UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI

ADMINISTRATIVE ,CRAIOVA

STUDENT ZABLAU SIMONA ELENA

SPECIALIZARE-DREPT ID

CRAIOVA,

-2024-

1
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI

ADMINISTRATIVE ,CRAIOVA
SPECIALIZARE-DREPT ID

REFERAT

Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini, picioare, mâini, buze și a urmelor biolo

STUDENT - ZABLAU SIMONA ELENA

SPECIALIZAREA-DREPT ID
DISCIPLINA-CRIMINALITICA

CRAIOVA
-2024-
CAP 1.Definiţia şi clasificarea urmelor

1.1. Definiţia urmei

În literatura de specialitate, noţiunea de urmă este definită în două

accep-ţiuni:
• în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
în-conjurător, ca rezultat al acţiunilor infractorilor” (S.A. Golunski);
„orice modi-ficare materială produsă la locul săvârşirii faptei şi care poate
fi utilă cercetării criminalistice” (Ion Mircea);
• în sens restrâns: „urmele formate prin reproducerea construcţiei
exterioa-re a unui obiect asupra altui obiect” (Camil Suciu).
Într-o definiţie cuprinzătoare, „prin urmă se înţelege orice modificare
mate-rială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele
folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi
desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate
individual sau în totalitate, pot condu-ce la: stabilirea faptei, identificarea
făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lă-murirea împrejurărilor cauzei”
(Gheorghe Păşescu, în Tratat practic de crimi-nalistică, vol. I, 1976).
Iată şi definiţia dată de prof. Emilian Stancu: „Prin urma infracţiunii se în-
ţelege orice modificare materială intervenită în condiţiile săvârşirii unei
fapte penale, între faptă şi modificarea produsă existând un raport de
cauzalitate.”

1.2. Clasificarea urmelor

Edmond Locard distingea:

• amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.);
• urme (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr
etc.).Reţinem şi o clasificare modernă a criminalisticii franceze, în: urme
indeter-minante (care pot fi de natură chimică, biologică sau nebiologică,
dar nu indică autorul, şi urme determinante, de natură fizică, produse prin
apăsare, frecare sau smulgere, care permit identificarea.
În criminalistica românească, urmele au fost clasificate după mai multe
cri-terii:

1.2.1. După factorul creator:

3
• urme ale omului, cuprinzând modificări create de mâini, picioare,
frunte, nas, buze, urechi, precum şi urme biologice de natură umană:
sânge, salivă, păr, spermă;
• urme ale animalelor: urme create de gheare, coarne, colţi, copite,
aripi, păr; produse biologice; miros;
• urme ale plantelor: urme create de frunze, crengi, tulpini, seminţe;
• urme ale obiectelor şi instrumentelor folosite la comiterea
infracţiunii: urme ale încălţămintei; ale mijloacelor de transport; ale
instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere; urme ale armelor de foc;
• urme create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea
ra-diaţiilor).

1.2.2. După factorul primitor de urme: urme primite de om, de animale,

de vegetale, de obiecte.

1.2.3. După esenţa lor: urme formă, urme materie, urme poziţionale.

a. Urmele formă se subclasifică astfel:

• În raport cu procesul de mişcare în care s-au format:
- urme statice, create prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca
suprafeţele să alunece între ele (urmele de încălţăminte, urmele papilare,
conturul dinţilor pe pielea victimei, conturul instrumentelor de spargere
etc.);
- urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare şi frecare a
suprafe-ţelor corpului creator şi corpului primitor de urmă (urme în formă de
striaţii; urme de derapare a roţilor autovehiculelor; urme de alunecare şi frecare
etc.).
• În raport cu modificările aduse corpului primitor:

- urme de adâncime, când obiectul creator este dur şi pătrunde în masa

obiec-tului primitor;
- urme de suprafaţă, când obiectul creator şi cel primitor sunt de aceeaşi duritate
şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafaţa obiectului
primitor şi invers, fără a se schimba formele celor două obiecte.
Urmele de suprafaţă pot fi:

- de stratificare, când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de

sub-stanţă (urme de încălţăminte, urme ale pneurilor pe asfalt etc.);
- de destratificare, atunci când obiectul creator primeşte un strat subţire
de substanţă din suprafaţa obiectului primitor (stratul depus pe degetele
aşezate pe un toc de fereastră).

Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi:

- vizibile, când sunt detectate de ochiul omenesc;

- invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite
sub anumite unghiuri de lumină,

prin transparenţă, pentru a căror vizibilitate, fiind ne-cesară relevarea lor

prin folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiaţiilor ultraviolete.

b. Urmele materie, care cuprind substanţe sau particule de natură

organică sau anorganică (produse biologice de natură animală şi vegetală
şi substanţe chi-mice de natură organică; cioburi de sticlă, particule de sol,
pelicule de vopsea etc.).

1.2.4. Clasificarea urmelor după mărime:

• macrourmele, care includ toate modificările vizibile cu ochiul liber;
• microurmele, urme formă sau materie, care nu pot fi percepute decât
cu ajutorul aparatelor optice de mărit.

1.2.5. După posibilităţile pe care le oferă în procesul identificării:

• urme apte, care permit identificarea obiectului creator;
• urme inapte, care nu permit identificarea, dar contribuie la stabilirea
apar-tenenţei de gen.

1.2.6. Într-o altă concepţie (prof. Emilian Stancu), urmele sunt

clasificate astfel:

5
• După factorul creator: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale,
fe-nomene cum sunt incendiul şi explozia.

După tipul sau natura urmei:

a) urme care reproduc forma suprafeţei de contact (urme de mâini, de picioa-
re, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.);
b) urme sub formă de pete sau resturi de materii organice şi anorganice,
in-clusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de păr,
praful, ciobul, pilitură, peliculă de vopsea, resturi vegetale) denumite generic
şi urme materie;

c) urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotul obiectelor) şi urme olfactive;

d) urme vizibile şi urme latente;

e) macro şi microurmele.

• După modul de formare a urmelor:

a) urme statice;

b) urme dinamice;

) urme de suprafaţă;

d) urme de adâncime.

După alte criterii:

a) urme locale şi periferice (negative), care redau conturul obiectelor;
b) urme care permit identificarea obiectului sau doar apartenenţa de grup;
c) urme poziţionale (modificări survenite în poziţia unor obiecte: scaune
răs-turnate, veioză aprinsă, dulap deschis).

1.2.7. O clasificare interesantă a urmelor în sens larg o face Lucian

Ionescu, astfel:
Urme de contact, produse prin contactul (atingerea) dintre obiectul
creator, care trebuie identificat şi obiectul primitor, denumite urmă
formă, urmă marker sau urmă reproducere.
Urmele de contact, în funcţie de modul de formare, se clasifică în:
a) urme de suprafaţă şi urme de adâncime;
b) urme de stratificare (imagine pozitivă) şi urme de destratificare
(imagine negativă);
c) urme statice şi urme dinamice;
d) urme vizibile şi urme latente.
Nu există şi nu poate exista egalitate de imagini până în cele mai mici
detalii între «original» (obiectul creator) şi «copie» (urmă). În realitate
apar diferenţe, respectiv modificări ale configuraţiei suprafeţei redate în
urmă, datorită unor fac-tori cum ar fi:
• imprimarea defectuoasă sau/şi incompletă (presiunea redusă, alunecare pe
suport);
• deformări (proiectile ricoşate, tamponări în accidentele de circulaţie);
• plasticitate şi aderenţă insuficiente a suportului urmei (pământ zgrunţuros,
suprafaţă rugoasă sau cu denivelări);
• îmbâcsirea urmei cu substanţe de stratificare (sânge, noroi);
• caracteristici «false» (pietricele încastrate între profilul tălpii de
cauciuc sau ale anvelopei)”.
În funcţie de natura obiectului creator, urmele de contact (formă) se
împart astfel:

Urme lăsate de persoană (urme ale omului):

• amprente ale degetelor, amprente palmare şi plantare;
• urme de dinţi;
• urme de buze• urme de urechi;
• urme de unghii;
• urme produse de alte elemente anatomice
(proeminente) ale corpului uman (nas, bărbie, genunchi
etc.).

Urme lăsate de obiecte

a) instrumente de lovire:
• instrumente contondente (piatră, rangă, băţ, măciucă, box, pat de
armă);
• instrumente tăietoare-înţepătoare (cuţit, briceag, foarfece, bisturiu);
• instrumente tăietoare-despicătoare (topor, satâr, târnăcop);

7
 • instrumente înţepătoare (sulă, ac, andrea, furcă).
b) Instrumente de spargere, altele decât cele de lovire
(cleşte, patent, levier, bur- ghiu, şurubelniţă, bomfaier,
ferăstrău).
c) Instrumente de deschidere a încuietorilor (şperaclu,
cheie falsă, cheie potrivită, dispozitive artizanale).
d) Obiecte de îmbrăcăminte (haine, încălţăminte, ciorapi, mănuşi).
e) Mijloace de transport:
• auto (anvelope, faruri, mască, bară de protecţie);
• cu tracţiune anială (roţile, lada şi oiştea căruţei);
• propulsate de forţa omului (roţile, ghidonul, pedalele bicicletei).
f) Arme de foc (interiorul ţevii, piedica închizătorului, camera
detunătorului, pin-tenul aruncător, fereastra de ejectare, proiectilul, tubul
cartuşului).
g) Instrumente de scris (caracterele maşinii de scris, matriţe, fax,
imprimantă de computer, periuţă, creion, pix, ştampilă, sigiliu, parafă,
şablon, poansoane, im-primator de timbru sec).

Urme substanţă: substanţe sau produse, de obicei fragmentare

(microurme sau macrourme), care s-au desprins dintr-un corp finit
(particule, granule, pelicule, aşchii, fibre) sau dintr-o masă amorfă
(pulverulentă, lichidă sau gazoasă). Acestea, de fapt, sunt probe materiale,
fiind urme, în sensul restrictiv al noţiunii, atunci când au rolul de
substanţe de stratificare (urme lăsate de mâna îmbibată cu sânge).

Urme deprinderi

„Este vorba de manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exterio-

rizează într-o formă concretă, materială, cum ar fi scrisul, vocea, mersul,
diverse deprinderi manuale (facerea nodurilor, mânuirea unor instrumente,
aplicarea tuşe-lor la vopsire). De remarcat că şi acest gen de urme sunt
expertizabile, conducând uneori la identificarea persoanei” (Lucian Ionescu).
Alte genuri de urme (urme asimilate):

• Urme create de un fenomen, de exemplu, cele de propagare a focului

într-un incendiu sau explozie, urmele de electrocutare (aşa-numita „marcă
electrică”), urmele produse de scurtcircuite sau de scurgerea curenţilor de
înaltă tensiune etc.
• În categoria urmelor de contact (formă) se includ şi urmele lăsate static
de obiecte pe suportul pe care s-au aflat (urma de ardere a unui fier de călcat
încins pe o stofă; conturul unui tablou desprins de pe perete).
• Urme poziţionale, care, în contextul general al locului faptei, oferă
informa-ţii importante pentru anchetă: mobile răsturnate, sertar tras, urme
de sânge, ceasul spart oprit la o anumită oră, cioburi de far etc.

• Urme de animale, de picioare şi de dinţi, care interesează atât în legătură cu

infracţiunile de furt şi braconaj, cât şi cu elucidarea unor situaţii dintre cele
mai di-verse (de exemplu, la determinarea naturii leziunilor constatate la
cadavrele găsite pe câmp sau în pădure).

Recapitulăm schema clasificării urmelor după Tratat practic de criminalistică: