MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra „PROCEDURĂ PENALĂ, CRIMINALISTICĂ ŞI SECURITATE
INFORMAŢIONALĂ”

PLAN — CONSPECT
la disciplina de specialitate „ Criminalistică şi Expertiză judiciară”

TEMA 6: Cercetarea criminalistică a urmelor ce fac obiectul de studiu

al traseologiei şi balisticii judiciare

Scopul: De adus la cunoştinţa audienţilor mijloacele folosite la descoperire, fixare şi

ridicarea urmelor
Unităţi de conţinut:
1. Urmele de picioare. Cercetarea prealabilă a urmelor de picioare la faţa
locului.
2. Urmele de dinţi, buze şi alte părţi ale corpului uman şi cercetarea prealabilă
a acestora la faţa locului.
3. Urmele biologice.
4. Urmele olfactive.
5. Microurmele. Conţinutul şi clasificarea lor. Mijloacele tehnice, metodele de
relevare, fixare, ridicare a microurmelor.
6. Cercetarea urmelor instrumentelor de spargere şi altor unelte.
7. Lăcatele, broaştele, plombele, sucitoarele şi alte mecanisme de închidere.
8. Urmele de transport. Clasificarea lor. Semnele direcţiei de mişcare a
mijlocului de transport. Cercetarea prealabilă a acestora la faţa locului.
9. Urmele de folosire a armei de foc. Clasificarea lor.

A elaborat:
Discutat şi avizat la şedinţa
Catedrei „Procedură penală, Doctor în drept L. LUCHIN
Criminalistică şi Securitate
informaţională”
din „____”_______________2019
Proces – verbal nr._____

Chişinău 2019
 -1-
Din punct de vedere a clasificării urmelor de picioare, după obiectul creator se disting:
• urme de picioare
• urme de încălţăminte
După mecanismul de formare:
• de adâncime
• de suprafaţă ( de stratificare şi de destratificare)
În raport cu procesul de mişcare:
• statice
• dinamice
Prin urmele picioarelor se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii infracţiuni. Ca
factor creator de urme, piciorul, prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii şi
funcţiei sale locomotorii.
La picior se disting două suprafeţe: suprafaţa plantară (talpa piciorului) şi suprafaţa dorsală.
Suprafaţa plantară are următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană şi a
călcâiului. Urmele de încălţăminte se creează prin contactul ce are loc între aceasta şi elementele
componente ale locului unde s-a comis fapta penală. Ele ajuta la determinarea drumului parcurs de
persoanele ce interesează, la identificarea încălţămintei creatoare, precum şi la furnizarea datelor în
legătură cu activităţile desfăşurate înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii
După părţile componente ale încălţămintei, urmele pot fi:
• create de partea de jos a încălţămintei: urmele lăsate de partea exterioară a tălpii,
urme lăsate de pingea, glenului şi toc.
• create de feţele încălţămintei: urmele create de căpute; urme ale altor părţi
componente (limba, şiret, cataramă etc.).
Talpa încălţămintei este formată din trei regiuni: pingea, arcadă, toc. Măsurarea urmei de
încălţăminte se face după:
• lungimea urmei;
• lăţimea în regiunea pingelei
• lăţimea în regiunea arcadei
• lăţimea în regiunea tocului
Urmele părţii de jos a încălţămintei se formează datorită presiunii exercitate de greutatea
corpului asupra părţii din încălţăminte ce ia contact cu suportul. În timpul mersului se disting trei
momente care interesează formarea urmei de încălţăminte:
• momentul contactului dintre toc şi suport în care presiunea se exercită iniţial la nivelul
părţii posterioare a tocului continuându-se spre înainte;
• momentul realizării contactului total al părţii de jos a încălţămintei cu suportul, când
întreaga greutate a corpului este distribuită relativ egal pe suprafaţa tălpii;
• momentul desprinderii de suport, acţiune ce se realizează în aceiaşi ordine în care s-a
efectuat contactul, finalizându-se în zona vârfului încălţămintei, prin exercitarea unei
presiuni maxime cu direcţia spre înapoi.
În timpul mersului repede sau al alergării al mecanismului de formare este diferit, urmele
fiind create în general în timpul celui de-al treilea moment.
Urmele părţilor superioare ale încălţămintei se creează prin imprimarea detaliilor acestora în
suporturi cu plasticitate mărită sau în materiale pulverulente. Imprimarea poate avea loc ca urmare a
unor călcări defectuase ale piciorului a alunecărilor, târârilor, a loviturilor aplicate cu piciorul
anumitor obiecte sau corpuri, ori din cauze patologice.
Urmele de încălţăminte la faţa locului pot fi găsite, izolate sau sub formă de cărare de urme
create de piciorul încălţat sunt:
a. linia direcţiei de mişcare, care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele
lăsate de piciorul drept şi stâng reprezentând direcţia de mişcare a persoanei;
 b. linia mersului este o linie frântă ce uneşte aceleaşi puncte ale urmelor consecutive lăsate
de piciorul stâng şi drept şi reprezintă linia după care se mişcă corpul odată cu fiecare
pas;
c. lungimea pasului este distanţa dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept şi
respectiv stâng;
d. lăţimea pasului este distanţa dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe
tangentele la conturul interior a călcâielor paralele cu linia direcţiei de mişcare;
e. unghiul de mers este unghiul format între axa longitudinală a tălpii piciorului şi linia
direcţiei de mişcare.
Descoperirea urmelor.
În teren deschis pentru descoperirea urmelor precum şi a încălţămintei care le-a creat este
necesar să se cerceteze solul, materialelor pulverulente. În interiorul imobilelor urmele de
încălţăminte se caută pe scări, parchete, scaune, mese, pervazuri, covoare, obiecte vestimentare. Cel
mai frecvent urmele de încălţăminte se descoperă cu ochiul liber. Suprafeţele lucioase se
examinează sub incidenţa luminii naturale sau artificiale. La relevarea urmelor de încălţăminte de
pe covoare, mochete sunt folosite aparatele care funcţionează pe principiul electricităţii statice.
Prin interpretarea urmelor de încălţăminte se obţin date:
a) cu privire la persoana care le-a creat şi activităţile întreprinse de ea;
Prin măsurarea lungimii urmei de încălţăminte se pot obţine unele date cu privire la talia
aproximativă a persoanei ce le-a creat. Dimensiunile, forma şi cantitatea urmelor de încălţăminte
pot să indice dacă: au fost lăsate de o femeie sau un bărbat ori de mai multe persoane; cel care a
creat are sau nu defecte de mers, etc.
b) cu privire la obiectul creator. Prin examinarea caracteristicilor imprimate în urmele statice
se pot obţine date referitoare la aspectul şi modelul încălţămintei creatoare astfel:
- prezenţa pe suprafaţa urmei a unui relief mare al desenului ar putea indica că aceasta a fost
creată de o gheată sau un pantof cu talpă de cauciuc;
- impresiunea tocului de dimensiune mică şi ascuţită poate arăta că urma a fost creată de un
pantof de damă;
- aspectul deosebit al urmei de încălţăminte în ceea ce priveşte lungimea, lăţimea,
eventualele deformări, curburi accentuate, absenţa sau înlocuirea unor părţi componente indică
faptul că încălţămintea nu provine dintr-o producţie de serie.

Modelele pentru comparaţie se obţin experimental fiind realizate în condiţii cât mai
apropiate de cele în care au fost create urmele. Persoana suspectă dacă este cazul este invitată să-şi
pună în picioare încălţămintea ce se presupune că a creat urma şi să execute cu aceasta modele pe
un suport similar celui existent la faţa locului. Pentru a se obţine modele de cărare de urme se
procedează la colorarea tălpilor încălţămintei după care persoana suspectă este invitată să calce pe
hârtie curată, executând paşi normali.

-2-
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu
aceasta. Forma şi dispunerea aparatului alveo-dentar diferă de la individ la individ constituind o
bază sigură de identificare a persoanei. Dintele ca organ creator de urme este fixat în alveola
dentară. Sunt 32 de dinţi dispuşi câte 8 pe fiecare hemiarcadă, forma şi volum lor fiind condiţionate
de rolul pe care îl au în masticaţie. Formula dentară este următoare 2I 1C 2PM 3M ceea ce
înseamnă 2 incisivi, 1canin, 2 premolari, 3 molari. Dintele este format dintr-o porţiune vizibilă,
coroană şi una acoperită de gingie, rădăcină.
Coroana este un segment de segment de ţesut dur alcătuit din suprapunerea a două straturi –
smalţul la exterior şi dentina la interior.
Rădăcina este învelită în ciment şi cuprinsă într-un strat de ţesut organic parodonţiul, totul
aflat în interiorul alveolei dentare.
Proprietăţile dinţilor folosite în identificarea persoanei sunt individualitatea şi stabilitatea
relativ mare al caracteristicilor.
 Elementele care stau la baza individualizării fiecărei persoane sunt:
Lungimea şi lăţimea dinţilor, modul cum sunt dispuşi în cele două maxilare, lipsa dinţilor
sau a unor părţi din acestea modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor
boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de înfrumuseţare.
Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare,
acţiuni ce pot consta în: mişcarea din diferite produse alimentare; producerea de muşcături pe
corpul victimei, ca rezultat al agresiunii făptuitorului, sau pe corpul acestuia, create de victimă în
timpul luptei; represarea în timpul luptei represarea cu dinţii a sigiliilor din plumb sau alt material
moale, etc.
Urmele de dinţi create pe diferite suporturi se găsesc la faţa locului atât în formă statică (caz
în care în urmă sunt redate conturul, plasamentul, distanţa şi lăţimea dinţilor) cât şi în formă
dinamică (situaţie în care pe obiectul primitor apar urme striaţii create de neregularităţile feţelor
ocluzionale ale dinţilor). Urmele dinamice sunt create în special de dinţii din maxilarul superior,
datorită rezistenţei se ia naştere din contactul obiectului primitor cu dinţii respectivi, prin
împingerea lui în sus de către dinţii din mandibulă. Urmele de dinţi pot fi şi de suprafaţă, cu
menţiunea că această formă se găseşte numai în cazul în care pielea de pe corpul uman viu, datorită
elasticităţii a revenit la forma iniţială, transformându-se în echimoză (pată de culoare roşie viniţie).
În momentul imediat creării, aceste urme sunt de adâncime.

Urmele de buze.
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor, create pe
diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Urmele pot reproduce atât întregul relief al buzelor, respectiv liniile papilelor coriale
(ridurile verticale şi orizontale), în toate amănuntele acestora, cât şi dimensiunile lor.
După mecanismul de formare, după plasticitatea materiei şi după celelalte criterii cunoscute,
urmele de buze se clasifică în aceleaşi grupe ca şi alte urme: dinamice şi statice, de adâncime şi
suprafaţă, colorate şi invizibile ş.a.m.d.
Amprentele buzelor se creează datorită depunerii pe suprafeţele obiectelor cu care vin în
contact a secreţiilor de natură biologică ce se găsesc permanent pe tegumentul acestora, precum şi a
grăsimilor ori sucurilor alimentare aflate pe „pars intermedia", reproducând astfel relieful buzelor
constituit din papilele coriale.
Fidelitatea desenului papilelor coriale reprodus pe un obiect de contact depinde de fineţea
suprafeţei sale, de coeficientul de adeziune — în funcţie de compoziţia substanţei umede existente
în acel moment pe buze —, de abundenţa acestei substanţe şi de gradul de apăsare a buzelor în
momentul când ele au fost lipite de obiectul primitor.
Relevarea urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode:
Pudrarea, care constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe
suprafaţa presupusă că păstrează urma de buză sau aşternerea ei cu o pensulă fină, după ce, în
prealabil, aceasta a fost introdusă de câteva ori în recipientul cu praf relevant. Pensula astfel
pregătită este plimbată pe deasupra urmei, atingându-se uşor suprafaţa ei pentru a se lipi pulberea.
Afumarea (după aceleaşi procedee ca cele folosite la urmele de mâini) se aplică mai ales la
relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat.
Procedeul care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de buze constă în
„afumarea" cu granule de camfor (cea 3—4 grame), care ard cu un fum gros şi negru. Obiectul
examinat va fi plimbat încet prin jetul gros de fum, în aşa fel încât pe suprafaţa tratată să se aşeze un
strat dens de funingine. Datorită proprietăţilor sale adezive, funinginea va lăsa un strat fin de negru
de fum peste urmele liniilor papilare coriale. Excesul de funingine se înlătură prin pensulare, iar pe
fondul deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate.

-3-
În funcţie de provenienţă, produsele biologice se pot clasifica în :
a. produse de secreţie (salivă, colostru, lapte matern, secreţie nazală etc.);
b. produse de excreţie (materii fecale, spermă, meconiu, urină, vomismente ş.a.);
 c. ţesuturi care pot fi moi (sânge, masă cerebrală, ţesut muscular, piele etc.) sau dure (oase,
cartilagii, unghii ş.a.).
Fiecare din categoriile de produse biologice arătate se poate subclasifică în produse normale
sau patologice.

Prin urmă de sânge se înţelege lichidul extravazat dintr-un sector ai aparatului

cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu
aceasta.
Prin urmă de salivă se înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Prin urmă de spermă se înţelege lichidul de secreţie a glandelor sexuale masculine,
exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii
unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

-4-
Prin urmă de miros uman se înţelege culoarul (dâra) format de deplasarea unei persoane, în
care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acesteia sau al altor obiecte
aflate asupra sa.
Urma de miros uman se formează din mirosul individual şi general al omului, precum şi din
mirosul suportului.
a) Mirosul individual.
În cursul metabolismului normal, corpul uman emite prin sursele originale de mirosuri
(salivă, respiraţie, celule dermice, urină, fecale şi gaze intestinale) un mare număr de substanţe
chimice ce sunt preluate sau sintetizate de mediul înconjurător.
Principalele surse originale de mirosuri se împart în trei categorii:
• suprafeţele pielii lipsite de păr (regiunile palmară şi plantară)
• suprafeţele pielii cu un înveliş pilos moderat (trunchiul, membrele şi regiunile
axilară şi ubiană);
• suprafaţa cu un bogat înveliş pilos (regiunea păroasă a capului).
a) Mirosul individual se imprimă în îmbrăcămintea sau încălţămintea persoanei purtătoare,
transformându-le şi pe acestea în obiecte purtătoare ale aceleiaşi urme de miros.
b) Mirosul general.
Această componentă a urmei priveşte mirosurile cu care omul vine în contact, permanent
sau ocazional, cum ar fi: mirosul locului de producţie, caracteristic tuturor indivizilor care lucrează
în acelaşi loc de muncă (abatoare, fabrici de lapte sau dulciuri ş.a.); mirosul locului unde trăieşte
omul (locuinţă, cazarmă, internat etc.); mirosuri ocazionale (parfum, săpun, tutun, fum ş.a.).
c) Mirosul suportului.
Mirosurile umane individuale şi generale se depun pe un suport care poate fi solul (acoperit
cu iarbă, pietriş, nisip etc.) sau se amestecă cu aerul înconjurător. La rândul lor, mirosurile
suportului (solului sau aerului) îl pot influenţa pe cel uman, ajungându-se uneori să nu mai poată fi
individualizate (mirosurile puternice de petrol, substanţe chimice, piperate etc.).

-5-
În sens criminalistic, microurmele pot fi definite ca părţi mici sau foarte mici ale urmelor
formă şi materie, care poartă unele din caracteristicile generale şi individuale relativ neschimbătoare
ale acestora sau ale acţiunilor fizice ce le-au produs.
Clasificarea microurmelor prezintă importanţă din punctul de vedere al căutării, descoperirii
şi examinării lor.
În literatura de specialitate se încearcă o clasificare a microurmelor în trei grupe: particule
secundare ale unei macrourme; particule mici ale unui obiect care iniţial a fost mare; microobiecle
naturale.
Pornind însă de la clasificarea criminalistică a urmelor şi adaptând-o la microurme, se poate
aprecia că acestea se împart, la rândul lor, în: microurme ale omului; microurme animale;
microurme .vegetale; microurme ale obiectelor.
 Referitor la mijloacele tehnice necesare pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea
microurmelor, trebuie subliniat că cele mai adecvate realizării acestor activităţi, în raport cu dotarea
actuală a autolaboratoarelor criminalistice, sunt următoarele: microscopul de buzunar,
stereomicroscopul, sursele reglabile de iluminare, lămpile cu halogeni şi sursele de infraroşu —
pentru căutare; aparatura fotografică, cu toate accesoriile necesare — pentru fixare; pungi de plastic
de diferite mărimi, recipiente de sticlă, benzi adezive şi aspiratorul de praf cu sistem, de recoltare a
microurmelor pe hârtie de filtru — pentru ridicare.

-6-
În denumirea generică de “instrumente” se includ toate uneltele, sculele, aparatele şi orice
alte obiecte care se folosesc la săvârşirea unei infracţiuni. Din practica criminalistică a rezultat că
cel mai des utilizate sunt următoarele instrumente: cleşte, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe,
ferestraie, târnăcoape etc.
După procesul de formare urmele instrumentelor pot fi: urme statice şi dinamice, urme de
suprafaţă şi de adâncime. În general ponderea o deţin cele de adâncime, dar mai ales cele de natură
dinamică.
Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: felul instrumentului
folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra căruia s-a acţionat. După modul de acţionare,
urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înţepare, frecare-alunecare, etc.
Urmele formate prin lovire. Cu un anumit instrument (ciocan, rangă, topor cuţit, cleşte, etc.)
corpul uman sau obiectul poate fi lovit formându-se o urmă de suprafaţă sau de adâncime care va
reda în general aspectul instrumentului folosit sau al unei părţi. Concomitent cu lovirea unui obiect
se produce şi un fenomen de frecare alunecare (aspectul dinamic al urmei) moment în care pot fi
imprimate urme striaţii pe obiectul primitor.
Urme formate prin apăsare. Urme mai frecvent întâlnite la faţa locului sunt cele de apăsare
numite şi de „forţare”. În general sunt urme statice şi de adâncime reproducând profilul exterior al
instrumentului folosit. Odată cu formarea urmelor de apăsare, de la caz la caz se pot forma şi urme
de alunecare( frecare) sau de perforare.
Urme formate prin frecare-alunecare. Ca urmare a forţării diverselor obstacole,
instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de
suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se
poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit.
Urme formate prin tăiere. Aceste se datorează acţiunii instrumentului tăietor-prin apăsare,
alunecare, frecare şi despicare. Prin tăiere în urmă se reproduce microrelieful exterior al tăişului şi
al părţilor laterale, ale instrumentului folosit.
Calitatea acestor urme este condiţionată natura materialului obiectului primitor. Cu cât acest
material este mai plastic cu atât mai mult se reproduc în urmă particularităţile fine ale tăişului
instrumentului.
Urme formate prin înţepare. În cazul când se folosesc instrumentele care acţionează cu o
anumită suprafaţă utilizabilă (sulă, vârf de şurubelniţă, de cuţit, de pilă, de tirbuşon) se creează aşa
zisele urme de înţepare. Acestea sunt urme de adâncime ce nu redau prea multe detalii ale
instrumentului, care nu ajută la identificarea lui. Urmele formate prin înţepături pot fi găsite pe
diferite suporturi cum ar fi: metal, lemn, hârtie, pământ, obiecte textile, piele.
Urme materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente. În timpul executării
operaţiunilor de lovire, tăiere, apăsare, frecare, alunecare din instrumentele folosite se pot deprinde
fragmente de diferite forme şi dimensiuni. Ele se găsesc de regulă în locul unde s-a acţionat şi
prezintă interes pentru identificarea instrumentului.
Urme instrumentelor se caută pe uşi, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare. Ele pot fi
descoperite atât cu ochiul liber cât şi cu aparate optice, folosindu-se surse de iluminare. O deosebită
atenţie trebuie să se acorde descoperiri fragmentelor din instrumentele folosite, care pot ajuta la
determinarea obiectelor creatoare la:
Instrumentul utilizat. Forma şi aspectul urmei pot indica felul instrumentului creator. După
urmele lăsate de instrumente şi materialele în care au fost ambalate se pot face concluzii cu privire
la dimensiunile, felul şi genul instrumentelor, caracteristicile lor.
 Procesul interpretării urmelor create de instrumente trebuie înţeles nu numai în sensul
identificării acestora ci şi în cel al stabilirii modului cum s-a acţionat cu ele.
Acţiunile întreprinse de făptuitor. Existenţa la locul săvârşirii faptei a unei anumite categorii
de urme create de instrumente poate ajuta la determinarea modului de operare, inclusiv a condiţiilor
în care făptuitorul a putut comite fapta. De asemenea prezenţa unor urme de instrumente într-un
anumit loc poate oferi uneori date care să ducă la concluzia că de fapt este vorba de o înscenare.

-7-
La baza clasificării stau următoarele principii de clasificare:
După destinaţie;
2. După modul de fixare;
3. După construcţia mecanismului;

După destinaţia lăcatelor sunt:

a. pentru uşi;
b. pentru mobilă;
c. speciale (safeuri, auto);
După modul de fixare la obiect:
a. fixate pe suprafaţa obiectului;
b. fixate în interiorul obiectului;
c. suspendate.
După construcţia mecanismului:
a. cu arcuri;
b. cu plăci;
c. cu cilindru.
La ora actuală în industrie sunt confecţionate şi lăcate cu cifre, electronice, magnetice, etc.
Independent ce fel de lacăt este, ele sunt alcătuite din următoarele piese principale: cutie, riglu,
dispozitiv de fixare, cheia.
Lăcatele cu arcuri. Cutia lor este confecţionată din plăci metalice care sunt fixate cu nituri
sau şuruburi.
Zăvor - este o placă metalică alcătuită di corp şi bază. În unele cazuri corpul şi baza sunt
confecţionate separat şi se unesc între ele cu şuruburi. În zăvorul sunt tăieturi destinate pentru
floarea cheii şi dispozitivului de fixare. În dependenţă de numărul de rotaţii a cheii pe zăvor sunt
două sau trei tăieturi.
Lăcatele cu plăci. Cutia lor este asemănătoare cu acelor cu arcuri. Zăvorul acestor lacăte nu
are adânciturile din partea de sus. Fixarea zăvorului se face cu ajutorul plăcilor speciale. În lacăte
pot fi o placă sau mai multe. Dacă sunt mai multe plăci, ele pot fi de grosimi diferite şi diferite
tăieturi după adâncime. Cu cât mai multe plăci cu atât secretizarea lacătului este mai mare.
Lacătele cilindrice. Cutia este turnată sau confecţionată din plăci. Cutia turnată este
caracteristică celor suspendate. Zăvorul la lacătele cilindrice nu se deosebeşte de cele la lacătele cu
arcuri şi cu plăci.
Lacătele se deschid cu:
• cheile originale;
• cheile asemănătoare;
• cheile false;
• şperaclu;
• cu obiecte întâmplătoare;
• cu ajutorul instrumentelor speciale folosite de infractori.
În primul caz criminalii deschid lacătele cu cheile lor originale care sunt lăsate de stăpâni
sau persoane material responsabile în diferite ascunzişuri. Uneori servesc şi exemplarule dublu a
cheilor originale despre care persoanele date nici nu au cunoscut. Cheile false sunt confecţionate
special şi având o asemănare apropiată cu cheile originale. Falsul este realizat după mulaj, desen
sau schiţă, după memorie şi după număr. Caracteristicile lor de întrebuinţare sunt:
• zăvorul nu este mişcat până la capăt;
 • urme circulare de frecări pe pereţii interiori;
• deformarea unor detalii a mecanismului de încheiere;
• prezenţa zgârieturilor create de partea lucrătoare a cheii;
• necorespunderea ştersăturilor;
• prezenţa părţilor componente a cheii străine.

Şperaclu – este un instrument special folosit pentru deschiderea unui tip de lacăte. Ele pot fi
înguste, ascuţite, late, îndoite sub diferite unghiuri atât pentru lacătele cu arcuri cât şi pentru cele cu
plăţi.
Caracteristicile:
• zgârieturi care sunt pe detaliile mecanismului lacătului, în interiorul cutiei, la baza
zăvorului, partea inferioară a plăcuţelor;
• scobituri de metal pe părţile laterale a găurii pentru cheie;
• detaliile mecanismului sunt îndoite;
Caracteristicile spargerii lacătelor:
• deteriorarea detaliilor mecanismului;
• îndoirea corpului zăvorului sau ruperea lui completă;
• distrugerea cutiei;
• găurirea cilindrului, etc.

-8-
Prin urmele mijloacelor de transport se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse
de mijloacele de transport ori părţi componente ale lor ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în
mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Urmelor
mijloacelor de transport fac parte din categoria urmelor formă sau materie. Mijloacele de transport
pot fi concomitent creatoare şi primitoare de urme. Din punct de vedere a obiectului creator, urmele
mijloacelor de transport pot fi:
a) urme lăsate de vehicule cu tracţiune mecanică;
b) urme lăsate de vehicule cu tracţiune animală;
c) urme lăsate de vehicule acţionate de forţa musculară a omului.

Urme create de vehicule cu tracţiune mecanică.

a) urme create de părţile rulante. Suprafaţa anvelopelor vehiculelor cu tracţiune mecanică
se deosebeşte foarte mult după desen, lăţime şi lungime, de la un gen de vehicul la altul.
Caracteristicile individuale ale anvelopelor pot consta din:
• uzura parţială sau totală a desenului;
• uzura laterală a anvelopei;
• găuri, tăituri;
• urme de pietricele pătrunse în şanţurile dintre desene.
La faţa locului se găsesc de regulă doar urmele lăsate de suprafeţele de contact ale
anvelopelor roţilor din spate cele din faţă fiind acoperite total sau parţial. Excepţie de la această
regulă fac urmele create în timpul virajelor.
b) urmele create de ansamblele şi subansamblele vehiculelor cu tracţiune mecanică.
La faţa locului se pot găsi urme create de: radiator, barele de protecţie, farurile şi
semnalizatoarele, capota motorului, parbriz, uşile şi părţile laterale ale caroseriei, cutia de viteze,
osii, diferenţial. Ansamblele şi subansamblele pot crea urme prin următoarele modalităţi de
acţionare:
Loviri. Acestea produc leziuni sau fracturi ale corpului victimelor atunci când impactul se
produce cu părţile anterioare sau laterale ale vehiculului.
Loviri – proiectări. Prin aceasta corpul victimelor sau diversele obiecte sunt deplasate spre
înainte sau lateral, ca urmare a impactului produs la o viteză relativ mare.
 Tamponări – proiectări - înfundări. Atunci când impactul se produce între trenuri
autovehicule de tonaj mare, urmele de înfundare reproduc uneori configuraţia exterioară a
vehiculului creator ceea ce permite interpretarea întregului mecanism al accidentului.
Frecări – înfundări. În asemenea situaţie impactul se produce de regulă sub un unghi mic
faţă de direcţia de deplasare.
Loviri – compresiuni. Se produc în cazul în care impactul survine între părţile inferioare ale
vehiculelor (diferenţialul, osiile, cutia de viteze) şi corpul victimei.
Deteriorări combinate. Au loc în cazul mecanismelor complexe în care se produce
accidentul.
c) urne lăsate de faruri, lanterne, becuri, geamuri şi parbrize.
d) urme provenite din desprinderea unor părţi componente ale vehiculelor şi resturi din
încărcătură.
e) urme de sol, ulei, benzină sau alte substanţe provenite de la vehicul.
f) alte urme ale vehiculelor rămase pe corpul şi îmbrăcămintea victimelor.
Pe corpul şi îmbrăcămintea victimei se găsesc multiple urme şi leziuni apărute ca rezultat al
accidentului, ele fiind tipice sau atipice. Cele tipice se creează ca urmare a imprimării formei
diferitelor părţi ale vehiculului pe corpul victimei, îndeosebi a desenului anvelopelor; cele atipice
sunt diferite fracturi, răni etc.
Urme create de vehicule cu tracţiune animală.
Vehiculele cu tracţiune animală au de regulă roţi care pot fi acoperite cu şină metalică, cu
cauciuc masiv ori cu pneuri.
Ex.: În urma lăsată de şinele metalice de pe roţile unei căruţe se vor reproduce forma cuielor
sau belciugelor de fixare, locurile de îmbinare a capetelor şinelor, etc. În cazul săniilor urmele sunt
cele create de tălpigele acestora în procesul de alunecare – frecare pe suport.
Specific vehiculelor cu tracţiune animală este faptul că întotdeauna urmele propriu – zise ale
lor sunt însoţite şi de urmele animalelor care le tractează. Cel mai frecvent la faţa locului sunt găsite
urme de potcoave de diferite tipuri şi ale accesoriilor lor (caiele, colţi etc.)
Urme create de vehicule acţionate de forţa musculară a omului.
Aceste mijloace de transport sunt de o mare diversitate, începând de la cele cu o singură
roată şi terminând cu cărucioare de mână de diverse mărimi cu patru roţi. Urmele roţilor acestor
mijloace de transport sunt însoţite deseori de urmele de încălţăminte sau plantare ale omului care
trage sau împinge.
Urmele lăsate de vehicule la faţa locului sunt de regulă vizibile, descoperirea lor
neconstituind o greutate deosebită a şoselelor şi a drumurilor fără a se neglija a costamentele,
şanţurile, bordurile, trotuarele şi alte porţiuni.
Prin interpretarea urmelor create de mijloace de transport se pot stabili o serie de date şi
indici cu privire la tipul, modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie, unele elemente
ale mecanismului de producere a accidentelor şi altele.

Interpretarea urmelor create de vehicule cu tracţiune mecanică.

Prin interpretarea acestor urme se pot stabili:
Tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului.
Acestea se determină ţinându-se cont de:
a. forma, aspectul şi dimensiunile urmelor lăsate de părţile rulante;
b. forma şi aspectul urmelor provenite prin desprinderea unor părţi componente ale
vehiculului;
c. forma, aspectul urmelor rezultate din spargerea farurilor, geamurilor şi parbrizelor.
d. ecartamentul (distanţa dintre axele mediene ale urmelor lăsate pe calea de rulare de roţile
de pe aceiaşi osie ale unui vehicul)şi ampatamentul (distanţa dintre osie din faţa şi cea din
spate) vehiculului.
e. unele dimensiuni ale pneurilor reflectate în urmele descoperite la faţa locului;
f. culoarea urmelor de vopsea detaşate de pe vehicul.

Viteza de circulaţie
 Ea se poate stabili pe baza lungimii urmei de frânare.
Direcţia de circulaţie şi unele elemente ale mecanismului de producere a accidentului.
Acestea pot fi determinate la faţa locului prin interpretarea următoarelor elemente
caracteristice existente:
a. în adânciturile urmelor formate în teren moale sau nisip, se creează cute (cascade) ale
căror părţi abrupte sunt orientate în scris invers direcţiei în care s-a circulat;
b. particulele de praf sau zăpadă se depun pe părţile laterale ale urmei sub formă de evantai,
a cărui deschidere este îndreptată în sens opus circulaţiei;
c. iarba şi alte plante se apleacă ca urmare a frânei în direcţia de mers a vehiculului;
d. cu ocazia trecerii cu viteză peste porţiuni de drum cu apă se produc stropi, care sunt
aruncaţi spre înainte şi lateral formând un unghi deschis spre direcţia de circulaţie a
vehiculului;
e. prin frânarea vehiculului la sfârşitul urmei se fac acumulări de praf, zăpadă, noroi şi alte
obiecte ce se adună prin alunecare.

Interpretarea urmelor create de vehicule cu tracţiune animală

Unele dintre elementele de interpretare prezentate la urmele lăsate de vehicule cu tracţiune
mecanică sunt valabile şi în cazul celor cu tracţiune animală, în mod deosebit la cele echipate cu
pneuri.
Pe lângă acestea, se mai pot stabili şi următoarele:
a. direcţia de mers a vehiculului cu tracţiune animală, după orientarea urmelor, copitelor
animalelor de tracţiune;
b. numărul vehiculelor cu tracţiune animală, prin determinarea numărului de urme de roţi şi
a lăţimii benzilor de rulare precum şi a numărului copitelor animalelor de tracţiune;
c. numărul roţilor cu care a fost echipat vehiculul.
d. diametrul roţilor unor vehicule în cazul când în urmă sau reprodus în mod repetat unele
caracteristici individuale.

-9-
Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe
diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia
săvârşirii unei infracţiuni.
La crearea acestei categorii de urme participă în mod necesar arma de foc, muniţia şi diferite
suporturi (ţinte).
Muniţia. Elementele componente ale cartuşului sunt :
Tubul. Serveşte pentru asamblarea tuturor părţilor cartuşului. În afară de aceasta, tubul
fereşte încărcătura de acţiunile agenţilor exteriori, iar pe timpul tragerii opreşte dirijarea gazelor
înspre închizător. Tubul cuprinde: gâtul pentru sertizarea glonţului, partea conică (o porţiune de
trecere de la gât la corpul tubului), corpul tubului pentru înmagazinarea încărcăturii şi rozeta
tubului. Rozeta tubului poate avea un rebord — adică marginile rozetei depăşesc diametrul tubului
— sau un şanţ inelar, care serveşte la prinderea tubului de către gheara extractoare.
Cartuşele armelor de vânătoare se deosebesc de cele ale altor arme. Tuburile unor astfel de
cartuşe pot fi metalice sau de carton. Baza tuburilor de carton este metalică. Ele n-au gât, deoarece
proiectilele sînt introduse direct în tub şi acoperite cu o rondelă.
Proiectilele sunt gloanţele şi alicele.
În funcţie de destinaţia pe care o au, gloanţele pot fi: obişnuite şi speciale. Glonţul obişnuit
se compune din cămaşă şi miez. La gloanţele care au miezul de oţel, între cămaşă şi miez există un
strat de plumb. Gloanţele obişnuite cu miez de plumb nu au nici un semn distinctiv ; vârful
glonţului obişnuit cu miez de oţel este de culoare argintie.
Capsa, conţinând exploziv de iniţiere, serveşte pentru aprinderea pulberii. Ea este formată
dintr-un căpăcel de alamă, pe fundul căruia se află presată substanţa percutantă, acoperită cu o placă
de staniol.
Explozivii (pulberile) sînt acele substanţe al căror caracter exploziv dă posibilitatea ca ele să
fie folosite pentru aruncarea proiectilelor.
 Pulberile se împart în două grupe : pulberi sub formă de amestecuri mecanice şi pulberi
coloidale.
În cazul folosirii armelor de foc, la faţa locului se creează două categorii de urme: urme
formă şi urme materie. După importanţa lor în procesul identificării criminalistice, urmele armelor
de ioc pot fi :
a) Urme principale :
proiectilele, tuburile şi capsele, precum şi urmele armei de foc create pe acestea;
urmele de pătrundere şi ieşire ale proiectilului (perforările, canalele oarbe);
urmele de ricoşare a proiectilului;
urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii.
b) Urme secundare :
urmele rezultate din acţiunea flăcării;
urmele rezultate din acţiunea gazelor;
urmele de funingine;
urmele de pulbere nearsă;
inelul de metalizare;
urmele de unsoare.
Urmele secundare rămân pe arma de foc şi pe obiectele sau persoana asupra cărora s-a tras.

. FORMAREA Şl DESCRIEREA URMELOR PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII

a) Proiectilele, tuburile şi capsele, precum şi urmele armelor de foc create pe acestea.
Proiectilele, tuburile şi capsele rezultate ca urmare a tragerii constituie urme ca atare şi, în
acelaşi timp, sunt şi obiecte purtătoare ale urmelor create pe ele de diferitele mecanisme şi piese ale
armei de foc cu care s-a tras.
Mecanismul formării urmelor striaţii pe glonţ poate fi explicat astfel: în momentul exploziei
pulberii, sub presiunea gazelor, glonţul se angajează complet între ghinturile ţevii. Datorită faptului
că are diametrul mai mare, glonţul întâmpină o puternică rezistenţă, însă fiind dintr-un metal mai
moale decât ţeava armei, se va deforma, comprimându-se. Cămaşa glonţului, care se freacă de
plinurile dintre ghinturi, va fi sensibil zgâriată în punctele de contact. Luând forma canalului ţevii,
cu plinuri şi ghinturi, glonţul o va păstra şi după părăsirea ţevii. Dungile de pe cămaşa glonţului
reflectă construcţia pereţilor canalului ţevii şi pot constitui urme de adâncime, dinamice, de
provenienţă mecanică. Numărul dungilor corespunde numărului plinurilor din canalul ţevii. Lăţimea
dungilor corespunde lăţimii plinurilor. Între dungi se găseşte un spaţiu, uneori mai puţin deformat,
care corespunde ghinturilor.
Pe tubul de cartuş se imprimă urmele diferitelor piese ale armei, după cum urmează :
Urmele percutorului. în momentul declanşării focului, percutorul loveşte capsa tubului,
imprimând o urmă de adâncime mai mult sau mai puţin pronunţată şi caracteristică ca profunzime,
formă şi plasament. Urmele, în funcţie de forma percutorului, pot fi rotunde, ovale, pătrate,
romboidale, dreptunghiulare, plate, ascuţite, bombate sau trapezoidale.
Urmele peretelui frontal al închizătorului. Peretele frontal al închizătorului, care în mod
normal poartă urme de freză şi unele urme produse de uzură, apasă cu forţă tubul, iar cu ocazia
reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii aceste neregularităţi se imprimă pe capsă
şi pe fundul tubului.
Urmele camerei de explozie. Camera de explozie, în cele mai multe cazuri, prezintă pe
pereţi neregularităţi sau proeminenţe care se imprimă longitudinal pe latura tubului cartuşului la
introducerea acestuia, ca urmare a dilatării lui în momentul exploziei şi la extragerea tubului.
Urmele ghearei extractoare. Gheara extractoare produce o serie de striaţii pe gulerul tubului,
care sunt unice în felul lor şi redau conturul muchiei ghearei.
Urmele pragului aruncător (dintelui opritor). La extragerea tubului tras, baza cartuşului se
loveşte de pragul aruncător, care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri, pe
gulerul tubului se creează urma pragului, care apare pe partea opusă striaţiilor produse de gheara
extractoare.
b) Urmele de pătrundere şi ieşire ale proiectilului.
 Perforările se formează, de regulă, atunci când proiectilul, datorită vitezei, are o mare putere
de pătrundere. Mecanismul de formare a perforărilor în obiectele tari este următorul: sub acţiunea
izbirii glonţului, obiectul este supus unei mari presiuni şi, ca atare, se îndoaie în direcţia de mişcare
a glonţului. Din cauza acestei izbiri, obstacolul este perforat în total sau în parte, iar particulele de
material din obstacol sînt aruncate sau rupte în direcţia de deplasare a glonţului.
Dacă glonţul perforează un obiect de o grosime mai mare, se disting următoarele elemente
ale urmei : orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire. În cazul obiectelor subţiri, se disting
doar cele două părţi (limite) ale perforării. La orice armă, proiectilul are puterea maximă de
pătrundere imediat ce a părăsit ţeava armei. Pe măsură ce străbate aerul, parcurgând o distanţă mai
mare, energia lui scade, producând un efect diferit faţă de cazul tragerilor de la mică distanţă.
Totdeauna se caută să se stabilească prin ce fel de materiale au trecut proiectilele, adâncimea
pătrunderii, starea în care se găsesc proiectilele etc.
În cazul că s-a tras cu alice, după ce acestea ies din ţeava armei, zboară un timp grupate şi
apoi încep să se împrăştie, formând un con cu baza către corpul lovit. Această împrăştiere depinde
de mai mulţi factori, şi anume: felul încărcăturii, numărul, dimensiunea şi greutatea alicelor,
calibrul şi lungimea ţevii, bătaia vântului etc.
Canalele oarbe reprezintă pătrunderi înfundate, fără ieşire. Ele se formează atunci când
glonţul a pierdut o mare parte din viteza iniţială şi nu poate învinge rezistenţa ţintei. Elementele
componente ale canalelor oarbe sînt orificiul de intrare şi canalul.
c) Urmele de ricoşare.
Acestea reprezintă zgârieturi şi uneori crăpături puţin adânci, create de proiectilul ce a lovit
un obstacol sub un unghi până la 20°, după care s-a înscris pe o nouă traiectorie, reducându-şi
totodată viteza.

B. FORMAREA Şl DESCRIEREA URMELOR SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII

Urmele secundare ale împuşcăturii sunt rezultatul acţiunii factorilor suplimentari ai acesteia.
După ce percutorul a lovit capsa, materialul inflamabil din aceasta se aprinde, iar încărcătura din
tubul cartuşului ia foc. Gazele rezultate din arderea pulberii exercită o presiune asupra glonţului.
a) Urmele rezultate din acţiunea flăcării.
În urma arderii pulberii, rezultă o mare cantitate de gaze puternic încălzite datorită presiunii
lor ridicate (3 000 kgf/cm2). în interiorul ţevii temperatura atinge valori până la 2 500°C. Flacăra
care ia naştere după ieşirea glonţului din canalul ţevii se datoreşte unirii cu oxigenul (arderii în
oxigen) a gazelor ieşite în atmosferă. Odată cu gazele, din canalul ţevii sînt aruncate afară şi
numeroase particule de pulbere, produse ale arderii, ce au, de asemenea, o temperatură ridicată.
Acţiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare (în cazul în
care ţeava: este suficient de aproape de ţintă). În rănirile produse cu arme moderne, de obicei nu se
observă arsuri, deoarece pulberea fără fum arde aproape complet în canalul ţevii.
Caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:
calitatea pulberii folosite pentru încărcarea cartuşului;
urmele flăcării în cazul folosirii pulberii cu fum sunt mai întinse decât la pulberea fără fum;
materialul ţintei: se cunoaşte, de exemplu, că la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartuşe
încărcate cu pulbere cu fum, de la distanţe până la 1m, fibrele ţesăturilor de culoare deschisă îşi
schimbă culoarea (devin închise), iar uneori se carbonizează. În cazul când se folosesc arme cu
ţeava scurtă asemenea fenomene se întâlnesc numai până la 5—10 cm. Dacă se foloseşte pulbere
fără fum, urmele flăcării sînt neînsemnate şi nu se văd decât până la o distanţă de 3 cm.
La tragerile cu ţeava lipită sau de la mică distanţă, cu cartuşe încărcate cu pulbere fără fum,
pe ţesături pot apărea microincendii.
b) Urmele rezultate din acţiunea gazelor.
Presiunea gazelor este iniţial foarte ridicată (până la 3 000 atmosfere), iar pe măsură ce
glonţul se deplasează către gura ţevii, ea scade treptat, până la valori de 1 200—700 atmosfere.
Odată cu ieşirea glonţului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, însă din cauza
vitezei mari de deplasare a glonţului, deci şi a frontului de presiune, ea mai continuă să acţioneze o
mică distanţă. Practic, urmele acţiunii mecanice a gazelor apar până la 5—10 cm de la gura ţevii.
 Foarte bine pronunţată este această acţiune a gazelor în tragerile cu ţeava lipită. în acest caz,
canalul format de glonţ se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii şi primeşte pe pereţi presiunea
unei cantităţi mari de gaze. Ţesuturile corpului omenesc nu suportă această presiune şi se rup, din
care cauză canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface şi ia o formă neregulată. Pe
pereţii canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre etc. Uneori pielea din jurul orificiului
de intrare nu se rupe, ci numai se umflă şi se presează puternic pe ţeava armei, din care cauză forma
ţevii se reproduce pe piele, servind ca un element suplimentar pentru identificarea armei. Dacă
împuşcătura s-a executat pe o parte păroasă a corpului, mai ales sub un unghi ascuţit, presiunea
gazelor rupe uneori părul, ceea ce face ca periferia rănii să pară tunsă. Când împuşcătura s-a
executat de la o distanţă mică pe o regiune a corpului acoperită de îmbrăcăminte, atunci gazele,
pătrunzând sub haine, le ridică şi le rup, formând pe ţesături rupturi de dimensiuni şi forme variate :
de cruce, de unghi etc.
c) Urmele de funingine.
Arderea încărcăturii de pulbere duce la formarea unor particule de funingine. Purtată de
gaze, funinginea se depune pe ţintă, formând un strat fin în jurul orificiului de intrare. Depunerea
intensă a funinginei pe ţintă va arăta totdeauna că împuşcătura a avut loc din apropiere. Cantitatea
de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare a glonţului.
d) Urmele particulelor de pulbere nearsă.
Aceste particule de pulbere, ce acţionează ca nişte proiectile, având o viteză iniţială mare,
merg cel mai departe în raport cu celelalte urme suplimentare. Acţiunea particulelor de pulbere se
poate constata chiar la distanţa de peste un metru, în special când s-a folosit muniţia încărcată cu
pulbere cu fum. Aruncarea acestor particule are loc mai ales atunci când pulberea din cartuş este
umedă, veche, sau când capsa nu a putut aprinde toată încărcătura. Caracterul urmelor provocate de
particulele de pulbere nearsă depinde de puterea armei, de forma şi greutatea particulelor, de
distanţa de la care s-a tras şi de însuşirile fizice ale ţintei. În stofe, particulele de pulbere nearsă fie
că se opresc în fibrele care amortizează lovitura, fie că formează orificii (când au dimensiuni mari şi
tragerea s-a făcut din apropiere). Dacă ţinta este o scândură, pe suprafaţa acesteia se pot observa
mici denivelări de mărimea suprafeţei de contact a grăunţelor de pulbere. Mai rar, grăunţele de
pulbere se pot descoperi lipite pe suprafaţa obiectelor cu care au venit în contact (lemn neted, sticlă,
metal etc.).
De regulă, urmele particulelor de pulbere nearsă sînt dispuse în formă de cerc în jurul
orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei, şi în formă ovală,
alungită, dacă tragerea s-a făcut oblic.
e) Inelul de metalizare.
În momentul impactului glonţului cu ţinta, în jurul orificiului de intrare se creează un inel de
culoare închisă, numit inel de metalizare sau guleraş de ştergere. Acesta se formează ca rezultat atât
al ştergerii substanţelor unsuroase, a particulelor de funingine, praf (antrenate de glonţ la ieşirea din
ţeava) de pe suprafaţa glonţului, cît şi al dislocării şi depunerii unor particule din materialul
acestuia. Dacă glonţul a lovit întâi un mediu mai puţin dens şi apoi altul mai dens, pe primul mediu
vor rămâne urmele de ştergere, iar pe al doilea urmele de metalizare. În cazul în care primul mediu
este mai dens, atunci cele două categorii de urme se suprapun.
f) Urmele de unsoare.
La tragerile apropiate, în jurul orificiului de intrare pot fi găsite urme de unsoare sub formă
de picături, care conţin elemente caracteristice compoziţiei uleiului folosit pentru conservarea
armei şi muniţiei.
1) Descoperirea armelor de foc şi a urmelor rămase pe acestea.
Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării la faţa locului. În cazul
sinuciderilor sau al morţilor accidentale, arma se descoperă, de regulă, în imediata apropiere a
victimei sau chiar în mâinile acesteia. în scopul simulării unui atac din partea unei terţe persoane,
sinucigaşul poate să arunce arma din mână, caz în care ea trebuie căutată în jurul locului faptei.
În căutarea armei trebuie să fie examinate amănunţit atât locul unde s-a găsit victima, cât şi
cel în care se află urmele lăsate de făptuitor, precum şi căile de acces. Armele se mai pot găsi în
fântâni, haznale, ape curgătoare, îngropate în pământ, ascunse în diverse obiecte, în scorburi de
copaci etc. În raport cu diversitatea locurilor în care este posibil să se afle armele, se pot folosi
pentru descoperirea lor detectoare de metale, detectoare cu raze gama, electromagneţi cu putere
mare de atracţie. Un aport important la descoperirea armelor îl poate avea câinele de urmărire, prin
prelucrarea urmei de miros.
Deîndată ce a fost găsită arma de foc, se trece la examinarea acesteia pentru constatarea
mirosului şi altor urme specifice tragerii, a eventualelor urme digitale sau biologice, care să permită
obţinerea imediată a unor date referitoare la timpul scurs din momentul tragerii, persoana
făptuitorului şi persoana victimei.
Căutarea urmelor pe arma de foc se efectuează, de regulă, prin observarea directă cu ochiul
liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice (lupa, microscopul de buzunar, detectorul cu radiaţii
ultraviolete).
2) Descoperirea tuburilor şi proiectilelor.
La locul comiterii faptei, după o căutare atentă, în afară de arme se pot descoperi şi tuburile
trase. Acestea se caută începând cu zona unde se bănuieşte că a stat cel ce a tras. Posibilitatea
descoperirii unor tuburi trase la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu o armă automată, este
mare, pentru că aceasta, după fiecare foc, aruncă tubul tras. Mai greu se vor descoperi tuburile trase
atunci când s-a folosit o armă care, după fiecare foc, trebuia reîncărcată. în cazul tragerii cu
revolverul, tuburile trase rămân în butoiul armei, şi numai în cazuri rare ele se aruncă de către
trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca arma. Căutarea tuburilor trase se
efectuează în urma studierii numărului, aspectului şi formei leziunilor create pe trupul victimei. De
asemenea, este necesar să se stabilească distanţa şi direcţia de tragere şi apoi să se caute tuburile
trase în zona respectivă.
Tuburile trase pot ajunge la distanţe relativ mari, datorită fie luării lor de trecători, fie
aruncării de către armă. Nu rareori, tuburile trase aruncate de armele automate pot cădea în locuri
unde nu se văd uşor (în iarbă, în zăpadă, între diferite obiecte de uz casnic etc.), astfel că
descoperirea lor necesită o căutare amănunţită. În asemenea situaţii se pot folosi un detector de
metale, magneţi, iar iarna se întrebuinţează o lampă de benzină cu care se va topi zăpada.
După descoperirea tubului tras, pe acesta trebuie căutate urme ale împuşcăturii recente:
luciul proaspăt al metalului, provenit din acţionarea asupra acestuia a părţilor armei (percutor,
gheara extractoare), mirosul de pulbere arsă etc. De asemenea, este important să se confrunte
diametrul deschizăturii tubului tras cu dimensiunea orificiului creat de glonţ în obstacol sau cu
calibrul glonţului, dacă acesta a fost descoperit.
La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii şi alicelor, există bura,
formată din rondele de carton, din câlţi, pâslă sau hârtie. Aceasta nu arde în timpul exploziei, ci este
aruncată din ţeava, în urma .alicelor, la distanţă de circa 10—15 m, în direcţia tragerii. Dacă
împuşcătura s-a executat de la distanţă mică, bura poate fi descoperită în imediata apropiere a ţintei.
În situaţia când distanţa de la care s-a efectuat împuşcătura este mai mare, căutarea burei se va face
până la o distanţă de 10—15 m de locul unde s-a aflat trăgătorul.
În cazul folosirii armelor de foc trebuie desfăşurată o temeinică cercetare şi pentru
descoperirea proiectilelor, în vederea stabilirii legăturii acestora: cu infracţiunea respectivă.
Proiectilele pot fi descoperite: pe podeaua încăperii sau înfipte în ea. În tavan sau pereţi, în
tocul uşii sau ferestrei, în mobilă etc. ; în iarbă, pe sau în pământ; în îmbrăcămintea victimei; în
cadavru sau înfipte în obiectele-din jur (pomi, garduri, părţile lemnoase ale patului, saltele etc.); în
corpuri de animale, în vehicule ş.a.m.d.
Pentru descoperirea proiectilului în obstacolul în care acesta a intrat se examinează succesiv
fiecare sector din traiectoria sa (aceasta se face privind prin orificiile create de glonţ sau urmărind
traiectoria lui după urmele lăsate prin ricoşări).
Pentru a verifica dacă proiectilul se află într-adevăr în obstacol şi dacă orificiul descoperit
este creat de el, se foloseşte detectorul de metale. De asemenea, se poate utiliza şi aparatul
roentghen, atunci când proiectilul aflat in corpul victimei nu poate fi descoperit cu uşurinţă. S-ar
putea întâmpla ca privind printr-un orificiu creat de proiectil într-un obiect să se observe că în
partea opusă proiectilul a ricoşat, izbindu-sc de un obstacol, iar pe acesta să rămână imprimate
urmele ricoşării. în asemenea situaţie se pune în discuţie ipoteza că proiectilul, pierzând din viteză,
după ce a ricoşat, a căzut pe undeva prin apropiere. Examinarea atentă a terenului din apropierea
locului săvârşirii faptei, pe o rază de 5—10 m, permite descoperirea proiectilului căutat.
 În cazul folosirii armelor de vânătoare, la locul săvârşirii faptei se găsesc şi alicele. Acestea,
datorită posibilităţilor lor slabe de penetrare, rămân, de regulă, înfipte în obiectivul lovit, ele putând
fi găsite în fundul canalelor pe care le-au creat. Atunci când alicele nimeresc într-un corp dur, ele nu
pătrund, ci cad la pământ. In funcţie de distanţa de la care s-a tras, cît şi de duritatea ţintei, alicele
pot să se deformeze într-o măsură mai mare sau mai mică.
3) Descoperirea urmelor secundare pe corpul trăgătorului sau pe hainele acestuia.
În anumite situaţii, urmele secundare ale împuşcăturii pot fi descoperite şi pe mâna
trăgătorului sau, de la caz la caz, pe alte regiuni ale corpului ori pe îmbrăcămintea acestuia. Ele pot
fi puse în evidenţă şi cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete.
Locurile unde se află aceste urme depind de modul cum s-a efectuat tragerea (cu mâna
întinsă ori lipită de corp, din buzunar, prin haină etc.).