:
• când se prezintă numai urma, se poate stabili:
- numărul de persoane care a creat urmele;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- caracteristicile danturii care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- tratamentul stomatologic şi stadiul în care se găseşte;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urmele de dinţi au fost create de vreuna dintre persoanele de la care s-au prelevat modele de
comparaţie;
- regiunea dentară care a creat urma.

c) Reconstituirea fizionomiei după urmele dinţilor – are la bază relaţia dintre modelul morfologic al
dentiţiei şi conformaţia cranio-facială.
Rezultatele ce se pot obţine, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- sexul şi vârsta aproximativă a persoanei;
- tipul şi subtipul antropologic;
- anomaliile dentare;
• când se prezintă urma, modele de comparaţie şi fotografia persoanelor suspecte:
- dacă desenul realizat după urma de muşcătură prezintă aceleaşi semnalmente cu una din fotografiile
aparţinând persoanelor suspecte.
Expertiza urmelor lăsate de urechi, nas şi alte părţi ale feţei, poate stabili:
a) când se prezintă numai urmele:
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- malformaţiile prezentate de urechi, nas sau porţiunea feţei purtătoare de riduri;
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă;
b) când se prezintă şi modele de comparaţie:
- când urmele de ureche sau riduri au fost ori nu create de persoane de la care s-au prelevat modele de
comparaţie.

Expertiza urmelor sonore ale vocii şi vorbirii în limba română, are la bază:
- stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii adulte până la bătrâneţe;
- diferenţa existentă, de la o persoană la alta, în construcţia aparatului fono-respirator;
- particularităţi prezentate de funcţia fonatorie;
- particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului fono-respirator.
Datele ce se pot obţine, sunt:
a) când se prezintă numai fonograma în litigiu:
- autenticitatea fonogramei în litigiu;
- numărul de persoane care au vorbit;
- apartenenţa la gen a persoanei;
- stabilirea cu aproximaţie, a vârstei şi profesiei;
- determinarea zonei în care s-a născut sau a trăit vorbitorul;
- unele maladii ale aparatului fonorespirator;
- ziua şi ora la care a avut loc discuţia;
- modul în care a fost falsificată fonograma în litigiu.
b) când se prezintă fonograma în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă vocea şi vorbirea în litigiu aparţin persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.

Expertiza scrisului în limba română – are la bază individualitatea scrisului exprimată în caracteristicile de
ansamblu (generale) şi ale celor de detaliu (individuale).

a) în cazul scrisului cursiv, pe baza expertizei grafice se poate stabili:

• când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea orientativă a sexului scriptorului;
- stabilirea orientativă a vârstei şi profesiei scriptorului;
- dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris;
• când se prezintă scrisul în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă scrisul în litigiu a fost executat de persoane de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
b) scrisul executat prin imitarea caracterelor tipografice – are la bază caracteristici care, luate în
ansamblul lor, constituie baza identificării autorului scriptural;
c) scrisul cursiv deghizat – are la bază unele caracteristici generale şi individuale de apreciere a
deghizării;
d) scrisul cursiv alterat din cauza unor stări patologice – are la bază caracteristicile care apar la scrisurile
bolnavilor psihic, în scrisul persoanelor în vârstă, precum şi cel executat sub influenţa băuturilor alcoolice,
se poate stabili cu aproximaţie faptul că scriptorul este bolnav sau nu;
e) scrisul de mână executat pe suporturi şi cu instrumente scripturale atipice – are la bază modificările
suferite, generate de faptul că intervin o serie de factori care creează persoanei unele greutăţi în redarea
stereotipului dinamic caracteristic, obligând-o la eforturi suplimentare. Totuşi, cu modele de comparat
luate de la persoanele bănuite, se poate stabili autorul scrisului pe baza comparării;
f) expertiza semnăturilor – poate răspunde la următoarele întrebări:
• când se prezintă numai semnătura:
- autenticitatea semnăturii;
- falsul executat prin imitare liberă;
- falsul imitat de pe model;
- falsul prin deghizarea propriei semnături;
- falsul unei semnături pe baza caracteristicilor existente în textul unui manuscris;
- falsul semnăturii prin copiere;
• când se prezintă semnătura în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă semnătura în litigiu a fost executată de persoane de la care s-au relevat modele de comparaţie;
g) expertiza pentru stabilirea asemănărilor între un scris iniţial şi cel efectuat ulterior pe acelaşi document;

h) expertiza pentru reconstituirea documentelor rupte, şterse, arse, carbonizate, spălate chimic etc. şi
descifrarea textelor de pe acestea;

i) expertiza pentru evidenţierea textelor acoperite cu tuş, cerneală etc.

j) expertiza pentru evidenţierea scrisului executat cu cerneluri invizibile şi identificarea substanţelor

folosite la aceasta;

k) expertiza pentru stabilirea textului iniţial după traseele de apăsare;

l) expertiza pentru stabilirea vechimii unui document în raport de antet, facsimilele impresiunilor
ştampilelor, hârtie, filigran, timbre fiscale etc. şi analiza suportului pe care s-a scris;

m) expertiza pentru stabilirea falsificării ştampilelor prin confecţionarea manuală sau prin alte metode,
precum şi stabilirea autenticităţii impresiunilor acestora;

n) expertiza pentru stabilirea succesiunii traseelor unor scrisuri sau ale unor scrisuri faţă de traseele
impresiunii ştampilei ori semnăturii;

o) expertize pentru stabilirea falsului de bancnote şi modul de falsificare.

Expertiza scrisului dactilografiat în scopul identificării dactilografului

- are la bază imprimarea unor caracteristici generale sau individuale a personalităţii sale în textul realizat.
Probleme ce se pot rezolva sunt:
• când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;
- tipul, modelul şi marca maşinii de scris;
- gradul de pregătire profesională a dactilografului;
- gradul de pregătire culturală a dactilografului;
- profesia dactilografului (cu aproximaţie);
• când se prezintă scrisul în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă scrisul de maşină în litigiu a fost sau nu dactilografiat de persoana de la care s-au prelevat
modelele de comparaţie.

Expertiza modurilor şi a legăturilor – are la bază învăţarea modului de executare a unui nod nou, sau a
unei legături, de către o persoană la locul său de muncă şi exersarea repetată a acestei acţiuni.
Prin expertiză sau constatare tehnico-ştiinţifică se poate stabili:
• când se prezintă numai nodul sau legătura în litigiu:
- numărul probabil a persoanelor care au executat nodurile sau legăturile găsite la faţa locului;
- profesia probabilă a persoanei care a executat nodul sau legătura;
- poziţia probabilă a făptuitorului faţă de victimă în momentul executării modului sau legăturii;
- scopul în care a fost executat nodul sau legătura;
• când se prezintă nodul sau legătura şi modele de comparaţie:
- dacă nodul sau legătura în litigiu prezintă asemănări cu modelele de comparaţie.

Expertiza urmelor de sânge se dispune:

- pentru stabilirea speciei fiinţei;
- pentru stabilirea grupei sangvine;
- pentru stabilirea sexului.

Expertiza urmelor de salivă

Expertiza urmelor de salivă, are la bază proprietăţile secretoare ale organismului şi capacitatea
fitoaglutinelor de a pune în evidenţă antigelul H.1.
Determinările ce se pot efectua sunt:
• când se prezintă numai urma de salivă:
- prezenţa urmei de salivă pe obiectul ridicat de la locul faptei;
- dacă este de natură umană sau nu;
- statusul secretor sau nesecretor al persoanei care a creat urma;
- grupa sangvină a persoanei care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei de salivă;
• când se prezintă urma de salivă şi modele de comparaţie:
- provenienţa probabilă a urmei de la persoana suspectă.

Expertiza urmelor de spermă

Expertiza urmelor de spermă are la bază prezenţa în limitele fiziologice, la nivelul spermatozoidului, a
numeroase elemente de variabilitate relevabile pe parcursul examinărilor. Un plus de individualitate îl
conferă examinarea şi interpretarea modificărilor patologice.
Determinările ce se pot efectua, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- natura urmei;
- specia căreia îi aparţine;
- caracterul secretor sau nesecretor;
- grupa sangvină;
- numărul de persoane care au lăsat urme de spermă;
- starea de sănătate a acestora;
- timpul aproximativ scurs din momentul ejaculării;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă spermatozoizii în litigiu aparţin persoanei de la care s-au prelevat modele de comparaţie.

Expertiza urmelor de natură piloasă

Expertiza urmelor de natură piloasă are la bază structura macroscopică şi microscopică a firelor şi
fibrelor, cât şi a microelementelor relative la grupele sangvine şi la alte proprietăţi biochimice.
Determinările ce se pot efectua sunt:
• când se prezintă numai urma de natură piloasă;
- natura firului de păr;
- zona corpului din care provine firul de păr;
- modul de detaşare a firului de păr;
- aprecierea aproximativă a vârstei, după existenţa sau inexistenţa pigmenţilor din zona corticală;
- degradarea specifică a firului de păr în litigiu;
- boala de care suferă subiectul, dacă e cazul;
- caracteristicile generale şi individuale pe care le prezintă firul în litigiu;
- dacă persoana de la care provine firul de păr lucrează într-o zonă contaminată şi elementul de bază al
contaminării;
- în cazul intoxicaţiilor, se stabileşte corelaţia între nivelul ridicat al concentraţiei de As. Hg. şi Te,;
- determinarea sexului persoanei;
- concentraţia a cel puţin două elemente din firul de păr;
- grupa sangvină a persoanei de la care provine (dacă firul de păr are lungimea minimă de 6 cm.);
• când se prezintă urma de natură piloasă şi modele de comparaţie;
- dacă firul de păr ridicat de la faţa locului prezintă asemănări cu firul persoanei de la care s-au recoltat
modelele de comparaţie.

Expertiza urmelor osteologice

Expertiza urmelor osteologice, are la bază formele specifice ale reliefului osos, structura interioară,
rezistenţa, elasticitatea şi compoziţia chimică.
Problemele ce se pot rezolva sunt:
a) determinarea vechimii osului – are la bază fluorescenţa ţesutului osos, capacitatea de colorare a
osului, modul în care se realizează decalcifierea cu acid azotic, determinarea comportamentului N. total şi
a grăsimii totale şi existenţa fracţiunilor solubile în tetraclorura de carbon;
b) determinarea sexului şi taliei persoanei după schelet;
c) stabilirea vârstei – după apariţia dentiţiei, a mugurilor dentari, prezenţa punctelor de osificare,
caracteristicile anatomice ale osului, sudarea suturilor etc.;
d) reconstituirea fizionomiei după craniu – are la bază corespondenţa funcţională dintre craniu şi
ţesuturile noi, şi variabilitatea lor de grupă.
Prin expertiză se poate reconstitui fizionomia, punându-se la dispoziţie mulajul pentru identificarea
persoanei şi, când i se prezintă şi fotografii, poate stabili persoana căreia îi aparţine craniul.

Expertiza de portret (după fotografie sau film)

Expertiza de portret are la bază individualitatea certă invariabilă şi obiectivă, caracteristică fiecărei
persoane în parte, care acumulează în timp mutaţii de ordin fiziologic, inerente dezvoltării biologice,
precum şi unele modificări datorate unor maladii, intervenţii chirurgicale, de înfrumuseţare, accidente etc..
În aceste expertize se poate stabili tipul antropologic al persoanei fotografiate sau filmate, precum şi
identitatea persoanei pe care o prezintă imaginea în litigiu, pe baza comparaţiei cu fotografiile bănuiţilor.

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului, are la bază indicatorii psihofiziologici de depistare
a nesincerităţii, mecanismul psihofiziologic al producerii stărilor emoţionale şi unele criterii ce stau la baza
folosirii poligrafului.
Se poate stabili dacă:
- subiectul a dat răspunsuri sincere la întrebări;
- subiectul nu a dat răspunsuri sincere la întrebări;
- subiectul nu poate face obiectul unei testări;
- locul unde au fost ascunse corpurile delicte.

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul sonografului şi al detectorului de stress psihologic în voce

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul sonografului şi al detectorului de stress psihologic în voce,
care la baza modificărilor produse de emoţia vorbitorului în conturul frecvenţei tonului fundamental, în
ritmul şi dinamica vorbirii, în frecvenţa formaţională, articulaţie şi intensitate, vor prezenta unele
particularităţi în raport cu modul normal de formare a vocalelor şi consoanelor în limba română.

Constatarea disimulării adevărului cu ajutorul aparatului pentru detectarea efectelor emoţiei asupra
scrisului
Constatarea disimulării adevărului cu ajutorul aparatului pentru detectarea efectelor emoţiei asupra
scrisului, are la bază influenţa sistemului nervos, central şi neurovegetativ asupra scrisului prin
modificările ce se produc în reacţiile persoanei, având în vedere structura psihologică a fiecărei persoane.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea stării tehnice, tipului şi mărcii lacătelor, sau a
diferitelor sisteme de încuietori, precum şi dacă la deschiderea lacătului ori a sistemului de încuietori s-a
folosit o altă cheie decât cea originală.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea tipului, formei, dimensiunilor şi alte
particularităţi ale instrumentelor cu care s-au creat urmele de forţare şi identificarea instrumentelor
creatoare de urme.

Expertiza pentru reconstituirea obiectului întreg după părţile sale componente.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea mecanismului de tăiere sau de rupere a unor
metale, sârme, material lemnos, racorduri de cauciuc, conductori electrici, textile etc..

Expertiza pentru stabilirea faptului dacă plumburile tip C.F.R. sau cele destinate sigilării, au fost violate,
represate şi ce mijloace s-au folosit.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea desenului părţii rulante a unui mijloc de
transport.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea faptului dacă urmele de avariere a unui
autovehicul, aflat pe anumite părţi ale acestuia, au fost produse de un anumit mijloc de transport sau în
alte împrejurări.

Expertiza tehnico-criminalistică a armelor şi muniţiilor, va rezolva următoarele probleme:

- identificarea armei cu care s-a tras;
- dacă arma este în stare de funcţionare;
- tipul şi genul armei;
- dacă s-a tras recent cu arma;
- direcţia şi distanţa de la care s-a tras;
- posibilitatea producerii tragerii în mod accidental cu o armă de foc;
- modul de confecţionare a unor arme atipice;
- dacă glonţul, tubul găsit la faţa locului, provin de la acelaşi cartuş ori au fost trase cu aceiaşi armă;
- dacă alicele sunt sau nu confecţionate manual;
- refacerea mărcilor de fabricaţie şi a seriilor pilite, distruse sau acoperite cu alte indicaţii.

Expertiza materialelor textile, va rezolva următoarele probleme IMPORTANTE:

- tipul materialului textil, natura fibrelor componente şi dacă materialul a suferit modificări (rupere, tăiere,
decolorare, distrugere cu agenţi chimici etc.);
- dacă două sau mai multe materiale textile sunt identice sau asemănătoare;
- analiza conform STAS a materialului textil.

Expertiza coloranţilor pentru materiale textile, va rezolva următoarele probleme:

- natura unor urme de coloranţi găsiţi la faţa locului şi dacă acestea se aseamănă cu una sau mai multe
mostre de comparare;
- stabilirea falsificării coloranţilor prin analiza conform STAS;
- analiza coloranţilor de pe materiale textile vopsite sau nevopsite.

Expertiza pentru analiza peliculelor de emailuri şi vopsele, precum şi urme ale acestora, va rezolva
următoarele probleme:
- natura şi alte caracteristici ale peliculelor sau urmelor găsite la faţa locului;
- dacă două sau mai multe mostre de pelicule sau urme ale acestora sunt sau nu asemănătoare;
- analiza emailurilor şi vopselelor pentru a stabili dacă corespund STAS-ului.

Expertiza substanţelor toxice necunoscute, va rezolva problema dacă substanţa, soluţia, corpul delict,
conţin substanţe toxice, natura toxicului sau a substanţei necunoscute, gradul de toxicitate şi de
periculozitate pentru om, simptomele ce le produce, doza minimă letală şi dacă face parte din categoria
substanţelor toxice a căror deţinere este interzisă.

Expertiza stupefiantelor va rezolva problema, dacă materialul analizat, sau corpurile delicte, conţin
substanţe stupefiante şi ce anume substanţă.

Expertiza produselor medicamentoase, va rezolva problema privind natura şi denumirea medicamentului,

dacă sunt indigene, originale, substituite, false ori dacă fac parte din categoria medicamentelor cu regim
special. Analiza lor comparativă.

Expertiza solurilor – va rezolva problema dacă două sau mai multe soluri sunt asemănătoare şi care este
tipul de sol.

Expertiza maselor plastice va rezolva problema privind identificarea maselor plastice, caracteristicilor
tehnice şi dacă două materiale sau urme confecţionate din mase plastice au aceeaşi compoziţie.

Expertiza produselor petroliere va rezolva probleme privind:

- din ce gen de produs petrolier este constituit sau provine materia ori urma descoperită pe un suport
oarecare;
dacă două sau mai multe pete de produs petrolier sunt asemănătoare;
- dacă un produs petrolier corespunde sau nu STAS-ului; dacă este impurificat, diluat, contaminat etc..

Expertiza probelor metalice, va rezolva probleme privind:

- compoziţia chimică a aliajelor şi precizarea caratajelor în cazul obiectelor din aur;
- dacă două sau mai multe aliaje au compoziţie chimică asemănătoare.

Expertiza cioburilor de sticlă, va rezolva problema privind:

- compoziţia chimică a unor cioburi;
- dacă două sau mai multe cioburi de sticlă se aseamănă din punct de vedere al compoziţiei chimice.

Expertiza cenuşelor, va rezolva probleme privind:

- din ce material provine cenuşa;
- dacă o cenuşă se aseamănă cu altă cenuşă care se obţine prin arderea unui material.
Gama de expertize fizico-chimice care pot fi executate în sistemul judiciar, a fost lărgită prin
achiziţionarea de tehnică performantă ce permite analiza substanţelor organice (linia de aparatură
gazcromatograf – spectrometru de masă şi cromatograful de lichide).
Astfel, pot fi rezolvate noi probleme, cum ar fi:
- identificarea urmelor de medicamente, stupefiante, pesticide, sau substanţe toxice de pe obiecte,
veselă, tacâmuri, recipienţi din sticlă sau material plastic, comprimate, pulberi, alimente, băuturi etc.,
găsite la locul faptei;
- identificarea urmelor de medicamente, pesticide sau stupefiante existente în firele de păr;
- decelarea urmelor de substanţe inflamabile (produse petroliere) din probele ridicate de la locul
incendiilor provocate intenţionat;
- analiza comparativă a urmelor de material plastic;
- analiza comparativă, în cazurile accidentelor de circulaţie, a microparticulelor de cauciuc din urmele de
frânare sau din urmele dinamice ridicate de la faţa locului şi de la autovehiculele suspecte;
- analiza comparativă a urmelor dinamice de vopsea auto de pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei
sau de pe alte obiecte, cu cele ridicate de pe autovehiculele suspecte.
- identificarea tipului de exploziv, clasic sau improvizat, folosit în cazurile de explozii.

 Prin urmă se înţelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor,
mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea
infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei,
identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei.
 Desenul papilar constituie, prin unicitate, imuabilitate, fixitate şi inalterabilitate, o metodă care,
descoperită, prelevată şi interpretată cu rigoare ştiinţifică, s-a dovedit infailibilă în identificarea
infractorilor. O amprentă digitală găsită pe un obiect conduce la identificarea persoanei care a creat-o, dar
nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăţie, fiind necesară coroborarea cu alte probe.
 Dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are ca obiect examinarea amprentelor digitale,
palmare şi plantare, în scopul identificării persoanei.
 Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafaţă şi de adâncime, de stratificare
şi de destratificare, vizibile şi latente (mai rar), statice şi dinamice.
 Studiul dinţilor şi urmelor acestora face obiectul odontologiei judiciare.
 Identificarea este posibilă datorită unicităţii caracteristicilor aparatului dentar al fiecărei persoane (forma
generală a arcadei dentare, dimen¬siunea dinţilor, spaţierea şi înclinarea lor, malformaţii congenitale,
carii, fracturi dentare, intervenţii medicale: plombe, obturaţii, proteze).
 Buzele prezintă caracteristici individuale prin particularităţile anatomice şi prin unicitatea dispunerii şi a
formei papilelor sau şanţurilor coriale, fiind posibilă identificarea certă a unei persoane, ca şi în
dactiloscopie.
 Pavilionul extern al urechii este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feţei umane,
prezentând două caracteristici: este imuabil, ca proporţii şi formă, de la naştere până la moarte şi este
unic, neputând exista două urechi cu o morfologie identică.
 Urmele biologice: sângele, sperma, saliva, firele de păr, sudoarea, grăsimile şi urina comportă două
probleme: a) determinarea naturii petelor şi secreţiilor; b) stabilirea caracteristicilor grupale.
 Prin urmă a mijloacelor de transport rutier se înţelege orice modificare produsă de sistemul de rulare,
de celelalte părţi componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care vehiculul a intrat în contact.
1. Cum se clasifică urmele după factorul creator?
2. Cum se formează urmele statice?
3. Ce se înţelege prin unicitatea şi imuabilitatea desenului papilar?
4. Cum se clasifică desenele papilare?
5. Ce poate indica, la locul faptei, cărarea de paşi?
6. Cum se fixează urmele de picioare prin mulare?
7. Cum se pot clasifica urmele de anvelopă?

1. Carligul este detaliul desenului papilar caracterizat prin:

a. ramura scurta a unei creste papilare principale;
b. creasta papilara intrerupta;
c. creasta papilara care uneste doua creste relativ paralele.

2. Butoniera este desenul papilar caracterizat prin:

a. creasta papilara care se bifurca iar dupa un drum scurt revine la normal;
b. creasta papilara intrerupta;
c. creasta papilara formata prin contopirea a doua creste papilare;

3. Cum este preferabil sa se recolteze firele de par de la persoanele suspecte:

a. prin pieptanare;
b. prin smulgere;
c. prin recoltarea firelor de par cazute in mod natural.